Rampa, ianuarie 1925 (Anul 8, nr. 2155-2178)

1925-01-15 / nr. 2164

UNUL Viii NO. 3144 Apare ZILNIC Ci­utori M. FAUST MOHR. Prim-flattaator: SCARLAT FRODA, Blaraurica : Saoura*tt, Str. Shrtudar 7, etajat L Talafoans: Directia 4T/3S; Redacţia şi Administraţia : 1/68. însemnări d. VICTOR EFTIMIU Bizanţul In versuri pline de luminai O­­rientului, poetul Mircea Ră dule­­sscu a evocat fastuos câteva mo­mente din istoria împărăţiei le­gendare. Este, dacă nu mă ’nşel, în literatura noastră, prima lu­crare în care se oglindeşte Bizan­ci...­ In alte limbi s’au scris multe o­­pere inspirate de cetatea porfiro­genelilor. Printre ultimele și cele mai ira-­ nesionante e romanul prieteni­­ei Carrillo, „Evanghelia iubirii“, apărut la Pasquelle. E. Gomez—Carrillo este, împreună cu Blasco Ibanez, scriitorul spa­niol cel mai cunoscut în străină­tate. El nu s’a mulţumit să se în­chidă în hotarele Spaniei invinci­bile, ci a venit de tânăr în capitala lumei, unde şi-a făcut mulţi prie­teni şi unde scrie într’o limbă fran­cez,ii pe care o mânuieşte cu aceiaşi strălucire ca imba lui natală. Ro­mancier şi critic, el are numeroa­se opere, cari se traduc în toate limbile, popularizând un nume­­­ednic de gloria marilor învin­­şi. Gomez-Carilo, intelectual rafinat a adus în atmosfera literară a Pa­­trîsului ceva din cerul arzător şi din nopţile leneşe ale ţării sale, su­râsul obosit al unei vechi civiliza­ţii şi flacăra stranie a renaşterilor posibile printre ruinele latine. E o poveste din decadenta bizan­tină, în lumea ultimilor porfiroge­­neţi şi a pustnicilor halucinaţi, o lume de misticism şi de luxură, de cinism molatec şi de credinţă în­traripată. E o carte care aminteşte Cele mai frumoase pagini ale lui Paul Adam, cu o simplicitate vred­nocă de „Thais“ a lui Anatole Fran­ce, cu o forţă pe care Flaubert din ispitirea sfântului Anton, n’ar fi dispreţuit-o. Gomez Carillo, care cutreera o­­dinioară cartierul latin, împreună e® Paul Verlaine, Oscar Wilde şi Jean Moreas, este azi prietenul ne­despărţit al lui Maeterlink şi­ al a­­­ltor iluştri confraţi francezi, cari caută tovărăşia acestui meditera­nean liniştit, cu spiritul şi manie­rele aristocratice, spre portul care nu le e firesc; ele maimuţăresc pe femeile de la oraş, cumpărându-şi rochii de stamba şi pantofi galbeni. Sunt prea puţini cei ce văd — şi-i doare — acest exod al gustului rural spre monstruozitatea exhibi­ţiei de mahala. Prea puţini 11 îm­piedică. Printre aceştia trebuie să soco­tim pe doamna Ana Lahovary, so­ţia ministrului nostru de la Roma. Doamna Lahovary îşi consacră cea mai mare parte a activităţii în­treţinând printre ţărăncile de la Curtea Creţulescu, la Leordeni, dra­gostea pentru ţesătura din trecut, pentru frumoasele costume răma­se din bătrâni. Asemeni boeroaicelor, din vechi­me, doamna Lahovary lucrează cu femeile de pe domeniu, alegându­­le desenuri, povăţuindu-le, silin­­du-le să lucreze. Toate broderiile expuse la „Ro­mânca“ pe calea Victoriei sunt da­torite sătencelor de la Leordeni: minuni de gust şi de graţie, lucru migălos şi spornic, motive pure, cam­ de car­ mai surprinzătoare. Când vom vedea iniţiativa par­ticulară şi Statul ocupându-se cu mai multă dragoste de aceste co­mori ale trecutului, ameninţate să se piardă ? Când vom vedea pe toate femei­le din lumea bună dând exemplul cel frumos, îmbrăcându-se în stră­lucitul costum naţional, propovă­duind în jurul lor dragostea pen­tru aceste minunate vestigii de tre­cut românesc, cum fac astăzi doamna Ana Lahovary și harnice­le ei colaboratoare ? ! Yennel Golul imens pe care l-a lăsat, în B tesia dramatică, ducându-se de ax. marea linişte dureroasă care Uf» făcut prin amuţirea divinei sa­le voci, — vor fi, din fericire, îm­plinite de un urmaş al său, român şi el, Yennel, încetul cu încetul, dar vor fi împlinite. Este o consolare, în fiece mâh­nire. In durere, ne agăţăm de-o ramură luminată. Renunţarea nu este a vieţii. Nu ne puteam cufun­da numai în durere. Iată şi o spe­ranţă. Iată un îndemn, o