Patria, octombrie 1937 (Anul 19, nr. 218-245)
1937-10-14 / nr. 229
Anul allUX-lea Nr. 229 DIRSCTOR: Dr. ABREL BOTEANU Redacţia şi Administraţia: Strada Regina Maria Nr. 38. Telefon: ÎS—SI ABONAMENT: Abonament, anual -----------------— Lei 700.- Fracţiuni de an, lunar-----------------Lei 80.— Pentru funcţionari, ar — — Lei 800.— Fracţiuni de an, lunar --------------Lei 53.— Preoţi, înv., stud., ţărani val — Lei 500.— Pentru autorități, inst., băi. 1, etc. Lei 1000.— In străinătate dublu. Organ al Partidului National Ţărănesc HORIA 28 Februarie 1785 — de SEVER BOCII In dimineaţa aceea, frigul se mai muie. înspre zori, o burniţă rece şi gheţoasă începu să se cearnă şi să învălue împrejurimile cu neguri primăvăratice. Tannsportul cetelor de iobagi, aduse subt escortă, dură toată noaptea. Subt protecţia nopţei şi a ceţei, ele se strecurau, taciturne, ca nişte stafii, subt zidurile cetăţii. La ora 9 platoul supliciului era înconjurat de o massă compactă de spectatori, aduşi ca la sărbătoare. Cronicarul stabileşte numărul valahilor iobagi, prezenţi, la 2115, aduşi din 419 sate, de pe teatrul răzmiriţei. Dar, nu ei formau majoritatea. Majoritaea o formau Tângurii, nobili mai mici sau mai mărunţi, cari se refugiară la Bălgrad din calea rebeliunii şi aşteptau acum cu uri clocotinde şi cu sete de răzbunare abia stăpânită, ceasul irepresiunei şi al reîntoarcerii la castelele incendiate. Clasa conducătoare şi asupritoare deci, contra căreia Horia se răsculase subt îndemnul împăratului, angajat şi el în luptă cu ea. Până unde a mers acest îndemn şi câtă responsabilitate are însuşi Impăratul în isbucnirea acelei revoluţii, durere, nu se va mai ști niciodată autentic, căci Horea a dus cu el acel secret în mormânt.. Ce măreţ însă apare figura lui din acea tragică zi! a fost încoronat, ca Mântuitorul, cu coroană de spini, a fost numit Rex Daciae, în deriziune... Dar atitudinea sa, natura sa profundă, erau veritabil regale. Nici o lequacitate de prisos, capabilă să-l ajute, poate, în starea-i strâmtorată, dar să-l şi scadă, nici o preocupare de clipa oricât de spectrală, dar fugară, ci toată, ultima ea şi prima grije, de ceea ce este permanent, etern, nici un cuvânt scăpat decât subt aere paerenius, iar unde-i lipseşte cuvântul, tăcerea, vorbitoare, profundă, nici o destăinuire, flecară, asupra celor trei audienţe, asupra cărora Jankovits, comisarul investigaţiei, îl trage ca de limbă, căci ceea ce urmăeşte este tocmai aceasta, o probă, cât de mică, publică, despre complicitatea împăratului cu rebelii. Horia le refuză această probă, fie că o avea, fie că nu o avea, iar hârtiile ce le purta asupra-şi, le aruncase în foc, în momentul prinderii, ca să distrugă orice probă materială, fie că cuprindeau unele ceva compromiţător pentru împărat, fie că nu. Ce bărbat de Stat admi.-Sibil se perdea in dânsul! Că de mult distanţa regeasca-i natură pe cea a împăratului însuşi, care se face acuma nici nu-1 cunoaşte, pe omul, pe care-1 primea de trei ori in audienţe şi, de care se servea în anumitele-i desene ideologice, ca să nu mai vorbim de veritabila natură a antagoniştilor săi ereditari, omeneşte, absolut inferioară, Iosif II vrea să fie reformator, şi este, aspiră la acel titlu mai mult ca la cel regal, vrea să fie umanist, şi este, dar răuşeşte până la urmă să nu fie nici una, nici alta, şi nici