Orizont, 1982 (Anul 33, nr. 1-52)

1982-01-08 / nr. 1

ORIZONT critic Cedomir Cionca-Clisuraț Depărtările sînt totuși aproape Ed. Kriterion, 1981 între scriitorii de limba sârbă din România. Cedomir Cionca- Clisuraț s-a făcut cunoscut prin numeroasele sale volume de re­portaje. Reporter de vocație, Cedomir Cionca-Clisuraț este un au­tor preocupat de locurile sale natale, de dinamica dezvoltării României socialiste. Scriitor angajat, el a dat în cele cinci volume de pînă acum tablouri ale contemporaneității socialiste. Foarte bine documentate, sprijinite pe cercetări de articol re­portajele lui Cedomir­ Clisurat sunt străbătute mereu de un lirism cald și învăluitor. Cedomir Cionca-Clisuraț scrie elegant, docu­mentele sale sunt mereu însoțite de expuneri lirice, vibrante o viața celor trăite. Desigur că un loc foarte important in că­țile lui­ Cedomir Cionca-Clisuraț îl ocupă Banatul. Excepționala do­cumentare a autorului este folositoare nu numai iubitorului de li­teratură ci chiar și istoricului. Patriotice, educative prin­­ patosul lor revoluționar, reportajele lui Cedomir Cionca ne oferă și­ un tablou amplu asupra conviețuirii dintre români și naționalitățile conlocuitoare, dintre prietenia oamenilor muncii români și sârb­ de pe aceste meleaguri. Reportajele lui Cedomir Cionca amintesc într-o anumită măsură, prin structura lor, de cele din Romania pitorească a lui Vlahuță. Ele sînt insă, moderne prin suflul Jinc care le străbate, prin patetica participare la viața eroilor săi. A șasea carte de reportaje recent apărută, Depărtărie sunt totuși aproape continuă explorările de pînă­ acum ale lui Cedorror Cionca-Clisurat insistind asupra Banatului. Cea mai recentă carte a sa, intitulată Depărtările sînt, totuși, aproape se deschide cu un grupaj de reportaje, migălos elabora­te, despre oameni și locuri din Banat, surprinzînd fizionomia nouă a ținutului, cu tot ceea ce acesta are mai expresiv, lată, bunăoară. Caransebeșul cu existența lui milenară (do­vadă, Tibiscumul, veche așezare dacică, apoi municipiu înfloritor in Dacia romană, situat in satul Japa din imediată apropiere orașului) leagănul luptelor sociale și culturale ale românilor bă­n nățeni in decursul veacurilor, cu un trecut glorios și plin de sem­nificații. Străvechiul oraș de pe Timiș, unde întilnim nenumărate vestigii ale trecutului său măreț cunoaște astăzi, in condițiile nou create de regimul socialist, o dezvoltare industrială impetuoasă, aci înălțindu-se unul din cele mai mari combinate din țară de prelucrare a lemnului. Dar ceea constituie o trăsătură princi­pală a localnicilor este păstrarea și cultivarea cintecului și jocu­lui popular bănățean autentic, nealterat, caracteristic împrejuri­milor muntoase ale Caransebeșului. Este interesantă și deosebit de grăitoare paralela pe care au­torul o face intre Caransebeș și Lugoj, tot veche vatră româneas­că, tot centru de luptă, in trecut, pentru emanciparea socială și culturală a poporului român, avind tot cîntăreți vestiți și păstră­tori ai folclorului. Autorul găsește multe asemuiri intre cele două orașe, dar și deosebiri fundamentale. Cedomir Cionca-Clisurat se­­zisează specificul fiecăruia și-l subliniază. Cu date autentice ne este prezentată apoi Oravița in dez­voltarea ei de-a lungul veacurilor. După ce ne prezintă cu nerv și har muntele Semenic, repor­terul ne înfățișează în culori vii Anina, Valea Almajului, Reșița și alte locuri din Banat. In drumețiile sale poposește la Arad și in împrejurimi. Apoi trece mai departe, la Deva, Orăștie, Alba Iulia, Blaj, Tirnăveni, ajungînd pînă în Moldova, în Mircești lui Alecsandri, in Tecuci, Bîrlad, Tirgul Frumos. Pretutindeni pe unde umbră este incintat de priveliștile locurilor și de faptele oamenilor, pe care le descrie cu vervă și le analizează cu discernămînt. Al șaselea volum de reportaje literare al lui Cedomir Cionca- Clisurat este, așadar, o carte densă și larg cuprinzătoare, oferind cititorului o panoramă a realităților românești contemporane. George BULIC cronica literară Vasile Lovinescu Al patrulea hagialîc Ed. Cartea Românească, 1981 Tonul general a­ cărții lui Vasile Lovinescu despre lumea crailor lui Matei