Patria, octombrie 1937 (Anul 19, nr. 218-245)

1937-10-14 / nr. 229

Anul a­llUX-lea Nr. 229 DIRSCTOR: Dr. ABREL BOTEANU Redacţia şi Administraţia: Strada Regina Maria Nr. 38. Telefon: ÎS—SI ABONAMENT: Abonament, anual -----------------— Lei 700.-­ Fracţiuni de an, lunar-----------------Lei 80.— Pentru funcţionari, ar — — Lei 800.— Fracţiuni de an, lunar --------------Lei 53.— Preoţi, înv., stud., ţărani val — Lei 500.— Pentru autorități, inst., băi. 1, etc. Lei 1000.— In străinătate dublu. Organ al Partidului National Ţărănesc H­O­R­I­A 28 Februarie 1785 — de SEVER BOCII In dimineaţa aceea, frigul se mai muie. înspre zori, o burniţă rece şi gheţoasă înce­pu să se cearnă şi să învălue împrejurimile cu neguri primăvăratice. Tannsportul cetelor de iobagi, aduse subt escortă, dură toată noaptea. Subt protecţia nopţei şi a ceţei, ele se strecurau, taciturne, ca nişte stafii, subt zidurile cetăţii. La ora 9 platoul supliciului era înconjurat de o massă compactă de spec­tatori, aduşi ca la sărbătoare. Cronicarul sta­­bileşte numărul valahilor iobagi, prezenţi, la 2115, aduşi din 419 sate, de pe teatrul răzmi­­riţei. Dar, nu ei formau majoritatea. Major­i­­taea o formau Tângu­rii, nobili mai m­ici sau mai mărunţi, cari se refugiară la Bălgrad din calea rebeliunii şi aşteptau acum cu uri clocotinde şi cu sete de răzbunare abia stă­pânită, ceasul irepresiunei şi al reîntoarcerii la castelele incendiate. Clasa conducătoare şi asupritoare deci, contra căreia Horia se răsculase subt îndemnul împăratului, anga­jat şi el în luptă cu ea. Până unde a mers acest îndemn şi câtă responsabilitate are în­suşi Impăratul în isbucnirea acelei revoluţii, durere, nu se va mai ști niciodată autentic, căci Horea a dus cu el acel secret în mor­mânt.. Ce măreţ însă apare figura lui din acea tragică zi! a fost încoronat, ca Mântuitorul, cu coroană de spini, a fost numit Rex Daciae, în deriziune... Dar­ atitudinea sa, natura sa profundă, erau veritabil regale. Nici o lequa­citate de prisos, capabilă să-l ajute, poate, în starea-i strâmtorată, dar să-l şi scadă, nici o preocupare de clipa oricât de spectrală, dar fugară, ci toată, ultima ea şi prima grije, de ceea ce este permanent, etern, nici un cuvânt scăpat decât subt aere paerenius, iar unde-i lipseşte cuvântul, tăcerea, vorbitoare, pro­fundă, nici o destăinuire, flecară, asupra ce­lor trei audienţe, asupra cărora Jankovits, comisarul investigaţiei, îl trage ca de limbă, căci ceea ce urmăeş­te este tocmai aceasta, o probă, cât de mică, publică, despre complici­tatea împăratului cu r­ebelii. Horia le refuză această probă, fie că o avea, fie că nu o avea, iar hâr­tiile ce le purta asupra-şi, le aruncase în foc, în momentul prinderii, ca să distrugă ori­ce probă materială, fie că cuprindeau un­ele ceva compromiţător pentru împărat, fie că nu. Ce bărbat de Stat admi.-Sibil se perdea in dânsul! Că de mult distanţa regeasca-i natură pe cea a împăratului însuşi, care se face acum­a nici nu-1 cunoaşte, pe omul, pe care-1 pri­mea de trei ori in audienţe şi, de care se ser­vea în anumitele-i desene ideologice, ca să nu mai vorbim de veritabila natură a antagoniş­­tilor săi ereditari, omeneşte, absolut infe­rioară, Iosif II vrea să fie reformator, şi este, aspiră la acel titlu mai mult ca la cel regal, vrea să fie umanist, şi este, dar răuşeşte până la urmă să nu fie nici una, nici alta, şi nici măcar