Rampa, ianuarie 1925 (Anul 8, nr. 2155-2178)
1925-01-15 / nr. 2164
UNUL Viii NO. 3144 Apare ZILNIC Ciutori M. FAUST MOHR. Prim-flattaator: SCARLAT FRODA, Blaraurica : Saoura*tt, Str. Shrtudar 7, etajat L Talafoans: Directia 4T/3S; Redacţia şi Administraţia : 1/68. însemnări d. VICTOR EFTIMIU Bizanţul In versuri pline de luminai Orientului, poetul Mircea Ră dulesscu a evocat fastuos câteva momente din istoria împărăţiei legendare. Este, dacă nu mă ’nşel, în literatura noastră, prima lucrare în care se oglindeşte Bizanci... In alte limbi s’au scris multe opere inspirate de cetatea porfirogenelilor. Printre ultimele și cele mai ira- nesionante e romanul prieteniei Carrillo, „Evanghelia iubirii“, apărut la Pasquelle. E. Gomez—Carrillo este, împreună cu Blasco Ibanez, scriitorul spaniol cel mai cunoscut în străinătate. El nu s’a mulţumit să se închidă în hotarele Spaniei invincibile, ci a venit de tânăr în capitala lumei, unde şi-a făcut mulţi prieteni şi unde scrie într’o limbă francez,ii pe care o mânuieşte cu aceiaşi strălucire ca imba lui natală. Romancier şi critic, el are numeroase opere, cari se traduc în toate limbile, popularizând un numeednic de gloria marilor învinşi. Gomez-Carilo, intelectual rafinat a adus în atmosfera literară a Patrîsului ceva din cerul arzător şi din nopţile leneşe ale ţării sale, surâsul obosit al unei vechi civilizaţii şi flacăra stranie a renaşterilor posibile printre ruinele latine. E o poveste din decadenta bizantină, în lumea ultimilor porfirogeneţi şi a pustnicilor halucinaţi, o lume de misticism şi de luxură, de cinism molatec şi de credinţă întraripată. E o carte care aminteşte Cele mai frumoase pagini ale lui Paul Adam, cu o simplicitate vrednocă de „Thais“ a lui Anatole France, cu o forţă pe care Flaubert din ispitirea sfântului Anton, n’ar fi dispreţuit-o. Gomez Carillo, care cutreera odinioară cartierul latin, împreună e® Paul Verlaine, Oscar Wilde şi Jean Moreas, este azi prietenul nedespărţit al lui Maeterlink şi al altor iluştri confraţi francezi, cari caută tovărăşia acestui mediteranean liniştit, cu spiritul şi manierele aristocratice, spre portul care nu le e firesc; ele maimuţăresc pe femeile de la oraş, cumpărându-şi rochii de stamba şi pantofi galbeni. Sunt prea puţini cei ce văd — şi-i doare — acest exod al gustului rural spre monstruozitatea exhibiţiei de mahala. Prea puţini 11 împiedică. Printre aceştia trebuie să socotim pe doamna Ana Lahovary, soţia ministrului nostru de la Roma. Doamna Lahovary îşi consacră cea mai mare parte a activităţii întreţinând printre ţărăncile de la Curtea Creţulescu, la Leordeni, dragostea pentru ţesătura din trecut, pentru frumoasele costume rămase din bătrâni. Asemeni boeroaicelor, din vechime, doamna Lahovary lucrează cu femeile de pe domeniu, alegândule desenuri, povăţuindu-le, silindu-le să lucreze. Toate broderiile expuse la „Românca“ pe calea Victoriei sunt datorite sătencelor de la Leordeni: minuni de gust şi de graţie, lucru migălos şi spornic, motive pure, cam de car mai surprinzătoare. Când vom vedea iniţiativa particulară şi Statul ocupându-se cu mai multă dragoste de aceste comori ale trecutului, ameninţate să se piardă ? Când vom vedea pe toate femeile din lumea bună dând exemplul cel frumos, îmbrăcându-se în strălucitul costum naţional, propovăduind în jurul lor dragostea pentru aceste minunate vestigii de trecut românesc, cum fac astăzi doamna Ana Lahovary și harnicele ei colaboratoare ? ! Yennel Golul imens pe care l-a lăsat, în B tesia dramatică, ducându-se de ax. marea linişte dureroasă care Uf» făcut prin amuţirea divinei sale voci, — vor fi, din fericire, împlinite de un urmaş al său, român şi el, Yennel, încetul cu încetul, dar vor fi împlinite. Este o consolare, în fiece mâhnire. In durere, ne agăţăm de-o ramură luminată. Renunţarea nu este a vieţii. Nu ne puteam cufunda numai în durere. Iată şi o speranţă. Iată un îndemn, o bucurie. Yonnel îşi domină