Radical, ianuarie-martie 1992 (Anul 3, nr. 276-336)
1992-01-15 / nr. 282
„Cel mai sărac și mai obscur om, iubind tradițiile țării sale, fiind pătruns de aspirațiunile ei, și dîndu-și seama despre interesele ce sunt puse în joc, va fi mereu îngrijat și mereu cu băgare de seamă ca nu cumva să se consume vreun gram de putere în zadar“. „Condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce formele unei civilizații străine, fără ca să existe corelativul ei economic, e curat muncă zadarnică“. „Fără îndoială, sărăcia e un izvor de rele fizice și morale, dar e tot atît de adevărat că relele morale sunt la rîndul lor cauze ale decadenței economice“. „Un popor — oricum ar fi el — are dreptul de a-și legiui trebuințele și tranzacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale; într-un cuvînt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decit din el însuși“. 1 ^ M1I i I 11 Ttttttttttt EMINESCU CinĂ mă gîndesc cît de mult ne iubise izvoarele și codrii și doinele ce au fost a-l cunoaște — îmi vine să cred că poeții mari își aleg popoarele în mijlocul cărora au a se naște. Nicolae DABIJA poet basarabean DIAN INDEPENDENT* SIBIU Anul III. (CCIL) Nr. 282 Miercuri, 15 ianuarie 1992 5 lei PORNI JhiejeafÂul „Eminescu era un român de tip carpatin dintre aceia care, trăind în preajma munților, mai cu seamă în Ardeal și Moldova de Sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vînjoși și mai aprigi și arată pentru încercările de smulgere a lor din pămîntul străbun lungi rădăcini firoase asemeni acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrîni. El avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile și sentimentele care, alcătuind tradiția unei societăți, sunt ca grinzile afumate ce susțin acoperișul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decit un individ ..George CÄLINESCU a,^C§CKSQ JICKSC', EL este în sufletele noastre In fiecare an, la 15 ianuarie, românii de pretutindeni își spun cu bucurie: „Azi ziua de naștere a lui Emineseu“ — și numele „poetului nepereche“ aduce-n suflete icoana zeului tînăr al poeziei noastre, cel care a dat literaturii noastre și universale o monumentală operă, considerată „expresia integrală a sufletului românesc". Poetul nostru național a răsărit, luceafăr, în zimbrului și a legendei“, „țara ca să ridice în lumina nepieritoare a artei ființa unui popor de stirpe nobilă, născut și trăitor pe plaiurile mioritice, vegheate de vulturi și de oștile fără număr ale falnicilor brazi carpatini. Tînărul profet al neamului a străbătut cu piciorul tot pămîntul vechii Dacii și s-a închinat, în cîntec, strămoșilor de la Putna și Cozia, de la Sarmisegetuza și Mica Romă, a stat la sfat cu Decebal și voievozii, cu toți înaintașii și marii înțelepți ai lumii, devenind „omul deplin al culturii românești“, înțelegînd profund nobilele aspirații ale poporului său. Poetul a înveșnicit, în evocări de epopee, voievozii cei viteji, moșia noastră strămoșească și frumusețile ei. De la Eminescu încoace, toată natura românească poartă ceva din sufletul Poetului care i-a cvitat, cu nostalgică uimire, veșnicia. însetat de absolut, romanticul Eminescu a divinizat „farmecul sfînt“ al iubirii, tăinuit în cîntecul izvoarelor, mireasma florilor și argintul îndepărtatelor stele. Poetul iubirii ideale a cules din limpede azur o „floare albastră“ care să ne amintească mereu de o dulce iubire, visată sau pierdută, doar „plopii fără soț“, triști și solitari, străjuiesc tăcerea și părerile de rău ale îndrăgostitului neînțeles. In noapte, cînd ne ridicăm privirea spre „depărtări albastre", zărim ochiul etern înlăcrimat al Luceafărului geniu, trist de solitudinea lui glacială și vremelnicia celor omenești. Sfîntul poeziei românești s-a născut acum 142 ani și nu va muri niciodată, căci geniul său plutește peste tot pămîntul românesc ca o zeitate tutelară. Din torța gîndurilor lui și-au luat focul sacru și marii lui continuatori: Goga, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Philippide