Rampa, septembrie 1924 (Anul 7, nr. 2054-2078)

1924-09-01 / nr. 2054

Lord 1 Septembrie 1934 RAMPA-SPORT Domnul de Max este sau nu Român ?­ ­ Im­mntnnitstns minm urnii a răs­punsurilor primite până acum, au rezolvit sufletește cele trei între­bări puse de «Rampa» in ancheta «i, daci d. de Maz este sau nu ro­mân. Graba cu care ni s’au trimis a­­ceste răspunsuri, pasiunea pe care o întâlnim in multe din ele, au fă­cut pe mulţi să Înţeleagă că «ches­tiunea de Max» nu mai era o «pro­blemă», ci un «simbol». încheiem astăzi ancheta noastră şi suntem in deosebi mulţumiţi că putem sfârşi, publicând răspunsul însuşi al d-lui Gr. Tăuşan-Petro­­nius, autorul articolelor din «Vii­torul», care au prilejuit ancheta noastră. Iată aceste ultime răspunsuri: £­. Smil £5. Fsijwre —­ Domnul de Max este sau nu Român 1 — «La prima d­v. întrebare răs­punde archiva Ofiţerului stărei cir­vile din Iaşi în mod neîndoioş — şi cum de Max nu a renunţat la ce­ i­­d­en La română, ba a refuzat chiar­­ de a renunţa la originea sa de ro-­­ mân, — dacă numai astfel ar fi­ putut deveni societar al teatrului francez — el e român odată prii­ naştere ţi de două ori prin încăpă- \ ţânarea de a se fi impus ca român în cadrele teatrului de stat al Re­­publicei Franceze*. —* Contrazice activitatea artistică a lui de Max noţiunea de «român» şi de «românism» 1 — «Departe de a contrazice deci activitatea artistică a d-lui de Max, noţiunea, ba chiar naţionalitatea de român a fost, graţie atitudinei sale româneşti, recunoscută ca ne­­fiind o piedică pentru a deveni ar­tist al teatrului francez de stat. Numai prin graiul de Max aparţi­ne artei franceze, prin suflet, prim sânge, prin temperament el n’ar fi putut deveni artist francez nici dacă se lepăda de cetăţenia româ­nă, întrucât făptura omenească îşi poate schimba graiul ori starea civilă , ceea ce insă nu sa schimbă, mai ales I* artă, este sufletul, sân­gele, temperamentul. Ele sunt ace­lea cari resfrăng pământul şi ce­rul ţarei de naştere. De aceea artistul «francei»» de Max continuă a fi atât de «straniu* («atrange») pentru toţi criticii fran­cezi şi atât de admirat de publicul francez şi strein, «Straniul» artei sale e tocmai esenţa ei românească, elementul specific care a făcut din de Max un mare artist». — Consacrarea oficială din partea guvernului francez a acestei activi­tăţi artistice a d-lui de Max este sau nu o cinste pentru arta româ­nească în genere şi pentru noi ro­mânii în special î­n «Decretul de decorare cu Le­giunea de onoare semnalează că dis­tincţia se acordă secietarului tea­trului francez, de origină română». Se mai pune oare întrebarea dacă cinstirea e şi pentru arta româneas­cad­­a întru toţi românii T . EMIL D. FAGURE Preşedintele Asociaţiei Criti­cei dramatice şi muzicale din România * D. Dem. Teodorescu — Domnul de Max este... etc . / — «Nu se poate pune chestia de- 1cât din punct de vedere juridic şi, iciocol vreţi zoologic sau ontologic. Şi din acest punct de vedere, de Max e român din două motive : 1)­­fiindcă chemat la interogatoriu, el declară că e român ; î) fiindcă e născut din părinţi români. E ro­­m­­ăn aşa cum îl chiamă Eduard, printr'o fatalitate de necorectat, a­­supra căreia nu pot discuta decât metafizicienii humorişti. Încolo, de Mar e de naţionalita­te^. artei. In această aatltate, el a putut ajunge monarhul casei M Moliere şi ar fi fost. desigur aspru fluerat în metropolele culturale de pe Dâmboviţa cu apă dulce*. — Contrazice activitatea, etc... — « NM an fel de activitate ar­tistică nu poate «contrazice* noţiu­nea unei naţionalităţi oarecare. — niciunul ! Tot aşa cum nici Un fel de cântec nu e în stare să contrazi­că niciodată noţiunea de Ghiţă ori de Marghioală...