Rampa, aprilie 1924 (Anul 7, nr. 1930-1952)
1924-04-26 / nr. 1951
ANUL VII No. 1951 Sâmbătă 26 Aprilie 1924 ABONAMENTELE DIN ŢARA IN STRĂINĂTATE APARE ZILNIC Director: M. PAUST MOHR TELEFOANE: Direcţia 47/35; Redacţia 1/59; Administraţia 25/35 Biurourile Redacţiei: Bucureşti, Str. Sărindar No. 7 :: ?. r. s . Biurourile Administraţiei: Bucureşti, str. Parlamentului No. 2 UN AN ŞASE LUNI TREI LUNI 600 350 200 800 500 00 Astăzi nu sunt îngăduite spectacolele de teatru și cinematograf. Conflicte... Un mic conflict, din fericire curând aplanat, a isbucnit deunăzi intre un regizor şi-o talentată actriţă de la Teatrul Naţonal. S’au schimbat şi unele cuvinte, puţin protocolare, cari n’au însă n ci o importanţă în toiul unei repetiţii: la repetiţie nervii sunt încordaţi. Şi sunt încordaţi mai ales nervii re-'i g'zorului, care are răspunderea întregului spectacol, nu numai al unui singur personagiu, ca actorul. Deci, în orice conflict de acest gen, — afară de cazul unei retevoinţe sistematice — dreptatea este de partea regizorului. Nu ştiu a câtă oară scriu că la noi nu se dă încă regizorului importanţa şi autoritatea cuvenită. Oricine poate să-i discute concepţiile chiar înainte de realizarea lor. Aceasta nu e drept. Şi n’au dreptate mai ales actorii. Ei gândesc numai în punctul lor de,vedere , e fatal să nu admită concepţia generală, unitară, a celui ce-i conduce. Directorul de scenă trebuie săie suveran. Chiar atunci când vede greşit unele amănunte, nu-l putem contrazice, căci ele fac parte din complexitatea unui vitreg. La noi însă, actorii şi scriitorii se consacră încă nişte copii răsfăţaţi şi teribili, nişte fenomene din familia divinităţilor, tot ce fac ei, e sfânt, orce teroare pe care voi săo exercite, trebuie să fie respectată. Aiurea, de multe secole, scriitorul, ca şi actorul, este un meseriaş ca oricare altul; binecuvântarea cerească, vocaţiunea şi alte năsbâtii menite să-l singularzeze nu mai fiinţează de mult. Intelectualul trebuie să fie şi el un om disciplinat, cusimţul ierarhiei, cu respectul înaintaşilor, cu modestia omului care mai are de învăţat, cu convingerea că îndeplineşte o funcţie socială ca orice alt muncitor . ..apostolatul’’ să-l creadă, cel muit, publicul care plăteşte, între noi, e cam greu să ne furăm căciulele. * Acum vreo două luni, actorul român Valentineanu, admis să asiste la repetiţiile Odeonului, veni, foarte emoţonat, să-mi povestească ce mult î-a impresonat felul cum Isémier trata pe viitorii interpreţi ai „Cidului”. Nu numai că-i chinuia ca pe nişte hoţi de cai, făcându-i să reia o scenă de câte zece ori, dar arunca unele grafozităţi, în care dferitele evocări de animale domestice erau cele mai măgulitoare. Unuia i-a strigat, după un potop de adjective. — Idotuie, îmi pare rău că n’am un revolver să te împușc!... ... Interpretul cornelian se mulțumi să se ascundă în dosul unei coloane de carton și să plângă în tăcere. — Regizorii noștri sunt niște îngeri! încheia Valentineanu. — Supup meditațiunei tutulor acto-,rior noştri aceste reflecţii, asigurându-i că, în asprimea unui director de scenă, nu intră nici odată intenţii jicnitoare. Şi dacă vor să evite orice fel de invective ale regizorului, ei n’au decât să-i urmeze sfaturile, fără să murmure. Căci dacă sunt mofturoşi, dacă au totdeauna o obiecţie de făcut, pierând vremea directorului de scenă şi a camarazilor, se vor pomeni înlăturate, încetul cu încetul, din orice distribuţie şi atuncea ei vor pierde, nu regizorul, Victor Eftimiu. BIZANTINOLOGII Desen de Ross D. Gabriel Millet