bucurie. Yonnel îşi domină astăzi gene­raţia. Nu este poet dramatic la Pa­ris — care să nu se adreseze lui, pentru crearea unor eroi inspiraţi. Suflet, inteligenţă, cultură, credin­ţă, Yonnel are tot. Ca şi de Max, e fiu de medic şi ieşan. Are o ase­mănare fizică uimitoare, cu maes­trul defunct. Este, însă, blond. Aceiaşi mare putere de a poeti­za, aceiaşi lacrimă, cu răsfrângeri din soatele Orientului, în voce. Mai mult lirism decât de Max şi i mai puţin accent străin. O gamă,­­deocamdată mai săracă, Yonnel es­te şi el premiant­ă. Ca şi de Max, Işi pune partenerii într’o umbră u­­militoare. Talentul, sinceritatea, armonia gesturilor şi atitudinilor sale se leagănă cu bogăţie, printre absolvenţii cu mijloace reduse, printre actorii convenţionali, decla­matori şi artificiali, de cari e prin Parisul. E singurul, din generaţia obleţă, pe care Maurice Rostand şi ceilalţi la care are flacără şi nobleţ­iSramarturgi-poeţi îl aleg să le in­terpreteze rolul de frunte. Mai acum un an, i s-a oferit „Co­media Franceză“. Yonnel, însă, a refuzat: i se cerea să se lepede de cetăţenia românească. El a răspuns, ca şi de Max, că a făcut destul pentru Franţa, ca să nu i se mai pretindă şi această re­nunţare la patrie. Acum joacă din teatru în teatru. Are, însă, mai pu­ţin noroc ca de Max, căci epoca ro­mantică s’a dus. Din ce în ce se scriu mai puţine piesele de elan, dramele în versuri, tragediile.. Vo­devilurile şi melodramele, abil mo­­dernizate, ţin afişul parizian. II vor ţine oare multă vreme? Nu cred, nimic nu durează prea mult, în această epocă grăbită. Să spe­răm că într’un an, doi, oamenii vor simţi şi nevoia de frumos, în tea­tru. Şi’n acea zi, Yonnel va fi re­gele Parisului. Costumul naţional Pe calea Victoriei, peste drum De­legaţia germană este un inte­rior românesc, cu ţesături naţiona­le, cu scoarţe olteneşti, cu ulcele, icoane şi alte vestigii ale trecutu­lui. Ii şi fete brodate, marame şi că­măşi, zeghe şi bluze cu felurite de­ Senuri atârnă în rafturi, se desfoa- rră pe scaune, pe laviţe, în unghere, într’un amestec pitoresc­ şi evoca­tor al unor datine ce se pierd pe zi ce trece. În ce în ce se poartă mai puţin costumul românesc, frumosul cos­tum naţional, atât de fin brodat, în desenuri şi culori delicate, ates­tând un rafinament de veche civi­­lizație, de tradiții seculare. Tot mai mul aleargă țărănoii* ■s .............. Premieră de Lenormand la Viena La Burgtheater s-a dat zilele tre­cute premiera în limba germană a dramei lui H. R. Lenormand „Voci din întuneric.“ Drama a avu mare succes iar au­torul, care a asistat la reprezenta­ţie, a fost rechemat în diferite rân­duri la rampă. -C-*­Un incident la Opera din New-York Baritonul american Laurence Tibbett a avut zilele trecute la Me­­tronilitan Opera din New-York un succes triumfal în opera Falstaff. Tibbett care cântă rolul lui Ford a fost aclamat încă de la prima sce­nă. El mulțumi publicului întovă­rășit de camaradul său Antonio Scoţti, dar pentru că admiraţia publi­cului nu era adresată decâtt lui spec­tatorii izbucniră în formidabile flue­raturi şi ţipete... Scandalul luă pro­porţii mai ales când abonaţii Metro­politanului au Înţeles că regizorul voia ca Tibbet să nu iasă singur pentru a mulţumi la aplauze. Or­chestra tăcuse desorientată. Publi­cul şi-a impus voinţa sa şi Tibbet fu chemat de şapte ori la ramnă. ......... FIGURI DIN BRAŞOV Desen de Kapran­k D. Hollossy Andor 4 PAGINI S LEI Le Peroquet vert Critica franceză despre romanul Prințesei Bibes ISCU A, Edouard Jalea*, exo&icaial U* tem al raviatal „Noavellea Uttâial­­rea“, consaeri an foileton romanul al prințesei Blbesoa „L* Paroquet vert" (Papagalul verde). Dăm mai jos a* coastă exonică In traduceri i E greu de spus exact In ce con­sistă farmecul Papagalului verde care e a patra opera literară a prin­ţesei Bibescu, şi primul său roman. La drept vorbind e Papagalul verde un roman. Eu ştiu că e oarecare vanitate pentru autor de a spune despre cartea sa că e un roman, aşa cum altul nu mai e, şi că orice