Rampa, ianuarie 1925 (Anul 8, nr. 2155-2178)

1925-01-28 / nr. 2175

AHUL VIII NO. 2175 »part MŰIK 0 Irt eter: H. FAUST MOHR. Prfohfladnter: SOARLAT FRODA. Btaremlta i Basara««, ab1. Slrtndar 7, «ttjai I. Teletem i Ofraath 4T/S8; Radaaţie «I Admlnlatratla f1/88. Ion Slavici şi premiul Naţional de proză de PERPESICIUS Se fac pregătirile pentru decer­narea, în, anul acesta, a celor două premii a 100.000 lei, de proză şi poezie. Sunt premiile naţiona­le, instituite încă de anul trecut pentru încoronarea unei activi­tăţi literare. Nu e vorba stt prog­­poeticum, ca să nu repetăm expe­rienţa premiului Goncourt din anul acesta, când cei ce întruni­seră cele mai multe sufragii la plebiscitul de probă, al cetitorilor pu au obţinut nici un vot. Surpri­zele sunt însemnate premierilor, Riscul e o zeitate cu două obra­­ze ca un alt lanus. De aceea nici nu vom vorbi despre premiul na­ţional de poezie. Ii vom lăsa în­treagă virginitatea laurului cu care va încinge fruntea celui alea. •Sa spunem ceva despre cel de proză. El a fost obiectul unei atenţiuni deosebite, mai ales anul acesta. Confratele nostru, du Teo­­dorescu Branişte, în neîntrerupt tinereasca sa generozitate, prin­­tr’o scrisoare deschisă publicată In „Cuvântul Liber” şi adresată d­-lui Brătescu-Voineşti, mai iu­tii, şi printr’o anchetă continuată In „Aurora”, mai apoi, determină consensul aproape general, fron­tul impunător al scriitorilor ro­mâni, ce sunt de părere că, anul acesta, cel mai indicat pentru pre­m­iul national de proză est® d. Ion Slavici.­ ­* Chestiunea prezintă mai multe aspecte şi este o obligaţie să le cercetăm. Intâiu, chestiunea premiului­­rational de proză. Am mai avut prilejul să vorbim, chiar în aces­te coloane, despre utilitatea pre­miilor literare. Emulaţia pe care o stârnesc răscumpără cu mult neînsemnatele dezavantagii pe ca­re le trag, după sine, inerent şi firesc. Trena are riscurile ei şi premiul literar e o astfel de tre­jii. Premiile sunt cu atât mai ne­cesare în tânăra noastră literatu­ră în care scriitorii trăind din ■cri sul lor sunt prea mulţi şi pen­tru degetele unei singure mâini. Sin premiu naţional, o recompen­să mai sensibilă, menită să înco­roneze o activitate literară, e nu se poate mai bine venit, ca o slabă Consolare pentru truda unui apos­tolat literar. D. Eugen Lovinescu scriind, cu prilejul acesta, e de p­ărere să se fragmenteze premiul­­ de cele a 25.000 lei pentru în­curajarea și răsplătirea literatu­rii cu recite anuale. Ar fi de răs­puns că 8 premii (proză și poe­zie) adăugate la cele deja exis­tente, din care multe reprezintă guma cerută de d-sa iar altele o Întrec (ale Academiei, al ziaru­lui „Dimineaţa"), atâtea şi cu cele­laii,­ ar face, poate, ca de fiecare operâ — literară, nu tipografică, — să se institue un premiu Prin­cipiul selecţiunii care prezidă a­­cordarea lor, ar fi nesocotit. Iar chiar dacă, într’o bună zi, eflo­rescenţa literaturii noastre ar ce­re multiplicarea premiilor, nici atunci n’ar sta rău unui premiu de distincţie, acordat nu unei o­­pere ci unei activităţi. Odată dobândit principiul uti­lităţii acestor recompense naţio­nale, se înţelege că prestigiul lor trebueşte protejat cu deosebită atenţie. E vorba de o ierarhizare a candidaţilor laureaţi. Un exa­men cât de sumar al amfiteatru­lui literelor noastre contempora­ne, te obligă să-ţi opreşti privi­rea, cu emoţie şi timiditate pe creştetul încărunţit al Ini Ion Slavici.