Rege. Căci refuzul oricăr­ei elemente, oricărei mâini de ajutor, omului de care se serveşte, pe a cărui principii le cunoaşte, le aprobă, sau Ie încura­jează, nu mai era nici de­cum o atitudine re­­gală. El pierdea deodată amândouă acele ca­lităţi, la cari râvnea, şi pe cea de Rege, şi pt cea de om de principii. Pe eşafodul din Bălgrad cădea nu numai Horia, ci şi im ideolog, s‘ar putea numi periculos, care a încurcat numai vremea lui şi devenea un generator de cata­strofă. De aci nu mai era decât un pas până la pasul fatal, pe care lea şi făcut, când pt pat de moarte îşi renega tot trecutul, anula toată opera, cu o singură trăsătură de condei. Din acea clipă, „Regele cu pălărie“ cum a fost numit fiindcă nu s-a încoronat cu Coroa­na Sfântului Ştefan devenea o figură mai mult erantă, a Istoriei, comentatore de revo­luţii, pe cari le-a rata, autor de tragedii, pe cari le-a regizat, pe veacuri. O, este în de­stinul de azi al habsburgilor, când umblă cu pălăria în mâini prin cancelariile succesorale, şi ceva Iosefinism. Căci nu sunt două morale, două etici, pentru Regi una, şi alta pentru muritorii de rând. Ingratitudinea habsburgică devenise istorică. A ispăşit-o, Horia pe roată, Iancu cu mintea tulburată, barem pe Raicu, Frantz-Iosef nici nu-1 mai primea. Conturile insă acum se încheiau, socotelile se lichidau definitiv. ,, Atitudinea antagoniştilor noştri din acea zi? Era şi mai concludentă. Era acea a unor clase perimate, a căror soroc se apropia cu paşi repezi prin acea Mare Revoluţie pe care Horia a devansat-o cu 5 ani. Acele clase nici nu învăţau, nici nu uitau. Revoluţia lui Horia nu putea să răuşească din cauza a) teatrului ei prea mic, îngust. . . b) alianţei nefireşti în care a stat cu Mo­narhia. .. Se spune că Horia ar fi trimis emisari la Mavrocordat în Moldova cerând ajutor. De­notă aceasta că în Ho­ria reacţiona just sen­timentul de rasă. Dar ce putea pricepe Ma­vrocordat din Revoluţia din Ardeal? Trebuia un nou Mihai Viteazul pe tronurile Principa­telor, nu bieţi hospod­ari, vasali, fantome mai mult decât Domni. Nici Revoluţia din Paris nu reuşea dacă sansculoţii nu băteau Europa. Când Iosif II s-a reconciliat cu feudalismul maghiar, soarta lui Horia şi a Revoluţiei, era pecetluită. Horia însăşi o ştia aceasta de aceea îşi iartă până şi trădătorii. Confesorului său, Părintelui Nicolae Raţ, el îi dictează în testa­ment în temniţă: ...„Oamenilor cari m-au vândut, Matieş Nuţu, Matia Onu, frate-său Gheor­ghe, Trifu Ştefan, a 2 feciori, te iert din toată inima“... Subt ce imperiul o face aceasta? Subt cel al desăvâr­şitei izolări. In clipa aceea Horia se simţea singur. Şi era. Nu numai singuri, ci având pe toţi confra sa. Trădătorii însă nu erau sin­guri. Acolo erau şi capii Bisericilor cari îi căutau şi-l condamnau pe Horia. Ba se poate spune că acolo era majoritatea poporului ro­mânesc. Stă aceasta inexorabil în legea în­frângeri, a eşecului. De ce nu i-ar fi iertat şi f pe cei 7 dacă acum toţi se lepădau de el? ___ „Nu-1 cunosc pe acel om"! refrenul lui Petru­ va fi fost pe toate buzele în acel fatidic 28 Februarie. Dacă-şi va fi rotit o clipă ochii peste acea mulţime care privea cu mulţumiri sadice la chinurile lui Cloşca, cu uri feroce la el, cu greu ar fi surprins în vre-un singur ochi, vine-o compătimire neputincioasă. Aceste uri s-au şi manifestat, turbulent, bru­tal, încât bestialitatea laşe a