măcar Rege. Căci refuzul oricărei elemente, oricărei mâini de ajutor, omului de care se serveşte, pe a cărui principii le cunoaşte, le aprobă, sau Ie încurajează, nu mai era nici decum o atitudine regală. El pierdea deodată amândouă acele calităţi, la cari râvnea, şi pe cea de Rege, şi pt cea de om de principii. Pe eşafodul din Bălgrad cădea nu numai Horia, ci şi im ideolog, s‘ar putea numi periculos, care a încurcat numai vremea lui şi devenea un generator de catastrofă. De aci nu mai era decât un pas până la pasul fatal, pe care lea şi făcut, când pt pat de moarte îşi renega tot trecutul, anula toată opera, cu o singură trăsătură de condei. Din acea clipă, „Regele cu pălărie“ cum a fost numit fiindcă nu s-a încoronat cu Coroana Sfântului Ştefan devenea o figură mai mult erantă, a Istoriei, comentatore de revoluţii, pe cari le-a rata, autor de tragedii, pe cari le-a regizat, pe veacuri. O, este în destinul de azi al habsburgilor, când umblă cu pălăria în mâini prin cancelariile succesorale, şi ceva Iosefinism. Căci nu sunt două morale, două etici, pentru Regi una, şi alta pentru muritorii de rând. Ingratitudinea habsburgică devenise istorică. A ispăşit-o, Horia pe roată, Iancu cu mintea tulburată, barem pe Raicu, Frantz-Iosef nici nu-1 mai primea. Conturile insă acum se încheiau, socotelile se lichidau definitiv. ,, Atitudinea antagoniştilor noştri din acea zi? Era şi mai concludentă. Era acea a unor clase perimate, a căror soroc se apropia cu paşi repezi prin acea Mare Revoluţie pe care Horia a devansat-o cu 5 ani. Acele clase nici nu învăţau, nici nu uitau. Revoluţia lui Horia nu putea să răuşească din cauza a) teatrului ei prea mic, îngust. . . b) alianţei nefireşti în care a stat cu Monarhia. .. Se spune că Horia ar fi trimis emisari la Mavrocordat în Moldova cerând ajutor. Denotă aceasta că în Horia reacţiona just sentimentul de rasă. Dar ce putea pricepe Mavrocordat din Revoluţia din Ardeal? Trebuia un nou Mihai Viteazul pe tronurile Principatelor, nu bieţi hospodari, vasali, fantome mai mult decât Domni. Nici Revoluţia din Paris nu reuşea dacă sansculoţii nu băteau Europa. Când Iosif II s-a reconciliat cu feudalismul maghiar, soarta lui Horia şi a Revoluţiei, era pecetluită. Horia însăşi o ştia aceasta de aceea îşi iartă până şi trădătorii. Confesorului său, Părintelui Nicolae Raţ, el îi dictează în testament în temniţă: ...„Oamenilor cari m-au vândut, Matieş Nuţu, Matia Onu, frate-său Gheorghe, Trifu Ştefan, a 2 feciori, te iert din toată inima“... Subt ce imperiul o face aceasta? Subt cel al desăvârşitei izolări. In clipa aceea Horia se simţea singur. Şi era. Nu numai singuri, ci având pe toţi confra sa. Trădătorii însă nu erau singuri. Acolo erau şi capii Bisericilor cari îi căutau şi-l condamnau pe Horia. Ba se poate spune că acolo era majoritatea poporului românesc. Stă aceasta inexorabil în legea înfrângeri, a eşecului. De ce nu i-ar fi iertat şi f pe cei 7 dacă acum toţi se lepădau de el? ___ „Nu-1 cunosc pe acel om"! refrenul lui Petru va fi fost pe toate buzele în acel fatidic 28 Februarie. Dacă-şi va fi rotit o clipă ochii peste acea mulţime care privea cu mulţumiri sadice la chinurile lui Cloşca, cu uri feroce la el, cu greu ar fi surprins în vre-un singur ochi, vine-o compătimire neputincioasă. Aceste uri s-au şi manifestat, turbulent, brutal, încât