Orizont, 1999 (Anul 11, nr. 1-12)

1999-01-15 / nr. 1

CRONICA LITERARĂ I ostmodernismul românesc, teza de doctorat a lui Mircea Cărtărescu, nu e încă apărută "pe piață"; nu e încă un do­cument... oficial al literaturii contemporane; nu e carte. E un manuscris cu o funcție foarte precisă în birocrațiile administrative care nu­mesc locul și rolul unui profesor în învăță­mântul românesc, în munca științifică a unui cărturar de performanță. E, deci, o teză în care, în mod normal, cercetătorul trebuie să se așeze pe șine în oglindă pentru a ajunge la un rezultat demn de luat în seamă. Fiindcă, fără îndoială, cel mai ilustru re­prezentant al postmodernismului românesc nu-i altul decât Mircea Cărtărescu. în diverse intervenții, în multe interviuri a încercat să explice, să evoce, să-și definească locul (al lui și alor săi) în interiorul universului post­modern. Autobiografia lui Cărtărescu ar putea în­cepe cu Visul chimeric, confesiune și operă visător-exegetică închinată lui Mihai Emi­­nescu. Eminescu numea un început­ de șir și un argument al lucrării literare. O carte neo­bișnuită, de o expresivitate cu totul involuntară: "Nu sunt istoric literar și cu atât mai puțin eminescolog. Din teoria literară, ca din mai toate domeniile imaginarului, cunosc doar ceea ce m-a interesat ca scriitor, ceea ce s-a «potrivit» undeva în labirintul preferințelor mele. Am fost mereu inedieat față de ideea de «specializare»". isul chimeric. Subteranele poeziei eminesciene, apare în 1992, la doisprezece ani după ce a fost scrisă. Era o lucrare de licență. în 1992, Mircea Cărtărescu este un important scriitor. Cel puțin pentru una dintre cărțile sale, a citit mult și a gândit, dintr-un unghi mereu propriu, asupra celor citite. Prima carte de critică a lui Mircea Cărtărescu (apărută "după doisprezece ani") ne mai atrage atenția asupra unui tip de creativitate critică: "Nu prea am citit cărți despre Eminescu în acea perioadă. Luat repede, abia aș putea să spun când s-a născut poetul. L-am citit însă pe Eminescu, și lumea lui îmi este familiară, într-un fel, zic eu, mai adânc decât i-ar putea fi unul critic, fie el și emi­nescolog". Cu alte cuvinte, tânărul Cărtărescu a trăit experiența literară eminesciană așa cum n­­ar fi putut s-o trăiască alt critic, fie el chiar eminescolog. P­­­ostmodernismul românesc nu are nimic aleatoriu, fortuit, scos din inerțiile pe care ți le facilitează reveriile poetice. E o carte care începe cu Postmodernitatea ca experiență ontologică, epistemologică și istorică «slabă». Startul ei derivă din observația că trăim într-o lume în schimbare. Dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie a transformat lumea industrială într-o lume postindustrială. Explozia informațională a modificat din temelii această lume care... "într-un cuvânt, scrie autorul de doctorat, toate vechile obișnuințe umane, legate de viața într-o lume statică și stabilă, cu valori tradiționale bine stabilite, cu o împărțire clară a rolurilor sociale, par să se dezintegreze într-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viața devine ceva asemănător unui vis sau unei ficțiuni literare". S­­­ă citim cu atenție aceste fraze, toată lucrarea (amplă, sprijinită de "do­cumente literare" fără replică, cu dosare "la zi" ale problemei) gravitează în jurul ideii că în lumea noastră s-a încheiat ceva și că începe, fără doar și poate, ceva nou, extra­ordinar de important. Vom observa că, la vremea lor, și Maiorescu (anii șaptezeci ai secolului trecut) și