trebuit să fie înfierată de maiorul O­tmayer, comandantul trupelor, şi indignase şi pe călăi. Chinurile lui Cloşca au durat, savant, peste o oră, dări se parii că au pus la încercări, însăşi nervii călăilor, cari n‘au mai putut sau n‘au mai vr­ut să continue şi au terminat cu Horia in 20 minute. Vocife­­rări, strigăte, urlete, srau ridicat din mulţime, că este im scandal, că a muri prea iute, că mai trebuiau cel puţin trei sferturi de oră de chinuri, cu care statul maghiar a fost înşe­lat. Măssa aceea omenească se reinformase într-o massă de fiare sălbatice. Nu mai era acolo decât un singur Om ___ Horia! Un mesager al Istoriei Româneşti... Imposibil, aproape absent, cu totul indiferent la soarta sa personală, împietrit, nemişcat, aproape calm privea oribilile scene. Ca pe Calvar. Numai vântul îi împrăştia pletele şi ii răcorea fruntea îmbrobodită în sudori. Vân­tul ? __L Era suflul Istoriei care-1 săruta. .. Omul, care sîâ-'Şea atunci în chinuri înfri­coşate, cumplit de singur, renaşte azi, în mi­lioane de suflete şi în complectă apoteoza. Unde sunt trădătorii cărora li s-au dat câte 300 de arginţi, unde episcopii, protopopii, ca­rte au fost decoraţi în Piaţa­­Zlatnei, unde Sta­tul Maghiar însuşi, Habsbu­rgii cei de 6 vea­cu­ri? ....... Praf şi cenuşe s‘au ales de ei, unii, acoperiţi de blesteme, până şi în amintirea lor, în urmaşi. Dar iată că s'adună truditele oase frânte şi reapari în piatră şi un brinz nemuritoarea figură a mucenicului din an Februarie, de acum purufica luminoasă şi etern­ă. Mărginir­ea, tâmpenia omenească, nu s'a mulţumit atunci cu atât. Au luat dela vetrile lor toată seminţia lui Horia, Cloşca şi Crişan şi au deportat-o în Banat. 415 suflete au fost colonizate în satul Ofcea, din faţa Belgradu­lui. Să mai spună cineva că nu există orân­duiri supreme ale destinului care scapă con­trolului nostru! In pământul românesc, rămas la Sârbi, între Dunăre şi Tisa, în faţa Belgra­dului, străjueşte ca o sentinelă, comuna Of­cea. Străjueşte acolo sângele lui Horia! Mi­nunat simbol în tragedia noastră bănăţeană! Puterniic şi credincioasă, stă înfiptă, acolo, sentinela noastră pe Dunări!... O, Horia, nu mai sta la Bălgrad, unde te-ai ridicat din groapă, ca un învingător, cobori, in jos, pe urm­a picăturilor tale de sânge, până‘n faţa Bălgradului celuilalt. .. Vino şi la noi şi ne mântueşte! Lipova 11 Octombrie 1937. .. t Horia După pierderile mari, foarte mari, avute în luptele date la Mihăileni, în ziua de 17 Decemvrie 1784, unde n­or­mânii au dat faţă în faţă cu soldaţii împărăteşti, — Horia s-a convins, că nu mai poate continua cu succes lupta începută pentru desrobirea neamului său împilat din Ardeal, lira prea nu­meroasă armata trimisă asupra sa şi a credincioşilor săi, în­ numele împăra­tului de la Viena, cu care el, Horia, vorbise doară în trei rânduri şi se în­­ţeleseseră împreună, cu care armată oamenii săi înarmaţi numai cu coase, furci de fier, săcuri şi ciomege, nu pot lupta cu succes. S-a decis să sisteze lupta zadarnică. A dat ordin oameni­lor săi, ca toţi să meargă acasă şi fie­care din ei să-şi vadă de cap aşa cum ştie şi cum poate, iar el a plecat, în­soţit de tovarăşul său Cloşca, ca să se ascundă undeva prin pădurile Ardea­lului. Pribegind încoace şi încolo, ajung in pădurea Serăcelui, de pe teri­tor­ul co­munei Mârgău (judeţull Cluj, plasa Hu­edin), unde fac un popas mai lung, în­să spre