Rampa, septembrie 1924 (Anul 7, nr. 2054-2078)
1924-09-01 / nr. 2054
Lord 1 Septembrie 1934 RAMPA-SPORT Domnul de Max este sau nu Român ? Immntnnitstns minm urnii a răspunsurilor primite până acum, au rezolvit sufletește cele trei întrebări puse de «Rampa» in ancheta «i, daci d. de Maz este sau nu român. Graba cu care ni s’au trimis aceste răspunsuri, pasiunea pe care o întâlnim in multe din ele, au făcut pe mulţi să Înţeleagă că «chestiunea de Max» nu mai era o «problemă», ci un «simbol». încheiem astăzi ancheta noastră şi suntem in deosebi mulţumiţi că putem sfârşi, publicând răspunsul însuşi al d-lui Gr. Tăuşan-Petronius, autorul articolelor din «Viitorul», care au prilejuit ancheta noastră. Iată aceste ultime răspunsuri: £. Smil £5. Fsijwre — Domnul de Max este sau nu Român 1 — «La prima dv. întrebare răspunde archiva Ofiţerului stărei cirvile din Iaşi în mod neîndoioş — şi cum de Max nu a renunţat la ce iden La română, ba a refuzat chiar de a renunţa la originea sa de ro- mân, — dacă numai astfel ar fi putut deveni societar al teatrului francez — el e român odată prii naştere ţi de două ori prin încăpă- \ ţânarea de a se fi impus ca român în cadrele teatrului de stat al Republicei Franceze*. —* Contrazice activitatea artistică a lui de Max noţiunea de «român» şi de «românism» 1 — «Departe de a contrazice deci activitatea artistică a d-lui de Max, noţiunea, ba chiar naţionalitatea de român a fost, graţie atitudinei sale româneşti, recunoscută ca nefiind o piedică pentru a deveni artist al teatrului francez de stat. Numai prin graiul de Max aparţine artei franceze, prin suflet, prim sânge, prin temperament el n’ar fi putut deveni artist francez nici dacă se lepăda de cetăţenia română, întrucât făptura omenească îşi poate schimba graiul ori starea civilă , ceea ce insă nu sa schimbă, mai ales I* artă, este sufletul, sângele, temperamentul. Ele sunt acelea cari resfrăng pământul şi cerul ţarei de naştere. De aceea artistul «francei»» de Max continuă a fi atât de «straniu* («atrange») pentru toţi criticii francezi şi atât de admirat de publicul francez şi strein, «Straniul» artei sale e tocmai esenţa ei românească, elementul specific care a făcut din de Max un mare artist». — Consacrarea oficială din partea guvernului francez a acestei activităţi artistice a d-lui de Max este sau nu o cinste pentru arta românească în genere şi pentru noi românii în special în «Decretul de decorare cu Legiunea de onoare semnalează că distincţia se acordă secietarului teatrului francez, de origină română». Se mai pune oare întrebarea dacă cinstirea e şi pentru arta româneascada întru toţi românii T . EMIL D. FAGURE Preşedintele Asociaţiei Criticei dramatice şi muzicale din România * D. Dem. Teodorescu — Domnul de Max este... etc . / — «Nu se poate pune chestia de- 1cât din punct de vedere juridic şi, iciocol vreţi zoologic sau ontologic. Şi din acest punct de vedere, de Max e român din două motive : 1)fiindcă chemat la interogatoriu, el declară că e român ; î) fiindcă e născut din părinţi români. E romăn aşa cum îl chiamă Eduard, printr'o fatalitate de necorectat, asupra căreia nu pot discuta decât metafizicienii humorişti. Încolo, de Mar e de naţionalitate^. artei. In această aatltate, el a putut ajunge monarhul casei M Moliere şi ar fi fost. desigur aspru fluerat în metropolele culturale de pe Dâmboviţa cu apă dulce*. — Contrazice activitatea, etc... — « NM an fel de activitate artistică nu poate «contrazice* noţiunea unei naţionalităţi oarecare. — niciunul ! Tot aşa cum nici Un fel de cântec nu e în stare să contrazică niciodată noţiunea de Ghiţă ori de Marghioală...