ficţiune e un roman, dar opera Prin­ţesei Bibescu e totuşi un tip de ro­man, oarecum clasic şi când spun despre o carte că e un roman, sau că nu se vreau să stabilesc dacă o­pera se apropie sau te depărtează e acest tip clasic. Această operă, mai mult decât la o naraţiune mă face să găndesc la o simfonie, trei sau patru teme se intretac, se încrucişază şi creiasă un arabesc ingenios care e cadrul povestirii. E o povestire funebră, nu e vorba decftt de morţi Eroul e invisibil, un copil dispă­rut la opt ani. Părinţii lui au avut in urmă numai fete. Dar povestitoa­­rea pare ea insâs o umbră intr'un mediu de umbre. Tema a servit Selmei Hagerlof in­­tr’una din cele mai frumoase ale sale povestiri : Unchiul Ruben. Do­­­rinţa cea mai arzătoare a acestei fe­tiţe era să aibă un Papagal verde. Până atunci ea nu se gândise decftt la această pasăre. O mătuse a ei ii dărueşte acest papagal dar tatăl ei se opune la aceasta. Papagalul poa­­te deveni un agent de epidemiei nu trebue să aducă difteria cu el şi ast­fel nenorocitul copil vede depărtân­­du-se cel mai frumos vis al său. Creşte mare. Devenise o visătoare resemnată. Atunci ea defăşură o existenţă aproape fantastică. Se duce in Rusia. Îşi revede părinţii, plpăe de aproape lucrurile cari-i a­­minteau copilăria, află că unul din bunicii el a iubit pe una dintre su­rorile ei­­ îşi scriau scrisori arză­toare... au fost separaţi de teama u­­nui scandal. Nu­­s’au mai revăzut de atunci, și când sora află despre moartea iubitului el a inebunit. A­­cesta pe care eroina 11 iubește A travers la mort, nu e străbunul el nefericit? Tânăra femee seamănă trăsătură cu trăsătură cu sora lui vinovată de o dragoste oprită. De aici firul se complică. Tânăra eroină se Întoarce acasă pentru a salva pe sora sa Maria dela o cursă. Această Marie se Îndrăgosteşte de un ofiţer englez slab, care n’o iu­beşte şi în ziua cftnd Îşi dă seama de dezastrul vieţii sale, moare aşa cum sora sa mai mare murise prin pierderea Papagalului verde... Şi mai departe romanul e plin de aventuri de dragoste, nerealizate, ni­meni nu-şi împlineşte destinul. Un fel de incest romantic mai mult visat de­cât conştient. Un joc de quatre coins intre fantome ; nimeni nu pare că trăeşte pe cont propriu. E o foarte frumoasă carte. Totul e plin de o poezie şi mai ales cu o psichologie fină și pătrunzătoare. Nu pare scrisă cu un spirit latin. Fluiditatea personagiilor amin­­­teşte atmosfera tulbure a ruşilor şi scandinavilor. E lucru ştiut şi rat ştiut că femeile nu spun niciodată adevărul când « vorba de vârsta lor — sunt tnei in­divizi masculi cari au o deosebită adresă să le-o identifice. Un exemplu eloquent — nu oferă — păţania recentă a d-nei C. 8. una din fecundele noastre obscurităţi li­terare. D-na C. 3• isbutise să cunoască pe so(ia fi fiica maestrului B. V, in consecință intr'o si se duse să le fa­că o vizita. Fu introdusă intr'un simpatie sa­lonaş unde maestrul însuşi fu­ obli­gat să-i ţie câteva minute companie până să-şi facă apariţia amfitrioa­na. D-na C. S. socoti momentul po­trivit să intre în bunele grafii ale maestrului de sprijinul căruia avea nevoie în activitatea ei literară, începu dar să-l privească anume, să-şi exhibeze degetele inelate şi cio­rapii de mătase. Conversaţia alunecă asupra vâr­stei femeii. D-na C. S. îşi aminti imediat că e născută câţiva ani după ăzboiul de la şaptezeci şi şapte şi vru să alunge acest gând funebru îşi compuse dar un surâs special şi o privire excep­ţională îi întrebă privind în faţă pe maestru: — Dar mie, ce vârstă îmi dai mae­stre ? Maestrul zâmbi. — O, Doamnă... niciodată un băr­bat nu poate să ghicească cu exac­titate vârsta unei femi. — Totuş... încearcă maestre. Uite să te ajut puţin. Soţia d-tale îmi dă treizeci de ani şi fiica d-tale două­zeci şi opt. Tocmai. Cincizeci şi opt, mă gândeam şi eu... Pictorul B. a terminat de curând portretul unui cerşetor orb. Intr'o si — unul din modelele sale feminine — ■privilegiat de atenţiunea deosebi­tă şi nocturnă a maestrului, intră