bestialitatea laşe a trebuit să fie înfierată de maiorul Otmayer, comandantul trupelor, şi indignase şi pe călăi. Chinurile lui Cloşca au durat, savant, peste o oră, dări se parii că au pus la încercări, însăşi nervii călăilor, cari n‘au mai putut sau n‘au mai vrut să continue şi au terminat cu Horia in 20 minute. Vociferări, strigăte, urlete, srau ridicat din mulţime, că este im scandal, că a muri prea iute, că mai trebuiau cel puţin trei sferturi de oră de chinuri, cu care statul maghiar a fost înşelat. Măssa aceea omenească se reinformase într-o massă de fiare sălbatice. Nu mai era acolo decât un singur Om ___ Horia! Un mesager al Istoriei Româneşti... Imposibil, aproape absent, cu totul indiferent la soarta sa personală, împietrit, nemişcat, aproape calm privea oribilile scene. Ca pe Calvar. Numai vântul îi împrăştia pletele şi ii răcorea fruntea îmbrobodită în sudori. Vântul ? __L Era suflul Istoriei care-1 săruta. .. Omul, care sîâ-'Şea atunci în chinuri înfricoşate, cumplit de singur, renaşte azi, în milioane de suflete şi în complectă apoteoza. Unde sunt trădătorii cărora li s-au dat câte 300 de arginţi, unde episcopii, protopopii, carte au fost decoraţi în PiaţaZlatnei, unde Statul Maghiar însuşi, Habsburgii cei de 6 veacuri? ....... Praf şi cenuşe s‘au ales de ei, unii, acoperiţi de blesteme, până şi în amintirea lor, în urmaşi. Dar iată că s'adună truditele oase frânte şi reapari în piatră şi un brinz nemuritoarea figură a mucenicului din an Februarie, de acum purufica luminoasă şi eternă. Mărginirea, tâmpenia omenească, nu s'a mulţumit atunci cu atât. Au luat dela vetrile lor toată seminţia lui Horia, Cloşca şi Crişan şi au deportat-o în Banat. 415 suflete au fost colonizate în satul Ofcea, din faţa Belgradului. Să mai spună cineva că nu există orânduiri supreme ale destinului care scapă controlului nostru! In pământul românesc, rămas la Sârbi, între Dunăre şi Tisa, în faţa Belgradului, străjueşte ca o sentinelă, comuna Ofcea. Străjueşte acolo sângele lui Horia! Minunat simbol în tragedia noastră bănăţeană! Puterniic şi credincioasă, stă înfiptă, acolo, sentinela noastră pe Dunări!... O, Horia, nu mai sta la Bălgrad, unde te-ai ridicat din groapă, ca un învingător, cobori, in jos, pe urma picăturilor tale de sânge, până‘n faţa Bălgradului celuilalt. .. Vino şi la noi şi ne mântueşte! Lipova 11 Octombrie 1937. .. t Horia După pierderile mari, foarte mari, avute în luptele date la Mihăileni, în ziua de 17 Decemvrie 1784, unde normânii au dat faţă în faţă cu soldaţii împărăteşti, — Horia s-a convins, că nu mai poate continua cu succes lupta începută pentru desrobirea neamului său împilat din Ardeal, lira prea numeroasă armata trimisă asupra sa şi a credincioşilor săi, în numele împăratului de la Viena, cu care el, Horia, vorbise doară în trei rânduri şi se înţeleseseră împreună, cu care armată oamenii săi înarmaţi numai cu coase, furci de fier, săcuri şi ciomege, nu pot lupta cu succes. S-a decis să sisteze lupta zadarnică. A dat ordin oamenilor săi, ca toţi să meargă acasă şi fiecare din ei să-şi vadă de cap aşa cum ştie şi cum poate, iar el a plecat, însoţit de tovarăşul său Cloşca, ca să se ascundă undeva prin pădurile Ardealului. Pribegind încoace şi încolo, ajung in pădurea Serăcelui, de pe teritorul comunei Mârgău (judeţull Cluj, plasa Huedin), unde fac un