Rampa, iunie 1923 (Anul 7, nr. 1675-1700)
1923-06-10 / nr. 1683
ANUL VII No. 1683 UMA3 IN 8 PAGINI: 2 LEI Duminecă 10 Iunie 1923 APARE ZILNIC director M. PAUST MOHR ABONAMENTELE Un an Sase luni • Trei luni IN TOATĂ ȚARA Lei 500 Lei 300 Lei 150 IN STRĂINĂTATE Lei 700 Lei 300 Lei 200 Abonamentele se plătesc înainte stua Manuscrisele nepublicate se distruse a Anunciurile se primesc la administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Biurourile, Redacţia şi Administraţia, Bucureşti, Str. Sărindar No. 7, parter — Telefon I/B9 AL AGA A D E A A USCAT LUNEL TOKAV Reprezentanta Centerală „GLOBUS“ Soc pentru întreprinderi ind aştri*!# IMPORT EÎRMIT Birourile:. Str. Sf. Vineri, 8 DepozHeles Str. Morilor 30 Repertoriul Teatrului Naţional Unde să jucăm literatura dramatică originală ? In interviewul pe care ni l-a acordat acumn câteva zile, d. Valjean, directorul general al teatrelor, vorbind de repertoriul pe care ar vroi să-l dea TeatruluiNaţional din Bucureşti, declară din nou şi în chipul cel mai hotărât, predilecţiunea d-sale pentru teatrul original. ■ Cetitorii noştri cunosc sprijinul cald pe care l-am acordat până acum literaturei priale. Aceiaşi atitudine o vom avea şi în viitor; înţelegem prea bine rostul pe care această literatură îl are în promovarea culturei româneşti şi vom şti să-i dăm, la vreme, modestul nostru ajutor. E bine însă să analizăm probiictoriu al Teatrului Naţional şi să vedem dacă, îmbrăţişând prea tare literatura dramatică română, nu sufocăm, în acelaş timp,Teatrul Naţional din Bucureşti. Pentru a cunoaşte repertoriul pe care publicul îl cere Teatrului Naţional, e destul să ne coborâm, de câteva ori pe stagiune, în sala teatrului, în serile cari urmează premierelor şi să urmărim cu atenţiune acest public, mulţimea ia slujba căreia suntem, în definitiv, cu toţii, şi teatrul, şi actorii, şi scriitorii şi presa, înainte de război, aveau un public de teatru. Restrâns, e drept, neputând furniza seriile mari pieselor de succes, — dar conştient şi înţelegător. Mulţimea care umple astăzi sala Teatrului Naţional — şi vom arăta cu alt prilej de ce aceeaşi mulţime dezertează celelalte săli de teatru! — este lumea nouă, pe care războiul, cu urmările lui, a ridicat-o. înainte, o parte din această mulţime umplea cârciumile! cea mai mare parte dintr’însa n’avea încă gust şi nu simţea încă nevoia plăcerei superioare pe care ţi-o procură o lectură bună, sau un spectacol ales de teatru. Mulţimea aceasta de astăzi vine la teatru ca să se amuze dar ca să se şi instruiască. Mai ales ca să se instruiască. Nu-şi ‘dă încă bine seama de acest lucru, dar instinctiv îl face. Mulţimea aceasta, muncitoare, care n’a avut vremea să înveţe carte, — căci în anii în cari noi ne-am ros coatele şi pantalonii pe băncile şcoalei, aceşti bravi şi cum se cade oameni munceau din greu ca să-şi câştige o pâine. — s’a trezit astăzi într’o stare materială prosperă. Sunt îmbogăţiţi de războiu, — dar nu cei zece sau o sută de arhimilionari îmbogăţiţi peste noapte şi cari ne sfidează din automobilele lor luxoase. — sunt miile, sunt zecile de mii de oameni simpli şi muncitori cari, câştigând astăzi ceva ■ mai mult decât letrebue, simt nevoia să se cultive. Şi, prea leneşi sau prea comozi pentru a ceti câteva ore, pe zi sau pe seară,dar dornici de a se cultiva, au ales teatrul ca cel mai practic, mai comod, mai lesnicios şi mai amuzant instrument de învăţătură. Aceştia umplu sălile teatrului Naţional: negustori, funcţionari de birrou, comptabili, meseriaşi, oameni cărora cursurile de seară şi şcolile de adulţi le au deşteptat dorul de a se instrui. Ce