* — Consacrarea oficială, etc... — «Mai mult sau mai puţin !... Fiindcă, zău ! o decoraţie poate bu­cura pe cineva, dar nu cinsteşte pe nimeni, mai puţin încă pe un artist. Mândria românească e destul de,,­, supra-decorată pentru ca decorarea lui de Max sa mai poată adăoga ceva !» DEM. THEODORESCU. • O. M. §§ps©m —• Domnul de Max este... etc ! —« «Este trist că o asemenea in­­trebare poate să facă obiectul unei polemice la noi în ţară, unde nici scuza unei cât de îndepărtate bune credinţe nu poate să atenueze pune­rea la îndoială a naţionaltăţii de Român a marelui nostru de Mox. Prea multe secături şi inutilităţi au apărut de câtva timp la noi în ţară. Se vede că de aceea, când un Român are meritul de a fi consa­crat ca o celebritate mondială, acei ce nu sunt obişnuiţi a trăi în me­diul unor asemenea celebrităţi, pentru a nu se micşora pe ei, con­testă chiar naţionalitatea de Român a acelora ce se disting atât de stră­lucit, precum a făcu-o Românul de Max decorat de curând cu Legiu­nea de onoare franceză pentru me­ritele şi talentul său*. .. Contrazice activitatea... stat De Max s’a dus la Paris, focarul I ştiinţei, inteligenţei, artei, şi acolo, I cu eforturi supraumane şi graţie ta­lentului său covârşitor învinge toa­te dificultăţile inerenta unui strein într’o ţară streină, şi reuşeşte să ocupe primul loc la primul teatru din lume, la academia tuturor tea­trelor, la Comedia Franceză, şi drept recunoştinţă a activităţei sale, care face să strălucească ge­niul artistic al României pe cea­­ m­ai celebră scenă mondială, noi­­ punem în discuţiune această activi­­i­tate a sa, şi ne întrebăm, dacă ea nu i-a ridicat chiar dreptul de a mai fi considerat ca Român 1 1 De Max a jucat şi joacă la Co­media Franceză pe franţuzeşte: iată crima ce i se impută, iată acu­­zaţiunea ce i se aduce pentru a pre­tinde că nu mai este Român ! Aflaţi, domnilor acuzatori, că până în prezent la Comedia Fran­ceză se joacă numai pe franţuzeşte şi că deci singura crimă naţională românească ce o puteţi aduce Ro­mânului de Max este doar numai acea de a fi ajuns să joace la Co­media Franceză. Dar credeţi-mă, mai bine Român ca de Max, care joacă în limba franceză la Comedia Franceză, fă­când o fală naţiunei române din care face parte, decât Român care scrie pe româneşte la Bucureşti teo­­rii naţionaliste atât de bizare şi de stranii, atât de îmbuibate de un şovinism sectar şi meschin, încât compromit reputaţiunea mondială a Românului de a fi spirit larg, p in­­te£jşenp m­ine fi un suflet mare. Sper că vechiul şi bunul meu a­­mic, distinsul Român de Max din apogeul gloriei tereni­ului său, va privi cu compătimire pe acei, din fericire puţini, compatrioţi, care într'o regretabilă rătăcire caută să-i conteste naţionalitatea sa de Ro­mân, naţionalitate de care ştiu cât de mândru este el, dar care şi ea. Im rdvAtd .d. este mândră de a avea un fiu atât de distins şi atât de ta­lentat ca dânsul, M. M. SIPSOM fost senator D. A. de Herz Nu răspund la întrebările d­v. pentru că am oroare de interogato­rii, chiar când ele se iau nummai de comisiunea impunerilor data Admi­nistraţia financiară, dar vreau să vă reamintesc un lucru, care pare să fi scăpat din mintea multora. In Iulie 1915, de Max se afla la România şi la unul din amuzantele dejunuri, luate împreună cu el şi mai mulţi prieteni, îi veni ideea să dea o reprezentaţie, care să facă parte din seria constituită pentru propaganda naţionalistă. Compozitorul E­nes­cu, Marioara Ventura, soţii Bulandra, Agepsina Maori şi Manolescu, entuziasmaţi de această propunere, veniră îm­preună cu de Max să ceară concur­sul lui Octavian Goga. Poetul Ardea­­lului se puse în contact cu Victor Eftimiu şi cu mine, şi în seara de 11 iulie 1915 avu loc la Arenele Ro­mana o reprezentaţie superbă. E­­nescu a cântat din vioară ; de Max secondat de marii săi camarazi a jucat un act din Andromaca ; cei­lalţi un act din Vlaicu-Vodă; la urmă s’a reprezentat o prelucrare a mea după Cântarea României de Alecu Russo, terminată cu o odă Gemini latinităţei de Goga şi alta de Victor Eftimiu. Atunci în vastele arene, după plânsetul Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei, răsună verbul