nefericirea lor, pentru că sunt descoperiţi de opt ţărani români. Moţi şi ei ca şi Horia şi Cloşca, şi legaţi bi­ne sunt predaţi, in ziua de 27 Decemb­vrie 1784, comandantului detaşamentu­lui militar, care aştepta după ei la poalele munţilor, conform înţelegerii a­­vute de mai narate. Cei opt ţărani, cari au trădat pe­ Horia şi Cloşca, toţi din Ailbae, din satul lui Horia, erau ur­mătorii: 1) Ştefan Trif, 2) Nuţă Mir­­iieş, 3) Mlanuşel Trif, 4) Iacob Neagu, 5) Dumitru Neagu, 6) Ioan Matieş, 7) George M­atieş şi 8) George Nicula. Deci opt nu şapte, cum s‘a scris în alte cărţi istorice. Al treilea fruntaş al răscoalei ţără­neşti dela anul 1874, George Crişan, s‘a despărţit de ceilalţi doi tovarăşi şi a pribegit singur prin păduri, până a fost prins şi el, la începutul lunei ia­nuarie 1785, tot de nişte ţărani români din Munţii Apuseni, nouă la număr, conduşi de preotul din Cărpiniş, Moise Popa şi de cel din Lupşa, Simion Popa. Aruncat în temniţa militară din Ab­ba Iulia, — unde se afla şi Horia şi Cloşca. .. George Crişan nu a ajuns să fie judecat şi executat, pentru că imediat după ascultare s‘a spânzurat în celula sa de ţâţâna de sus dela uşa celulei, cu a­jutorul notiţelor dela opincile cu cari era încălţat. Judecă­torii săi însă n‘au fost mulţumiţi cu a­­ceasta au­toexecutare a sa, ci au adus sentinţa formală şi asupra lui, sentin­ţă care a fost imediat executată în toată regula, şi anume: Corpul său ne­însufleţit a fost împărţit cu cuvenita solemnitate astfel: Capul tăiat şi pus în ţapă în comuna Cărpiniş, iar corpul tăiat în patru bucăţi, dintre cari una a fost pusă în ţară, în comuna Abrud, alta în comuna Bucium, a treia în Brad şi a patra în Mihăileni. Toate acestea pentru că să servească români­­lor ca ,’exemplu de oroarea, sau, cum se spunea în stilul, oficial de atunci, ,,să fie de pildă norodului“. Să vedem acum, ce s‘a întâmplat cu ceialalţi doi martiri ai noştri, cu Ho­ria şi Cloşca ? Cei opt moţi numiţi mai sus, coborânduri la vale din pădurea Scorocet, leau predat, bine legaţi cu funii, expediţiei militare, compuşi din 60 (după alţii din 70) de secui, luaţi din regimentul sălcuiesc de infanterie şi puşi su­b comanda locotenent-colone­­luluii Kiay. La­r­rdinul acestuia, funiile cu cari erau legaţi au fost tăiate şi arestaţii au fost puşi în lanţuri grele de fier, pe cari le-au purtat la mâni şi la picioare. Escortati de mulţimea de soldaţi, arestaţii au făcut drumul pe picioare, fără nici o hrană, până la A­lba-Iula, unde au fost aruncaţi în teminiţa militară după două zile de drum greu. S-a început acum procedura penală în contra lor. Au fost ascultaţi acuzaţii în mai multe, rânduri, având să răs­­puundă fiecare din ei la o mulţime de întrebări, şi au fost ascultaţi martorii, foarte mulţi martori, cari fireşte, au făcut toţi pasiuni foarte agravatoare pentru acuzaţi, mai ales pentru Horia, dar în fine pe la finea lunei Februarie 1785 investigaţiile au fost terminate, atrtrat brus (procurorul militar) şi a compus actul de acasare și terminull pentru pertractarea finală în acest pro­ces a fost pus pe ziua de 26 Februarie 1785. Despre cele întâmplate la aceasta pertractare finală, am descoperit unele amănute foarte interesante în­tr­o car­te veche germană, amănunte, parem­i­­se necunoscute încă istoriografiei noa­stre. Le voi da pe scurt în cele ce ur­mează. In sala de judecată a tribunalului mn­arcial