­­Tovarăşul de confidente şi de muncă al Ini Eminescu şi al Ini Coşbuc, e ultimul stejar din dumbrava sfântă a clasicei raţii literare. Elevul de şcoală învaţă din pa­ginile cărţilor să admire scrisul robust şi idealismul neînduplecat al eroilor lui Ion Slavici. Cetă­ţeanul, exercitându-se în practica virtuţiilor civice, se înduioşează de vigoarea neînduplecată a carac­terului roman, zidit în betonul credinţelor sale. Cetitorul de toate zilele, se minunează de tinereţea scriitorului octogenar care abia sfârşeşte de publicat amintirile sale şi se şi porneşte pe calea lungă a unui nou roman. Atâtea şi atât de mari calităţi, design şi pe singurul laureat cu putinţă al premiului de proză din anul a­­cesta, pe Ion Slavici. Dar, se va zice pe bună drep­tate, situaţia n'a fost nici în anul trecut, alta. S’ar putea răspunde: era întâiul an al acordării pre­miilor şi nimeni nu se putea aş­tepta la o nedreptate ca aceea. De astă dată avem o experienţă dobândită şi tocmai pentru evi­tarea unei alteia, trebuia să se sune această mobilizare scriitori­cească Dacă nu mă înşel, orice tactică, prescrie măsurile de pre­vederi Ion Slavici n’a fost, cum se cădea, întâiul laureat al pre­miului naţional de proză, din con­siderente de ordin politic. Dar a­titudinea lui de o viaţă întreagă, dar sacrificiul energiei lui chel­tuită pe altarul neamului, dar memoriile închisoriilor suferite de dânsul tocmai pentru convin­gerile lui, dar, mai presus de toa­te, valoarea superioară a operii lui literare — glorificare a limbii şi literaturii române — toate a­ceste­a, cer ca stăruinţă, reperarea injustiţiei de anul trecut. Acesta e şi sensul frontului, a­­proape unic, realizat de scriitori cu prilejul acordării premiului, în anul acesta. Membrii juriului se vor sesiza desigur. Sugestia confraţilor lor întru literatură e prea spontană şi prea, aproape, unanimă ca să nu le arate cu limpeziciune ce au de făcut. ............................................ LUCREZZIA RAR. Litanii negre Fiindcă câtă seară ești cea mai fru­moasă, am să­ fi căm­ imnul divinită­ței tale... Nu boistit sălciu de mandolină fi nici behăit firav de chitară, vreau să violentei urechile tale cu imnul mo­dernist și ascufit al jazs-bandului... Și tot sunt îmbrăcat la fel cu ne­grii ce se joacă cu »»ufrumentel«, Ie maltratează fi le sparg, — am să iau banjo-ul fi să mă avănt ca un bixar capel-maistru ce piruetează, se para­­ncală, alunecă pe strălucirea parche­tului, desfășură talentele unui pre­mier— role dintr'un dans sălbatec, tntr'un sat situat mtre Tanezrouff si Ubanghi... Sunt negrul Sunt negru astăseard fi simt tn mine instincte de antropo­fag... A! N'ai cămaşe — evident — sub rochia ta subţire fi sănii tăi scot vârful, roi al nasului lor, ca doi „pehinois" adorați, ascunşi acolo... Mă prind — frumoasa mea —— că toate straiele tale, căntăresc o sută de grame, căci — iar mă prind — că tn afară de rochia definitivă și dreapta, n'ai decât ciorapii fi pan­tofii de fir... Al Sunt negru... Sunt negru... Știi? In satul nostru, sclavii st vând pe piață bucată cu bucată. Cel scot in vdmare se plimbă prin mij­locul târgului, gol, pentru ca trupul lui să trezească pofta de mâncare a mulţimei. Măcelarul îl urmează strigând: car­ne­­... cine doreşte o bucată de carne care a vorbit ?