astăzi generaţia. Nu este poet dramatic la Paris — care să nu se adreseze lui, pentru crearea unor eroi inspiraţi. Suflet, inteligenţă, cultură, credinţă, Yonnel are tot. Ca şi de Max, e fiu de medic şi ieşan. Are o asemănare fizică uimitoare, cu maestrul defunct. Este, însă, blond. Aceiaşi mare putere de a poetiza, aceiaşi lacrimă, cu răsfrângeri din soatele Orientului, în voce. Mai mult lirism decât de Max şi i mai puţin accent străin. O gamă,deocamdată mai săracă, Yonnel este şi el premiantă. Ca şi de Max, Işi pune partenerii într’o umbră umilitoare. Talentul, sinceritatea, armonia gesturilor şi atitudinilor sale se leagănă cu bogăţie, printre absolvenţii cu mijloace reduse, printre actorii convenţionali, declamatori şi artificiali, de cari e prin Parisul. E singurul, din generaţia obleţă, pe care Maurice Rostand şi ceilalţi la care are flacără şi nobleţiSramarturgi-poeţi îl aleg să le interpreteze rolul de frunte. Mai acum un an, i s-a oferit „Comedia Franceză“. Yonnel, însă, a refuzat: i se cerea să se lepede de cetăţenia românească. El a răspuns, ca şi de Max, că a făcut destul pentru Franţa, ca să nu i se mai pretindă şi această renunţare la patrie. Acum joacă din teatru în teatru. Are, însă, mai puţin noroc ca de Max, căci epoca romantică s’a dus. Din ce în ce se scriu mai puţine piesele de elan, dramele în versuri, tragediile.. Vodevilurile şi melodramele, abil modernizate, ţin afişul parizian. II vor ţine oare multă vreme? Nu cred, nimic nu durează prea mult, în această epocă grăbită. Să sperăm că într’un an, doi, oamenii vor simţi şi nevoia de frumos, în teatru. Şi’n acea zi, Yonnel va fi regele Parisului. Costumul naţional Pe calea Victoriei, peste drum Delegaţia germană este un interior românesc, cu ţesături naţionale, cu scoarţe olteneşti, cu ulcele, icoane şi alte vestigii ale trecutului. Ii şi fete brodate, marame şi cămăşi, zeghe şi bluze cu felurite de Senuri atârnă în rafturi, se desfoa- rră pe scaune, pe laviţe, în unghere, într’un amestec pitoresc şi evocator al unor datine ce se pierd pe zi ce trece. În ce în ce se poartă mai puţin costumul românesc, frumosul costum naţional, atât de fin brodat, în desenuri şi culori delicate, atestând un rafinament de veche civilizație, de tradiții seculare. Tot mai mul aleargă țărănoii* ■s .............. Premieră de Lenormand la Viena La Burgtheater s-a dat zilele trecute premiera în limba germană a dramei lui H. R. Lenormand „Voci din întuneric.“ Drama a avu mare succes iar autorul, care a asistat la reprezentaţie, a fost rechemat în diferite rânduri la rampă. -C-*Un incident la Opera din New-York Baritonul american Laurence Tibbett a avut zilele trecute la Metronilitan Opera din New-York un succes triumfal în opera Falstaff. Tibbett care cântă rolul lui Ford a fost aclamat încă de la prima scenă. El mulțumi publicului întovărășit de camaradul său Antonio Scoţti, dar pentru că admiraţia publicului nu era adresată decâtt lui spectatorii izbucniră în formidabile flueraturi şi ţipete... Scandalul luă proporţii mai ales când abonaţii Metropolitanului au Înţeles că regizorul voia ca Tibbet să nu iasă singur pentru a mulţumi la aplauze. Orchestra tăcuse desorientată. Publicul şi-a impus voinţa sa şi Tibbet fu chemat de şapte ori la ramnă. ......... FIGURI DIN BRAŞOV Desen de Kaprank D. Hollossy Andor 4 PAGINI S LEI Le Peroquet vert Critica franceză despre romanul Prințesei Bibes ISCU A, Edouard Jalea*, exo&icaial U* tem al raviatal „Noavellea Uttâialrea“, consaeri an foileton romanul al prințesei Blbesoa „L* Paroquet vert" (Papagalul verde). Dăm mai jos a* coastă exonică In traduceri i E greu de spus exact In ce consistă farmecul Papagalului verde care e a patra opera literară a prinţesei Bibescu, şi primul său roman. La drept vorbind e Papagalul verde un roman. Eu ştiu că e oarecare vanitate pentru autor de a spune despre cartea sa că e un roman, aşa cum altul nu mai e, şi că orice ficţiune e un roman, dar