Ca chestie Mitică redivivus Unul din camarazii noştri de redacţie, transmiţând cititorilor o glumă proastă, acum câteva zile, căuta să-şi scuze această lipsă de delicateţă, atribuind glumă în chestia lui Mitică, faimosului Mitică, reprezintantul naţional autorizat al spiritului cu orice preţ! Dacă e vorba că Mitică a reînviat, atunci dânsul trebuie să fie cu siguranţă cetăţeanul. Care, plecând într’o vacanţă de Paşti la Roma, s’a dus să viziteze şi frumoasa grădină zoologică din vechea cetate imperială. Era o după amiază cu soare, şi un boa ipiens moţăia la soare, încolocit în jurul lui însuși. Doamna.... Mitică se minună: — De ce s’o fi înodat așat șearpele ăla? — Știu eu? replică Mitică- Poate vrea să.și aducă aminte de ceva, Ky. ❖ Ecouri Scena se petrece cu prilejul lecture! unei piese originale, în casa uinui autor care a mai înregistrat vre-o două căderi. D. X. unul din ultimii sosiţi, e întâmpinat de soţia autorului. ■— Ştii că eşti în întârzierea şi început lectura! — Da?... Vai, şi eu, care credeam că s’a isprăvit! exclamă sincer în. vitatii• Scena se petrece la un ceai, într’o familie foarte... foxtroteuză, unde sunt invitate și câteva persoane nu prea cunoscute. La un moment dat, unul din acești convivi e surprins la bufet, băgând în buzunar câteva tacâmuri. — Ia mai bine câteva sandvicciuri, prietene! El sfătuește calm amfitrionul, care l’a observat. Tacămurile găuresc buzunarele! • In S. T- B Vagonul K, care la ora 12 juni. ziua se îndreaptă spre Obor, e tixit. Un cetățean gras stă confortabil pe o bancă. O mamă tânără, cu copilul în braţe, stă în picioare alături de el. In jurul cetățeanului se aud murmure: — Ce mitocan! — Nu se scoală! — Uite politeţa Românului! Un domn bătrân bate pe umăr pe cel aşezat: ■ — Domnule! Hei, domnule. Planturosul devine atent: — Ce s’a întâmplati — E lângă d-ta o femee cu un copil în braţe! Atunci domnul gras răspunde confortabil: — Foarte bine! Să-mi dea copilul să-l ţiu! Un orăşan se ,duse la pescuit cu un ţăran. Aşteptând să se arate peştele, orăşanull citi«Universul», apoi îl oferi ţăranului. — Iartă,mit, răspunse ţăranul, dar nu ştiu să citesc! — Păcat! Asta înseamnă că ţi-ai pierdut o parte din viaţă. Ştii să scrii? — Nici atât! — Dar îţi pierzi şi ceala’altă parte difiliaţii! * Peste zece minute orăşanul căzu în apă Ţăranul , întreba cu răceală:— Ştii să înnoţi? — Vai, nu! — Atunci îţi pierzi viaţa, de tot! Ea e actriţa, el e scriitor. Menajul lor este tulburat de certuri continue, — Ai făcut vreodată ceva bun pentru omenire? îi strigă ea respirat,în cursul unei asemenea certe. — De sigur, că da! răspunde el. Am scăpat pe un bărbat de o soartă îngrozitoare. — Aș vrea să știu și eu, când! In momentul când, m’am însurat cu tine! replică el, trântind ușa. — Dragul meu Moritz, ai aerul foarte desoiat... Ți-a murit cineva? — Nu, dimpotrivă! — Cum, «dimpotrivă»? — Da, nevasta mea a născut gemeni. Scrisori din Paris De vorbă cu registrii francezi Gaston Batty Dealungul cheiului, până la Studioul Champs,Elysées, unde pune în scenă piesele originale ale tinerilor autori. Gaston Batty îmi vorbește de pasiunea lui pentru teatru de proectele lui încă irealizabile. A lucrat multă vreme sub Gémier şi mai târziu cu el. A încercat spectacole permanente cu gruparea «La Crmiere» înjghebată de dânsul dealungul ultimilor ani A construit baraca în lemn, pe Boulevard St. Germain de Prés, şi a trebuit după o singură stagiune, să abandoneze baraca şi să desfacă gruparea, din lipsă de fonduri. Teatrele de avantgardă — «Hotărât, e greu încă pentru teatrul de avantgardă!» spune Gaston Batty. «E oportun pentru noi, câţiva, cari îl visăm şi cari murim—cu siguranţă—visându-l. II pregătim, cel mult.» — Ce credeţi despre teatrul contemporan şi spre care înclinaţi spre teatrul obiectiv (Tairoff, Craig.) ori spre cel tradiţional? —■ «Dacă prin tradiţional se înţelege teatrul cu anale periodice — vezi Comedia Franceză.