Pentru Socialism, iulie 1971 (Anul 21, nr. 5419-5445)

1971-07-31 / nr. 5445

y SimhătS 31 lulle 197Í In toamna anului 1958, un grup de condeieri de toate vîrstele din Vișeu de Sus a hotărît înființarea unui cenaclu literar căruia i-au dat nu­mele cunoscutului poet patriot și revoluționar Andrei Mureșianu, a cărui familie e originară din părțile Maramureșului. De atunci, cenaclul func­ționează cu ședințe bilunare, uneori chiar săptămînale, exceptînd lunile de vara.­­Cenaclul s-a născut mai întîi de toate cu intenția de a menține trează o anumită atmosferă spirituală în cadrul orașului, de a trezi și stimula interesul față de valorile culturii și literaturii actuale. S­-au purtat în ace­lași timp discuții vii­ aprinse în jurul unor creații originale, poezie, proză, dramaturgie și chiar critică literară punîndu-se un mare accent pe produc­țiile tinerelor talente. Eforturile au fost încununate de succes, mulți dintre membri cunoscînd emoția confruntării cu cititorii, simțind fiorii întîlnirii cu litera tipărită. Au publicat poezie și proză în diferite periodice politi­ce, culturale și literare, de prestigiu ca: Tribuna, Familia și Steaua: Ion Mariș, Ion Moise, Lupu Petrovan, Vasile Iuga, Petru Șimon, Helmunth Berner, Ion C Chișu, Aurelian Antal și alții. Membrii cenaclului și-au făcut simțită prezența și în viața culturală a orașului, a localităților din jur, la sectoarele forestiere de pe Vaser­ parti­­cipînd la întîlniri cu cititorii, însoțind brigada științifică la Săcel sau ac­­tivînd­ în cadrul „Almanahurilor culturale“ organizate în ultima vreme de către­­ Sasa de cultură la sediu și în orașul Borșa. Pornind de la rezultatele bune obținute pînă în prezent, considerăm că pe viitor — în condițiile desfășurării unei susținute activități de ridica­re pe o treaptă superioară a muncii ideologice și cultural-educative a ce­naclului îi revin sarcini sporite pe linia încurajării și promovării unei lite­raturi militante precum și în organizarea unor acțiuni mai susținute, me­nite să marcheze diferite evenimente politice și culturale, aducîndu-și ast­fel în și mai mare măsură aportul la dezvoltarea conștiinței socialiste a oamenilor muncii. Publicăm în pagina de față cîteva din creațiile membrilor cenaclului vișeuan. ION MARIȘ Deplina unitate Sîntem cor mixt, cîntăm la unison Tot ce-au durat prin ani și ani străbunii Un dirijor avem și-un singur ton, Și limpezi ni-s vibrațiile stranii. Pămîntul țării ! Aicea m-am născut și-aicea cresc, Aici mi-s toate, dragoste și ură. Aici am învățat ce nu se-ndură, Aici am învățat ca să iubesc. Aicea mi-s strămoșii și părinții Ce mi-au spus grai de doine și balade, Făgăduindu-mi traiul cumsecade După puterea luptei și-a dorinții. Aici mi-s toate-n tine Românie, Pămînt sfințit cu lacrimi și cu singe, Țară în care nimeni nu mai plînge, Pămînt de dor și plin de omenie. PETRU ȘIMON Prinos Aduceți lemn gros de Maramureș securi ascuțite pe lespedea Lunii să cioplim porți pe unde trecut-au străbunii și să ne-aducem aminte... Cioplind în stînci și răscolind în ape, ei vin în orice zi pînă la noi, aproape... Din piepturile lor ca fulgerate stînci, țîșnesc izvoare limpezi din grele răni adinei. Aduceți ulciorul cu buze de lut Să bea Decebal, Ștefan și Horia, să-i astîmpăr unui neam întreg ISTORIA. LUPU PETROVAN Memorie Săltau prin văi fîșii de curcubeu Purtînd cu ele pași de libertate. Ca apele se prelingeau mereu Vărsîndu-se cu mare pietate In sanctuarul aceluiași tranșeu. Din fostul șanț cu sînge