ocupă loc la masa veche jude­cătorii, având în mijlocul lor pe pre­ședintele tribunalului. Care mai de­parte e auditorul (procurorul). In sală multă lume aleasă. Se aduce acum în sală criminalul Horia. Preşedintele deschide şedinţa. Spune, cum­ a fost prins Horia şi soţul său Cloşca, de un valah­­greşit, pentru că erau (8 valahi) care s-a angajat să nu descopere culcu­şul şi să nu prindă, ceea ce ba şi succes, pentru ce Horia numai atâta timp li­ber a mai avut, ca să scoată din sânul său un pachet mare de hârtii şi săli arm­ice în focul care ardea acolo în văpaie mare. Hârtiile au ars de tot. N‘a rămas nici o urmă din ele. (Acu­zatul zimbeşte ironic iar preşedintele îl dojeneşte). Se pun acuzatului între­bările obicinuite: de câţi ani e, unde s‘a năiscuit, cari îi sunt părinţii etc. apoi vine întrebarea: „ ,,Avere tu nu ai, şi nici nu ai a­­vut niciodată, ai stat tot pe la rude­niile tale sau pe la streini“. Acuzatul răspunde: ,­E adevărat! Avere n‘am avut niciodată“. Preşedintele continuă: ,,Atunci cum se face, că tu te-ai numit pe tine ,,Re­ge al Daciei“, ai prostit oamenii şi i-ai îndemnat să se măsofigie şi să atace cu coasele pe domniilor de pământ? (Abcuzatul tace). A adevărat, că ai pus oamenii să-ţi a jure ţie supunere şi cre­dinţă şi încă pe crucea aleeasttu de aur, pe care tu o purtai la grumaz?“ Acu­zatul tace. Zimfireişte numai ironic­. Preşedintele ridică de pe masă cru­cea de aur şi o arată judecătorilor, a­­poi celor mai aproape de ei dintre cei aflători în sala de judecată şi în ur­mă şi lui Horia. Grucea era în adevăr de aur şi avea pe ea o inimă de om, străpunsă cu o sabie, şi aceste două litere mari: R. D. cari însemnau atâta cât: Rex Daciae, adică Regele Dacian. Se mai afla apoi pe cruce şi inscripţia următoare latinească: ,’Provincia luget, et solvit, Horia vidat et bibet.“ adecă începutul doinei lui Horia, care se cânta atunci în Munţii Apuseni şi sună astfel: — ,’Horia bea, se veseleşte Ţara plânge şi plăteşte“.. Ei bine, crucea aceasta, cu inscripţia latină şi cu inimă de om străpunsă cu sabia, nu era crucea de aur a lui Ho­ria, care n‘avea nici o inscripţie şi nici inimă străpunsă cu sabie. Cine vrea poate să vadă adevărata cruce de aur a lui Horia în cartea dl­uii Dr. Ioan Lu ■ , pas despre :’Răscoala Ţăranilor din­­ Transilvania la anul 178pagina 195, unde e reprodusă după un clişeu ve­­chiu, descoperit la Viena. Crucea care a jucat un roll însemnat în procesul lui Horia era un falsificat, anume confec­ţionat aşa cum era, la ordinul şi pe spesele cuiva dintre înalţii funcţionari ai ţării, ca să poată fi folosit ca do­vadă sdrobitoare în contra lui Horia şi pentru vinovăţia sa. Preşedintele tribunalului şi-a ajuns însă scopul cu prezentarea crucei false a lui Horia, căci iată ce a rndat: _ ,,In sală se naşte tumult general. Desgustul şi greaţa faţă de cel arestat şi aflător în lanţuri şi-a m­anifestat-o fiecare aşa cum a voit cu vorbe tari, huiduieli, ameninţări, înjurături. Ho­ria însă la toate acestea a răspuns cu un lung şi puternic hohot de ris. Scenei acesteia a pus capăt preşedintele, cu cuvintele următoare, adresate acuza­tului: _ ,,O, tu mişel cerbicos! Lasă, că facem cu tine proces scurt. Tovarăşul tău s-a spânzurat, era Crişan, dar cor­pul său a fost împărţit în patru părţi. (Urm­are pe pag. n­a) în faţa Justiţiei de Teodor V. Păcăfian Sensul ideologic şi moral al răscoalei