popas mai lung, însă spre nefericirea lor, pentru că sunt descoperiţi de opt ţărani români. Moţi şi ei ca şi Horia şi Cloşca, şi legaţi bine sunt predaţi, in ziua de 27 Decembvrie 1784, comandantului detaşamentului militar, care aştepta după ei la poalele munţilor, conform înţelegerii avute de mai narate. Cei opt ţărani, cari au trădat pe Horia şi Cloşca, toţi din Ailbae, din satul lui Horia, erau următorii: 1) Ştefan Trif, 2) Nuţă Miriieş, 3) Mlanuşel Trif, 4) Iacob Neagu, 5) Dumitru Neagu, 6) Ioan Matieş, 7) George Matieş şi 8) George Nicula. Deci opt nu şapte, cum s‘a scris în alte cărţi istorice. Al treilea fruntaş al răscoalei ţărăneşti dela anul 1874, George Crişan, s‘a despărţit de ceilalţi doi tovarăşi şi a pribegit singur prin păduri, până a fost prins şi el, la începutul lunei ianuarie 1785, tot de nişte ţărani români din Munţii Apuseni, nouă la număr, conduşi de preotul din Cărpiniş, Moise Popa şi de cel din Lupşa, Simion Popa. Aruncat în temniţa militară din Abba Iulia, — unde se afla şi Horia şi Cloşca. .. George Crişan nu a ajuns să fie judecat şi executat, pentru că imediat după ascultare s‘a spânzurat în celula sa de ţâţâna de sus dela uşa celulei, cu ajutorul notiţelor dela opincile cu cari era încălţat. Judecătorii săi însă n‘au fost mulţumiţi cu aceasta autoexecutare a sa, ci au adus sentinţa formală şi asupra lui, sentinţă care a fost imediat executată în toată regula, şi anume: Corpul său neînsufleţit a fost împărţit cu cuvenita solemnitate astfel: Capul tăiat şi pus în ţapă în comuna Cărpiniş, iar corpul tăiat în patru bucăţi, dintre cari una a fost pusă în ţară, în comuna Abrud, alta în comuna Bucium, a treia în Brad şi a patra în Mihăileni. Toate acestea pentru că să servească românilor ca ,’exemplu de oroarea, sau, cum se spunea în stilul, oficial de atunci, ,,să fie de pildă norodului“. Să vedem acum, ce s‘a întâmplat cu ceialalţi doi martiri ai noştri, cu Horia şi Cloşca ? Cei opt moţi numiţi mai sus, coborânduri la vale din pădurea Scorocet, leau predat, bine legaţi cu funii, expediţiei militare, compuşi din 60 (după alţii din 70) de secui, luaţi din regimentul sălcuiesc de infanterie şi puşi sub comanda locotenent-coloneluluii Kiay. Larrdinul acestuia, funiile cu cari erau legaţi au fost tăiate şi arestaţii au fost puşi în lanţuri grele de fier, pe cari le-au purtat la mâni şi la picioare. Escortati de mulţimea de soldaţi, arestaţii au făcut drumul pe picioare, fără nici o hrană, până la Alba-Iula, unde au fost aruncaţi în teminiţa militară după două zile de drum greu. S-a început acum procedura penală în contra lor. Au fost ascultaţi acuzaţii în mai multe, rânduri, având să răspuundă fiecare din ei la o mulţime de întrebări, şi au fost ascultaţi martorii, foarte mulţi martori, cari fireşte, au făcut toţi pasiuni foarte agravatoare pentru acuzaţi, mai ales pentru Horia, dar în fine pe la finea lunei Februarie 1785 investigaţiile au fost terminate, atrtrat brus (procurorul militar) şi a compus actul de acasare și terminull pentru pertractarea finală în acest proces a fost pus pe ziua de 26 Februarie 1785. Despre cele întâmplate la aceasta pertractare finală, am descoperit unele amănute foarte interesante întro carte veche germană, amănunte, paremise necunoscute încă istoriografiei noastre. Le voi da pe scurt în cele ce urmează. In sala de