Caragiale este unul de tip inițiatic și introductiv, înlesnind cititorului familiarizarea cu rețelele simbolice profunde ale tradiției. Folosind precizări elegante și fin precaute autorul extinde sensurile textului analizat către zonele de maximă deschi­dere ale artelor tradiționale. Hermeneutica desfășurată in spațiul cărții dezvăluie contururile unei lumi căreia i se circumscrie as­fințitul - „clipa sfișietoare situată în afara timpului". După Va­sile Lovinescu opera lui Matei Caragiale este crepusculară. Sem­nele ei de recunoaștere sunt de natură mitică, ezoterică, inițiatică și cavalerească. Arsenalul, firesc acestora, este, prin urmare, he­raldica, alchimia, numerologia și toate celelalte științe tradițio­nale. Adunate la un loc, coagulate in transmutații subtile, acestea constituie hrana și mediul din care s-au născut fantasmele crailor, lumea lor decrepită și minoră, decăzută și abjectă, ilustrind prin analogii inverse transcendențele eterne ascunse în dosul aparen­ței hilare a măștii, a blazonului înaintea căruia întîrziase o viață Matei Caragiale și care nu este nicidecum o simplă ciudățenie medievală. Jocul semnificațiilor sale închide in sine întreaga per­sonalitate a celui reprezentat. De aceea blazonul nu este „un pa­nou cu simboluri înțepenite", el fiind în realitate „tot atît de vis­ceral ca un piept căruia i s-a ridicat coșul. Blazonul e expresia plastică a alchimiei umane". Simbolurile heraldice integrează cosmic și descriu caracterologic o personalitate. Nu altceva este însuși romanul matern cu profilurile sale de ceață, fals înțepenite în cadre simbolice. Jocul crailor, crainicul lor, exprimă simbolic și criptic un model cosmogonic a cărui tendințe (guna) ascendente, descendente și centripete desenează figura creației lumii in ma­niera vechilor înțelepciuni indice. Cele trei gune vedontine (tomas, sativa, rajas) corespund in­tr-un plan înalt, macrocosmic, planului secund, microcosmic, ilus­trat de încrucișările crailor - reprezentanțe simbolice ale pîrghii­­lor dialectice ce ordonează universul, generindu-l, întregul de­mers critic continuă textul motern, perpetuindu-l in felul ecoului. Dinamica analizei se suprapune peste cea a operei, reconectînd semnificațiile și simbolurile ei în jocul gunelor cosmogonice, al „ielelor" nebune, al Marii Triade. Urmind îndeaproape procesua­­litatea artei transmutării metalelor spre aur, criticul decriptează atent mecanismele simbolice ale cărții. Acestea sînt, în buna tra­diție alchimică, disociate și resintetizate conform celor două faze fundamentale- coagularea și dizolvarea, solve-coagula, consunind cu ritmurile universale din filozofia indiană: kalpa și pralaya, in­voluție și evoluție, inspirație și expirație. Romanul crailor este romanul integrării în tradiție. Sensurile lui fundamentale justifică ideea unui pelerinaj al eroilor cu du­blă valență, una exterioară, faptică, ectanțializată in chiolhanuri drăcești și alta interioară, marcînd etapele unei desăvîrșiri spiri­tuale analogă, la alt nivel, cuceririi Gradului, a Cetății Sacre, a Curții Primordiale. Trecerea pîrgului este semnul inițierii încheiate, ceea ce aduce cu sine sfirșitul operei și lumînarea cheilor care leagă și dezleagă, dizolvind simboluri și coagulind altele noi. Semnificațiilor personajelor lui Matei Caragiale, deși încre­menite aparent în felul blazonului, configurează o carte a cărării alchimice către aurul spiritual, către Magnum Opus (Marea Ope­ră) împlinită prin pătrunderea celor trei (sau patru) în Agartha spirituală conduși de Pirgu, măscăriciul, globul primordial, încar­nare simbolică a celei de a treia gune vedontine, cea descen­dentă (tamas). Așadar jocul crailor exprimă criptic jocul cosmogonic al gu­nelor, al ielelor, al proceselor lente din athanor. Drumul lor este străjuit de mirajul aparențelor, al labirintului, al măștii și al decă­derii cumpănite orgolios. Inițierea înlesnită de swastika clavigeră a celor patru litere P (Pantazi, Pașadia, Pirgu, Pena), încrucișate în felul ordinelor secrete, marchează încheierea cărții și începutul Asfințitului crailor conduși spre empireul desăvîrșirii de Pirgu „un ipostază de bufon, maestru spiritual