un atelier, blond şi familiar ca de obi­­ceiu zărind portretul orbului — in­­rămat frumos, absolventa liceului vieţii nu'şi putu stăpâni o exclama­ţie da sinceră admiraţie. — Vai, maestre, ce bine seamănă orbul... El, mai ales, trebuie să fie foar­te încântat. Intr'o seară — după miezul nop­ţii, — cineva, (nu spui cine, per­soană însemnată) om însurat, cu copil în liceu şi volume tn librărie, se 'ntorcea către casă — abia scă­pat de la o agapă colegială. Se trezi faţă ‘n faţă cu una din cele mai voluminoase demimondene ale Capitalei. Dintru'ntoi, i se păru că o cunoaşte. Se uită lung, curios. Femeea trecu înainta- apoi se opri şi întoarse capul. — Ce nu mă mai cunoşti, cocoane Cineva ? Conul Cineva se apropie foarte in­trigat. — Al tu erai?... Nici nu te mai cunoşteam... Ce te-ai îngrăşat aşa? — îmi merge bine Dar ce cau­ţi singur pe drum, la ora asta? Craiule, craiule... — Am fost la o agapă, dragă­­ și mă duc spre casă. Conul Cineva își făcu o socoteală repede și practică... Până s'ajung înapoi la agapă... pâ­nă să mă 'ntorc acasă.* o fi n'o fi chef așa cum cred eu... mai bine... După scurte tratative — conul Ci­neva se urcă intr'o trăsură împreu­nă cu masiva sa parteneră.* Conversația începu repede. — Nici nu m'așepam să te întâl­nesc. — Nici eu~. — Ai sunt foarte supărată. Mâine trebuie să dau două sute de lei la croitoreasă... Conul Cineva înțelese unde bătea tovarăşea și zise oarecum nemulțu­mit : — Păi bine, de data trecută când ne-am întâlnit trebuia să dai la croi­toreasă numai o sută de lei. — Da... adevărat... dar de-atunci și până acum, m'am făcut de două ori mai grasă I' iimii Vitrina Cârtii româneşti I. PELTZ i Fantoşa Vopsite. Edit. Ancora 220 pag. 40 lai). N. BATZARIA i Suflete de Viteji (Edit. Cartea Românească 100 pagini cu desenuri de IORDACHE 65 lei). ION CIORĂNESCU „Poveşti In versuri. (Edit. Cartea ,Românească l­0 pag. cu desenul de IORDACHE preţul...).( T. CONSTANTINESCU Postume versuri). Proza d-lui Peltz, e rezultatul u­­nei îndelungate alchimii literare. Din îmbinarea şi topirea la­olaltă a elementelor unei arte abstracte, pro­za însă, pozitivă prin excelenţă, n’a avut mult de câştigat. Ideea apare tulbure şi subiectul aburit, difuz, ca pivit printr’o sticlă mată. Autorul caută să înlătura orice preciziune. Personagiile sunt adevărate fantoşe cari nu trăesc decât în măsura în care autorul le trage sforile. N’au gesturi, n’au ticuri, sunt simple crea­ţii ale unei imaginaţii desbrăcată de orice străin convenţional. O idee nouă se înfiripă, e clar, dar într’un mod abstract şi artificial adică exact cum indică Împerecherea de fantoşe cu vopsite, pentru cei cari ştiu să citească. In concepţie e posibil ca acest fel de artă să pară ideal, dar în scris pierde mult prin mijlocirea vocabu­­lului concret şi precis. Cartea d-lui Peltz trebue să ştii s’o citeşti. Să ştii să treci hotarul gândirii şterse a textului şi să păşeşti în domeniul imaginaţiei. Numai aşa vei recu­noaşte că e o carte bună. Şi este, in­diferent de gen şi manieră, Schiţă, Nuvelă şi nicidecum Pro­ză, mai mult artistică decât literară Găsim prizărite poeme mărunte, în care banalul se îngână cu absurdul. Absurdul colorează, banalul capătă un aspect nou, artistic şi se împâs­­leşte cu ideea bucăţii. Şi a cules d. Peltz în poemele sale cel mai graţios banal. Pe alocurea e banal până la trivial şi totuş artistic în ansamblu. In stradă: „O bătrână îşi șterge ochii. Sărmanul meu Bybi. Glasul ei nesigure Bibey era un fiu al ei. Si tocmai dela cimitir vine babuşca". Alteori ai impresia că autorul a in­trat într’un domeniu părăsit: para­bola, cum de pildă in bucata „In cer“ Omul şi măgarul au ajuns in raiu". Dar simbolul e părăsit; el e numai aparent. Bucata nu ţinteşte de­cât impresia rară. E preţios peste tot. Şi se întâmplă că autorul vrând să fie pretutindeni „EU" preocupat numai de o artă fictivă, căutând o manieră originală, nu face de­cât să se despersonalizeze şi să pară sin­cer. Dar creaţiunea nu e o lucrare de laborator, în