opera Prinţesei Bibescu e totuşi un tip de roman, oarecum clasic şi când spun despre o carte că e un roman, sau că nu se vreau să stabilesc dacă opera se apropie sau te depărtează e acest tip clasic. Această operă, mai mult decât la o naraţiune mă face să găndesc la o simfonie, trei sau patru teme se intretac, se încrucişază şi creiasă un arabesc ingenios care e cadrul povestirii. E o povestire funebră, nu e vorba decftt de morţi Eroul e invisibil, un copil dispărut la opt ani. Părinţii lui au avut in urmă numai fete. Dar povestitoarea pare ea insâs o umbră intr'un mediu de umbre. Tema a servit Selmei Hagerlof intr’una din cele mai frumoase ale sale povestiri : Unchiul Ruben. Dorinţa cea mai arzătoare a acestei fetiţe era să aibă un Papagal verde. Până atunci ea nu se gândise decftt la această pasăre. O mătuse a ei ii dărueşte acest papagal dar tatăl ei se opune la aceasta. Papagalul poate deveni un agent de epidemiei nu trebue să aducă difteria cu el şi astfel nenorocitul copil vede depărtându-se cel mai frumos vis al său. Creşte mare. Devenise o visătoare resemnată. Atunci ea defăşură o existenţă aproape fantastică. Se duce in Rusia. Îşi revede părinţii, plpăe de aproape lucrurile cari-i aminteau copilăria, află că unul din bunicii el a iubit pe una dintre surorile ei îşi scriau scrisori arzătoare... au fost separaţi de teama unui scandal. Nus’au mai revăzut de atunci, și când sora află despre moartea iubitului el a inebunit. Acesta pe care eroina 11 iubește A travers la mort, nu e străbunul el nefericit? Tânăra femee seamănă trăsătură cu trăsătură cu sora lui vinovată de o dragoste oprită. De aici firul se complică. Tânăra eroină se Întoarce acasă pentru a salva pe sora sa Maria dela o cursă. Această Marie se Îndrăgosteşte de un ofiţer englez slab, care n’o iubeşte şi în ziua cftnd Îşi dă seama de dezastrul vieţii sale, moare aşa cum sora sa mai mare murise prin pierderea Papagalului verde... Şi mai departe romanul e plin de aventuri de dragoste, nerealizate, nimeni nu-şi împlineşte destinul. Un fel de incest romantic mai mult visat decât conştient. Un joc de quatre coins intre fantome ; nimeni nu pare că trăeşte pe cont propriu. E o foarte frumoasă carte. Totul e plin de o poezie şi mai ales cu o psichologie fină și pătrunzătoare. Nu pare scrisă cu un spirit latin. Fluiditatea personagiilor aminteşte atmosfera tulbure a ruşilor şi scandinavilor. E lucru ştiut şi rat ştiut că femeile nu spun niciodată adevărul când « vorba de vârsta lor — sunt tnei indivizi masculi cari au o deosebită adresă să le-o identifice. Un exemplu eloquent — nu oferă — păţania recentă a d-nei C. 8. una din fecundele noastre obscurităţi literare. D-na C. 3• isbutise să cunoască pe so(ia fi fiica maestrului B. V, in consecință intr'o si se duse să le facă o vizita. Fu introdusă intr'un simpatie salonaş unde maestrul însuşi fu obligat să-i ţie câteva minute companie până să-şi facă apariţia amfitrioana. D-na C. S. socoti momentul potrivit să intre în bunele grafii ale maestrului de sprijinul căruia avea nevoie în activitatea ei literară, începu dar să-l privească anume, să-şi exhibeze degetele inelate şi ciorapii de mătase. Conversaţia alunecă asupra vârstei femeii. D-na C. S. îşi aminti imediat că e născută câţiva ani după ăzboiul de la şaptezeci şi şapte şi vru să alunge acest gând funebru îşi compuse dar un surâs special şi o privire excepţională îi întrebă privind în faţă pe maestru: — Dar mie, ce vârstă îmi dai maestre ? Maestrul zâmbi. — O, Doamnă... niciodată un bărbat nu poate să ghicească cu exactitate vârsta unei femi. — Totuş... încearcă maestre. Uite să te ajut puţin. Soţia d-tale îmi dă treizeci de ani şi fiica d-tale douăzeci şi opt. Tocmai. Cincizeci şi opt, mă gândeam şi eu... Pictorul B. a terminat de curând portretul unui cerşetor orb. Intr'o si — unul din modelele sale feminine — ■privilegiat de atenţiunea deosebită şi nocturnă a maestrului, intră un atelier, blond