și psihopomp". Mărturia unei înțelepciuni inițiate în arcanele tradiției, car­tea lui Vasile Lovinescu coroborează operele unui Guenon, Fulco­­nelli, Dumézil sau Eliade cu o viziune proprie, apropiată mult de cea a nostalgiilor și ambițiilor mateine. Adăugind la acestea fru­musețea scrierii și poezia discretă a simbolurilor și a ideologiei vehiculate se poate spune că actuala apariție adaugă un plus considerabil bibliografiei critice a operei lui Matei Caragiale. V Daniel VIGHI 2 • lecturi Teodor Frîncu Muntele înflorit Ed. Facla, 1981 Locurile, obiectele, oamenii îndeosebi au o poezie a lor care, pentru a putea fi re­ceptată ca atare, obligă la detașare. Exis­­tind alături sau printre, existînd în lume, altfel spus, poetul intră în relație cu ea nu­ ca urmare a inițiativei lui, ci ca urmare a inițiativelor lumii. Uneori aceste inițiati­ve, această mișcare dinspre lume inspre ea, au un caracter persuasiv și sunt resim­țite ca forme ale unei insidioase agresiu­ni. Alteori persuasiunea îmbracă forma în­­cîntărilor integratoare cu efect reificator și, implicit, de zădărnicire a însăși cu­noașterii. Și intr-un caz și in altul, eul sim­te nevoia să se salveze și o face interpu­­nînd intre el și lume filtrul unei armături de concepte în virtutea cărora poezia lu­­mii e percepută sau realizată cerebral. Se poate gîndi însă și o situație răstur­nată, în care inițiativa intrării în relație cu lumea să aparțină eului, care, în în acest caz, nemairesimțind agresiunea lumii, se dăruie ei fără rezerve, cu inima în palmă, imprumutîndu-i propria lui poezie. Teodor Frîncu e un astfel de poet, la mode este­tice, imun, față de jucăușele aporii ale minții, rece, la respirația calmă a firului de iarbă, a florilor de sinziene, atent, Ia suferința străbunilor lui, vîlvătaie, fa­ță de semeni, iubitor. Obîrșia, prin în­truchipările­­ de excepție, îl fascinea­ză și, pentru că întruchipările nu mai sunt decît tezaur spiritual și gene­tic, se caută urmele cu înfrigurarea băr­batului ajuns la cea dinții dragoste, la Ipotești și Stupea, la Ciucea și Lancrâm, la Țebea și pretutindeni unde rădăcinile stir­­pei lui îmbrățișează pămintul. O poezie patriotică, deci, în cel mai elevat sens al cuvintului, străină de clamări festiviste, discretă, aparent naivă, (naivitatea senti­mentelor fruste), cu o finalitate marcat in­trinsecă. „MUNTELE ÎNFLORIT", (Editura Facla, 1981), a înflorit nu pentru a fi ne­apărat tescuit intre cartoanele unei plache­te, ci, simplu, pentru că, atunci cind i-a venit sorocul, nu se putea să nu înfloreas­că. „Tâcînd, munții au înflorit / Și nici o ramură nu a rămas fără flori; / Virfurile pomilor au cite o stea in frunte / Iernatică și paminteanâ. / Tăcind, munții au inflorit cu chiciură; / Nici o adiere de vint / Nu alintă pădurea. / Nici un cîntec boem nu tulbură liniștea / Florilor de gheață. / Pă­durea a rămas însă / Un poem înflorit", inflorit ca sufletul poetului care i-a dat viață. Viorel GHEORGHIJA Sub acest titlu, Societatea de științe fi­lologice a publicat de curind o nouă și amplă culegere de studii cuprinzind comu­nicările prezentate intr-o sesiune științifi­că de membrii acestei societăți - cadre didactice din învățâmintul liceal și univer­sitar, precum și cercetători, critici literari și scriitori­­ la Sighișoara, in 1979. Volu­mul, insumind 264 de pagini, însoțite de un indice de autori și unul de materii, aparr sub redacția prof. univ. B. Cazacu, membru corespondent al Academiei, (redactor res­ponsabil), Liliana Ionescu Ruxăndoiu și Mircea Frinculescu. Cele patru secțiuni ale volumului abor­dează o gamă variată de probleme, avind in centrul lor analiza operei literare din perspective diferite, teoretice și practice, în Cuvint înainte, prof. В. Cazacu precizea­ză că volumul la care mă refer inaugurea­ză seria a ll-a de Comunicări a culegerii Limbă și literatură, urmărind „să ofere ce­lor interesați, sub o formă accesibilă, re­zultatele unor activități științifice cu impli­cații metodice din cadrul dezbaterilor or­ganizate de Societatea de științe din Re­publica Socialistă România in vederea perfecționării procesului de studiere a lim­bii și literaturii române". Lectura celor 