—Jfără îndoială că nu spre acest fel de teatru înclin (deşi lucrez la Odeonul naţional, lucrez sub direcţia unui Gémier.—nu-i aşa?—şi încă...» — Nu credeţi că teatrul lui Copeau e totuşi un teatru tradiţional? — «Fără îndoială, dintr’un punct de vedere, cu o altă esenţă de tradiţie ,cu mai pură, poate.... «Ca să mă situez în teatrul contemporan, iată: Copeau vede în teatru un divertisment cerebral, Pitoeff, de-o pildă, o curiositate. Gémier o sărbătoare a poporului, și eu, o emoție.« — Sunteți deci aproape de vederile lui Gémier? — «Fără îndoială, mi-e cea mai apropiată rudă, în teatru. Numai că azi Gémier nu e Gémier La Odeon, e obligat să facă multe, multe concesii publicului«Iată de ce nu sunt mulțumit de nici una din piesele puse în scenă de mine, acolo... O să montez deacum încolo, la Odéon, numai clasici. Intru montarea lor, n’am multe de schimbat » Probleme de regie E o vedere cu desăvârșire osebită de aceia a lui Copeau. Deaceia, risc: — Găsiţi desigur un câmp de activitate mai larg în montarea pie- selor moderne? Dacă aţi preciza valoarea ce acordaţi textului dramatic, în raport cu meseriile teatrului? — «Pentru mine textul e un mijloc de inspiraţie la îndemâna regisorului pentru creiarea spectacolului de teatru.» — Textul e pentru dvs. un pretext de punere în scenă deci. I — A, nu! Nu un pretext! Să mă explic printr’o metaforă; textul e pentru teatru—din punctul meu de vedere—sămânţa generatiee a spectacolului; e ghinda, din care naşte stejarul. «Ceiace autorul pierde dela imaginație la text, Batty readaogă piesei:—a scris cronicarul Grégoire despre mine E fraza care m’a caracterizat, cel mai bine ca punător în scenă.» \ — Revenind la Clasici, credeţi că e cazul la Shakespeare de-o pildă, adică, și în opera lui s’au produs, credeţi scăpărî din vedere pe drumul dintre vis și realizare ? — Să nu încurcăm lucrurile. Se găsesc într’adevăr în Shakespeare ca și în Moliére, lacune în text, săriturii, incoherențe, spărturi, cari însă sunt voite, cari erau, pe vremea doi, sub îngrijirea lor, intermezzo-uri, prilej de razziuri (de jocuri de scenă). Lazziurile acestea, tocmai,, incumbă azi şi la montarea clasicilor, punătorului în scenă. «Sunt împotriva punerei în scenă, în graniţele unei unică formule, cum visează şi realizează chiar, Tairor, de o pildă. Dacă admit admirabila stilizare, ritmată a operetei «Girofle-Girofla», nu pot să admit acelaș stil al ritmului, în «Phedra» luiTairoff, bunăoară. Iată, cred că pentru Tairoff, textul e un pretext de punere în scenă. Preocupările lui Batty «Afară de aceasta, tind spre un teatru cât mai independent de literatură... N’am realizat pân’acum nimic întru demonstrarea acestei tendinţe, numai din lipsă de mijloace materiale. Aş vrea să adaog unui text:canava, tot ceea ce, luat din meseriile teatrului, poate amplifica această canava până la proporţiile unui spectacol de teatru, care să emoţioneze, prin jocul actorului, prin costum şi decor, lumină şi sgoînote «Ştiu că la dv. în ţară, se vântură în teatru, ideile expresionismului german- Şi eu, care consider expresionismul drept un romantism al teatrului, adică un romantism al punerii în scenă, şi