Orizont, 1982 (Anul 33, nr. 1-52)
1982-01-08 / nr. 1
ORIZONT critic Cedomir Cionca-Clisuraț Depărtările sînt totuși aproape Ed. Kriterion, 1981 între scriitorii de limba sârbă din România. Cedomir Cionca- Clisuraț s-a făcut cunoscut prin numeroasele sale volume de reportaje. Reporter de vocație, Cedomir Cionca-Clisuraț este un autor preocupat de locurile sale natale, de dinamica dezvoltării României socialiste. Scriitor angajat, el a dat în cele cinci volume de pînă acum tablouri ale contemporaneității socialiste. Foarte bine documentate, sprijinite pe cercetări de articol reportajele lui Cedomir Clisurat sunt străbătute mereu de un lirism cald și învăluitor. Cedomir Cionca-Clisuraț scrie elegant, documentele sale sunt mereu însoțite de expuneri lirice, vibrante o viața celor trăite. Desigur că un loc foarte important in cățile lui Cedomir Cionca-Clisuraț îl ocupă Banatul. Excepționala documentare a autorului este folositoare nu numai iubitorului de literatură ci chiar și istoricului. Patriotice, educative prin patosul lor revoluționar, reportajele lui Cedomir Cionca ne oferă și un tablou amplu asupra conviețuirii dintre români și naționalitățile conlocuitoare, dintre prietenia oamenilor muncii români și sârb de pe aceste meleaguri. Reportajele lui Cedomir Cionca amintesc într-o anumită măsură, prin structura lor, de cele din Romania pitorească a lui Vlahuță. Ele sînt insă, moderne prin suflul Jinc care le străbate, prin patetica participare la viața eroilor săi. A șasea carte de reportaje recent apărută, Depărtărie sunt totuși aproape continuă explorările de pînă acum ale lui Cedorror Cionca-Clisurat insistind asupra Banatului. Cea mai recentă carte a sa, intitulată Depărtările sînt, totuși, aproape se deschide cu un grupaj de reportaje, migălos elaborate, despre oameni și locuri din Banat, surprinzînd fizionomia nouă a ținutului, cu tot ceea ce acesta are mai expresiv, lată, bunăoară. Caransebeșul cu existența lui milenară (dovadă, Tibiscumul, veche așezare dacică, apoi municipiu înfloritor in Dacia romană, situat in satul Japa din imediată apropiere orașului) leagănul luptelor sociale și culturale ale românilor băn nățeni in decursul veacurilor, cu un trecut glorios și plin de semnificații. Străvechiul oraș de pe Timiș, unde întilnim nenumărate vestigii ale trecutului său măreț cunoaște astăzi, in condițiile nou create de regimul socialist, o dezvoltare industrială impetuoasă, aci înălțindu-se unul din cele mai mari combinate din țară de prelucrare a lemnului. Dar ceea constituie o trăsătură principală a localnicilor este păstrarea și cultivarea cintecului și jocului popular bănățean autentic, nealterat, caracteristic împrejurimilor muntoase ale Caransebeșului. Este interesantă și deosebit de grăitoare paralela pe care autorul o face intre Caransebeș și Lugoj, tot veche vatră românească, tot centru de luptă, in trecut, pentru emanciparea socială și culturală a poporului român, avind tot cîntăreți vestiți și păstrători ai folclorului. Autorul găsește multe asemuiri intre cele două orașe, dar și deosebiri fundamentale. Cedomir Cionca-Clisurat sezisează specificul fiecăruia și-l subliniază. Cu date autentice ne este prezentată apoi Oravița in dezvoltarea ei de-a lungul veacurilor. După ce ne prezintă cu nerv și har muntele Semenic, reporterul ne înfățișează în culori vii Anina, Valea Almajului, Reșița și alte locuri din Banat. In drumețiile sale poposește la Arad și in împrejurimi. Apoi trece mai departe, la Deva, Orăștie, Alba Iulia, Blaj, Tirnăveni, ajungînd pînă în Moldova, în Mircești lui Alecsandri, in Tecuci, Bîrlad, Tirgul Frumos. Pretutindeni pe unde umbră este incintat de priveliștile locurilor și de faptele oamenilor, pe care le descrie cu vervă și le analizează cu discernămînt. Al șaselea volum de reportaje literare al lui Cedomir Cionca- Clisurat este, așadar, o carte densă și larg cuprinzătoare, oferind cititorului o panoramă a realităților românești contemporane. George BULIC cronica literară Vasile Lovinescu Al patrulea hagialîc Ed. Cartea Românească, 1981 Tonul general a cărții lui Vasile Lovinescu despre lumea crailor lui