afară de noi. Ea isvo­­răşte din EUL nostru care trebue conservat pe cât cu putinţă de reţe­tele esteticei. Epoca în care a tronat celebra formulă a lui Pascal „Le Moi est haissable" a însemnat în istoria literaturii o mare scădere a nive­lului artistic. D-l Peltz ştia bine a­­ceasta şi n’a putut să se ferească, to­tuşi. E singura obiecţie car­­­­e­ poate faca. Fantoşele vopsite cuprind totuşi realizări aproape perfecte, mici biju­terii de proză, cum, de pildă, acea senzuală. Curtezană. Am fi nedrepţi, dacă n’am recu­noaşte, în urma observaţiile de mai sus, că Fantoşele vopsite sunt fruc­tul unor migăloase notaţii, cizelate până la maximum de expresie ar­tistică. Pioşii colegi ai lui Titu Constanti­­nescu au făcut tot ce puteau face după moartea prietenului lor, publi­­cându-i poeziile. E cel mai frumos gest de aducere aminte şi totodată cel mai util. Poate în locul profeso­ralei prefaţa a d-lui Basarabescu ar fi stat mai bine entuziasmul cald al unui coleg alături de versul poetului. Căci prietenul lor a fost un poet. Nu o atitudine originală, nici o i­­dee nouă sau bizară ni e substanţa versului. Iubirea în jurul căreia gra­vitează toate creaţiile de artă, a gă­sit în sufletul adolescentului dispă­rut, rezonanţe noi şi senine : Iubito, rămâi înc’o clipă ! Uitaţi sub poleiul de lună. Să ţesem din braţe cununa, Din buze, pahar de risipă Şi’n leagănul tainic de naiu S’aducem uitarea durerii Şi-o ultimă jertfă plăcerii, Plăcerii păgâne de Maiu.­ Imaginea nouă alteori se cufundă într'atât în esenţa sentimentului po­eziei, încât ia forme concise şi uşoa­re ca în aceste strofe: Să-ţi prind în păr mănunchi de cam­panula, Şi să privim cum moare ziua’n ele, Cum sa coboară noaptea să le spele Suspinul ei g­zag­at de libelule.... Desigur poeziile sale nu sunt afară de influenţe. Găsim pe Eminescu în Nocturnă şi Boemă, pe Minulescu în Toamnă, şi Cântecele sacrii, pe Mir­cea Rădulescu în Cântec assirian, dar numai în maniera versului. Fon­dul poetic îi aparţine. La regretele colegilor pentru moar­tea lui Titu Constantinescu, le adău­găm pe ale noastre. E tot ce mai pu­tem face, inutil şi cu aparenţă de convenţional. * E foarte răspândită părerea că nimic nu e mai uşor decât să scrii o carte pentru copii. In domeniul a­­cesta atât de neserios explorat la noi, librarul şi a însemnat cele mai frumoase succese de librărie. Cartea pentru copii e căutată în tot timpul anului fără să aibă nevoe de­ o re­clamă costisitoare şi se vinde odată cu jucăriile. N’aţi observat cum î­­naintea sărbătorilor a dispărut din vitrină orice carte sfioasă? Jucăriile şi cărţile pentru copii au ocupat, o­­brasnice, locul. N’am fost de loc surprinşi când am cetit pe copertele policrome „Pre­miată de Cartea Românească. E un procedeu necompromis noă, de a face reclamă cărţii pentru copii, înţelegem foarte bine interesele librarului, chiar dacă le reprobăm. Dar e dureros să constatăm că nici d. Ciorănescu (pe care-l ştim şi poet na văzut mai departe decât vârful propriului său nas, cum spune fran­cezul. Intr’adevăr din cele nouă basme versificate, foarte puţine şi-au mai păstrat savoarea. Chinga versului le-a ciuntit apoi până într’atât în­cât abia le mal ghicim originile. Si­tuaţiile neverosimile abundă. Cauza e poate şi In faptul că autorul ese din atmosfera de nelămurit, a noii baci realist, precizează în timp şi loc acţiunea basmului, încetăţeneşte e­­roii şi basmul devine absurd. Aceasta e poate explicaţia, nu însă şi scuza. Un amestec de reminiscenţe din Grimm şi Dulfu, o complectă de­­sinteresare de felul cum se oglindeş­te basmul in sufletul şi mentalita­tea copilului, ne întăreşte în convin­gerea că nici d. Cioră­nescu (ca a­­tâţi alţii cari scriu pentru copii...) n’a înţeles cum se scrie o astfel de carte menită să desfăşure imagi­naţia copilului şi mai ales să-i des­­volte gustul pentru citit. Tot apor­tul personal al d-lui Ciorănescu se reduce asfel la versificaţie, o versifi­caţie în care te întâmpină la tot pa­sul prozaicul şi rima neglijent