* — Consacrarea oficială, etc... — «Mai mult sau mai puţin !... Fiindcă, zău ! o decoraţie poate bucura pe cineva, dar nu cinsteşte pe nimeni, mai puţin încă pe un artist. Mândria românească e destul de,,, supra-decorată pentru ca decorarea lui de Max sa mai poată adăoga ceva !» DEM. THEODORESCU. • O. M. §§ps©m —• Domnul de Max este... etc ! —« «Este trist că o asemenea intrebare poate să facă obiectul unei polemice la noi în ţară, unde nici scuza unei cât de îndepărtate bune credinţe nu poate să atenueze punerea la îndoială a naţionaltăţii de Român a marelui nostru de Mox. Prea multe secături şi inutilităţi au apărut de câtva timp la noi în ţară. Se vede că de aceea, când un Român are meritul de a fi consacrat ca o celebritate mondială, acei ce nu sunt obişnuiţi a trăi în mediul unor asemenea celebrităţi, pentru a nu se micşora pe ei, contestă chiar naţionalitatea de Român a acelora ce se disting atât de strălucit, precum a făcu-o Românul de Max decorat de curând cu Legiunea de onoare franceză pentru meritele şi talentul său*. .. Contrazice activitatea... stat De Max s’a dus la Paris, focarul I ştiinţei, inteligenţei, artei, şi acolo, I cu eforturi supraumane şi graţie talentului său covârşitor învinge toate dificultăţile inerenta unui strein într’o ţară streină, şi reuşeşte să ocupe primul loc la primul teatru din lume, la academia tuturor teatrelor, la Comedia Franceză, şi drept recunoştinţă a activităţei sale, care face să strălucească geniul artistic al României pe cea mai celebră scenă mondială, noi punem în discuţiune această activiitate a sa, şi ne întrebăm, dacă ea nu i-a ridicat chiar dreptul de a mai fi considerat ca Român 1 1 De Max a jucat şi joacă la Comedia Franceză pe franţuzeşte: iată crima ce i se impută, iată acuzaţiunea ce i se aduce pentru a pretinde că nu mai este Român ! Aflaţi, domnilor acuzatori, că până în prezent la Comedia Franceză se joacă numai pe franţuzeşte şi că deci singura crimă naţională românească ce o puteţi aduce Românului de Max este doar numai acea de a fi ajuns să joace la Comedia Franceză. Dar credeţi-mă, mai bine Român ca de Max, care joacă în limba franceză la Comedia Franceză, făcând o fală naţiunei române din care face parte, decât Român care scrie pe româneşte la Bucureşti teorii naţionaliste atât de bizare şi de stranii, atât de îmbuibate de un şovinism sectar şi meschin, încât compromit reputaţiunea mondială a Românului de a fi spirit larg, p inte£jşenp mine fi un suflet mare. Sper că vechiul şi bunul meu amic, distinsul Român de Max din apogeul gloriei tereniului său, va privi cu compătimire pe acei, din fericire puţini, compatrioţi, care într'o regretabilă rătăcire caută să-i conteste naţionalitatea sa de Român, naţionalitate de care ştiu cât de mândru este el, dar care şi ea. Im rdvAtd .d. este mândră de a avea un fiu atât de distins şi atât de talentat ca dânsul, M. M. SIPSOM fost senator D. A. de Herz Nu răspund la întrebările dv. pentru că am oroare de interogatorii, chiar când ele se iau nummai de comisiunea impunerilor data Administraţia financiară, dar vreau să vă reamintesc un lucru, care pare să fi scăpat din mintea multora. In Iulie 1915, de Max se afla la România şi la unul din amuzantele dejunuri, luate împreună cu el şi mai mulţi prieteni, îi veni ideea să dea o reprezentaţie, care să facă parte din seria constituită pentru propaganda naţionalistă. Compozitorul Enescu, Marioara Ventura, soţii Bulandra, Agepsina Maori şi Manolescu, entuziasmaţi de această propunere, veniră împreună cu de Max să ceară concursul lui Octavian Goga. Poetul Ardealului se puse în contact cu Victor Eftimiu şi cu mine, şi în seara de 11 iulie 1915 avu loc la Arenele Romana o reprezentaţie superbă. Enescu a cântat din vioară ; de Max secondat de marii săi camarazi a jucat un act din Andromaca ; ceilalţi un act din Vlaicu-Vodă; la urmă s’a reprezentat o prelucrare a mea după Cântarea României de Alecu Russo, terminată cu o odă Gemini latinităţei de Goga şi alta de Victor Eftimiu. Atunci în vastele arene, după plânsetul Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei, răsună verbul superb al