Matei Caragiale este unul de tip inițiatic și introductiv, înlesnind cititorului familiarizarea cu rețelele simbolice profunde ale tradiției. Folosind precizări elegante și fin precaute autorul extinde sensurile textului analizat către zonele de maximă deschidere ale artelor tradiționale. Hermeneutica desfășurată in spațiul cărții dezvăluie contururile unei lumi căreia i se circumscrie asfințitul - „clipa sfișietoare situată în afara timpului". După Vasile Lovinescu opera lui Matei Caragiale este crepusculară. Semnele ei de recunoaștere sunt de natură mitică, ezoterică, inițiatică și cavalerească. Arsenalul, firesc acestora, este, prin urmare, heraldica, alchimia, numerologia și toate celelalte științe tradiționale. Adunate la un loc, coagulate in transmutații subtile, acestea constituie hrana și mediul din care s-au născut fantasmele crailor, lumea lor decrepită și minoră, decăzută și abjectă, ilustrind prin analogii inverse transcendențele eterne ascunse în dosul aparenței hilare a măștii, a blazonului înaintea căruia întîrziase o viață Matei Caragiale și care nu este nicidecum o simplă ciudățenie medievală. Jocul semnificațiilor sale închide in sine întreaga personalitate a celui reprezentat. De aceea blazonul nu este „un panou cu simboluri înțepenite", el fiind în realitate „tot atît de visceral ca un piept căruia i s-a ridicat coșul. Blazonul e expresia plastică a alchimiei umane". Simbolurile heraldice integrează cosmic și descriu caracterologic o personalitate. Nu altceva este însuși romanul matern cu profilurile sale de ceață, fals înțepenite în cadre simbolice. Jocul crailor, crainicul lor, exprimă simbolic și criptic un model cosmogonic a cărui tendințe (guna) ascendente, descendente și centripete desenează figura creației lumii in maniera vechilor înțelepciuni indice. Cele trei gune vedontine (tomas, sativa, rajas) corespund intr-un plan înalt, macrocosmic, planului secund, microcosmic, ilustrat de încrucișările crailor - reprezentanțe simbolice ale pîrghiilor dialectice ce ordonează universul, generindu-l, întregul demers critic continuă textul motern, perpetuindu-l in felul ecoului. Dinamica analizei se suprapune peste cea a operei, reconectînd semnificațiile și simbolurile ei în jocul gunelor cosmogonice, al „ielelor" nebune, al Marii Triade. Urmind îndeaproape procesualitatea artei transmutării metalelor spre aur, criticul decriptează atent mecanismele simbolice ale cărții. Acestea sînt, în buna tradiție alchimică, disociate și resintetizate conform celor două faze fundamentale- coagularea și dizolvarea, solve-coagula, consunind cu ritmurile universale din filozofia indiană: kalpa și pralaya, involuție și evoluție, inspirație și expirație. Romanul crailor este romanul integrării în tradiție. Sensurile lui fundamentale justifică ideea unui pelerinaj al eroilor cu dublă valență, una exterioară, faptică, ectanțializată in chiolhanuri drăcești și alta interioară, marcînd etapele unei desăvîrșiri spirituale analogă, la alt nivel, cuceririi Gradului, a Cetății Sacre, a Curții Primordiale. Trecerea pîrgului este semnul inițierii încheiate, ceea ce aduce cu sine sfirșitul operei și lumînarea cheilor care leagă și dezleagă, dizolvind simboluri și coagulind altele noi. Semnificațiilor personajelor lui Matei Caragiale, deși încremenite aparent în felul blazonului, configurează o carte a cărării alchimice către aurul spiritual, către Magnum Opus (Marea Operă) împlinită prin pătrunderea celor trei (sau patru) în Agartha spirituală conduși de Pirgu, măscăriciul, globul primordial, încarnare simbolică a celei de a treia gune vedontine, cea descendentă (tamas). Așadar jocul crailor exprimă criptic jocul cosmogonic al gunelor, al ielelor, al proceselor lente din athanor. Drumul lor este străjuit de mirajul aparențelor, al labirintului, al măștii și al decăderii cumpănite orgolios. Inițierea înlesnită de swastika clavigeră a celor patru litere P (Pantazi, Pașadia, Pirgu, Pena), încrucișate în felul ordinelor secrete, marchează încheierea cărții și începutul Asfințitului crailor conduși spre empireul desăvîrșirii de Pirgu „un ipostază de