eu zic, abstracţie făcând de partea de morbid a expresionismului german, înclin spre un asemenea fel de punere în scenă. «Dar despre asta, astădată, Batty în Bucureşti? «Ţin să-ţi mai comunic intenţia mea de a veni în România pentru montarea câtorva piese, intenţie pe cale să s© realizeze în toamna care vine, graţie propunerilor făcute de d. Victor Eftimiu, de la care dealtminteri aştept răspuns, cu date precise. «Aş vrea să montez «Capripiile Marianei», o piesă modernă franţuzească, şi una românească, asupra cărora încă nu m’am oprit. «Cunosc «Fantoma celei care va veni» a d-lui. Eftimiu, care s’ar preta la o montare interesantă. • «Iată câteva din ideile şi proectele mele... Dar ca să mă cunoşti şi să mă faci cunoscut mai bine, ar trebui să mă vezi la una din repetiţiile mai înaintate ale piesei «Maja», pe care o lucrez acum pentru Studio, şi ar trebui să reproduci în «Rampa» idei expuse în caetele fostei «Chimere».* Am promis cercetarea şi spicuirea caetelor, şi am promis o vizită a studioului în cursul unei repetiţii. Armand Pascal 3 LE Eleonora Duse E ca şi cum aşi fi pierdut pe cineva de foarte aproape, dintre zi mei * —, îmi spuse o prietenă, când ii vorbit de moartea Dusei. Am însemnat cuvintele zicestea, fiindcă un ele e toată emoţia sufleteştei apropieri, pe care marea tragediană a ştiut, de pe scenă, s’o creeze în spectatorii ei. Eleonora Duse nu juca, nu era o actrţă. Era aşa de departe de contingenţele mărunte ale scenei, încât în toate rolurile ei făcea impresia că e incidental intruchipătoarea lor în teatru, şi că de fapt doar o întâmplare, violentă şi indiscretă, a adus-o brusc în faţa ochilor unor spectatori într’un crâmpei din viaţa şi suferinţele ei cele mai intime. Aproape se pierdea pe scenă... Lipsită de orice panaş romantic, ea trăia doar, trăia intens, trăia în nervi şi în sânge tragedia sufletelor pe cari le interpreta. Şi nu exterioriza, cu violenţă, nimic. Fiinţele pe cari le zămislea şi cari rămâneau neuitate celor ce ie vedeau, vibrau de patim şi cari ţineau de cel mai metafizic din suflete, şi numai vocea trăda câteodată acest mistic sbucium lăuntric. Vocea Dusei! Nu era un glas melodios, care susură; Duse nu cânta, în intonaţiile ei, nici măcar nu apăsa pe cuvinte, ci-şi purta gândul peste întreaga frază. Gândea larg, pe întinderi nemăsurate de idei, şi trecea dincolo de subfirhere meschine ale indiscreţiei cotidiane. Astfel, vocea ei purta rezonanţe imperceptibile de infinit, se înfrăţea cu orizonturile depărtate* * şi pogora din ceruri, ca un ecou înfiorat din freamătul Nesfârşitei. Aşa a dus la bcuinţă teatrul lui Ibsen; aşa, dramelor lui d’Annunzio le-a imprimat o vizionară frumuseţe de ireal.... Şi în vraja aceasta imaterială şi de esenţă divină, doar mâinile Dusei păstrau contact cu pământul... Mâinile Dusei! Cele mai expresive şi mai pline de suflet, ele mai omeneşti, din câte au suferit şi au iubit pe lumea asta. Căci mâinile Dusei, cari ştiau să îmbrăţişeze cu o simplă ţinută a degetelor, aveau taina bizară de a evoca surâsul şi lacrimile; mâinile Dusei ştiau să jubileze, să strige, să răsfeţe, să renunţe — ştiau să plângă.. Acelora cari au văzut-o jucând, moartea ei le e asemenea pierderei unei fiinţe apropiate. Sufletul mare şi generos de fiinţă tăcută şi rezervată, de femee rară, al Dusei, a lăsat în inimile tuturora o amintire, ca aceea pe care Flaubert, în scrisorile sale, o definește atât de profund și de delicat: „C’est une belle chose qu’un souvenir: e’est presque un désir qu’on regrétte”. Eman. Cerbu. Eleonora Duse