lui Horia­ de: VICTOR IANCU Nu s‘ar putea toceMai afirma că Ro­mânii ar fi un popor revoluţionar. In raport cu îndelungatele sale suferinţi acest popor s‘a răsvrătit atare; nu e însă mai puţin adevărat că răscoalele Românilor s‘au deslănţui­t de cele m­ai multe ori sângeros. Totuşi şi soţii, cari sunt la noi consideraţi prin defi­niţie rebeli, numai la mari răstimpuri şi-au afirmat nemulţumirile lor îndrep­tăţite pe calea sângeroasă a rezmeriţei. In genere sunt oameni paşnici, iubitori de linişte, cu exigenţe modeste. Ce este adevărat, trăeşte întrânşii o pronun­ţată mândrie, a cărei lezare poate de­veni primejdioasă pentru cei ce stă p­rne în abuz. îndeobşte însă sunt călău­­ziti de acelaş bun simţ care este una­nim caracteristic ţăranilor români, fi­ind şi ei iubitori de dreptate şi respec­tuoşi faţă de ierarhia publică şi mai ales faţă de valorile fireşti ale vieţii. Ceea ce s-a numit nepăsare şi este afu­risit ca un element negativ al naţiunii noastre, are în bună parte origini me­tafizice; scepticismul funciar al nea­mului nostru nu este numai de import francez, ci un element de esenţă popu­lară,­­ izvorând din, sentimentul de în­doială al ţăranului care a suferit nu­­lui Neaga Andrei meroase decepţii în trecut. Acest scep­ticism se repercutează puternic asupra mulţimii şi oferă fundamentul acelui spirit iubitor de pace, care alcătueşte trăsătura caracteristică a firilor rezig­­nate. In pacifismul tolerant al neamu­lui nostru trebue să surprindem un sentiment dezolat al existenţei, expri­mat de altminteri atât de duios şi în melodia jalnică a cântecului nostru po­pular. Naturile răbdarii devin cele mai pri­mejdioase în caz de rebeliune. O ase­menea gloată este greu de urnit din loc,odată însă pornit, e mai anevoios s‘o potoleşti. Este tâlcul revoltelor noa­stre puţine, care însă s‘au deslănţuit atât de sângeros. Adversarii neamului m­ostru au încercat mereu să înfăţişeze acest aspect drept dovada unei naturi făţarnice şi extrem de primejdioase, susţinând existenţa unui fond de fero­citate­ primitivă. Nimic mai eronat de­­câte o asemenea interpretare a lucruri­lor, un popor resignat ca al nostru nu poate fi feroce. Vărsarea de sânge con­­stitue pentru el o om­­o­are. Când însă o săvârşeşte din îndemnuri proprii, se datoreşte exasperării pe care o încear­că firile rezignate în clipele de supre­mă revoltă morală. Şi în adevăr, aici trebue căutat tâlcul revoluţiilor noa­stre, puţine dar sângeroase. încă nu s-a scris cartea revoluţiilor­­ româneşti. Cele câteva istorii care ne­­ relatează îndeajuns de palid desfăşura­rea lor, nu se pot considera lucrări concludente asupra sensului acestor revoluţii. Operele de acest fel sunt în­tocmite sub seminul Unirii, cu mândria unei biruinţi naţionale. Credem însă că lucrarea obiectivă care-şi va lua greaua sarcină de a înfăţişa motivele spiri­tuale ce au alimentat fondul revolu­ţiilor noastre, nu va putea întârzia mult timp, ea fiind azi reclamată şi de limpezirea semnificaţiei autentice a naţionalismului românesc. Obiectivita­tea pe care o cere o asemenea lucrare trebue să fie în adevăr degajată de a­­cele multiple curente actuale, care în­­tr-un chip inutil încearcă să ne întu­nece privirile şi sentimentele, putând să elaboreze în mod artificial ideologia unui naţionalism de esenţă slabă, cu totul strein fondului nostru latin şi, tinzând să compromită anumite con­cepţii