judecată a tribunalului mnarcial ocupă loc la masa veche judecătorii, având în mijlocul lor pe președintele tribunalului. Care mai departe e auditorul (procurorul). In sală multă lume aleasă. Se aduce acum în sală criminalul Horia. Preşedintele deschide şedinţa. Spune, cum a fost prins Horia şi soţul său Cloşca, de un valahgreşit, pentru că erau (8 valahi) care s-a angajat să nu descopere culcuşul şi să nu prindă, ceea ce ba şi succes, pentru ce Horia numai atâta timp liber a mai avut, ca să scoată din sânul său un pachet mare de hârtii şi săli armice în focul care ardea acolo în văpaie mare. Hârtiile au ars de tot. N‘a rămas nici o urmă din ele. (Acuzatul zimbeşte ironic iar preşedintele îl dojeneşte). Se pun acuzatului întrebările obicinuite: de câţi ani e, unde s‘a năiscuit, cari îi sunt părinţii etc. apoi vine întrebarea: „ ,,Avere tu nu ai, şi nici nu ai avut niciodată, ai stat tot pe la rudeniile tale sau pe la streini“. Acuzatul răspunde: ,E adevărat! Avere n‘am avut niciodată“. Preşedintele continuă: ,,Atunci cum se face, că tu te-ai numit pe tine ,,Rege al Daciei“, ai prostit oamenii şi i-ai îndemnat să se măsofigie şi să atace cu coasele pe domniilor de pământ? (Abcuzatul tace). A adevărat, că ai pus oamenii să-ţi a jure ţie supunere şi credinţă şi încă pe crucea aleeasttu de aur, pe care tu o purtai la grumaz?“ Acuzatul tace. Zimfireişte numai ironic. Preşedintele ridică de pe masă crucea de aur şi o arată judecătorilor, apoi celor mai aproape de ei dintre cei aflători în sala de judecată şi în urmă şi lui Horia. Grucea era în adevăr de aur şi avea pe ea o inimă de om, străpunsă cu o sabie, şi aceste două litere mari: R. D. cari însemnau atâta cât: Rex Daciae, adică Regele Dacian. Se mai afla apoi pe cruce şi inscripţia următoare latinească: ,’Provincia luget, et solvit, Horia vidat et bibet.“ adecă începutul doinei lui Horia, care se cânta atunci în Munţii Apuseni şi sună astfel: — ,’Horia bea, se veseleşte Ţara plânge şi plăteşte“.. Ei bine, crucea aceasta, cu inscripţia latină şi cu inimă de om străpunsă cu sabia, nu era crucea de aur a lui Horia, care n‘avea nici o inscripţie şi nici inimă străpunsă cu sabie. Cine vrea poate să vadă adevărata cruce de aur a lui Horia în cartea dluii Dr. Ioan Lu ■ , pas despre :’Răscoala Ţăranilor din Transilvania la anul 178pagina 195, unde e reprodusă după un clişeu vechiu, descoperit la Viena. Crucea care a jucat un roll însemnat în procesul lui Horia era un falsificat, anume confecţionat aşa cum era, la ordinul şi pe spesele cuiva dintre înalţii funcţionari ai ţării, ca să poată fi folosit ca dovadă sdrobitoare în contra lui Horia şi pentru vinovăţia sa. Preşedintele tribunalului şi-a ajuns însă scopul cu prezentarea crucei false a lui Horia, căci iată ce a rndat: _ ,,In sală se naşte tumult general. Desgustul şi greaţa faţă de cel arestat şi aflător în lanţuri şi-a manifestat-o fiecare aşa cum a voit cu vorbe tari, huiduieli, ameninţări, înjurături. Horia însă la toate acestea a răspuns cu un lung şi puternic hohot de ris. Scenei acesteia a pus capăt preşedintele, cu cuvintele următoare, adresate acuzatului: _ ,,O, tu mişel cerbicos! Lasă, că facem cu tine proces scurt. Tovarăşul tău s-a spânzurat, era Crişan, dar corpul său a fost împărţit în patru părţi. (Urmare pe pag. na) în faţa Justiţiei de Teodor V. Păcăfian Sensul