le­gată ca o tinichea de coada versu­lui: , Cotoiul zise pentru a-l Scăpa când se aduse, Un c­oib: Stăpânul nu se, Poate urca pe deal Dacă asemenea rime se mai pri­mit uneori în poezia-poezie unde ele sunt răscumpărate prin concepţia poetică, noutatea imaginei sau a i­­deii, ele nu-şi au locul într’o publi­caţie pentru copii, lipsită de calită­ţile pomenite mai sus, unde textul trebue să fie curgător şi înţelesul clar D. Ciorănescu putea să înveţe aceasta din povestirile lui Dulfu şi anecdotele lui Speranţia. S’ar fi dis­pensat atunci şi de termeni ca: a­­ferim, tevatură etc... Pentru cel hotărât să nu citească textul cartea rămâne totuş un minu­nat album de desenuri D. Iorda­­che a ştiut sfi­rea desenurilor sale un aer fantastic, adecvat basmului, aşa cum se găseşte In proza origi­nalului. Regretăm numai că nu ne-a fost dat să le admirăm într’o operă care să contrabalanseze talentul d-lui Ior­dache * D. Batzaria a strâns într’un vo­lum cu desenuri de acelaş talentat şi harnic Iordache, capitolele roma­nului său „Suflete de viteji" publi­cat în revista­ Dimineaţa Copiilor. .După amărăciunea zbenguelilor versificate „pentru copii" ale d-lui C.­iorânescu, romanul d-lui Batzaria ne-a ogoit revolta. Scris într’o slubă pitorească cu multă pătrundere şi înţelegere a su­fletului copilului, romanul lui Ionel şi al căpitanului Vârtej se brodează pe un fond neconvenţional al reali­­tăţilor trăite sub ocupaţie. Optimiste şi liniştite, în învăţături line-­ şi senine în idealuri, entuzias­te şi gata la sacrifcii, personagiiie acestui roman alcătuesc fresca cea mai morală şi mai neîntinată a ero­ismului şi a sacrificiilor de cari­er.E­moria copiilor de astăzi nu trebui să rămână străină. D. Batzaria a înţeles acest lucru, cel dintâiu. Am citit romanul d-sale în câteva seri consecutive, unui co­pil şi văzându-i interesul neobosit, entuziasmul prin pasagiile eroice şi bucuria care-i umfla pieptul după fiecare izbândă am înţeles din ochi fericiţi ai copilului cât de preţios e un asemenea roman. I l’am dăruit cu conştiinţa că fac o faptă bună. ROMULUS DIANU D-nii autori cari vor să fie recen­zaţi în rubrica „VITRINA CĂRŢII ROMANEŞTI" sunt rugaţi să trimi­tă opera lor redacţiei RAMPEI in dublu exemplar. Scrisorile lui Marcel Proust Cam a debutat Preferinţele sale literare, Jammer cel mai mare poet al Franţei In la Revue de France d. Louis de Robert publică vreo câteva scrisori inedite ale lui Marcel Proust în care marele roman­cier îşi povesteşte amărăciunile debutului. Proust a fost un bun prieten al lui Louis de Robert. E singurul prieten căruia i s’a des­tăinuit și i-a cerut sfatul când a publicat în 1911 : Da cotá de chez Swan. Cu cincisprezece ani mai înainte pubicase Les Flai­­sirs et Ies jeux fără nici un e­­fect în lumea literară. Nici o ga­zetă n’a vorbit de el. Nimeni nu-1 cunoștea. Chiar Da câta de chez Swan li fusese refuzată de editu­ra Fasquelle șî Allendorff. După această dublă jicnire, Proust se adresă lui Bernard Grasset care i-a publicat-o auz frais de l’an­­tenr în 1913. Cu cinci sau șase ani mai târ­ziu, La Nou­velle Revue Francai­se îi republica romanul și-i con­sacra articole elogioase după ce premiul consacrat îl impusese publicului. Astfel s-a făcut că Proust a fost consacrat în pagini­le revistei sus-citate. Tot restul vieței sale marele romancier des jeunes filles en Bears a conside­rat această revistă drept „cea mai inteligentă şi singura lizibi­lă" dar niciodată n’a înţeles aici rostul paginilor cu proza lui Charles Pégui, care îi păreau „contrariul inspiraţiei şi al soli­­dificărei artistice“. In schimb se­cotea pe Francis Jammes drept cel mai mare poet francez. Iată ce scria d-1 Louis de Robert des­pre acest „mare poet’’. „Jammes lasă în poeziile sale ex­presii în dezordine, expresii cam­ fie­care sunt o revelaţie. lată de ce, când se spune despre el că bâlbâie în poesie, eu găsesc că vorbeşte clar. Fără îndoială, mi-ar place mai mult ca dezordinea sa artistică să fie or­donată în întreg, mi-ar