mocirliu Privind acum peste întreaga glie, Se­ alină-n soare firele de grîu Și-atîtea mii de vergure Mărie, Cîntînd balada mersului mlădiu, Prin ochii lor senini, de neuitat Ce-au strîns în ei atîta duioșie, Privesc blajin străbunii mei din sat Rămași atunci pierduți în veșnicie, Acum statuia unui vis curat. v. com­AN Eu Sînt fluviu­ sălbatic cu valuri înspumate Gonesc spre marea albastră, spre țărmuri­­ depărtate. Mi-e matca strinită și apa-nvolburată. De ani și ani ea sapă tot în piatră Croindu-mi astfel printre stînci cărare Și drum spre mult dorita mare. Din munți metalici, din păduri virgine Eu string argintul apei și-l golesc în mine. Cu forțele­ nzecite, cu crezul în a fi Gonesc fără-ncetare. Gonesc spre miazăzi. ION PETROVAI Zăpezi îndepărtate îndepărtate zăpezi cad peste Tine iubito sînt Fluturi Ce s-au ostenit în lumină Cumințenia pămîntului Și-a adunat vraja in ulcioare de lut unde-au curs Stele spălînd izvoare Ochii albaștri ai soarelui Dau glas fîntînilor Aici Unde se-nfiripă jocul De-a zeii ndepărtate zăpezi cad peste Tine iubito sînt Insinguratele stele f tWTffü SOHA? TW 5\13 I *■ jm " V , liter­atura — ar I a in ::X-?:-:::><::X::;>:-^:::-:;r:;:::;:-:;:::-:::%i;:::;:-:%<:.fe.V:-:::A;::: _______ ___________ _______________ _______ ,: .. : .. : •::•••••:­ : Se făcuse răcoare, șușo­teala celor doi de la masa vecină se arcuia ca o aco­ladă ce încerca să cuprin­dă partea de sală unde, deasupra, mai rămăsese un singur bec aprins. Speram, nu știu de ce, să ascult, să înțeleg ceea ce un colț singuratec poa­te să smulgă unui om ne­voit să se destăinuie to­varășului din fața sa. — „Pricepi, șarpele era de vină! Cînd l-am văzut avea ochii umflați de ne­somn. Nu știam că trebuia să mă întîlnesc cu un uci­gaș. Am aflat-o după ce mi-a făcut o a doua vizi­tă. Se strecurase ușor, cum numai un șarpe știe să se strecoare, se așezase la picioarele ei și se uita la mine vinovat. Abia atunci am înțeles. Pe urmă n-a mai plecat de la casa mea". — „Bine, e clar — zi­cea amicul din fața sa — dar mi se pare că adinea­ori afirmat altceva. Era vorba de niște oameni ră­tăciți, în trecere, și cînd ai intrat în casă cîțiva îți scotoceau sertarele iar al­ții priveau indiferenți la femeia­ ta azvîrlită într-un colț al patului“. — „Da, da, dar ei s-au grăbit să plece. Erau ur­măriți de nenoroc. Era vre­mea cînd pămîntul îi aco­perea pe oameni ca pe șobolani, cînd au venit s-au anunțat cu triluri scurte de foc, cîrîiau gloanțele ca alunele coapte scăpate-n jar. Ei au nimerit întîm­­plător pe la mine. Au ple­cat lăsînd gust de frunze rîncede și sudoare de tălpi. Intr-un colț rămăseseră o cască ca un ceaun lus­truit și o cataramă de centură. Am deschis fe­reastra și, în lumina ce se scurgea, i-am observat ochii. Erau ca două ochiuri de nor. Te sorbeau în ei și te amestecau cu nisip. Degeaba, el, șarpele era de vină. I se citea în ochi". Becul de deasupra a scă­părat și singurul colț lu­minat s-a stins. In întune­ric, doi ochi scotoceau col­țurile camerei cu ură. — „Pricepi, erau tare necăjiți oamenii aceia. Se vedea pe fața lor, pe mers. Poate nu mă crezi, aveau privirea stinsă, cînd au rînjit către mine, fără sem­nificație probabil, s-au în­­vîrtit în jurul casei de cî­teva ori pînă a-și alege drumul. Au plecat privin­­du-mă oarecum ironic. I-am înțeles. Știam că voi rămîne toată viața, în a­ceeași încăpere cu un șar­pe asasin“. In întuneric auzeam un plescăit de buze ce ar fi vrut să fie un oftat. Apoi s-a lăsat o tăcere nefireas­că. Aș fi vrut