ideologic şi moral al răscoalei lui Horia de: VICTOR IANCU Nu s‘ar putea toceMai afirma că Românii ar fi un popor revoluţionar. In raport cu îndelungatele sale suferinţi acest popor s‘a răsvrătit atare; nu e însă mai puţin adevărat că răscoalele Românilor s‘au deslănţuit de cele mai multe ori sângeros. Totuşi şi soţii, cari sunt la noi consideraţi prin definiţie rebeli, numai la mari răstimpuri şi-au afirmat nemulţumirile lor îndreptăţite pe calea sângeroasă a rezmeriţei. In genere sunt oameni paşnici, iubitori de linişte, cu exigenţe modeste. Ce este adevărat, trăeşte întrânşii o pronunţată mândrie, a cărei lezare poate deveni primejdioasă pentru cei ce stă prne în abuz. îndeobşte însă sunt călăuziti de acelaş bun simţ care este unanim caracteristic ţăranilor români, fiind şi ei iubitori de dreptate şi respectuoşi faţă de ierarhia publică şi mai ales faţă de valorile fireşti ale vieţii. Ceea ce s-a numit nepăsare şi este afurisit ca un element negativ al naţiunii noastre, are în bună parte origini metafizice; scepticismul funciar al neamului nostru nu este numai de import francez, ci un element de esenţă populară, izvorând din, sentimentul de îndoială al ţăranului care a suferit nului Neaga Andrei meroase decepţii în trecut. Acest scepticism se repercutează puternic asupra mulţimii şi oferă fundamentul acelui spirit iubitor de pace, care alcătueşte trăsătura caracteristică a firilor rezignate. In pacifismul tolerant al neamului nostru trebue să surprindem un sentiment dezolat al existenţei, exprimat de altminteri atât de duios şi în melodia jalnică a cântecului nostru popular. Naturile răbdarii devin cele mai primejdioase în caz de rebeliune. O asemenea gloată este greu de urnit din loc,odată însă pornit, e mai anevoios s‘o potoleşti. Este tâlcul revoltelor noastre puţine, care însă s‘au deslănţuit atât de sângeros. Adversarii neamului mostru au încercat mereu să înfăţişeze acest aspect drept dovada unei naturi făţarnice şi extrem de primejdioase, susţinând existenţa unui fond de ferocitate primitivă. Nimic mai eronat decâte o asemenea interpretare a lucrurilor, un popor resignat ca al nostru nu poate fi feroce. Vărsarea de sânge constitue pentru el o omoare. Când însă o săvârşeşte din îndemnuri proprii, se datoreşte exasperării pe care o încearcă firile rezignate în clipele de supremă revoltă morală. Şi în adevăr, aici trebue căutat tâlcul revoluţiilor noastre, puţine dar sângeroase. încă nu s-a scris cartea revoluţiilor româneşti. Cele câteva istorii care ne relatează îndeajuns de palid desfăşurarea lor, nu se pot considera lucrări concludente asupra sensului acestor revoluţii. Operele de acest fel sunt întocmite sub seminul Unirii, cu mândria unei biruinţi naţionale. Credem însă că lucrarea obiectivă care-şi va lua greaua sarcină de a înfăţişa motivele spirituale ce au alimentat fondul revoluţiilor noastre, nu va putea întârzia mult timp, ea fiind azi reclamată şi de limpezirea semnificaţiei autentice a naţionalismului românesc. Obiectivitatea pe care o cere o asemenea lucrare trebue să fie în adevăr degajată de acele multiple curente actuale, care într-un chip inutil încearcă să ne întunece privirile şi sentimentele, putând să elaboreze în mod artificial ideologia unui naţionalism de esenţă slabă, cu totul strein fondului nostru latin şi, tinzând să compromită anumite