place ca ace­le „parcelles de verité” să fie topite într'un masiv care cu siguranţă ar însemna revelaţia lumii reale. Dar îmi plac mai mult justele sale indi­cii răsleţite, decăt construcţiile me­diocre ale altor poeţi, cari bazaţi pe inteligentă şi retorică, fac impresia (mie nu) unei perfecte realizări“. MARCEL PROUST Scrisorile lui Proust sunt pline de o amărăciune calmă, dar dem­ne şi mai ales, cu însemnate da­te istorice asupra începuturilor sale, schiţări uşoare, cam­ mai târziu au devenit opere trainice. PANĂ AICI LA EFORIE Desen da Kapralik D. I. Pizone (în curtezanul midinetelor) Miercuri 14 Ianuarie 1839 Institutul de înfrumuseţare Sucursala Institutului Fizioplastic din Paris STR. S­FTU CONSTANTIN No. 3. îngrijirea feţei prin melodie ştiinţifice, îndepărta­rea petelor, coşurilor, sbârciturilor, perilor. Depozit de creme, pudre loţiuni al Institutului din Paris. Orele de consultații de la IO — 12, 3 — 6. Jubileul de 16 ani al Operei Mari­i din Paris « AMINTIRI DIN ZIUA INAUGURĂRII Acum 50 de ani, la 5 ianuarie 1875, a avut loc inaugurarea festi­vă a nouii clădiri a Operei Mari din Paris. Evenimentul acesta era de mult cel mai discutat in cercurile parisiene. In seara aceia, parisienii aveau doar ocazia să admire fru­museţea din poveşti a noii clădiri. In Septembrie 1800 s’a deschis la unei noi opere. Dintre peste 700 sa­te de concurenţi, a fost proclamat învingător architectul Charles Gar­nier, căruia i s’a încredinţat cons­truirea noului edificiu. Rămâne să se aprecieze dacă Garnier a reușit să construiască cea mai frumoasă sală de Operă, este cert, însă, că în lumea întreagă nu există o clădire mai frumoasă și o sală mai frumoasă de Operă ca cea a Operei Mari din Paris. Garnier avea o deosebită slăbiciune pentru marmoră. El scria In revista „A travera lea Arta”: „Piatra iţi face o impresie mai mult serioasă, ener­gică, ea este elementul masculin al artei, marmora are un efect mai delicat, ea este elementul feminin al artei, cu voiciunea, atenţia şi e­­leganţa ei desăvârşită !“ Marmora verde care a servit la clădirea O­­perei din Paris a fost adusă din Suedia, de la Jönköping, granitul din Scoţia, „breciile” violete din Italia, marmora albă din Carrara şi porfirul roşu din Finlanda. O minune a artei architectonice este cupola care planează asupra sălii, precum şi faţada bogată în culori. Un aspect încântător îl are pe scenă aşa zisul „Foyer de dan­se” cu pereţii săi împodobiţi cu o­­glinzi. Foaierul acesta este pus la dispoziţia abonaţilor în antracte. Toate sălile sunt scăldate înainte de începerea reprezentaţiei şi în antracte într’o mare de lumină. Im­presia cea mai imposantă o face scara cea mare care duce spre loji şi foaierul cel mare. Este mai mult decât bine­înţeles că toată societatea aleasă a Pari­sului a asistat la această inaugu­rare. Cu puţin înainte de reprezen­taţie apăru în avant-scena din stân­ga preşedintele republicei, mareşa­lul Mac Mahon. Mult observat a fost Alfons al XII-lea, cum, exact, cu o săptămână înainte — la 30 De­cembrie 1874 — fusese proclamat în Catalonia, de către generalul Mar­tinez Campos, ca rege al Spaniei. El apăruse cu mama sa, regina Isa­bela a II-a în avant-scena din stân­gă. In afară de aceștia erau de fa­ţă contele şi contesa de Paris, fos­tul rege al Ilanovrei, lord majorul Londrei, corpul diplomatic, etc. D. Halanzier, directorul de pe a­­tunci al Operei Mari din Paris, ca­re condusese cu puţin timp înain­te „Grand Théâtre” din Marsilia a făcut tot ce i-a stat în putinţă pen­tru ca spectacolul să fie cât se poa­te de grandios. Spectacolul s-a inagurat cu actul întâi din „Ebreea“. Gabriela Krauss, o cântăreaţă dramatică de rangul întâi, a cântat cu o artă desăvârşi­tă rolul Rachetei. Tenorul Villoret, un omuleţ mic gras şi cam urâţel, însă cu o voce splendidă, mai ales în notele înal­te, ca și d-ra Krauss au repurtat un succes imens după marele final al actului întâi. A urmat marea scenă „Bénédic­­tion des poignards” din actul al pa­trulea din „Hughenoții” cu