Rampa, aprilie 1924 (Anul 7, nr. 1930-1952)

1924-04-26 / nr. 1951

ANUL VII No. 1951 Sâmbătă 26 Aprilie 1924 ABONAMENTELE D­IN ŢARA IN STRĂINĂTATE APARE ZILNIC Director: M. PAUST MOHR TELEFOANE: Direcţia 47/35; Redacţia 1/59; Administraţia 25/35 Biurourile Redacţiei: Bucureşti, Str. Sărindar No. 7 :: ?. r. s . Biurourile Administraţiei: Bucureşti, str. Parlamentului No. 2 UN AN ŞASE LUNI TREI LUNI 600 350 200 800 500 00 Astăzi nu sunt îngăduite spectacolele de teatru și cinematograf. Conflicte... Un mic conflict,­ din fericire cu­rând aplanat, a isbucnit deunăzi in­tre un regizor şi-o talentată actri­ţă de la Teatrul Naţonal. S’au schimbat şi unele cuvinte, puţin pro­tocolare, cari n’au însă n ci o im­portanţă în toiul unei repetiţii: la repetiţie nervii sunt încordaţi. Şi sunt încordaţi mai ales nervii re-'i g'zorului, care are răspunderea în­tregului spectacol, nu numai al u­­nui singur personagiu, ca actorul. Deci, în orice conflict de acest gen, — afară de cazul unei rete­­voinţe sistematice — dreptatea es­te de partea regizorului. Nu ştiu a câtă oară scriu că la noi nu se dă încă regizorului im­­­portanţa şi autoritatea cuvenită. Oricine poate să-i discute concep­ţiile chiar înainte de realizarea lor. Aceasta nu e drept. Şi n’au drep­tate mai ales actorii. Ei gândesc numai în punctul lor de,vedere , e fatal să nu admită concepţia ge­nerală, unitară, a celui ce-i condu­ce. Directorul de scenă trebuie să­ie suveran. Chiar atunci când ve­de greşit unele amănunte, nu-l pu­tem contrazice, căci ele fac parte din complexitatea unui vitreg. La noi însă, actorii şi scriitorii se cons­acră încă nişte copii răsfă­ţaţi şi teribili, nişte fenomene din familia divinităţilor, tot ce fac ei, e sfânt, or­ce teroare pe care voi săo exercite, trebuie să fie respec­tată. Aiurea, de multe secole, scriito­rul, ca şi actorul, este un meseriaş ca oricare altul; binecuvântarea cerească, vocaţiunea şi alte năsbâ­­tii menite să-l singularzeze nu mai fiinţează de mult. Intelectualul trebuie să fie şi el un om discipli­nat, cu­­simţul ierarhiei, cu respec­tul înaintaşilor, cu modestia omu­­lui care mai are de învăţat, cu convingerea că îndeplineşte o func­ţie socială ca orice alt muncitor . ..apostolatul’’ să-l­ creadă, cel muit, publicul care plăteşte, în­tre noi, e c­am greu să ne furăm căciulele. * Acum vreo două luni, actorul ro­mân Valentineanu, admis să asiste la repetiţiile Odeonului, veni, foar­te em­oţ­onat, să-mi povestească ce mult î-a impresonat felul cum Isémier trata pe viitorii interpreţi ai „Cidului”. Nu numai că-i ch­in­uia ca pe nişte hoţi de cai, făcându-i să reia o scenă de câte zece ori, dar arunca unele grafozităţi, în care d­feritele evocări de animale domestice erau cele mai măguli­toare. Unuia i-a strigat, după un potop de adjective. — Id­otuie, îmi pare rău că n’am un revolver să te împușc!... ... Interpretul cornelian se mulțu­mi să se ascundă în dosul unei co­loane de carton și să plângă în tăcere. — Regizorii noștri sunt niște în­geri! încheia Valentineanu. — Supup meditațiunei tutulor acto-,­ri­or noştri aceste reflecţii, asigu­rându-i că, în asprimea unui direc­tor de scenă, nu intră nici odată intenţii jicnitoare. Şi dacă vor să evite orice fel de invective ale regizorului, ei n’au decât să-i ur­meze sfaturile, fără să murmure. Căci dacă sunt mofturoşi, dacă au totdeauna o obiecţie de făcut, pier­ând vremea directorului de scenă şi­ a camarazilor, se vor po­meni înlăturate, încetul cu încetul, din orice distribuţie şi atuncea ei vor pierde, nu regizorul, Victor Eftimiu. BIZANTINOLOGII Desen de Ross D. Gabriel Millet