bufon, maestru spiritual și psihopomp". Mărturia unei înțelepciuni inițiate în arcanele tradiției, cartea lui Vasile Lovinescu coroborează operele unui Guenon, Fulconelli, Dumézil sau Eliade cu o viziune proprie, apropiată mult de cea a nostalgiilor și ambițiilor mateine. Adăugind la acestea frumusețea scrierii și poezia discretă a simbolurilor și a ideologiei vehiculate se poate spune că actuala apariție adaugă un plus considerabil bibliografiei critice a operei lui Matei Caragiale. V Daniel VIGHI 2 • lecturi Teodor Frîncu Muntele înflorit Ed. Facla, 1981 Locurile, obiectele, oamenii îndeosebi au o poezie a lor care, pentru a putea fi receptată ca atare, obligă la detașare. Existind alături sau printre, existînd în lume, altfel spus, poetul intră în relație cu ea nu ca urmare a inițiativei lui, ci ca urmare a inițiativelor lumii. Uneori aceste inițiative, această mișcare dinspre lume inspre ea, au un caracter persuasiv și sunt resimțite ca forme ale unei insidioase agresiuni. Alteori persuasiunea îmbracă forma încîntărilor integratoare cu efect reificator și, implicit, de zădărnicire a însăși cunoașterii. Și intr-un caz și in altul, eul simte nevoia să se salveze și o face interpunînd intre el și lume filtrul unei armături de concepte în virtutea cărora poezia lumii e percepută sau realizată cerebral. Se poate gîndi însă și o situație răsturnată, în care inițiativa intrării în relație cu lumea să aparțină eului, care, în în acest caz, nemairesimțind agresiunea lumii, se dăruie ei fără rezerve, cu inima în palmă, imprumutîndu-i propria lui poezie. Teodor Frîncu e un astfel de poet, la mode estetice, imun, față de jucăușele aporii ale minții, rece, la respirația calmă a firului de iarbă, a florilor de sinziene, atent, Ia suferința străbunilor lui, vîlvătaie, față de semeni, iubitor. Obîrșia, prin întruchipările de excepție, îl fascinează și, pentru că întruchipările nu mai sunt decît tezaur spiritual și genetic, se caută urmele cu înfrigurarea bărbatului ajuns la cea dinții dragoste, la Ipotești și Stupea, la Ciucea și Lancrâm, la Țebea și pretutindeni unde rădăcinile stirpei lui îmbrățișează pămintul. O poezie patriotică, deci, în cel mai elevat sens al cuvintului, străină de clamări festiviste, discretă, aparent naivă, (naivitatea sentimentelor fruste), cu o finalitate marcat intrinsecă. „MUNTELE ÎNFLORIT", (Editura Facla, 1981), a înflorit nu pentru a fi neapărat tescuit intre cartoanele unei plachete, ci, simplu, pentru că, atunci cind i-a venit sorocul, nu se putea să nu înflorească. „Tâcînd, munții au înflorit / Și nici o ramură nu a rămas fără flori; / Virfurile pomilor au cite o stea in frunte / Iernatică și paminteanâ. / Tăcind, munții au inflorit cu chiciură; / Nici o adiere de vint / Nu alintă pădurea. / Nici un cîntec boem nu tulbură liniștea / Florilor de gheață. / Pădurea a rămas însă / Un poem înflorit", inflorit ca sufletul poetului care i-a dat viață. Viorel GHEORGHIJA Sub acest titlu, Societatea de științe filologice a publicat de curind o nouă și amplă culegere de studii cuprinzind comunicările prezentate intr-o sesiune științifică de membrii acestei societăți - cadre didactice din învățâmintul liceal și universitar, precum și cercetători, critici literari și scriitori la Sighișoara, in 1979. Volumul, insumind 264 de pagini, însoțite de un indice de autori și unul de materii, aparr sub redacția prof. univ. B. Cazacu, membru corespondent al Academiei, (redactor responsabil), Liliana Ionescu Ruxăndoiu și Mircea Frinculescu. Cele patru secțiuni ale volumului abordează o gamă variată de probleme, avind in centrul lor analiza operei literare din perspective diferite, teoretice și practice, în Cuvint înainte, prof. В. Cazacu precizează că volumul la care mă refer inaugurează seria a ll-a de Comunicări a culegerii Limbă și literatură, urmărind „să ofere celor interesați, sub o formă accesibilă, rezultatele unor activități științifice cu implicații metodice din cadrul dezbaterilor organizate de Societatea de științe din Republica Socialistă România in vederea perfecționării procesului de studiere a limbii și literaturii române". Lectura