şi familiar ca de obiceiu zărind portretul orbului — inrămat frumos, absolventa liceului vieţii nu'şi putu stăpâni o exclamaţie da sinceră admiraţie. — Vai, maestre, ce bine seamănă orbul... El, mai ales, trebuie să fie foarte încântat. Intr'o seară — după miezul nopţii, — cineva, (nu spui cine, persoană însemnată) om însurat, cu copil în liceu şi volume tn librărie, se 'ntorcea către casă — abia scăpat de la o agapă colegială. Se trezi faţă ‘n faţă cu una din cele mai voluminoase demimondene ale Capitalei. Dintru'ntoi, i se păru că o cunoaşte. Se uită lung, curios. Femeea trecu înainta- apoi se opri şi întoarse capul. — Ce nu mă mai cunoşti, cocoane Cineva ? Conul Cineva se apropie foarte intrigat. — Al tu erai?... Nici nu te mai cunoşteam... Ce te-ai îngrăşat aşa? — îmi merge bine Dar ce cauţi singur pe drum, la ora asta? Craiule, craiule... — Am fost la o agapă, dragă și mă duc spre casă. Conul Cineva își făcu o socoteală repede și practică... Până s'ajung înapoi la agapă... până să mă 'ntorc acasă.* o fi n'o fi chef așa cum cred eu... mai bine... După scurte tratative — conul Cineva se urcă intr'o trăsură împreună cu masiva sa parteneră.* Conversația începu repede. — Nici nu m'așepam să te întâlnesc. — Nici eu~. — Ai sunt foarte supărată. Mâine trebuie să dau două sute de lei la croitoreasă... Conul Cineva înțelese unde bătea tovarăşea și zise oarecum nemulțumit : — Păi bine, de data trecută când ne-am întâlnit trebuia să dai la croitoreasă numai o sută de lei. — Da... adevărat... dar de-atunci și până acum, m'am făcut de două ori mai grasă I' iimii Vitrina Cârtii româneşti I. PELTZ i Fantoşa Vopsite. Edit. Ancora 220 pag. 40 lai). N. BATZARIA i Suflete de Viteji (Edit. Cartea Românească 100 pagini cu desenuri de IORDACHE 65 lei). ION CIORĂNESCU „Poveşti In versuri. (Edit. Cartea ,Românească l0 pag. cu desenul de IORDACHE preţul...).( T. CONSTANTINESCU Postume versuri). Proza d-lui Peltz, e rezultatul unei îndelungate alchimii literare. Din îmbinarea şi topirea laolaltă a elementelor unei arte abstracte, proza însă, pozitivă prin excelenţă, n’a avut mult de câştigat. Ideea apare tulbure şi subiectul aburit, difuz, ca pivit printr’o sticlă mată. Autorul caută să înlătura orice preciziune. Personagiile sunt adevărate fantoşe cari nu trăesc decât în măsura în care autorul le trage sforile. N’au gesturi, n’au ticuri, sunt simple creaţii ale unei imaginaţii desbrăcată de orice străin convenţional. O idee nouă se înfiripă, e clar, dar într’un mod abstract şi artificial adică exact cum indică Împerecherea de fantoşe cu vopsite, pentru cei cari ştiu să citească. In concepţie e posibil ca acest fel de artă să pară ideal, dar în scris pierde mult prin mijlocirea vocabulului concret şi precis. Cartea d-lui Peltz trebue să ştii s’o citeşti. Să ştii să treci hotarul gândirii şterse a textului şi să păşeşti în domeniul imaginaţiei. Numai aşa vei recunoaşte că e o carte bună. Şi este, indiferent de gen şi manieră, Schiţă, Nuvelă şi nicidecum Proză, mai mult artistică decât literară Găsim prizărite poeme mărunte, în care banalul se îngână cu absurdul. Absurdul colorează, banalul capătă un aspect nou, artistic şi se împâsleşte cu ideea bucăţii. Şi a cules d. Peltz în poemele sale cel mai graţios banal. Pe alocurea e banal până la trivial şi totuş artistic în ansamblu. In stradă: „O bătrână îşi șterge ochii. Sărmanul meu Bybi. Glasul ei nesigure Bibey era un fiu al ei. Si tocmai dela cimitir vine babuşca". Alteori ai impresia că autorul a intrat într’un domeniu părăsit: parabola, cum de pildă in bucata „In cer“ Omul şi măgarul au ajuns in raiu". Dar simbolul e părăsit; el e numai aparent. Bucata nu ţinteşte decât impresia rară. E preţios peste tot. Şi se întâmplă că autorul vrând să fie pretutindeni „EU" preocupat numai de o artă fictivă, căutând o manieră originală, nu face decât să se despersonalizeze şi să pară sincer. Dar creaţiunea nu e o lucrare de laborator, în