să văd fețe­le celor doi de la vecină. Nu reușeam, masa îmi închipuiam, în schimb, un șarpe uriaș în mijlocul u­­nei case, o moartă dezgo­lită într-un colț de prici, rînjetele unor indivizi în zdrențe și privirile unui nebun. — „Oricum, sparse li­niștea unul dintre cei doi, șarpele l-au adus necăjiții aceia. Probabil l-au primit și ei de la cineva. Și în­cercau în zadar să scape de el. Au încercat să-l la­se la tine și n-au reușit. Ceea ce ai văzut a doua oară, și mai pe urmă, poa­te nu era decât o haluci­­nație.E sigur că ei au ple­cat mai departe cu șarpe­le“. Se făcuse din nou tăce­re. întunericul mă intro­ducea în lumea a doi oa­meni care aveau chef de vorbă tocmai în timpul în care ar fi trebuit să doar­mă. Și din nou îmi reveni imaginea șarpelui așezat la picioarele moartei. Au­zeam și rîsetele obosite ale zdrențuroșilor. — „Nu, ei nu erau de vină — zise celălalt. E­rau flămînzi și au deschis ușa unei case. Soția dat să mănînce. Cînd le-a am sosit n-am mai găsit de mîncare. Pe semne că mîncaseră totul. Acolo, în unghiul priciului, ochii ei mă mințeau pentru prima oară. Parcă erau supărați, dar eu știam că întotdeau­na era bucuroasă să ospă­teze cîțiva nenorociți. In schimb, căutătura șarpelui era vicleană. Parcă-mi zi­cea: — Crezi că te poți în­crede în oricine? Exact din acel moment l-am bănuit“. Am înțeles la celălalt un murmur de neîncredere. — „Pentru tine e vino­vat șarpele, da, dar zîm­­betul lor ironic, rînjetul... și în definitiv înainte de venirea lor șarpele nu exista“. Mie-mi deveniseră, oa­recum, lucrurile clare. Aș­­teptam replica celuilalt. Pe întuneric se auzi un geamăt, doi ochi săltară brusc, luciră un moment, după care se stinseră, apoi lipsit de pași grei ca plumbul se îndepărta spre ușă în timp ce un mormă­it abia perceptibil îmi în­creți pielea. Șarpele.. Șarpele... fie blestemat! SIMION IUGA BLESTEMUL ȘARPELUI SFET CU ADONIS AMINTIRILE PĂMÎNTULUI Izvoarele ingînă cîntece. Cîntecele amintesc de doinele străbunilor, de chiotele feciorilor, de șoaptele tinerilor sub încrustațiile porților in faptul serii, de gînguritul pruncilor din leagăn, de tropotul cailor cetelor lui Dragoș și Bogdan, de dreptatea lui Pintea... Pietrele scrîșnesc amintindu-și de fier, de cizmele și fierul care le-a zdrobit și sfîrtecat cîineș­­te măruntaiele. Cimitir fără cruci. Cimitir de frunze, pietre și oase. Frunzele fiecărui an, pietrele dintotdeauna. Oasele străbunilor, oasele eroilor, oasele celor de la Moisei. Frun­zele, pietrele, oasele vorbesc în numele a tot ce s-a întîm­­plat sub privirile verzi ale brazilor, sub privirile de piatră ale munților cu frunți înnegurate de povara înălțimilor. Pămîntul geme de amintiri. Un bătrin cu ani grei în păr și pe umeri, ani pe care-i sprijină-ntr-un băț, privește cu ochii lăcrimoși zarea. Pri­virea îi este cînd caldă, cînd visătoare, cînd rece și dură, apoi iarăși caldă, o privire cu care cîntărește și mîngăie to­tul. Acest TOT frumos primit în dar de la străbuni, TOT pe care l-a apărat și l-a înfrumusețat și el cum a putut, TOT pe care acum îl predă urmașilor să-l facă și mai frumos. Prin privirea lui trec hoarde de năvălitori, oameni in zale, călești aurite ale celor îmbuibați, tunuri, tancuri și a­­vioane. Scule ale morții. Apoi secvențele se succed rapid: cintec de-nceput, cîntec de muncă și de viață plină, lanuri bogate întinse cu­ zarea, hore cu fete și feciori, cintec și pîine, multă pîine... Cu privirea numai soare sub fruntea ne­atinată de vreo umbră, îmbrățișează