Ca chestie Mitică redivivus Unul din camarazii noştri de re­­dacţie, transmiţând cititorilor o glumă proastă, acum câteva zile, căuta să-şi scuze această lipsă de delicateţă, atribuind glumă în chestia lui Mitică, faimosului Mi­tică, reprezintantul naţional autor­­izat al spiritului cu orice preţ! Dacă e vorba că Mitică a reîn­viat, atunci dânsul trebuie să fie cu siguranţă cetăţeanul. Care, ple­când înt­r’o vacanţă de Paşti la Roma, s’a dus să viziteze şi fru­moasa grădină zoologică din ve­chea cetate imperială. Era o după amiază cu soare, şi un boa ipiens moţăia la soare, în­­colocit în jurul lui însuși. Doamna.... Mitică se minună: — De ce s’o f­i înodat așat șear­­pele ăla? — Știu eu? replică Mitică- Poate vrea să.și aducă aminte de ceva, Ky. ❖ Ecouri Scena se petrece cu prilejul lectu­re! unei piese originale, în casa ui­nui autor care a mai­­ înregistrat vre-o două căderi. D. X. unul din ultimii sosiţi, e întâmpinat de soţia autorului. ■— Ştii că eşti în întârzierea şi început lectura! — Da?... Vai, şi eu, care credeam că s’a isprăvit! exclamă sincer în. vitatii­• Scena se petrece la un ceai, în­­tr’o familie foarte... foxtroteuză, unde sunt invitate și câte­va per­soane nu prea cunoscute. La un moment dat, unul din a­­cești convivi e surprins la bufet, bă­gând în buzunar câte­va tacâmuri. — Ia mai bine câte­va sandvic­­ciuri, prietene! El sfătuește calm amfitrionul, care l’a observat. Tacă­­murile găuresc buzunarele! • In S. T- B Vagonul K­, care la ora 12 juni. ziua se îndreaptă spre Obor, e tixit. Un cetățean gras stă confortabil pe o bancă. O mamă tânără, cu copilul în braţe, stă în picioare alături de el. In jurul cetățeanului se aud mur­­mure: — Ce mitocan! — Nu se scoală! — Uite politeţa Românului! Un domn bătrân bate pe umăr pe cel aşezat: ■ — Domnule! Hei, domnule­. Planturosul devine atent: — Ce s’a întâmplati — E lângă d-ta o femee cu un co­­pil în braţe! Atunci domnul gras răspunde confortabil: — Foarte bine! Să-mi dea copilul să­­-l ţiu! Un orăşan se ,duse la pescuit cu un ţăran. Aşteptând să se arate peştele, o­­răşanull citi«Universul», apoi îl o­­feri ţăranului. — Iartă,mit, răspunse ţăranul, dar nu ştiu să citesc! — Păcat! Asta înseamnă că ţi-ai pierdut o parte din viaţă. Ştii să scrii? — Nici atât! — Dar îţi pierzi şi ceala’altă parte difi­liaţii! * Peste zece minute orăşanul căzu în apă Ţăranul ,­ întreba cu răceală­:— Ştii să înnoţi? — Vai, nu! — Atunci îţi pierzi viaţa, de tot! Ea e actriţa, el e scriitor. Menajul lor este tulburat de cer­turi continue­, — Ai făcut vreo­dată ceva bun pentru omenire? îi strigă ea res­­pirat,­­în cursul unei asemenea certe. — De sigur, că da! răspunde el. Am scăpat pe un bărbat de o soartă îngrozitoare. —­ Aș vrea să știu și eu, când! In momentul când, m’am însurat cu tine! replică el, trântind ușa. — Dragul meu Moritz, ai aerul foarte desoiat... Ți-a murit cineva? — Nu, dimpotrivă! — Cum, «dimpotrivă»? — Da, nevasta mea a născut ge­meni. Scrisori din Paris De vorbă cu registrii francezi Gaston Batty Dealungul cheiului, până la Stu­­dio­ul Champs,Elysées, unde pune în scenă piesele originale ale tine­rilor autori. Gaston Batty îmi vor­bește de pasiunea lui pentru teatru de proectele lui încă irealizabile. A lucrat multă vreme sub Gémier şi mai târziu cu el. A încercat spec­tacole permanente cu gruparea «La Crmiere» înjghebată de dânsul dealungul­ ultimilor ani A construit baraca în lemn, pe Boulevard St. Germain de Prés, şi a trebuit după o singură stagiune, să abandoneze baraca şi să desfacă gruparea­, din lipsă de fonduri. Teatrele de avantgardă — «Hotărât, e greu încă pentru teatrul de avantgardă!» spune Gas­ton Batty. «E oportun pentru noi, câţiva, cari îl visăm şi cari murim—cu si­guranţă—visându-l. II pregătim, cel mult.» — Ce credeţi despre teatrul con­temporan şi spre care înclinaţi spre teatrul obiectiv (Tairoff, Craig.) ori spre cel tradiţional? —■ «Dacă prin tradiţional se în­ţelege teatrul cu anale periodice — vezi Comedia Franceză.