Radio-fonia, ianuarie-martie 1934 (Anul 7, nr. 277-288)
1934-03-11 / nr. 286
Duminică 11 Martie 1934 RADIOFONIA 3 DOI VIRTUOZI CELEBRI Am avut adesea prilejul să menţionăm in programul discurilor difuzate, fie o arie cântată de Caruso, fie o compoziţie a Iu- Paganini. Dacă dineul ar fi existat un veac mai devreme, am fi avut imprimate creaţiile celor trei „regi”,căci acesta era titlul ce le-a fost acordat de contemporani) regele vioarei: Nicolo Paganini, regele piuitului : Franz Liszt și regele vocei: Enrico Caruso. Din păcate, numai unul din ei s’a bucurat de binefacerile discului. Dar de la acesta s’au păstrat, din fericire, cele mai bune producţiuni. E vorba de Caruso. Atâta şi e suficient pentru a ne face să înţelegem utilitatea discului. In ţările din apus există o problemă muzicală, pe care noi în România n’o cunoaştem: problema fidelităţii interpretării. La noi această problemă nu există, întrucât nu avem încă această tradiţie muzicală, care ne-ar face să regretăm dispariţia pentru totdeauna a muzicii vii. Iată esenţa problemei în câteva cuvinte Nu putem reconstrui imaginea fidelă a audiţiei unui concerto grosso ele Bach sau de Hăndel, nici in ceea ce priveşte tempo-ul, nici în redarea sunetului adevărat al instrumentelor. Desigur, putem de pildă, să cântăm suitele lui Telemanii, sau Scarlatti pe un clavencin original al epocii, dar chiar şi aici există o deosebire, care ar putea să pară de minimă importanţă pentru profani. Noi cântăm cu o degetaţie diferită de aceea a vechilor maeştri. Un alt exemplu: vrem să interpretăm o suită pentru vioară solo de Bach şi totuşi, diferenţa este încă şi mai sensibilă pentru că folosim un arcuş din zilele noastre. Iată deci de ce problema nu se pune pentru noi, tradiţia noastră muzicală nefiind atât de veche. Dar să ne întoarcem la cei doi maeştri de care am pomenit la început. Desigur, trebue să existe, în afară de acel sex-appeal femenin, pe care l-am importat din America, un „appeal artistic” de o valoare mult superioară, care leagă mai strâns de public pe un anumit artist decât pe altul. Cei trei regi, Paganini, Liszt şi Caruso au cunoscut această apropiere. E deajuns să privim portretele şi caricaturile contemporanilor, pentru a constata fascinaţia, pe care personalitatea şi arta lui Paganini o exercitau asupra publicului vremei lui. Născut în 1872 la Genova, el îşi începe studiile la 6 ani şi cântă pentru prima oară în public la 9 ani. De atunci gloria sa merge crescând. Toată Italia e hipnotizată de arta sa demoniacă, la care se adaugă şi înfăţişarea lui exterioară, viaţa aventuroasă, dealtfel necunoscută, căci Paganini ascunde totul din viaţa sa particulară. Şi cum această epocă este impregnată de superstiţii, patru oameni din cinci ar fi fost gata să jure că el e diavolul în persoană. Lumea se echipa cu talismane şi se ducea astfel la concertul lui Paganini. Principalul e însă că se ducea să-l asculte. Gloria sa dincolo de hotarele Italiei a fost încă şi mai mare. In Austria, în Germania, triumf după triumf, Mayerbeer rosteşte o vorbă, care a rămas: „Unde se opreşte gândirea noastră, acolo începe Paganini !” La Paris, la Londra, pretutindeni acelaş lucru ■ Ludwig Borne scrie la Paris: „A fost o exaltare divină, nu diabolică. N’am auzit in viaţa mea ceva asemănător”. Chopin, ca tânăr, ascultându-l, spune: „Paganini este însăşi perfecţiunea!” Dar arta lui Paganini a fost hotărîtoare pentru încă cineva: pentru Liszt. Acesta din urmă a conceput ideea de a deveni virtuosul pianului, aşa cum Paganini ajunsese virtuozul vioarei. Dar bărfeala începuse intre timp să lucreze. Paganini fu calificat drept avar şi lumea nu-i ierta faptul că trăia retras de societate. De fapt, artistul era grav bolnav. Şi într’adevăr, în 1840 se stinge din viaţă la Nisa. Paganini e un virtuos prin excelenţă, cu toate calităţile şi defectele pe care le implică acest cuvânt. Technica sa nu-i slujea pentru interpretarea operei de artă, ci era un scop în sine. Adesea el exagera technica, mergând (Continuare în pag. 4-a) Nicolo Paganini Mormântul lui Paganini Franz Liszt Caruso cu fiul său O caricatura a lui Caruso