minunățiile de sub picioarele-i descul­țe crescute parcă din planșeul blocului. In această privire care încă n-a cunoscut cazna slovelor, se poate citi siguran­ța. E o privire de stăpîn. S-a întrebat la început a­le cui sunt toate cele pe care le vedea de la balconul etajului 10: acum nu mai întreabă, a aflat, știe că sunt făcute pentru el Știe că toate sunt ale lui. Pămîntul tot este al lui, dar nu es­te mulțumit, își dă capul pe spate și fixează stelele. Pe ele le vrea podoabe. Le vrea salbe pentru pămîntul lui. Și privirea lui ne spune că le va avea curînd. C­adran plastic Cea de-a expoziție de doua pic­tură a lui Ale­ssandro Angelico (alias prof. Ale­xandru găzduită de Szabó), Casa orășenească de cultură din Vișeu de Sus, aduce tematică mult m­ai­­ bine aprofundată și o cromatică di­ferențiată față de prima manifestare publică a acestui talentat , mînuitor al penelului. To­nalitatea cunoaște de astă dată o ga­mă mai variată, de la nuanțe abia perceptibile la un intens aproape șo­cant, multiple dovedind disponi­bilități coloristi­­ce. Lucrările re­țin apoi prin sin­ceritate și atmos­fera tonifiantă pe care o degajă în mare parte. Me­lancoliei sugerate de un interior mohorît, dominat în anotimpul plu­vial de tic-tacul ceasornicului, îi este opus în altă lucrare sentimen­tul de Bucurie, o bucurie structura­lă surprinsă în toată plenitudinea ei. Fata din basm vine să între­gească portretelor galeria expu­se cu o lucrare expresivă, de o naivitate sinceră. Legenda Mește­rului Manole, din tabloul cu același titlu, aduce o mo­dalitate aparte în surprinderea fizi­­onomică a eroi­lor. Lucrarea cea mai dinamică, cu cromatica cea mai vie, rămîne Călăreții soarelui, un fel de roată a timpului ce iscă în mișcare viața. Tot o metaforă a vieții se vrea și Durerea infinitu­lui, la fel ca și Copacul vieții. O a doua Gptică a­­duce în actuala expoziție nu nu­mai o simetrie în natura construc­ției lucrării, dar și un echilibru al culorilor. In sfîrșit, mai reținînd Măștile, putem spune că cea de-a doua ex­poziție a pictoru­lui vișeuan consti­tuie încă un pas pe linia afirmării sale în conștiința iubitorilor de fru­mos. S. "PETRE C­onstruită din patru lespezi (Apa, Fo­cul, Vatra, Visul), cartea lui Pop Si­­mion poate fi confundată cu un jur­nal de călătorie realizat într-o manieră ine­dită Lirică în esență — Ploaia bleu — ra­portată la o anumită tradiție, coboară din A. Russo. Odobescu ori Geo Bogza, ancorată fiind in zodia marilor prefaceri ale peisaju­lui geografic și spiritual al țării din ultimul sfert de veac. Prima parte a scrierii e în­chinată apei, apei universale, apei element cosmic. Autorul realizează în acest prim ca­pitol un fel de anatomie subtilă a ploii blau, care îmbracă aici forme diferite, de la apa binecuvîntată și așteptată, vegetală aproape din Cimpu Frumos, la apa care trădează oa­menii, la apa păcătoasă din Galben-sulf. Chiar titlurile subcapitolelor au o coloristică tristă și care condamnă. Tot timpul însă do­minant rămîne sentimentul de încredere în viitor, optimismul albastru al ploii, multe capitole se încheie cu un suris: „Am și dez­legat rîurile de blestem, fluviul a fost iertat, nimicnicia mării e uitată, își mai amintește careva de trădarea apelor?