care au contribuit realmente la emanciparea noastră naţională, împre­jurarea se confirmă şi în cazul special al rezmett­­ţei din 1784. O revoluţie nu este nici­odată ,un fapt incidental, ci întotdeauna o fatalitate istorică. Ceea ce consacră valoarea u­­nei revoluţii nu e succesul său, nici durata sa, ci fondul său ideologic şi moral. De aceia nimic mai greu decât judecarea dreaptă a unei revoluţii. Pentru a putea emite o apreciere justă asupra semnificaţiei unei revoluţii, e nevoe înainte de toate de distanţă, de perspectivă. In imediata ei apropiere omul nu poate judeca decât prin pris­ma intereselor sale personale. Or, se ş­tie, că o revoluţie nu este o afacere tocmai confortabilă. Mulţi deşi recunosc caracterul injust al unor stări preferă să trăiască o viaţă întreagă în­­tr-o asemenea ordine perimată şi ine­chitabilă, decât să treacă printr'o peri­oadă tranzitorie de tulburări ,din care apoi se poate închega o stare mai dreaptă de lucruri, deci un regi­et re­prezentând un spor de dreptate faţă de cel trecut. Adesea nu poţi să întâm­pini decât cu surâsul admiraţia cu ca­re anumite persoane de a structura prin excelenţă conservatoare se pro­nunţă asupra revoluţiilor de mult tre­cute. Din cei ce se vor aduna mâine în Cetatea de supliciu a mucenicilor noştri Horia şi Cloşca, a treia parte cel puţin va fi compusă din persoana care pe acelaş Horia şi acum Dar tri­mite la aceeaş moarte pe care azi o detestă cu o vădită suficienţă. Să ne gândim­­num­ai în ce termeni s-a ex­primat despre revolta aceasta Samuil Micu Clain, care nu ar putea fi toc­mai acuzat de spirit reacţionar. Totuşi Clain califică pe cei trei conducători ai revoltei ţărăneşti drept­e,oameni bles­temaţi“, căci „voiau să strice nemeşu­­gul“. Rebeliunea lui Horia a fost o adevă­rată revoluţie prin programul său şi, în parte, prin realizări. Ea a ur­­ă­rit nu obţinerea unor avantagii sau a unei ameliorări de tratament faţă de popor, ci o întreagă schimbar­­e de regim. Ast­fel ea a luptat pentru abolirea iobă­giei şi ş­tergerea privilegiilor nobiliare. A nutrit cu alte cuvinte idealuri iden­tice marii revoluţii franceze. Legătura pe care au încercat unii istorici să o stabilească între aceste două mişcări, prezentând sângeroasa rezmeriţă din Munţii Apuseni ca un preludiu al re­voltei spiritului iacobin, nu este o com­paraţie naivă, ci se întemeiază pe anu­mite fapte, azi dovedite istoric. Revoluţia lui Horia este negreşit, în primul rând socială.Ea istoreşte din motive de ordin economic, urmăreşte însă implicit şi anumite ţeluri naţio­nale. In definitiv adevăratele revoluţii naţionale simt toate subminate de mo­tive sociale. Revoluţia franceză, care înseamnă impunerea pe planul întâi a imperativelor de ordin naţional, a fost deasemeni o revoluţie de obârşie so­cială. Ideea naţională, ca principiu di­riguitor al politicii­ are la bază acel­­sentiment de solidaritate prin care un popor se afirmă în compoziţia sa ob­ştească împotriva spiritului de domi­naţie a unei singure clase privilegiate. Acest lucru e bine să-l accentuăm azi, când prin naţionalism unii caută crea­rea unei plutocraţii româneşti, mono­polizând în avantajul ei exclusiv un drept al poporului întreg. De aceia din mulţimea naţionaliştilor azi la modă, foarte puţini sunt cu adevărat pătunnşi de sentimentul autentic naţional, — care înainte de toate înseamnă iubire JI.'