Probleme Ale Păcii și Socialismului, 1968 (Anul 11, nr. 1-12)
1968-08-01 / nr. 8
24 LUMEA ASTĂZI că a jucat și el un rol în eșecul stîngii în alegeri : „Acest lucru este deci adevărat și ne asumăm toată răspunderea pentru faptul că am contribuit la declinul și apoi la eșecul suferit de aparatele stîngii“. în alte părți iluziile centriste au reușit să rețină pe alegătorii care votează pentru socialiști să voteze în turul al doilea pentru comuniști. Un exemplu concret: La Maubeuge, departamentul Nord, la 23 iunie comunistul André Mathon era înaintea deputatului socialist Pierre Forest, în acest tur stînga a întrunit laolaltă 64,93% din voturi. După retragerea candidaturii socialistului, Mathon a obținut în turul al doilea numai 49,1%. Mandatul de deputat a fost obținut de majoritatea gaullistă. Or, în 1967 în același oraș André Mathon și-a retras candidatura în favoarea lui Pierre Forest, care a obținut 85% din voturile alegătorilor care în primul tur votaseră pentru comuniști. La acțiunile imprudente ale stîngii s-a adăugat străduința reacționarilor de a profita de această situație. Extremiștii de dreapta francezi s-au lăudat (prin gura unui fost avocat al U.R.S.) că au asigurat înfrângerea stîngii în alegeri în 27 de circumscripții electorale, printre care și cea a lui Mendès-France. NOUA ADUNARE NAȚIONALA Pot gaulliștii să-și facă un titlu de glorie, așa cum încearcă, în urma acestor alegeri ? Nici afirmația că „țara s-a pronunțat în favoarea celei de-a V-a Republici“, nici vorbele frumoase despre „participare“ și „reformă“, nici imensa majoritate din parlament nu pot estompa faptele incontestabile, în primul rînd, faptul că, deși au majoritatea în Adunarea Națională, cu cele 43,65% din voturi care le-au fost date gaulliștii rămîn în minoritate în țară. Acesta rămîne un indiciu important pentru referendumurile sau alegerile prezidențiale, care sunt o lege a regimului și pot fi organizate în lunile următoare. A trecut mult timp de la referendumul din 1958, cînd de Gaulle a obținut 79,25% din voturi. Fără a căuta să tragem concluzii prea îndrăznețe, trebuie să observăm că scrutinul de la 23 iunie marchează o discontinuitate, iar din 1962 curba rezultatelor obținute de forțele de stînga era în permanentă urcare. Un alt fapt important , în condițiile unui sistem electoral proporțional, comuniștii ar fi obținut 94 de mandate, P.S.U. 19, Federația 77. Pentru alegerea unui deputat comunist în condițiile sistemului actual sînt necesare in medie 135 000 de voturi, iar pentru un gaullist sînt suficiente 27 000 de voturi. Pe de altă parte, înfrîngerea în alegeri nu anulează succesul grevei. Desigur că muncitorii vor trebui să apere cuceririle obținute împotriva patronilor, iar acum și împotriva parlamentului, devenit un simplu birou de înregistrare a actelor guvernamentale. De Gaulle nici nu a considerat vreodată altfel parlamentul și nimeni n-ar fi putut exprima mai clar decât el această poziție. La 26 februarie a.c. (deci destul de recent), organul gaullist „La Nation“ scria, în legătură cu semnarea acordului între partidul comunist și Federație, despre „dominația dăunătoare a Adunării Naționale“, dar cu 10 ani înainte, la 23 octombrie 1958, generalul însuși declarase : „Dacă din nefericire s-ar întîmpla ca parlamentul de mîine să nu dorească să se adapteze la rolul care îi este prescris (limbaj de monarh — P.H.), nu încape îndoială că Republica s-ar vedea împinsă într-o nouă criză și nimeni nu poate prevedea ce ar rezulta de aici, cel mult că, în orice caz, parlamentul ar fi pentru multă vreme măturat ca instituție“. Adevărul este că, cel puțin în momentul de față, parlamentul riscă doar într-o măsură neînsemnată să provoace griji șefului statului. Niciodată în istoria Republicii Franceze n-a existat o majoritate parlamentară atît de numeroasă. De asemenea, niciodată ea n-a reprezentat atît de deplin oligarhia monopolistă. Printre cei 358 de deputați ai U.D.R. se află cel puțin 62 de directori de companii, 63 funcționari superiori, 3 generali și numai 12 ingineri (printre care multimilionarul Dassault) și 4 profesori de liceu (printre care Georges Pompidou, care înainte de a intra în serviciul generalului de Gaulle a fost conducătorul Băncii Rotschild), 23 de agricultori, înnoirea adusă de gaullism în acest domeniu este reprezentată numai de partidul vechii Franțe, cu baroneasa Marie-Madeleine Aymé de la Chèvrelière, cu vicontele Yves de Poulpiquet du Halgouët, Gabriel de Poulpiquet de Brescanvel, marchizul Guy Leclerc de la Verpillère, contele Le Bault de la Morinière, la care trebuie adăugați baroni ai finanței ca Valéry și Olivier Giscard d’Estaing și noul prim-ministru Coute de Murville. „Este prea comod — a spus odată Georges Pompidou — să te indignezi de profiturile trusturilor. Nu este nimic mai dăunător pentru toate clasele sociale decît să de