afară de noi. Ea isvorăşte din EUL nostru care trebue conservat pe cât cu putinţă de reţetele esteticei. Epoca în care a tronat celebra formulă a lui Pascal „Le Moi est haissable" a însemnat în istoria literaturii o mare scădere a nivelului artistic. D-l Peltz ştia bine aceasta şi n’a putut să se ferească, totuşi. E singura obiecţie care poate faca. Fantoşele vopsite cuprind totuşi realizări aproape perfecte, mici bijuterii de proză, cum, de pildă, acea senzuală. Curtezană. Am fi nedrepţi, dacă n’am recunoaşte, în urma observaţiile de mai sus, că Fantoşele vopsite sunt fructul unor migăloase notaţii, cizelate până la maximum de expresie artistică. Pioşii colegi ai lui Titu Constantinescu au făcut tot ce puteau face după moartea prietenului lor, publicându-i poeziile. E cel mai frumos gest de aducere aminte şi totodată cel mai util. Poate în locul profesoralei prefaţa a d-lui Basarabescu ar fi stat mai bine entuziasmul cald al unui coleg alături de versul poetului. Căci prietenul lor a fost un poet. Nu o atitudine originală, nici o idee nouă sau bizară ni e substanţa versului. Iubirea în jurul căreia gravitează toate creaţiile de artă, a găsit în sufletul adolescentului dispărut, rezonanţe noi şi senine : Iubito, rămâi înc’o clipă ! Uitaţi sub poleiul de lună. Să ţesem din braţe cununa, Din buze, pahar de risipă Şi’n leagănul tainic de naiu S’aducem uitarea durerii Şi-o ultimă jertfă plăcerii, Plăcerii păgâne de Maiu. Imaginea nouă alteori se cufundă într'atât în esenţa sentimentului poeziei, încât ia forme concise şi uşoare ca în aceste strofe: Să-ţi prind în păr mănunchi de campanula, Şi să privim cum moare ziua’n ele, Cum sa coboară noaptea să le spele Suspinul ei gzagat de libelule.... Desigur poeziile sale nu sunt afară de influenţe. Găsim pe Eminescu în Nocturnă şi Boemă, pe Minulescu în Toamnă, şi Cântecele sacrii, pe Mircea Rădulescu în Cântec assirian, dar numai în maniera versului. Fondul poetic îi aparţine. La regretele colegilor pentru moartea lui Titu Constantinescu, le adăugăm pe ale noastre. E tot ce mai putem face, inutil şi cu aparenţă de convenţional. * E foarte răspândită părerea că nimic nu e mai uşor decât să scrii o carte pentru copii. In domeniul acesta atât de neserios explorat la noi, librarul şi a însemnat cele mai frumoase succese de librărie. Cartea pentru copii e căutată în tot timpul anului fără să aibă nevoe de o reclamă costisitoare şi se vinde odată cu jucăriile. N’aţi observat cum înaintea sărbătorilor a dispărut din vitrină orice carte sfioasă? Jucăriile şi cărţile pentru copii au ocupat, obrasnice, locul. N’am fost de loc surprinşi când am cetit pe copertele policrome „Premiată de Cartea Românească. E un procedeu necompromis noă, de a face reclamă cărţii pentru copii, înţelegem foarte bine interesele librarului, chiar dacă le reprobăm. Dar e dureros să constatăm că nici d. Ciorănescu (pe care-l ştim şi poet na văzut mai departe decât vârful propriului său nas, cum spune francezul. Intr’adevăr din cele nouă basme versificate, foarte puţine şi-au mai păstrat savoarea. Chinga versului le-a ciuntit apoi până într’atât încât abia le mal ghicim originile. Situaţiile neverosimile abundă. Cauza e poate şi In faptul că autorul ese din atmosfera de nelămurit, a noii baci realist, precizează în timp şi loc acţiunea basmului, încetăţeneşte eroii şi basmul devine absurd. Aceasta e poate explicaţia, nu însă şi scuza. Un amestec de reminiscenţe din Grimm şi Dulfu, o complectă desinteresare de felul cum se oglindeşte basmul in sufletul şi mentalitatea copilului, ne întăreşte în convingerea că nici d. Ciorănescu (ca atâţi alţii cari scriu pentru copii...) n’a înţeles cum se scrie o astfel de carte menită să desfăşure imaginaţia copilului şi mai ales să-i desvolte gustul pentru citit. Tot aportul personal al d-lui Ciorănescu se reduce asfel la versificaţie, o versificaţie în care te întâmpină la tot pasul prozaicul şi rima neglijent legată