.llUJMim [I1BI1 Uliii I UM .MUU kll< íjJJUIKÍU -LJ_J ... să li se frângă cu roata toate mem­brele corpului, începând de jos în sus, anu­me mai întâiu lui loan Cloşca, apoi lui Horia, zis şi Ursu Nicola şi în chipul acesta să fie trecuţi din viaţă la moarte, iar cor­purile lor despicate şi tăiate in patru bu­căţi, să fie puse: capul şi părţile corpului pe roate pe lângă diferite drumuri, iar ini­mile şi intestinele lor să fie îngropate aici, la locul supliciului! (Din sentinţa în procesul lui Horia) Răvaş lui Horia Dintru înălţimea unde sălăşlueşti, ală­turi de m­arii viteji şi mucenici ai neamu­lui nostru, rugămu-ne ţie să-ţi întorci pri­virile spre Alba-Iulia unde frântu-ţi­ s’au trupul pentru izbăvirea neamului din ju­gul iorbăgiei. Găsi-vei acolo, mare muce­nice al românilor, o adunare vrednică de numele tău. Scrisu-s’au despre tine cărţi multe, rostitu-s’au voroave fără de număr, iară amu ridicatu-ţi-s’au chip cioplit pen­tru proslăvirea numelui tău dealungul vea­curilor carele au să vie. Şi privind chipul tău, ţărănimea ardeleană tresaltă de mân­drie că din trupul ei ridicatu-s’au falnic stejar al românismului, carele prin cum­plită furtună au izbăvit-o pre ea din ghia­­ra roibiei ucigașe; privind chipul tău, asu­pritorii neamului românesc pot ceti în cartea vremurilor că dreptatea făcutu­­s’au; privind chipul, tău tinerimea va în­văţa cum trebue să-şi iubească ţara şi neamul. Din oasele tale zdrobite cu ură de către vrăjmaşii fraţilor tăi, au ţişnit măduva românismului pre plaiurile ardelene; din tăcerea ta, de spaimă şi cutremur, cu care ai răbdat mucenicia pentru neamul tău, au răsărit răbdarea întru suferinţa şi nă­dejdea întru dreptate, pre care fraţii tăi, de la tine le-au moştenit. Astăzi, mucenice al neamului nostru şi neînfricat ostaş al dreptăţei pentru ţără­nime, poţi privi dintre vitejii şi mucenicii neamului unde sălăşlueşti, poţi privi cu zimibet de mare mulţumire şi bucurie că nădejdea ta s’au împlinit şi visul tău s’au desăvârşit.­­Mulţi, fără de număr, sunt cei care îşi pleacă fruntea cu smerenie înaintea ta, roatindu-ţi numele cu dragoate. Dară, pri­vind acum spre Allba-Iulia locul tău de schingiuire şi de ucidere, unde adunatu­­s’au atâta românime ca să­ primenească numele tău, să nu socoţi că toţi deopotri­vă tresaltă de bucurie, au de mândrie pen­tru neam, rostindu-ţi numele şi pomeniîi­­du-ţi faptele. In politiceasca lume de astăzi puţini foarte sunt acei care ştiu să făptuiască şi să rabde ca tine. Şi tot mai puţini sunt acei care îşi pleacă cu dragoste ochii şi urechea către ţărănimea pentru care trui te-ai jertfit. Ai suferit cruntă schingiuire pentru­ că doreai să sicoţi ţărănimea din lanţurile iobăgiei şi din ighiara domnilor şi nemeşilor cari îi surgeau sângele şi-i storceau vlaga. Ai murit pentru dobândi­rea libertăţii şi drepturilor pentru această ţărănime. Iară astăzi se­­găsesc în politi­ceasca lume de la noi, farisei şi cărturari,­­cari ar dori să-i ridice drepturile acestei ţărănimi şi s’o stăpânească cu gârfoaciul şi cu jandarmul, an, cum se zice pre lim­ba cea nouă, cu dictatură. Şi dintre aceştia se vor ridica la Alba- Iulia unii care să-ţi rostească numele şi să-ţi pomenească faptele. Iară numele tău în gura lor ponos însamnă iar pomenirea muceniciei tale hulă este. Ştim că sufletul tău cinstit şi inima ta, plină de dragoste pentru fraţii tăi obijduiţi şi robiţi, nu (Urmare pe parisa a ‘

Next