superb al marelui actor, care ca român, aducea din Franţa credinţa în vic­torie şi tot ca român vroia să ducă înapoi pe malurile Senei emoţia miilor de spectatori. Cum se face că azi de Max nu mai e român, nu ştiu ! Nici nu vreau să adâncesc unele manifes­tări ale noităţei aomeneşti ! Poate pentru că-l chiamă Max şi mai are şi un «de* ! Mai ştii 11 A. de HERZ g). Mişti Fotino — Domnul de Mas este... etc . — «Că e Român, nimeni nu cred să se mai îndoiască. întrebarea vrea să spue probabil, dacă este «bun*, «adevărat* român 1 Să-mi daţi voe să vă povestesc o mică amintire. In 1916, de Max făcea un turneu de propagandă in ţară, cu Victor Eftimiu, Aura Fotino şi cu mine. De Max spunea versuri. Aura­ şi cu mine jucam deliciosul act al lui Victor Eftimiu: «Ariciul şi Sobo­lul», într’o zi, ajunsesem la Galaţi. După masă, stăm cu de Max, pe malurile Dunărei, privind dincolo, în­spre Dobrogea. Deodată de Max, care până atunci n nu spusese nimic, mă întrebă : — «Crezi tu, dragă Fotino. oS aşi fi primit să fac acest turneu in ţara mea, turneu de propagandă, dacă nu aşi fi convins mai întâi că fac un bine României, încurajând-o să intre în război alături de Fran­­ţa . Nu dragul meu, n’aşi fi pri­­mit­­ înainte de toate sunt ro­mân !»... Şi cu ce mândrie spunea toate astea ! Par’că nici eu nu m'a-m sim­ţit mai mândru ca în momentul a­­cela, că sunt român !». — Contrazice activitatea etc... — «Evident că nu ! căci, slavă Domnului, activitatea artistică de peste 36 ani a lui de Max, nu-l îm­piedică să se împace foarte lesne cu noţiunea de «român». Ba, mai mult încă, a avut o ocazie defini­tivă, hotărâtoare, acum trei lu­i să devină Francez, şi a rămas to­tuşi Român II. — Consacrarea oficială, etc... — «Când tu luna Mai. I« Jocurile Olimpice, românii s’au dotat al Ill-lea din 3 concurenţi la material de «rugby», am fost totuşi mândri, căci ne-am zis: «Ne-am clasat al IlI-lea din 3 ! Dar un fapt e cert: din 33 de naţiuni câte au luat par­te la Olimpiadă, doar 3 au îndrăznit să concureze la «Rugby» şi între aceste trei, am fost şi noi. România h. De ce oare n’am fi mândri as­tăzi, când de Max e distins, de Max care este probabil ceva mai mult, decât un match de «rugby*­­ MIȘU FOTINO Codirectorul Teatrului Co­munal din Brăila * D. Petre Plesnită — Domnul de Max este... etc 1 — «Este ■ dacă nu are accentul, are însă particula*. — Contrazice activitatea etc_. — «Deloc, De Max e s* tip re­prezentativ românesc: a ajuns să se stabilească la Paris». ■— Consacrarea oficială, etc... — «Arta românească nu e îm cauză. Dar Românii pot fi măguliţi că malurile Send au consacrat un crin de pe malurile Bahluiului. De Max şi -a făcut drumul din Bahlui , la scene». PETRE PLESNILA Avocat «! Răspunsul d-lui Ion Vinea Aprigul polemist, d. Ion Vinea, nu vrea să despartă problema de laturea ei politică şi în răspunsul d-sale, atacă partidul liberal și o­­ficiosul acestui partid, răs­punsul d-sale: — Domnul de Max este... etc ! — «Pentru a răspunde ar trebui mai întâi, sa știu dacă d. de Max este sau nu înscris la partidul li­beral*. — Contrazice activitatea, etc... — «Cunosc un singur «românism* acela de a redacta rapoarte către Siguranța Statutul, fie deadreptul, fie sub formă de articole la «Vii­torul*. Rezolvira secundei de v. ches Huni. rămâne deci dependentă de a celei dintâi*. — Consacrarea oficială. etc_. — «La această întrebare nu se răspunde decât cu tremole la or­chestră și tricolorul îm pumn». L VM­EA • D. G. Costescu — Domnul de Max este... etc . — «Copil fiind, am cunoscut tea­ma de «bun român» a regretatului­­ Doctor Max, tatăl marelui artist compatriot, societar al Comediei Franceze. Faima doctorului Max um­pluse mahalaua Lucacilor, unde lo­­cuia, şi se datora în special devo­tamentului şi filantropiei cu care exercita acolo profesiunea lui. Mai târziu, în clasele mai înainta­te ale liceului, unul din profesorii mei, I. Mărăscu dela liceul «Mihai­ Viteazul», ne-a făcut într'o