Blaga (1920) și Negoițescu (1945) spuneau cam aceleași lucruri. Ca să nu mai vorbesc despre radicalii sosiți pe tanc în 1945, și Tertulian, și Paul Georgescu (etc., etc.) evocau finalul lumii vechi și inaugurarea alteia, bazată pe cea mai înaltă filozofie despre lume și viață. Erudiția lor ( a lui Vitner, de pildă) era impresionantă, patosul lor, uimitor. Ca să nu rămânem la polaritatea Ne­­goițescu/Crohmălniceanu, să mai scriem că în celebrele sale memorii, Ștefan Zweig evoca, în aceiași termeni în care o face Cărtărescu, vechea lume. Vreau să spun că Teza lui Mircea Cărtă­rescu marchează un moment esențial al lite­raturii sfârșitului de veac. Scriitorul dă la iveală un adevărat manifest al postmodernismului și al generației sale postmoderne. Manifestele (sau "manifestele") înaintașilor erau prescurtate de necesitățile revistei sau ale jurnalului, ale discursului parlamentar sau ale contextului social-istoric. Recapitulările sunt erudite, dez­baterile în jurul conceptului de postmodernism, urmărite cu atenție. Lipsesc puțini dintre cei care au fost pe baricade (Codoban și ai săi, de pildă, Liviu Petrescu și ai săi; de altfel, toate întâmplările ardelenilor sunt privite cu suspiciune). Vrând-nevrând, Mircea Cărtărescu face critică de direcție. O face ca un scriitor de anvergură: "Istoriile literare «mari»,opere «de autor», cu pretenția de a institui un sistem de valori care să reflecte realitatea, au dispărut practic în lume după război. Singurele relicve au rămas cele adaptate unui,la rândul său tot mai subțire, uz didactic: în lumea literară românească, de exemplu, a scrie o istorie completă a literaturii române este încă idealul multor critici, care văd în aceasta o încununare a carierei lor". Criticii aceștia (Negoițescu, Manolescu, Ulici, Ștefă­­nescu) ar trăi iluzia "că există o realitate literară obiectivă pe care scrierile lor o reflectă fidel"­ tașii" care ar contribui la buna înțelegere a autorilor de azi, cei postmoderni. Poetul Le­vantului e un cititor de literatură cum puțini avem; un degustător de sonuri uitate, de texte abandonate pe care scriitorul le reînvie. "Ex­presivitatea scrierilor de până la începutul sec. al XIX-lea e de multe ori involuntară, iar când este premeditată e opera unor autori izolați, ce pot avea câteodată chiar sclipiri de geniu. M-a atras, din perspectivă postmodernă, biza­reria, iregularul, ludicul, uneori teratologicul unor texte din «subteranul» literaturii româ­ne..." Ca și Maiorescu, ca și Negoițescu, ca toți autorii de manifeste literare, Cărtărescu recitește literatura română descoperind opere sau autori cu "sclipiri geniale". Sunt decupate de un interes excepțional, care doar ele ar fi făcut valoarea unei teze de doctorat. Dar textele "celor vechi" nu sunt validate doar de lectura lui Cărtărescu: unele sunt validate și de pre­zența, în actualitatea postmodernă, a unor cărți ca Femeia în roșu (biblie postmodernă, nu-i așa), a romanelor lui Nic. Iliescu sau Simonei Popescu. Fascinanta lectură se încheie cu a­­ceastă observație de șef de școală. "Reorien­­tarea gustului literar către oral și plebeu face ca mii de fragmente de acest fel, asemenea genelor recesive din genotipul nostru, să se reactiveze, să recâștige în strălucire și relevanță estetică. Cu afirmarea postmodernismului în literatura română nu câștigăm numai câteva capodopere contemporane, ci o întreagă litera­tură. .. care altfel ar fi rămas subterană pentru totdeauna. Mai mult, nu activăm o singură linie