repertoriu trebue să dăm acestui publici -Numai literatura originală! Dar Shakespeare- dar Corneille, » Schiltţî sing, Sofoele, ’Molcâre !' Intr’o ţară ca a noastră, în care starea culturală generală este aceea pe care o... cunoaştem şi o avem, Teatrul Naţional are încă ,mulţi, foarte mulţi ani, datoria de a reprezintă teatrul clasic. Din cele 330 de spectacole anuale ale Teatrului National, cel puţin 200 trebue să fie teatru clasic. Amintiţi-vă ce serie formidabilă a făcut, acum câţiva ani, Hamlet. Apoi Noaptea regilor, şi Macbeth şi Visul unei nopţi de vară şi Nunta lui Figaro... Publicul pe care-l pregătiţi astfel, cultivându 1, va fi cel mai aprig susţinător al literaturii originale bune. Dar, continuaţi a-l cultiva, clasicii mai au încă mult de lucru în direcţiunea aceasta şi rostul lor nu s’a sfârşit la teatrul Naţional. • Aceasta nu înseamnă însă că literatura dramatică originală nu trebue sprijinită din toate puterile Dar, pentru că nu mai este loc, pe scena Teatrului Naţional,de cât pentru piesele bune ale autorilor consacraţi, e nevoe să se înfiinţeze — şi cât mai neîntârziat. » -tituirea Teatru Naţional Tn Bucureşti. Această idee a noastră am emis-o ,acum două ani, sub directoratul atât de bogat în rezultate al lui Victor Eftimiu, — dar eterna lipsă de bani nu a îngăduit realizarea ei. D. _Valiean trebue s’o înfăptuiască însă, — dacă vrea să facă ceva mare, o operă eternă. H. F. M. ECOURI Mare zar,vă deunăzi în trenul care se întorcea delă Sinaia. O doamnă grasă voia ca fereastra Compartimentului să fie închisă. Un domn slab, voia din contra, s’o deschidă. Interveni conductorul. — Mă înăbuș cmi fereastra închisă, spuse domnul slab. — Pe mine m’apUcă damblaua la curent, ripostă doamna grasă. Conductorul se afla în faţa unnei probleme, într adevăr foarte greu de rezolvat. Un călător interveni şi-l scoase din închipătură: — Mai întâi, deschidem fereastra ca să moară doamna, apoi o închidem ca să se înăbuşe domnul, şi, dipă ce amândoi vor fi morţi, o să avem, în fine, linişte. — Suntem numaî trei!.. — zisa e! Unde naiba găsim an al patrulea... In clipa aceasta, în plata Teatrului apare silueta unui actor al primei noastre scene. Un ziarist îl vede: — Uite-l pe X.! Avem al patrulea! — Știe poker? întreabă al doilea ziarist. — Da, da! asigură prinsul. — Joacă bine? întrebă iar al doilea. — Foarte bine! NU te mira! Nu trebue să te iei după cumjoacă pe scenă... — interveni bunul coleg, actorul. La Elysée, seara târziu. La o masă un grup zgomotos de actori şi ziarişti discută de o oră chestiuni, desigur foarte importante, fiindcă seriile de şpriţuri se succed din cinci în cinci minute. Dar cu vremea grupul se răreşte. Au mai rămas doar trei, doi ziarişti şi tin actor. Deodată altul din ziariști are o idee genială: — Să facem un poker? — Admirabil! Unde? — La mine! Dar... — Dar ce? O fată de pension se prezintă la un ghișeu poștal și întrebă, rugină: — Este cumva o scrisoare poste-restante sub „F. B. 26?“ ! Impiegatul o descoase, glu- mind: — Este o scrisoare de afaceri sau tina de dragoste? — De afaceri, răspunse scurt fata de pension. Impiegatul cercetează și întorcându-se, răspunde fetei: — Nu e nici o scrisoare cu inițialele acestea! Fata plecă, dar se întoarse peste câteva minute și întrebă pe impiegat: — Mă rog, d-le, dacă ești atât de gentil... Caută și la scrisorile de dragoste, ! Ca chestie Pe dulcele glob terestru Pământul continuă să fie un admirabil local de distracţii, pentru cei cari îşi dau osteneala să-l cerceteze. Iată, Jack London, de pildă, faimosul romancier american, a fost recent mâncat de papuaşi