zi o oră de dizertaţie asupra activităţei şi meritelor artistice ale «tânărului de Max» de la Paris. îmi aduc a­­minte în deosebi căldura ce punea magistrul nstru în ultimele cu­vinte ale acestei prelegeri: — Dacă la o sută de Români «de baştină», câte unul doar ar face ceea ce a făcut «tânărul cetăţean de Max» pentru ţara lui şi pentru arta lumei, România ar fi în curând foarte departe­­... Şi aceasta s’a petrecut cam prin 1891—95. In 1898—99, d. de Max a venit în­­ ţară să-şi­­vadă părinţii şi a dat act, la Teatrul Naţional din Bucu­reşti, trei reprezentaţii cu: Neron din «Britanicus», cu Hamlet şi cu încă o piesă clasică la care nu a­u asistat şi pe care am uitat-o. La plecarea lui, spre Iaşi -cu poate înapoi la Paris, mai mulţi tineri admiratori am fost să-l pe­trecem la gară şi am stat de vorbă cu el. Vorbea, atmei încă, ramă neştie aşa asm as mai ver să vor­bească mulţi din Românii «neaoşi*, după un an doar de şedere în Fran­ţa.După război, când Fam revăzut la Paris, — e drept — pierdute mult din uzul graiului românesc; dar, în «meseria» lui cine ar fi pu­tut face altfel î». — Contrazice activitatea etc„. — «A afirma acalt lucru ar în­semna a arunca acel a« porno» la sarcina eruditului nostru profesor d. Nicolae lor­ga, a d-lor d-nn Ion Cantacuzino, G. Babeş, S. Marines­­cu, Thoma I­ones­cu şi alţii cari pen­tru a pune în valoare «însuşirile» lor preţuite la lumea întreagă, au tipărit sumedenie de lucrări la limbi streine şi au fost premiaţi de marile instituţii academice Un Occident ! Mă întreb doar cum se poate concepe o asemenea chestiune­­». — Consacrarea oficială, etc.„ — «Aceiaşi chute ca şi aceia ca la răsfrânt asupra «sufletului ostă­şesc român» şi e neamului întreg, la distincţiunea făcută de acelaş guvern prin înscrierea în Legiu­nea de onoare a celor ce au luptat pe câmpul de război şi s-au «jert­fit viaţa» pentru întregirea Ereta­­ţei şi pentru Dreptatea lamei». GEORGE COST­EI­SCU, 13. Petrowlaas Iată un sfârşit şi răspunsul d-lui Petronius (Gr. Tăuşan) Sau, după cm se intitulează singur la rân­durile pe care ni le trimete: «Om­ care a isgonit pe domnul de Max din arta românească I* : — Domni­! de Max asta... «bă? — «Este •&n- Ar putea vesd tă voteze t» România»­. —­ Contrazice activitatea, ete„ — «De fel. Dimpotrivă, admirato­rii lui francezi, aflând că ar ette român, vor fi poate toptttţi eă cu­noască şi mai bisse depărtata ţară unde marele ARTIST, FRAMCRX s’a născut». — Consacrarea oficială, «te... — «Marea distincţia ce tm­ făcut d-lui de Max priceşte pe «a­laebru exponent al artei franceze. Reese de aci că cinstirea atât de merita­­tă ce s'a făcut d-lui de Mosc. nu priveşte din nefericire cultura şi arta noastră. Afirmând acest Ist eru, nu fac decât să opte cazului special al d.lui de Max, principiul cunoscut de toţi criticii literari, de toţi criticii artistici, de toţi oame­nii de cultură, cari niciodată nu au aşezat în cadrele istoriei literare sau critice, pe artişti, după naşte­re, ci după graiul pe care ei Îşi au exprimat puterile creatoare ala fanteziei lor. De aceea da exemplu, Ronetti-Roman face parte «tte­sta­tura română, oriccare ar fi rassa de unde a eşit, şi de aceea, iarăşi exempli gratia, contesa de Nodlles, chiar dacă face manifestaţiuni de dragoste pentru România — şi vai ,­ nu acesta « cazul sa» l — sat ar fi prin aceasta şi pentru aceasta scrii­toare româncă. Nu credeam că afirmând un ade­văr atâta de banal, pe care orice începător de studii literare îl cu­noaşte, aşi fi putut fi original, a­­tât de original, încât scrisul meu să merite comentariile savante şi interesante ale atâtor inteleatuuri români !*. PETRONIUS (Gr. Tăasast de la ziarul «Viitorul» • Mulţumim celor ce ne-au ajutat în lămurirea acestor chestiuni, şi cerem scuze acelora cărora — în­cheind astăzi ancheta — nu le mai putem publica răspunsurile primite prea târziu. «RAMPA D. Dem. Teodorescu D. A. de Hen­ r­ li, Tăuşanu avocatedsfter

Next