ca o tinichea de coada versului: , Cotoiul zise pentru a-l Scăpa când se aduse, Un coib: Stăpânul nu se, Poate urca pe deal Dacă asemenea rime se mai primit uneori în poezia-poezie unde ele sunt răscumpărate prin concepţia poetică, noutatea imaginei sau a ideii, ele nu-şi au locul într’o publicaţie pentru copii, lipsită de calităţile pomenite mai sus, unde textul trebue să fie curgător şi înţelesul clar D. Ciorănescu putea să înveţe aceasta din povestirile lui Dulfu şi anecdotele lui Speranţia. S’ar fi dispensat atunci şi de termeni ca: aferim, tevatură etc... Pentru cel hotărât să nu citească textul cartea rămâne totuş un minunat album de desenuri D. Iordache a ştiut sfirea desenurilor sale un aer fantastic, adecvat basmului, aşa cum se găseşte In proza originalului. Regretăm numai că nu ne-a fost dat să le admirăm într’o operă care să contrabalanseze talentul d-lui Iordache * D. Batzaria a strâns într’un volum cu desenuri de acelaş talentat şi harnic Iordache, capitolele romanului său „Suflete de viteji" publicat în revista Dimineaţa Copiilor. .După amărăciunea zbenguelilor versificate „pentru copii" ale d-lui C.iorânescu, romanul d-lui Batzaria ne-a ogoit revolta. Scris într’o slubă pitorească cu multă pătrundere şi înţelegere a sufletului copilului, romanul lui Ionel şi al căpitanului Vârtej se brodează pe un fond neconvenţional al realităţilor trăite sub ocupaţie. Optimiste şi liniştite, în învăţături line- şi senine în idealuri, entuziaste şi gata la sacrifcii, personagiiie acestui roman alcătuesc fresca cea mai morală şi mai neîntinată a eroismului şi a sacrificiilor de carier.Emoria copiilor de astăzi nu trebui să rămână străină. D. Batzaria a înţeles acest lucru, cel dintâiu. Am citit romanul d-sale în câteva seri consecutive, unui copil şi văzându-i interesul neobosit, entuziasmul prin pasagiile eroice şi bucuria care-i umfla pieptul după fiecare izbândă am înţeles din ochi fericiţi ai copilului cât de preţios e un asemenea roman. I l’am dăruit cu conştiinţa că fac o faptă bună. ROMULUS DIANU D-nii autori cari vor să fie recenzaţi în rubrica „VITRINA CĂRŢII ROMANEŞTI" sunt rugaţi să trimită opera lor redacţiei RAMPEI in dublu exemplar. Scrisorile lui Marcel Proust Cam a debutat Preferinţele sale literare, Jammer cel mai mare poet al Franţei In la Revue de France d. Louis de Robert publică vreo câteva scrisori inedite ale lui Marcel Proust în care marele romancier îşi povesteşte amărăciunile debutului. Proust a fost un bun prieten al lui Louis de Robert. E singurul prieten căruia i s’a destăinuit și i-a cerut sfatul când a publicat în 1911 : Da cotá de chez Swan. Cu cincisprezece ani mai înainte pubicase Les Flaisirs et Ies jeux fără nici un efect în lumea literară. Nici o gazetă n’a vorbit de el. Nimeni nu-1 cunoștea. Chiar Da câta de chez Swan li fusese refuzată de editura Fasquelle șî Allendorff. După această dublă jicnire, Proust se adresă lui Bernard Grasset care i-a publicat-o auz frais de l’antenr în 1913. Cu cinci sau șase ani mai târziu, La Nouvelle Revue Francaise îi republica romanul și-i consacra articole elogioase după ce premiul consacrat îl impusese publicului. Astfel s-a făcut că Proust a fost consacrat în paginile revistei sus-citate. Tot restul vieței sale marele romancier des jeunes filles en Bears a considerat această revistă drept „cea mai inteligentă şi singura lizibilă" dar niciodată n’a înţeles aici rostul paginilor cu proza lui Charles Pégui, care îi păreau „contrariul inspiraţiei şi al solidificărei artistice“. In schimb secotea pe Francis Jammes drept cel mai mare poet francez. Iată ce scria d-1 Louis de Robert despre acest „mare poet’’. „Jammes lasă în poeziile sale expresii în dezordine, expresii cam fiecare sunt o revelaţie. lată de ce, când se spune despre el că bâlbâie în poesie, eu găsesc că vorbeşte clar. Fără îndoială, mi-ar place mai mult ca dezordinea sa artistică să fie ordonată în întreg, mi-ar place ca acele „parcelles de verité” să fie topite într'un masiv care cu siguranţă ar însemna revelaţia lumii reale. Dar îmi plac mai mult justele sale indicii răsleţite, decăt construcţiile mediocre ale altor poeţi, cari bazaţi pe inteligentă şi retorică, fac impresia (mie nu) unei perfecte realizări“. MARCEL PROUST Scrisorile lui Proust sunt pline de o amărăciune calmă, dar demne şi mai ales, cu însemnate date istorice asupra începuturilor sale, schiţări uşoare, cam mai târziu au devenit opere trainice. PANĂ AICI LA EFORIE Desen da Kapralik D. I. Pizone (în curtezanul midinetelor) Miercuri 14 Ianuarie 1839 Institutul de înfrumuseţare Sucursala Institutului Fizioplastic din Paris STR. SFTU CONSTANTIN No. 3. îngrijirea feţei prin melodie ştiinţifice, îndepărtarea petelor, coşurilor, sbârciturilor, perilor. Depozit de creme, pudre loţiuni al Institutului din Paris. Orele de consultații de la IO — 12, 3 — 6. Jubileul de 16 ani al Operei Marii din Paris « AMINTIRI DIN ZIUA INAUGURĂRII Acum 50 de ani, la 5 ianuarie 1875, a avut loc inaugurarea festivă a nouii clădiri a Operei Mari din Paris. Evenimentul acesta era de mult cel mai discutat in cercurile parisiene. In seara aceia, parisienii aveau doar ocazia să admire frumuseţea din poveşti a noii clădiri. In Septembrie 1800 s’a deschis la unei noi opere. Dintre peste 700 sate de concurenţi, a fost proclamat învingător architectul Charles Garnier, căruia i s’a încredinţat construirea noului edificiu. Rămâne să se aprecieze dacă Garnier a reușit să construiască cea mai frumoasă sală de Operă, este cert, însă, că în lumea întreagă nu există o clădire mai frumoasă și o sală mai frumoasă de Operă ca cea a Operei Mari din Paris. Garnier avea o deosebită slăbiciune pentru marmoră. El scria In revista „A travera lea Arta”: „Piatra iţi face o impresie mai mult serioasă, energică, ea este elementul masculin al artei, marmora are un efect mai delicat, ea este elementul feminin al artei, cu voiciunea, atenţia şi eleganţa ei desăvârşită !“ Marmora verde care a servit la clădirea Operei din Paris a fost adusă din Suedia, de la Jönköping, granitul din Scoţia, „breciile” violete din Italia, marmora albă din Carrara şi porfirul roşu din Finlanda. O minune a artei architectonice este cupola care planează asupra sălii, precum şi faţada bogată în culori. Un aspect încântător îl are pe scenă aşa zisul „Foyer de danse” cu pereţii săi împodobiţi cu oglinzi. Foaierul acesta este pus la dispoziţia abonaţilor în antracte. Toate sălile sunt scăldate înainte de începerea reprezentaţiei şi în antracte într’o mare de lumină. Impresia cea mai imposantă o face scara cea mare care duce spre loji şi foaierul cel mare. Este mai mult decât bineînţeles că toată societatea aleasă a Parisului a asistat la această inaugurare. Cu puţin înainte de reprezentaţie apăru în avant-scena din stânga preşedintele republicei, mareşalul Mac Mahon. Mult observat a fost Alfons al XII-lea, cum, exact, cu o săptămână înainte — la 30 Decembrie 1874 — fusese proclamat în Catalonia, de către generalul Martinez Campos, ca rege al Spaniei. El apăruse cu mama sa, regina Isabela a II-a în avant-scena din stângă. In afară de aceștia erau de faţă contele şi contesa de Paris, fostul rege al Ilanovrei, lord majorul Londrei, corpul diplomatic, etc. D. Halanzier, directorul de pe atunci al Operei Mari din Paris, care condusese cu puţin timp înainte „Grand Théâtre” din Marsilia a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca spectacolul să fie cât se poate de grandios. Spectacolul s-a inagurat cu actul întâi din „Ebreea“. Gabriela Krauss, o cântăreaţă dramatică de rangul întâi, a cântat cu o artă desăvârşită rolul Rachetei. Tenorul Villoret, un omuleţ mic gras şi cam urâţel, însă cu o voce splendidă, mai ales în notele înalte, ca și d-ra Krauss au repurtat un succes imens după marele final al actului întâi. A urmat marea scenă „Bénédiction des poignards” din actul al patrulea din „Hughenoții” cu ilustrul Faure în Contele de Nevers. Saint- Boris a fost cântat de Pedro Gailhard, care a fost, mai târziu, câţiva ani în şir, director al Operei Mari din Paris. Renumitele coruri ale acestei scene au fost cântate într’un mod imposibil de descris. După scena aceasta s’a dat tabloul întâi din actul al doilea al baletului „La Source“ de Delibes. Spectacolul s-a sfârşit cu actul al patrulea din opera „Hamlet“ de Ambroise Thomas cu scena nebuniei Ofeliei. Christina Nilsson, care crease în anul 1868, aşadar cu şapte ani înainte, cu Faure în Hamlet, cu un neasemuit succes pe Ofelia, trebuia să cânte cu această acest rol renumit al ei. Ea nu debutase câţiva ani în şir la Paris şi toţi ardeau de nerăbdare să vadă pe renumita divă care obţinuse în răstimp succese imense în Europa şi America. Ea lăsase Parisienilor o amitire neştearsă asupra modulului cum interpretarea mai alea scena nebuniei din „Hamlet“. Reapariţia Christinei Nilsson la Paris era cou-ul serii ! Cu o săptămână, însă, înainte de reprezentaţie renumita actriţă se îmbolnăvi, de gripă şi a trebuit să telefoneze lui Halauzier. La primirea telegramei, acesta era disperat. La Paris nu era decât o singură cântăreaţă care ar fi putut să înlocuiască pe renumita Nilsson, madame Miolan-Carvalho, care îşi crease în urma succeselor ei din Margareta (Faust), Julieta (Romeo şi Julieta), Mireille, etc., o popularitate neatinsă încă de vreo cântăreaţă la Paris. Ea înlocui pe Nilsson şi trecu în aceeaş seară de la Opera Mare. Madame Carvalho nu mai era pe vremea aceia prea tânără şi avea aspectul unei Ofelii cu un aspect aproximativ de matroană ; din punct de vedere al tehnicei cântului, realizarea ei a fost desăvârşită, însă din punct de vedere al focului, ea nu putea să egaleze pe Cristina Nilsson, care era pe vremea acea extrem de frumoasă şi cu un aspect feciorelnic. Populara cântăreaţă a fost, totuşi, răsplătită cu numeroase aplauze la sfârşitul actului. Spectacolul s-a terminat la ora 1 juni, din noapte. După terminarea lui scara principală, precum şi foaierul erau pline de lume, care voia să admire această operă desăvârşită de artă. Garnier a fost primit cu ovaţii nesfârşite, în momentul când cobora scara cu soţia sa la braţ. El era, bineînţeles, radios. Lucrase 14 ani încontinuu la aceasă clădire monumentală. Până în ziua inaugurării se cheltuise 35 milioane de frani. După aceea s’au mai cheltuit multe milioane pentru amenajarea Operei. * Dela inaugurarea eu — 5 Ianuarie 1875 — Opera Mare din Paris a avut până acum nouă directori. Garnier se exprimă în amintirile sale în modul următor asupra difi*culăţilor în legătură cu cu construirea unui teatru . „Este foate greu, din toate punctele de vedere, să modifici obiceiurile de toate zilele. Arhitectul care trebue să construiască un teatru nou este pus totdeauna între două alternative. Dacă vrea să creeze ceva nou, îşi face duşmani pe oţi aceiai cari trăiesc stăpâniţi de principiile şi ideile dobândite în tinereţe — şi este numit revoluţionar; — dacă se supune tradiţiilor şi vrea să urmeze pe marii maeştri, sunt înşelate speranţele celor tineri şi este taxat drept reacţionar“. Aceste două păreri ale lui Charles Garnier s'au confirmat dealtminteri, nu numai în ceea ce privește operele architectonice, dar și în toate celelalte domenii ale artei. O nouă piesă de Hermann Bahr Cunoscutul autor dramatic vienez Hermann Bahr, a scris o nouă comedie întitulată „Altweibersommer“ a cărei premieră se va da în cursul stagiunii la Burgtheater. Bahr mai lucrează actualmente la un nou roman. Prima reprezentaţie a unei drame de Strindberg la Berlin Directorul Artur Hellmer, care reia din toamna viitoare direcţiunea lui „Lessing-Theaer” din Berlin, a invitat pe regisorul dr Wolfgang Hoffmann-Harnisch să însceneze şi în Capitala Germaniei drama istorică a lui Strindberg „Gustav al Ill-lea”. Hoffmann Harnisch, care a înscenat drama la teatrul din Stutgart, a primit invitația.