“ Se acumulează încrederea în ape, autorul ne îndeamnă că­tre iertare și uitare. Vlas, eroul subcapitolu­lui cu același nume, va merge acum să vî­­neze delfini. Marea e din nou prietena de veacuri a omului. Cuvintele sînt liniștitoare și bune. Zbuciumul și trădarea apelor au fost uitate. „Cerul e plin de stele. Calea Laptelui leagă Sudul de Nord. Undeva izbucnește la fața apei un sturion uriaș. E noapte. In pal­ma Mării Negre patru pescari vînători cinea­ză. Pescărușii zboară neobișnuit de sus la vremea asta. Miine va fi o zi bună". Accentele lirice din subcapitolul „Du­­pă-amiaza unui faun" devin pe parcurs de­ o penetrație acută, îmbătate cu un epic savu­ros. Stilul și cuvintele folosite la începutul cărții ne amintesc în bună măsură de Bogza cit și de Bacovia dacă facem referire la va­loarea fonetică și cromatică a cuvîntului: „Primesc și ascult fantastica orgă de ape, ploaia se intonează aici ca o catilenă. Sono­ritatea pluvioasă are inflexiuni, alunecări de capricii, în timp ce revărsarea melodică, de ansamblu, rămîne toropitor de egală, cu i­­magini străvezii, sugerind „Preludiu la du­­pă-amiaza unui faun“ al lui Debussy, pre­domină inițial flautul ca să vină în prim plan corzile cu tremolo catifelat, însă biciuite me­reu de melodia oboiului". Situat la antipodul primei părți, cel de-al doilea element al cărții e Focul. Capitolul are ca și cîmp de investigație marile uzine brașovene „Tractorul“ și „Steagul roșu“, ce­tăți ale focului veșnic. Totul decurge aici sub ascunsa impresie a unui interviu. Autorul se transformă într-un reporter subtil. Din dia­logurile expuse între A și T, recunoaștem adevărata menire a procesului de creație în uzină, recunoaștem rolul pe care-l joacă in­ginerul, în organizarea și conducerea mun­cii. Subcapitolele au titluri semnificative: „Un metru pătrat de idei", „A-ți bate singur cuie în talpă" sau „Scaunul“, „Blow-up in­dustrial". Partea a doua a cărții se încheie cu capitolul „Focul de țigară", închinat unui conductaș, prieten vechi al autorului, care și-a închinat viața instalării șerpilor de o­­țel, are Cea de-a treia parte a cărții — Vatra — ca părți constitutive cîteva tablouri­­peisaj, cîteva locuri din țară. E vorba de sa­tul Mesteacăn din Maramureș, sat-poartă a județului, e vorba de Satu Mare. Tirgul de sare — locul natal al autorului, de pitoreas­ca Țară a Oașului. O adevărată micromono­grafie a acestui „ținut exotic“ din nord-ves­­tul țării, pe care autorul îl descrie în fieca­re anotimp. Ultima parte a cărții — Visul — înmănunchează un număr de patru reporta­­­­je. „La pomul­ verde" — un captivant capi­tol, unde cu o subtilitate de mare artist, cu o zgîrcenie a stilului, autorul te impresionea­ză prin natura celor relatate. Trei oameni vin în fiecare an, la aceeași oră și la aceeași masă, de închină un pahar în memoria celor căzuți în lupta din memorabilul an ‘44. „Mi­turile" — un pasaj care ne aduce înaintea ochilor pe cunoscutul sculptor maramureșean Vida Gheza. Cioplitorul e surprins intr-o preocupare singulară, cea a valorificării prin sculptură a miturilor maramureșene. Urmea­ză o trecere în revistă a principalelor lucrări Cei doi — Vida și autorul — se întrețin în vorbe ca doi oameni simpli, se salută ca doi țărani. Cartea se încheie cu o bucată reflexivă dedicată cimitirului din satul maramureșean Săpînța. Cimitirul e un original muzeu care adună sub pecetea morții aspecte ale mitolo­giei de nord a țării: „Un fluviu de cruci, un fluviu de ani, un fluviu de nume vorbesc despre dușii în luturi“. Urmează o transcrie­re a cîtorva texte din „laicul cimitir". Realizare inedită, Ploaia bleu, rămîne pentru cititorul ce a parcurs-o o carte bună, frumoasă, un imn adus naturii și omului, vieții. L. MUNTEANU POP SIMION „PLOAIA BLEU

Next