artistică, înnodată prin determinism și teleologie, ci o pluralitate de alternative în care căutarea unui drum seamănă mai mult cu ghicitul decât cu descifrarea; în această perspectivă, cunoașterea literară încheie cu trecutul ei hermeneutic pentru a deveni o mantică ", încheie, ar zice rău­, cu trecutul ei negru, pentru a se întoarce la moștenirea Mariei Omida? e citirea poeziei românești, dar și a prozei, din unghiul de vedere al valorizării postmoderne e nu numai spec­taculoasă, ci și, de cele mai multe ori, plauzibilă. Scriitori care, dintr-o dată,capătă o importanță de prim-plan, cărți pe care, dintr­­un motiv sau altul, nu le-am apreciat după merit sunt studiați de domnul doctor cu deferența necesară. Dimov, de pildă, câștigă enorm din noua lectură. Atât de mult, încât secundant al lui Dimov devine, la pagina 291 a tezei, Petre Stoica! Tot în plasa lui Dimov mai apare Tudor George. O fi fost, mă întreb, uimit de energia afirmațiilor. Și mai rapidă e lectura prozei, unde afirmațiile tranșante se înmulțesc. Legat de proletcultism ar fi Moromeții, I, iar Bunavestire a lui Breban sau Cartea Milionarului a lui Bănulescu n­­ar fi suscitat necesarele iubiri. în total, teza lui Mircea Cărtărescu exprimă o irepresibilă vocație de lider. Radicalismul său face pandant radicalismului de analist politic al lui Mircea Mihăieș. Și dacă, dintr-un motiv sau altul,ceilalți (posibili) lideri ai generației și-au modificat vocea, au diminuat intensitatea rostirii, a participării, Mircea Cărtărescu vrea să exprime un mesaj inaugural. Erudiția, inteligența, patosul afirmativ țin de o tinerețe (era să scriu adolescență) exemplară. Un eveniment, Teza despre postmo­dernism a scriitorului! Literatura, înainte și după Cărtărescu Cornel Ungureanu P V C­a orice Manifest literar, textul lui Mircea Cărtărescu descoperă "înain­R Uefm&JtiMi Фа Facultatea de Litere Mircea Cărtărescu POSTMODEERNISMUL ROMÂNESC TEZĂ DE DOCTORAT Conducător științific: prof. dr. Paul Comca ORIZONT I Am mai citit • •• ^Onoarea de a înțelege de Dorin Tudoran, apărut la editura Albatros, poate evoca efortul unui jurnalist pentru a exista în actualitatea literaturii, pentru a împlini cum se cuvine muncile "de rând" ale publicisticii culturale. Spune autorul în Cuvânt­ul înainte al cărții: "în afara celui realizat cu Marin Sorescu, publicat de «Vatra», interviurile reunite în acest volum au apărut în Revista «Luceafărul» între anii 1974 și 1978,într-o rubrică intitulată Biografia debuturilor. Aceste lungi convorbiri nu au fost înregistrate audio sau video. Realizatorul lor nota, transcria și dădea spre corectare invitaților săi manuscrisul interviului. De-abia după ce invitatul rubricii își punea bunul de tipar pe manuscris, textul convorbirii era oferit revistei spre publicare". Onoarea de a înțelege " un volum de interviuri de 700 de pagini. Marea majoritate a intervievaților sunt autori care au dispărut, mărturiile lor rămân unicat. Mulți sunt decoperiți de Dorin Tudoran. Tânărul jurnalist creează un șir de relații pe care nici un istoric literar nu le-ar fi bănuit. Exemplare prin inteligență, decență și politețe, interviurile sunt indispensabile azi celui care vrea să înțeleagă literatura deceniilor al șaptelea și al optulea. Să o înțeleagă ca întreg. Jurnalist uimitor, prezență neobișnuită (mereu neobișnuită) în prezentul literaturii române, scriitorul afirmă, și prin publicarea acestor "documente", o normă morală. ♦ Dorin Tudoran, Onoarea de a înțelege, Ed. Albatros, 1998 2

Next