în insulele Salomon, unde plecase in exeursie. Iar în apropiere de aceste insule, la Port-Dickson, în peninsula Malacca, un cultivator întrebuinţă — după cum ne spune „L’Oeuvre“ — cadavrul unui servitor al său, pentru a atrage incursă un tigru. Afacerea aceasta, povestită de ziarul local „Kuala-Limpur-Star“, a stârnit mare senzaţie. Umanitariştii s’au revoltat, şi o polemică violentă se încinse. In nojlocul ei, căzu ca un trăsnet scrisoarea d-lui Thompson, un batron şi respectabil cultivator care mărturisea candid : „De multă vreme nu mai întrebuinţez, pentru a atrage tigrii, decât carne omenească...“* D. Thompson uită să ne spue numai de unde o ia. Ky. Smaraldul D. de Max, strălucitul societar al Comediei Franceze, are intre altele, cultul bijuteriilor rare şi al pietrelor preţioase. Colecţia lui e, zice se, bună de un muzeu. Ori, de curând, marele artist voi să vândă un smarald pe cât de frumos, pe atât de mare. Bijutierul său aflând de aceasta, îi expediă o pereche de imbogăţiţi de războiu, cari manifestaseră dorinţa de a cumpăra o astfel de piatră. Se prezintă mai întâi soţul, Care — fără nici un respect de calitatea gazdei — critică, se tocmi, apoi declară Că va reveni a doua zi, întovărăşit de soţia sa, pentru care era destinată, piatra. Şi într’adevăr, veni a doua zi, însoţit de nevasta lui, care şi ea, la rândul ei, cercetă piatra; apoi spuse cu oarecare dispreţ: — Ah! nu e ceea ce vreau eu... Eu aş vrea Un smarald! — Dax, d-nă, spiâse uimit de Max, aveţi tocmai un smarald... — Dai Asta e un smarald._ Ei bine.... nuu vreau Un smarald verde, vreau Unul albastru sau roşiu. De Max s’a înroşit și el... Dai de râs! Fals. Notiţe Un tiran !Unul din motivele pentru care la noi regisorul e admis cu greutate, e şi „inexplicabila“ atitudine a acestuia. Actorii, în prima linie, nu au deprinderea de a asculta. Socotelile ce şi le fac acasă, cetind rolul, nu sunt de multe ori bune de nimic, când vin la teatru să repete în faţa regisorului. „Concepţia de interpretare“ pe care o aduce cu sine — mai mult sau mai puţin logică — fiecare actor, nu poate să dea unitatea unui spectacol, — şi regisorul tocmai această unitate o urmăreşte. E de sigur greu să cerem actorilor să renunţe, dintr’odată, la orgoliul lor, dar nu e imposibil să se realizeze şi aceasta. încetul cu încetul, printrio tenace pregătire a terenului, se va ajunge la concluzia recunoaşterei necesitatei regisorului, care e încă socotit de unii inoportun Un mic succes In această direcţie s’a şi realizat, oricum. Cele câteva spectacole în afară de comun, de până acum, au evidenţiat, că venind în contact tou regisorul, actorul român nu e cu desăvârşire recalcitrant. Nu admite însă nici în ruptul capului tirania regisorlui — şi cel care scrie aceste rânduri nu-şi poate închipui un regisor care nu ar fi tiran . Rostul regisorului fiind să facă artă, el are de luptat, în primul rând, cu scena, care nu întotdeauna îi dă posibilităţile technice de care are nevoe; apoi cu autorul, care de cele mai multe ori nu prea ştie ce vrea; în urmă cu actorul care aduce concepţii ; cu directorul care cere economii, și în sfârşit cu publicul, care trebue și el — mai ales el! —* educat-Cum ar putea să realizeze regisorul, care știe ce vrea, un singur spectacol de artă, luptând cu atâtea piedici, dacă', n’ar fi tiran până la urmă, refuzând să facă cea mai mică concesie oricui . Regisorul trebue văzut prin prisma mecanicului care conduce locomotiva — și nu cere nimeni niciodată părerile locomotivei. Abandonându-se in mâna regisorului, autorul, actorii și directorul nu pierd nimic Dimpotrivă, fermii