ilustrul Faure în Contele de Nevers. Saint- Boris a fost cântat de Pedro Gail­­hard, care a fost, mai târziu, câţiva ani în şir, director al Operei Mari din Paris. Renumitele coruri ale a­­cestei scene au fost cântate într’un mod imposibil de descris. După scena aceasta s’a dat ta­bloul întâi din actul al doilea al baletului „La Source“ de Delibes. Spectacolul s-a sfârşit cu actul al patrulea din opera „Hamlet“ de Ambroise Thomas cu scena nebu­niei Ofeliei. Christina Nilsson, ca­re crease în anul 1868, aşa­dar cu şapte ani înainte, cu Faure în Ham­let, cu un neasemuit succes pe O­­felia, trebuia să cânte cu această acest rol renumit al ei. Ea nu de­butase câţiva ani în şir la Paris şi toţi ardeau de nerăbdare să vadă pe renumita divă care obţinuse în răstimp succese imense în Europa şi America. Ea lăsase Parisienilor o amitire neştearsă asupra modu­­lului cum interpretarea mai alea scena nebuniei din „Hamlet“. Rea­­pariţia Christinei Nilsson la Paris era c­ou-ul serii ! Cu o săptămână, însă, înainte de reprezentaţie re­numita actriţă se îmbolnăvi, de gri­pă şi a trebuit să telefoneze lui Halauzier. La primirea telegramei, acesta era disperat. La Paris nu era decât o singură cântăreaţă care ar fi putut să înlo­cuiască pe renumita Nilsson, ma­dame Miolan-Carvalho, care îşi crease în urma succeselor ei din Margareta (Faust), Julieta (Romeo şi Julieta), Mireille, etc., o popula­ritate neatinsă încă de vreo cântă­reaţă la Paris. Ea înlocui pe Nils­son şi trecu în aceeaş seară de la O­­pera Mare. Madame Carvalho nu mai era pe vremea aceia prea tâ­nără şi avea aspectul unei Ofelii cu un aspect aproximativ de matroa­nă ; din punct de vedere al tehni­­cei cântului, realizarea ei a fost de­săvârşită, însă din punct de vedere al focului, ea nu putea să egaleze pe Cristina Nilsson, care era pe vremea acea extrem de frumoasă şi cu un aspect feciorelnic. Popula­ra cântăreaţă a fost, totuşi, răsplă­tită cu numeroase aplauze la sfâr­şitul actului. Spectacolul s-a terminat la ora 1 juni, din noapte. După terminarea lui scara principală, precum şi foa­ierul erau pline de lume, care voia să admire această operă desăvârşi­tă de artă. Garnier a fost primit cu ovaţii nesfârşite, în momentul când cobora scara cu soţia sa la braţ. El era, bine­înţeles, radios. Lucrase 14 ani în­continuu la a­­ceasă clădire monumentală. Până în ziua inaugurării se cheltuise 35 milioane de frani. După aceea s’au mai cheltuit multe milioane pentru amenajarea Operei. * Dela inaugurarea eu — 5 Ianua­­rie 1875 — Opera Mare din Paris a avut până acum nouă directori. Garnier se exprimă în amintirile sale în modul următor asupra difi*­culăţilor în legătură cu cu construi­rea unui teatru . „Este fo­ate greu, din toate punc­tele de vedere, să modifici obiceiu­rile de toate zilele. Arhitectul care trebue să construiască un teatru nou este pus totdeauna între două alternative. Dacă vrea să creeze ce­va nou, îşi face duşmani pe oţi a­­ceiai cari trăiesc stăpâniţi de prin­cipiile şi ideile dobândite în tine­reţe — şi este numit revoluţionar; — dacă se supune tradiţiilor şi vrea să urmeze pe marii maeştri, sunt înşelate speranţele celor tineri şi este taxat drept reacţionar“. Aceste două păreri ale lui Char­les Garnier s'au confirmat dealt­­minteri, nu numai în ceea ce prive­ște operele architectonice, dar și în toate celelalte domenii ale artei. O nouă piesă de Hermann Bahr Cunoscutul autor dramatic vienez Hermann Bahr, a scris o nouă come­die întitulată „Altweibersommer“ a cărei premieră se va da în cursul stagiunii la Burgtheater. Bahr mai lucrează actualmente la un nou roman. Prima reprezentaţie a unei drame de Strindberg la Berlin Directorul Artur Hellmer, care reia din toamna viitoare direcţiunea lui „Lessing-Theaer” din Berlin, a invitat pe regisorul dr Wolfgang Hoffmann-Harnisch să însceneze şi în Capitala Germaniei drama istorică a lui Strindberg „Gustav al Ill-lea”. Hoffmann­ Harnisch, care a însce­nat drama la teatrul din Stutgart, a primit invitația.

Next