concepţii care au contribuit realmente la emanciparea noastră naţională, împrejurarea se confirmă şi în cazul special al rezmettţei din 1784. O revoluţie nu este niciodată ,un fapt incidental, ci întotdeauna o fatalitate istorică. Ceea ce consacră valoarea unei revoluţii nu e succesul său, nici durata sa, ci fondul său ideologic şi moral. De aceia nimic mai greu decât judecarea dreaptă a unei revoluţii. Pentru a putea emite o apreciere justă asupra semnificaţiei unei revoluţii, e nevoe înainte de toate de distanţă, de perspectivă. In imediata ei apropiere omul nu poate judeca decât prin prisma intereselor sale personale. Or, se ştie, că o revoluţie nu este o afacere tocmai confortabilă. Mulţi deşi recunosc caracterul injust al unor stări preferă să trăiască o viaţă întreagă într-o asemenea ordine perimată şi inechitabilă, decât să treacă printr'o perioadă tranzitorie de tulburări ,din care apoi se poate închega o stare mai dreaptă de lucruri, deci un regiet reprezentând un spor de dreptate faţă de cel trecut. Adesea nu poţi să întâmpini decât cu surâsul admiraţia cu care anumite persoane de a structura prin excelenţă conservatoare se pronunţă asupra revoluţiilor de mult trecute. Din cei ce se vor aduna mâine în Cetatea de supliciu a mucenicilor noştri Horia şi Cloşca, a treia parte cel puţin va fi compusă din persoana care pe acelaş Horia şi acum Dar trimite la aceeaş moarte pe care azi o detestă cu o vădită suficienţă. Să ne gândimnumai în ce termeni s-a exprimat despre revolta aceasta Samuil Micu Clain, care nu ar putea fi tocmai acuzat de spirit reacţionar. Totuşi Clain califică pe cei trei conducători ai revoltei ţărăneşti drepte,oameni blestemaţi“, căci „voiau să strice nemeşugul“. Rebeliunea lui Horia a fost o adevărată revoluţie prin programul său şi, în parte, prin realizări. Ea a urărit nu obţinerea unor avantagii sau a unei ameliorări de tratament faţă de popor, ci o întreagă schimbare de regim. Astfel ea a luptat pentru abolirea iobăgiei şi ştergerea privilegiilor nobiliare. A nutrit cu alte cuvinte idealuri identice marii revoluţii franceze. Legătura pe care au încercat unii istorici să o stabilească între aceste două mişcări, prezentând sângeroasa rezmeriţă din Munţii Apuseni ca un preludiu al revoltei spiritului iacobin, nu este o comparaţie naivă, ci se întemeiază pe anumite fapte, azi dovedite istoric. Revoluţia lui Horia este negreşit, în primul rând socială.Ea istoreşte din motive de ordin economic, urmăreşte însă implicit şi anumite ţeluri naţionale. In definitiv adevăratele revoluţii naţionale simt toate subminate de motive sociale. Revoluţia franceză, care înseamnă impunerea pe planul întâi a imperativelor de ordin naţional, a fost deasemeni o revoluţie de obârşie socială. Ideea naţională, ca principiu diriguitor al politicii are la bază acelsentiment de solidaritate prin care un popor se afirmă în compoziţia sa obştească împotriva spiritului de dominaţie a unei singure clase privilegiate. Acest lucru e bine să-l accentuăm azi, când prin naţionalism unii caută crearea unei plutocraţii româneşti, monopolizând în avantajul ei exclusiv un drept al poporului întreg. De aceia din mulţimea naţionaliştilor azi la modă, foarte puţini sunt cu adevărat pătunnşi de sentimentul autentic naţional, — care înainte de toate înseamnă iubire JI.'