—Jfără îndo­­ială­ că nu spre acest fel de teatru înclin (deşi lucrez la Odeonul naţio­­nal, lucrez sub direcţia unui Gé­mier.—nu-i aşa?—şi încă...» — Nu credeţi că teatrul lui Co­­peau e totuşi un teatru tradiţio­nal? — «Fără îndoială, dintr’un punct de vedere, cu o altă esenţă de tra­diţie ,cu mai pură, poate.... «Ca să mă situez în teatrul con­temporan, iată: Copeau vede în tea­tru un divertisment cerebral, Pi­­toeff, de-o pildă, o curiositate. Gé­mier o sărbătoare a poporului, și eu, o emoție.« — Sunteți deci aproape de vede­rile lui Gémier? — «Fără îndoială, mi-e cea mai apropiată rudă, în teatru. Numai că azi Gémier nu e Gémier La O­deon, e obligat să facă multe, multe concesii publicului­«Iată de ce nu sunt mulțumit de nici una din piesele puse în scenă de mine, acolo... O să montez dea­­cum încolo, la Odéon, numai clasici. Intru montarea lor, n’am multe de schimbat » Probleme de regie E o vedere cu desăvârșire osebită de aceia a lui Copeau. Deaceia, risc: — Găsiţi desigur un câmp de ac­tivitate mai larg în montarea pie-­ selor moderne? Dacă aţi preciza va­loarea ce acordaţi textului drama­­tic, în raport cu meseriile teatru­lui? — «Pentru mine textul e un mij­loc de inspiraţie la îndemâna regi­­sorului pentru creiarea spectacolu­lui de teatru.» — Textul e pentru d­vs. un pre­text de punere în scenă deci. I — A, nu! Nu un pretext! Să mă explic printr’o metaforă; textul e pentru teatru­—din punctul meu de vedere—sămânţa generatiee a spec­tacolului; e ghinda, din care naşte stejarul. «Ceiace autorul pierde dela ima­ginație la text, Batty readaogă pie­sei:—a scris cronicarul Grégoire despre mine E fraza care m’a ca­racterizat, cel mai bine ca punător în scenă.» \ — Revenind la Clasici, credeţi că e cazul la Shakespeare de-o pil­dă, adică, și în opera lui s’au pro­dus, credeţi scăpărî din vedere pe drumul dintre vis și realizare ? — Să nu încurcăm lucrurile. Se găsesc într’adevăr în Shakespeare ca și în Moliére, lacune în text, să­riturii, incoherențe, spărturi, cari însă sunt voite, cari erau, pe vre­mea doi, sub îngrijirea lor, inter­­mezzo-uri, prilej de razziuri (de jocuri de scenă). Lazziurile aces­tea, tocmai,, incumbă azi şi la mon­tarea clasicilor, punătorului în sce­nă. «Sunt împotriva punerei în sce­nă, în graniţele unei unică formu­le, cum visează şi realizează chiar, Tairo­r, de o pildă. Dacă admit ad­mirabila stilizare, ritmată a opere­tei «Girofle-Girofla», nu pot să ad­mit acelaș stil al ritmului, în «Phe­dra» lui­­Tairoff, bunăoară. Iată, cred că pentru Tairoff, textul e un pretext de punere în scenă. Preocupările lui Batty «Afară de aceasta, tind spre­ un teatru cât mai independent de lite­ratură... N’am realizat pân’acum nimic întru demonstrarea acestei tendinţe, numai din lipsă de mij­loace materiale. Aş vrea să adaog unui text:canava, tot ceea ce, luat din meseriile teatrului, poate am­plifica această canava până la pro­porţiile unui spectacol de teatru, care să emoţioneze, prin jocul ac­torului, prin costum şi decor, lu­mină şi sgoînote «Ştiu că la d­v. în ţară, se vân­tură în teatru, ideile expresionis­mului german- Şi eu, care consider expresionismul drept un romantism al teatrului, adică un romantism al punerii în scenă, şi eu zic, abstrac­ţie făcând­­ de partea de morbid a expresionismului german, înclin spre un asemenea fel de punere în scenă.