marelui actor, care ca român, aducea din Franţa credinţa în victorie şi tot ca român vroia să ducă înapoi pe malurile Senei emoţia miilor de spectatori. Cum se face că azi de Max nu mai e român, nu ştiu ! Nici nu vreau să adâncesc unele manifestări ale noităţei aomeneşti ! Poate pentru că-l chiamă Max şi mai are şi un «de* ! Mai ştii 11 A. de HERZ g). Mişti Fotino — Domnul de Mas este... etc . — «Că e Român, nimeni nu cred să se mai îndoiască. întrebarea vrea să spue probabil, dacă este «bun*, «adevărat* român 1 Să-mi daţi voe să vă povestesc o mică amintire. In 1916, de Max făcea un turneu de propagandă in ţară, cu Victor Eftimiu, Aura Fotino şi cu mine. De Max spunea versuri. Aura şi cu mine jucam deliciosul act al lui Victor Eftimiu: «Ariciul şi Sobolul», într’o zi, ajunsesem la Galaţi. După masă, stăm cu de Max, pe malurile Dunărei, privind dincolo, înspre Dobrogea. Deodată de Max, care până atunci n nu spusese nimic, mă întrebă : — «Crezi tu, dragă Fotino. oS aşi fi primit să fac acest turneu in ţara mea, turneu de propagandă, dacă nu aşi fi convins mai întâi că fac un bine României, încurajând-o să intre în război alături de Franţa . Nu dragul meu, n’aşi fi primit înainte de toate sunt român !»... Şi cu ce mândrie spunea toate astea ! Par’că nici eu nu m'a-m simţit mai mândru ca în momentul acela, că sunt român !». — Contrazice activitatea etc... — «Evident că nu ! căci, slavă Domnului, activitatea artistică de peste 36 ani a lui de Max, nu-l împiedică să se împace foarte lesne cu noţiunea de «român». Ba, mai mult încă, a avut o ocazie definitivă, hotărâtoare, acum trei lui să devină Francez, şi a rămas totuşi Român II. — Consacrarea oficială, etc... — «Când tu luna Mai. I« Jocurile Olimpice, românii s’au dotat al Ill-lea din 3 concurenţi la material de «rugby», am fost totuşi mândri, căci ne-am zis: «Ne-am clasat al IlI-lea din 3 ! Dar un fapt e cert: din 33 de naţiuni câte au luat parte la Olimpiadă, doar 3 au îndrăznit să concureze la «Rugby» şi între aceste trei, am fost şi noi. România h. De ce oare n’am fi mândri astăzi, când de Max e distins, de Max care este probabil ceva mai mult, decât un match de «rugby* MIȘU FOTINO Codirectorul Teatrului Comunal din Brăila * D. Petre Plesnită — Domnul de Max este... etc 1 — «Este ■ dacă nu are accentul, are însă particula*. — Contrazice activitatea etc_. — «Deloc, De Max e s* tip reprezentativ românesc: a ajuns să se stabilească la Paris». ■— Consacrarea oficială, etc... — «Arta românească nu e îm cauză. Dar Românii pot fi măguliţi că malurile Send au consacrat un crin de pe malurile Bahluiului. De Max şi -a făcut drumul din Bahlui , la scene». PETRE PLESNILA Avocat «! Răspunsul d-lui Ion Vinea Aprigul polemist, d. Ion Vinea, nu vrea să despartă problema de laturea ei politică şi în răspunsul d-sale, atacă partidul liberal și oficiosul acestui partid, răspunsul d-sale: — Domnul de Max este... etc ! — «Pentru a răspunde ar trebui mai întâi, sa știu dacă d. de Max este sau nu înscris la partidul liberal*. — Contrazice activitatea, etc... — «Cunosc un singur «românism* acela de a redacta rapoarte către Siguranța Statutul, fie deadreptul, fie sub formă de articole la «Viitorul*. Rezolvira secundei de v. ches Huni. rămâne deci dependentă de a celei dintâi*. — Consacrarea oficială. etc_. — «La această întrebare nu se răspunde decât cu tremole la orchestră și tricolorul îm pumn». L VMEA • D. G. Costescu — Domnul de Max este... etc . — «Copil fiind, am cunoscut teama de «bun român» a regretatului Doctor Max, tatăl marelui artist compatriot, societar al Comediei Franceze. Faima doctorului Max umpluse mahalaua Lucacilor, unde locuia, şi se datora în special devotamentului şi filantropiei cu care exercita acolo profesiunea lui. Mai târziu, în clasele mai înaintate ale liceului, unul din profesorii mei, I. Mărăscu dela liceul «Mihai Viteazul», ne-a făcut