33 de analize pe text, s-o spunem de pe acum, este instructivă din toate punctele de vedere. Una dintre ca­racteristicile esențiale ale volumului este încercarea­­ izbutită, cred­­, de a pune de acord cercetarea lingvistică a textului literar cu interpretarea criticii literare, prin care textul poetic se detașează, ca struc­tură și semnificație estetică, de comunica­rea curentă, cotidiană, intrucit opera poe­tică, fără a fi limbaj „în sine" se consti­tuie intr-o variantă a limbii subordonată unei funcții poetice (estetice). Se cuvin să fie amintite, in acest sens, mai intîi con­tribuțiile care pornesc de la un punct de vedere teoretic, demers necesar pentru o feri cercetarea de interpretările impresio­niste și periferice față de substanța operei supuse analizei. în această ordine de idei sunt mai mult decît binevenite studiile In­terpretarea lingvistică a textului literar (B. Cazacu) și Analiza dinamic contextuală a textului literar (Tatiana Slama Cazacu), a­­ceasta din urmă întemeiată pe datele psi­holingvisticii. O bună parte dintre articole sunt precedate insă de Incursiuni în meto­dologia cercetării, cum sînt cele semnate de Tatiana Slama Cazacu și Cristina Pre­­lipceanu (Ion Barbu, Oul dogmatic), Pavel Ruxăndoiu (Toma Alimoș etc.) sau altele care evidențiază o echilibrată pondere în­tre aspectul teoretic și analiza propriu­­zisa: George Coșbuc, Noi vrem pămint (Pompiliu Dumitrașcu), Tudor Arghezi, De-a v-ați ascuns ... (Ileana Oancea) etc. Se cuvine menționată aici și o foarte subtilă cercetare a valorilor stilistice determinate de organizarea originală, prozodică, gra­maticală și lexicală, a textului poetic in poezia lui Eminescu, Pe aceeași ulicioa­ră ... (G. I. Tohăneanu). Cu deosebire interesant este „experi­mentul" la care a fost supus discutarea a­­celeiași poezii, Mistrețul cu colți de argint, de către autorul ei, Ștefan Aug. Doinaș, precum și din partea unui cercetător și a unui cadru didactic. Față de interpretarea foarte „deschisă" a poetului, cele două a­­nalize făcute „din afară“ se apropie, fie­care in felul ei, de caracterul simbolic al baladei. Aprecierea operei din unghiul criticii lite­rare apare limpede și convingătoare in in­terpretarea care „nu complică lucrurile“, ci preferă să rămînă la ceea ce îi oferă mesajul, ca realizare prin limbaj, cum se intimplă in analiza schiței Ultima emisiu­ne, de I. L. Caragiale (Șerban Cioculescu), in Noaptea de mai, de Al. Macedonski (Adriana Iliescu) sau in prezentarea criti­că a interpretărilor de pînă acum date ba­ladei Miorița (Magda Ursache). In sfirșit, o interpretare „la obicei", avind și avan­tajul de a nu depăși cu orice preț limitele unui text redus ca dimensiune printr-o a­­glomerare fastidioasă de soluții posibile este, cred, cea consacrată poeziei Cîntec de Nichita Stănescu (Vicențiu lluțiu). Nu știu insă dacă poezia încărcată de sensuri lirice a lui Lucian Blaga Noapte la mare (în sumar trecută din eroare Noapte de mai) cîștigă prea mult in interpretarea strict formalizată, pe nivele, dată acestor versuri de una dintre cele mai autorizate, dealtfel, cercetătoare ale fenomenului poe­tic din perspectivă modernă. Trebuie subliniat faptul că redactorii vo­lumului au avut buna inspirație să propună analiza unor opere, figurînd, in marea lor majoritate, în programa analitică a școlii noastre. Rezervele pe care le are, în aceas­tă privință, unul dintre colaboratori, anume Ion Rotaru, in legătură cu una dintre poe­ziile mai puțin reușite, (este vorba de Gra­iul de loan Alexandru) mi se par justifi­cate. Utilitatea unor astfel de lucrări, realizate prin efort colectiv, este mai presus de ori­ce îndoială. Meritul lor constă in aceea că ele reprezintă rodul experiențelor unor cercetători familiarizați îndeaproape și de mai multă vreme cu teoria și tehnica exe­gezei lingvistice și literare, ciștigul rezidă și în faptul că ele introduc pe cititor in miezul unei problematici foarte actuale, deși divergente ca modalitate de înțele­gere și aplicare a unor principii de inter­pretare a fenomenului literar, întemeiat pe realitatea lingvistică a textului. Ștefan MUNTEANU „MODALITĂȚI DE INTERPRETARE A TEXTULUI LITERAR”

Next