­­ «Dar despre asta, astădată, Batty în Bucureşti? «Ţin să-ţi m­­ai comunic intenţia mea de a veni în România pentru montarea câtorva piese, intenţie pe cale să s© realizeze în toamna care vine, graţie propunerilor făcute de d. Victor Eftimiu, de la care dealt­­minteri aştept răspuns, cu date pre­cise. «Aş vrea să montez «Capripiile Marianei», o piesă modernă franţu­zească, şi una românească, asupra cărora încă nu m’am oprit. «Cunosc «Fantoma celei care va veni» a d-lui. Eftimiu, care s’ar preta la o montare interesantă. • «Iată câte­va din ideile şi proec­tele mele... Dar ca să mă cunoşti şi să mă faci cunoscut mai bine, ar trebui să mă vezi la una din repe­tiţiile mai înaintate ale piesei «Ma­ja», pe care o lucrez acum pentru Studio, şi ar trebui să reproduci în «Rampa» idei expuse în caetele fostei «Chimere».* Am promis cercetarea şi spicui­rea caetelor, şi am promis o vizită a studio­ului în cursul unei repe­tiţii. Armand Pascal 3 LE Eleonora Duse E ca şi cum aşi fi pierdut pe ci­neva de foarte aproape, dintre zi mei * —, îmi spuse o prietenă, când ii vorbit de moartea Dusei. Am însemnat cuvintele zicestea, fiindcă un ele e toată emoţia sufle­­teştei apropieri, pe care marea tra­gediană a ştiut, de pe scenă, s’o creeze în spectatorii ei. Eleonora Duse nu juca, nu era o actrţă. Era aşa de departe de contingenţele mărunte ale scenei, încât în toate rolurile ei făcea im­presia că e incidental intruchipă­­toarea lor în teatru, şi că de fapt doar o întâmplare, violentă şi in­discretă, a adus-o brusc în faţa o­­chilor unor spectatori într’un crâm­pei din viaţa şi suferinţele ei cele mai intime. Aproape se pierdea pe scenă... Lipsită de orice panaş romantic, ea trăia doar, trăia intens, trăia în nervi şi în sânge tragedia su­fletelor pe cari le interpreta. Şi nu exterioriza, cu violenţă, nimic. Fiinţele pe cari le zămislea şi cari rămâneau neuitate celor ce ie vedeau, vibrau de patim şi cari ţineau de cel mai metafizic din su­flete, şi numai vocea trăda câte­odată acest mistic sbucium lăun­tric. Vocea Dusei! Nu era un glas melodios, care susură; Duse nu cânta, în intona­ţiile ei, nici măcar nu apăsa pe cuvinte, ci-şi purta gândul peste întreaga frază. Gândea larg, pe în­tinderi nemăsurate de idei, şi tre­cea dincolo de subfirh­er­­e meschi­ne ale indiscreţiei cotidiane. Astfel, vocea ei purta rezonanţe imperceptibile de infinit, se înfră­­ţea cu orizonturile depărtate* * şi pogora din ceruri, ca un ecou în­fiorat din freamătul Nesfârşitei. Aşa a dus la b­cuinţă teatrul lui Ibsen; aşa, dramelor lui d’Annun­­zio le-a imprimat o vizionară fru­museţe de ireal.... Şi în vraja aceasta imaterială şi de esenţă divină, doar mâinile Du­sei păstrau contact cu pământul... Mâinile Dusei! Cele mai expre­sive şi mai pline de suflet, ele mai omeneşti, din câte au suferit şi au iubit pe lumea asta. Căci mâinile Dusei, cari ştiau să îmbrăţişeze cu o simplă ţinută a degetelor, aveau taina bizară de a evoca surâsul şi lacrimile; mâinile Dusei ştiau să jubileze, să strige, să răsfeţe, să renunţe — ştiau să plângă.. Acelora cari au văzut-o jucând, moartea ei le e asemenea pierde­­rei unei fiinţe apropiate. Sufletul mare şi generos de fiinţă tăcută şi rezervată, de femee rară, al Dusei, a lăsat în inimile tuturora o amin­tire, ca aceea pe care Flaubert, în scrisorile sale, o definește atât de profund și de delicat: „C’est une belle chose qu’un sou­venir: e’est presque un désir qu’on regrétte”. Eman. Cerbu. Eleonora Duse

Next