.llUJMim [I1BI1 Uliii I UM .MUU kll< íjJJUIKÍU -LJ_J ... să li se frângă cu roata toate membrele corpului, începând de jos în sus, anume mai întâiu lui loan Cloşca, apoi lui Horia, zis şi Ursu Nicola şi în chipul acesta să fie trecuţi din viaţă la moarte, iar corpurile lor despicate şi tăiate in patru bucăţi, să fie puse: capul şi părţile corpului pe roate pe lângă diferite drumuri, iar inimile şi intestinele lor să fie îngropate aici, la locul supliciului! (Din sentinţa în procesul lui Horia) Răvaş lui Horia Dintru înălţimea unde sălăşlueşti, alături de marii viteji şi mucenici ai neamului nostru, rugămu-ne ţie să-ţi întorci privirile spre Alba-Iulia unde frântu-ţi s’au trupul pentru izbăvirea neamului din jugul iorbăgiei. Găsi-vei acolo, mare mucenice al românilor, o adunare vrednică de numele tău. Scrisu-s’au despre tine cărţi multe, rostitu-s’au voroave fără de număr, iară amu ridicatu-ţi-s’au chip cioplit pentru proslăvirea numelui tău dealungul veacurilor carele au să vie. Şi privind chipul tău, ţărănimea ardeleană tresaltă de mândrie că din trupul ei ridicatu-s’au falnic stejar al românismului, carele prin cumplită furtună au izbăvit-o pre ea din ghiara roibiei ucigașe; privind chipul tău, asupritorii neamului românesc pot ceti în cartea vremurilor că dreptatea făcutus’au; privind chipul, tău tinerimea va învăţa cum trebue să-şi iubească ţara şi neamul. Din oasele tale zdrobite cu ură de către vrăjmaşii fraţilor tăi, au ţişnit măduva românismului pre plaiurile ardelene; din tăcerea ta, de spaimă şi cutremur, cu care ai răbdat mucenicia pentru neamul tău, au răsărit răbdarea întru suferinţa şi nădejdea întru dreptate, pre care fraţii tăi, de la tine le-au moştenit. Astăzi, mucenice al neamului nostru şi neînfricat ostaş al dreptăţei pentru ţărănime, poţi privi dintre vitejii şi mucenicii neamului unde sălăşlueşti, poţi privi cu zimibet de mare mulţumire şi bucurie că nădejdea ta s’au împlinit şi visul tău s’au desăvârşit.Mulţi, fără de număr, sunt cei care îşi pleacă fruntea cu smerenie înaintea ta, roatindu-ţi numele cu dragoate. Dară, privind acum spre Allba-Iulia locul tău de schingiuire şi de ucidere, unde adunatus’au atâta românime ca să primenească numele tău, să nu socoţi că toţi deopotrivă tresaltă de bucurie, au de mândrie pentru neam, rostindu-ţi numele şi pomeniîidu-ţi faptele. In politiceasca lume de astăzi puţini foarte sunt acei care ştiu să făptuiască şi să rabde ca tine. Şi tot mai puţini sunt acei care îşi pleacă cu dragoste ochii şi urechea către ţărănimea pentru care trui te-ai jertfit. Ai suferit cruntă schingiuire pentru că doreai să sicoţi ţărănimea din lanţurile iobăgiei şi din ighiara domnilor şi nemeşilor cari îi surgeau sângele şi-i storceau vlaga. Ai murit pentru dobândirea libertăţii şi drepturilor pentru această ţărănime. Iară astăzi segăsesc în politiceasca lume de la noi, farisei şi cărturari,cari ar dori să-i ridice drepturile acestei ţărănimi şi s’o stăpânească cu gârfoaciul şi cu jandarmul, an, cum se zice pre limba cea nouă, cu dictatură. Şi dintre aceştia se vor ridica la Alba- Iulia unii care să-ţi rostească numele şi să-ţi pomenească faptele. Iară numele tău în gura lor ponos însamnă iar pomenirea muceniciei tale hulă este. Ştim că sufletul tău cinstit şi inima ta, plină de dragoste pentru fraţii tăi obijduiţi şi robiţi, nu (Urmare pe parisa a ‘