într'o zi o oră de dizertaţie asupra activităţei şi meritelor artistice ale «tânărului de Max» de la Paris. îmi aduc aminte în deosebi căldura ce punea magistrul nstru în ultimele cuvinte ale acestei prelegeri: — Dacă la o sută de Români «de baştină», câte unul doar ar face ceea ce a făcut «tânărul cetăţean de Max» pentru ţara lui şi pentru arta lumei, România ar fi în curând foarte departe... Şi aceasta s’a petrecut cam prin 1891—95. In 1898—99, d. de Max a venit în ţară să-şivadă părinţii şi a dat act, la Teatrul Naţional din Bucureşti, trei reprezentaţii cu: Neron din «Britanicus», cu Hamlet şi cu încă o piesă clasică la care nu au asistat şi pe care am uitat-o. La plecarea lui, spre Iaşi -cu poate înapoi la Paris, mai mulţi tineri admiratori am fost să-l petrecem la gară şi am stat de vorbă cu el. Vorbea, atmei încă, ramă neştie aşa asm as mai ver să vorbească mulţi din Românii «neaoşi*, după un an doar de şedere în Franţa.După război, când Fam revăzut la Paris, — e drept — pierdute mult din uzul graiului românesc; dar, în «meseria» lui cine ar fi putut face altfel î». — Contrazice activitatea etc„. — «A afirma acalt lucru ar însemna a arunca acel a« porno» la sarcina eruditului nostru profesor d. Nicolae lorga, a d-lor d-nn Ion Cantacuzino, G. Babeş, S. Marinescu, Thoma Ionescu şi alţii cari pentru a pune în valoare «însuşirile» lor preţuite la lumea întreagă, au tipărit sumedenie de lucrări la limbi streine şi au fost premiaţi de marile instituţii academice Un Occident ! Mă întreb doar cum se poate concepe o asemenea chestiune». — Consacrarea oficială, etc.„ — «Aceiaşi chute ca şi aceia ca la răsfrânt asupra «sufletului ostăşesc român» şi e neamului întreg, la distincţiunea făcută de acelaş guvern prin înscrierea în Legiunea de onoare a celor ce au luptat pe câmpul de război şi s-au «jertfit viaţa» pentru întregirea Eretaţei şi pentru Dreptatea lamei». GEORGE COSTEISCU, 13. Petrowlaas Iată un sfârşit şi răspunsul d-lui Petronius (Gr. Tăuşan) Sau, după cm se intitulează singur la rândurile pe care ni le trimete: «Om care a isgonit pe domnul de Max din arta românească I* : — Domni! de Max asta... «bă? — «Este •&n- Ar putea vesd tă voteze t» România». — Contrazice activitatea, ete„ — «De fel. Dimpotrivă, admiratorii lui francezi, aflând că ar ette român, vor fi poate toptttţi eă cunoască şi mai bisse depărtata ţară unde marele ARTIST, FRAMCRX s’a născut». — Consacrarea oficială, «te... — «Marea distincţia ce tm făcut d-lui de Max priceşte pe «alaebru exponent al artei franceze. Reese de aci că cinstirea atât de meritată ce s'a făcut d-lui de Mosc. nu priveşte din nefericire cultura şi arta noastră. Afirmând acest Ist eru, nu fac decât să opte cazului special al d.lui de Max, principiul cunoscut de toţi criticii literari, de toţi criticii artistici, de toţi oamenii de cultură, cari niciodată nu au aşezat în cadrele istoriei literare sau critice, pe artişti, după naştere, ci după graiul pe care ei Îşi au exprimat puterile creatoare ala fanteziei lor. De aceea da exemplu, Ronetti-Roman face parte «ttestatura română, oriccare ar fi rassa de unde a eşit, şi de aceea, iarăşi exempli gratia, contesa de Nodlles, chiar dacă face manifestaţiuni de dragoste pentru România — şi vai , nu acesta « cazul sa» l — sat ar fi prin aceasta şi pentru aceasta scriitoare româncă. Nu credeam că afirmând un adevăr atâta de banal, pe care orice începător de studii literare îl cunoaşte, aşi fi putut fi original, atât de original, încât scrisul meu să merite comentariile savante şi interesante ale atâtor inteleatuuri români !*. PETRONIUS (Gr. Tăasast de la ziarul «Viitorul» • Mulţumim celor ce ne-au ajutat în lămurirea acestor chestiuni, şi cerem scuze acelora cărora — încheind astăzi ancheta — nu le mai putem publica răspunsurile primite prea târziu. «RAMPA D. Dem. Teodorescu D. A. de Hen r li, Tăuşanu avocatedsfter