și mulți alții. La genialul lor dascăl, admira tulburătoarea aceștia profunzime a cugetării, farmecul limbajului, asimilarea și valorificarea măiastră a folclorului, poeziei europene, a filosofiei antice și moderne. însuflețit de idealurile naționale, dar și indignat de demagogia și falsul patriotism al unor politicieni ai epocii sale, Eminescu a evocat „iubirea de moșie“ a strămoșilor din veacurile eroice, cînd românii își apărau dîrz ființa națională și vatra străbună, „de la Nistru pin’ la Tisa", altfel n-ar mai fi putut să dăinuiască și nici să dureze la „poarta furtunilor", a Orientului o măreață redută de latinitate și cultură creștină, cu biserici ca Voronețul Curtea de Argeș, cu Masa tășicerii și Coloana fără sfîrșit. Astăzi, cînd poporul român e încă bolnav, e vitat să credem „că ne paște un trecut și ne cheamă un viitor“ — viitor pe care, nu alții, ci noi trebuie să ni-l zidim prin unire, adevăr, muncă și încredere nestrămutată în forțele creatoare și morale ale națiunii. Sîntem ceea ce iubim și facem! Prof. Nicolae MALAU LA PORȚILE EUROPEI Timioara e în doliu, întreaga Românie ar trebui, în aceste zile, să se înveșmînteze în doliu. La Timișoara o fetiță de 10 ani a rămas orfană. Tatăl ei, erou al Revoluției s-a sinucis. Ochii ei acuză o lume crudă, nedreaptă. Ea știe de ce. * Sîntem mai puțini cu unul. Ne-a părăsit El, care în decembrie ’89 a ținut gloanțelor, a fost rănit piept pentru a vedea măcar o clipă libertatea cu ochii. Vis pierdut în zori — fără speranța regăsirii — lăsind in urmă o dîră de cenușă. Doream atunci, împreună, dobîndirea demnității. Cine crede azi că gestul eroului care s-a sinucis nemaiputînd să îndure minciuna și să rabde nedreptatea este lipsit de demnitate, se înșeală. Din păcate, nimeni nu a avut șansa, înaintea comiterii faptei, să-l privească în nici. Dar priviți în ochii fetiței sale și veți vedea că nu a murit pentru sine, așa cum nici în decembrie ’89 au luptat pentru sine. Din ignoaranță, cei care i-au dat, după destul de mult timp, o mină de valută cu care să meargă să-și vindece rănile în străinătate — pentru că la noi în țară nu e loc de rănile noastre! — n-au înțeles că rănile lui sînt ale unei țări întregi. N-au înțeles că prețul lor e numai adevărul. Dacă Dumnezeu ne-a deschis porțile împărăției sale, e datorită jertfei supreme pe care au adus-o tinerii care au luptat cu credință. Dar cei instalați la putere după Duminica Orbului imediat au dovedit că nu au nevoie de Eroi că nu le respectă și nu le împărtășesc idealurile, că de fapt s-au folosit de ei pentru a se cocoța pe scaune înalte. Și au recurs la minciună, la ură, crezînd că o să-i facă să tacă pentru o amărîtă de pensie și o medalie! Pentru nelegiuirile sale, pentru șaizeci de mii de morți — de care n-am mai auzit nimic de la proces — Ceaușescu a plătit cu viața. Dar pentru viața lui, a celui care înseamnă un simbol sacru al acestui popor, cine va da socoteală? Vinovații sunt incă la putere. Iar cei care le-au dat girul trebuie să-și ridice mari probleme de conștiință în preajma noilor alt ee, pentru că, oricît de e adevărul, trebuie ost... vtr > fel, sîntem toți vinovați. El a luptat pentru viețile noastre, noi am votat, în număr mare, în mai 1990, pentru moartea lui. La poarta Europei, conducătorii noștri bat cu trupurile împietrite ale tinerilor. Ceea ce trebuie să rămînă simbol, ei prefac în cadavru. De la Timișoara, doi ochi înlăcrimați ai unei fetițe de zece ani ne acuză. Ce vom face în fața ei? Gabriela BALAN Expoziție EMINESCU In vitrina librăriei Mihai Eminescu puteți admira expoziția de carte „Mihai Eminescu“ din colecția Doru Ștefan, Lansare de carte Joi, 16 ianuarie 1992, ora 17, la sediul Inspectoratului Județean pentru Cultură, str. Lucian Blaga nr. 15, Editura CONTINENT (Sibiu) va lansa versiunea românească a cărții lui Radu Portocală — AUTOPSIA UNEI LOVITURI DE STAT — In țara in care a triumfat minciuna. Sunt invitați toți cei care cred în adevăr și dreptate.