celor 33 de analize pe text, s-o spunem de pe acum, este instructivă din toate punctele de vedere. Una dintre caracteristicile esențiale ale volumului este încercarea izbutită, cred, de a pune de acord cercetarea lingvistică a textului literar cu interpretarea criticii literare, prin care textul poetic se detașează, ca structură și semnificație estetică, de comunicarea curentă, cotidiană, intrucit opera poetică, fără a fi limbaj „în sine" se constituie intr-o variantă a limbii subordonată unei funcții poetice (estetice). Se cuvin să fie amintite, in acest sens, mai intîi contribuțiile care pornesc de la un punct de vedere teoretic, demers necesar pentru o feri cercetarea de interpretările impresioniste și periferice față de substanța operei supuse analizei. în această ordine de idei sunt mai mult decît binevenite studiile Interpretarea lingvistică a textului literar (B. Cazacu) și Analiza dinamic contextuală a textului literar (Tatiana Slama Cazacu), aceasta din urmă întemeiată pe datele psiholingvisticii. O bună parte dintre articole sunt precedate insă de Incursiuni în metodologia cercetării, cum sînt cele semnate de Tatiana Slama Cazacu și Cristina Prelipceanu (Ion Barbu, Oul dogmatic), Pavel Ruxăndoiu (Toma Alimoș etc.) sau altele care evidențiază o echilibrată pondere între aspectul teoretic și analiza propriuzisa: George Coșbuc, Noi vrem pămint (Pompiliu Dumitrașcu), Tudor Arghezi, De-a v-ați ascuns ... (Ileana Oancea) etc. Se cuvine menționată aici și o foarte subtilă cercetare a valorilor stilistice determinate de organizarea originală, prozodică, gramaticală și lexicală, a textului poetic in poezia lui Eminescu, Pe aceeași ulicioară ... (G. I. Tohăneanu). Cu deosebire interesant este „experimentul" la care a fost supus discutarea aceleiași poezii, Mistrețul cu colți de argint, de către autorul ei, Ștefan Aug. Doinaș, precum și din partea unui cercetător și a unui cadru didactic. Față de interpretarea foarte „deschisă" a poetului, cele două analize făcute „din afară“ se apropie, fiecare in felul ei, de caracterul simbolic al baladei. Aprecierea operei din unghiul criticii literare apare limpede și convingătoare in interpretarea care „nu complică lucrurile“, ci preferă să rămînă la ceea ce îi oferă mesajul, ca realizare prin limbaj, cum se intimplă in analiza schiței Ultima emisiune, de I. L. Caragiale (Șerban Cioculescu), in Noaptea de mai, de Al. Macedonski (Adriana Iliescu) sau in prezentarea critică a interpretărilor de pînă acum date baladei Miorița (Magda Ursache). In sfirșit, o interpretare „la obicei", avind și avantajul de a nu depăși cu orice preț limitele unui text redus ca dimensiune printr-o aglomerare fastidioasă de soluții posibile este, cred, cea consacrată poeziei Cîntec de Nichita Stănescu (Vicențiu lluțiu). Nu știu insă dacă poezia încărcată de sensuri lirice a lui Lucian Blaga Noapte la mare (în sumar trecută din eroare Noapte de mai) cîștigă prea mult in interpretarea strict formalizată, pe nivele, dată acestor versuri de una dintre cele mai autorizate, dealtfel, cercetătoare ale fenomenului poetic din perspectivă modernă. Trebuie subliniat faptul că redactorii volumului au avut buna inspirație să propună analiza unor opere, figurînd, in marea lor majoritate, în programa analitică a școlii noastre. Rezervele pe care le are, în această privință, unul dintre colaboratori, anume Ion Rotaru, in legătură cu una dintre poeziile mai puțin reușite, (este vorba de Graiul de loan Alexandru) mi se par justificate. Utilitatea unor astfel de lucrări, realizate prin efort colectiv, este mai presus de orice îndoială. Meritul lor constă in aceea că ele reprezintă rodul experiențelor unor cercetători familiarizați îndeaproape și de mai multă vreme cu teoria și tehnica exegezei lingvistice și literare, ciștigul rezidă și în faptul că ele introduc pe cititor in miezul unei problematici foarte actuale, deși divergente ca modalitate de înțelegere și aplicare a unor principii de interpretare a fenomenului literar, întemeiat pe realitatea lingvistică a textului. Ștefan MUNTEANU „MODALITĂȚI DE INTERPRETARE A TEXTULUI LITERAR”