“ Unii cumpără braţele, alţii câte o coapsă, cei mai bogaţi carnea deli­cată şi dulce a obrajilor, alţii căte o bucată de piept şi pe măsură ce se învoesc din preţ, desenează cu un cărbune pe pielea victimei, bucata ce trebue tăiată... Al Delicioasele obi­ceiuri... Şi când tot omul e vândut­, ei bine ?fiecare­­­ui ia cumpărătura... Ce întrebi ? Dacă nu te găsesc a­­matori decât pentru unele părţi? Ei bine... se taie numai ce s'a vândut... Restul se păstreaiă — viu — nn apă. AI Sunt negru I... Sunt negru I... Nu ţi se pare divino, că e culmea civilizaţiei să imiţi pe negri? Tu n'ai cămaşă şi eu sunt cântăreţ de banjo... Să uităm că suntem tn Euro­pa... Vino ! Te voi apuca de părul tău tuns şi cu lovituri mari pe umerii tăi delicaţi, te voi face să înţelegi că te doresc nebun. Fără cuvinte, rânjind, cu ochii, albi, te voi sdrobi brutal subt pieptul meu fierbinte şi vei cunoaşte amorul minunat al antropofagilor sudanezi. Pielea ta va fi albastră de muşcături, buzele tale nu vor mai avea nevoe de roşul lui Guerlain fi ochii tăi — ţi-o promit — timp de o săptămână vor fi vineţi fără creion... Voi răsuci membrele tale subţiri până vor lua forma intortochiată a unui idol de lemn... Te voi lapida cu sărutări.» Te voi tortura cu subtilita­tea mângăerilor mele rafinate... Aşa de rafinate că seamănă aidoma cu ceia ce maimuţele şi sălbatecii cu­nosc de când lumea­­...­­ Căci astă seară eşti cea mai fru­moasă şi tiu ai cămaşă cubi rochia ta definitivă... Iar eu sdrobind coardele unui ban­jo, sunt negru... Sunt negru.„ tceuli La un ceai dansant, colabororul no­stru L. N... făcea „nițică curte" unei nostime cuconițe blondă ca o gogoaşă de borangic. — Astă seară, am să scriu versuri — începu *L — Da?... — M'a inspirat cineva.„ — Da? — Da... ș-am să ednt in versuri părul dumitale blond ochii dumitale clari și albaştrii.. — El lasd­ lasd !... Tot așa i-ai spus eri și verişoarei mele... — Vai... nu!... ie vreme ce ea e brună!... Intr'o familie, se discută seara du­pă masă, despre iubire. Fiecare asistent­­fi dedea părerea sa și căuta să găsească definiţiei a­­morului comparaţii cit mai potri­vite. Dintre toţi, numai prietenul nos­tru, sculptorul Mţ­a­u, nu găsea ni­mic de tis. Intre timp te servi cafeaua. O inspiraţie subită ti veni imediat ce filigeana cu conţinutul brun, a­buri In faţă-l — Iubirea — tncepu el — s aseme­nea cafelei Calitatea unei cafele e tn funcţie de menaj... Tot afa fi dragostea. Cei doi soţi, se ceartă zilnic pe a­­ceeaş temă. Bărbatul nu poate suferi soacrele. In consecinţă nu-şi cenzurează ex­presiile la adresa lor. — Dar este caraghios frate — isbuc­neşte intr'o zi, — soţia să vorbeşte tot timpul rău de soacre. — Ce fi pasă ție? — se supără so­țul. — Nu vorbesc de soacră-ta, vor­besc de soacră mea.* 4 PAGINI 3 LEI Sărbătorirea maestrului Nottara Reprezentaţia festivă.—Discursurile rostite.—Răspunsul sărbătoritului Vinari seara, teatrul românesc, prin primul şi cel mai autorizat reprezen­tant al său, „Teatrul Naţional“ a sărbătorit pe maestrul Nottara, care a Împlinit cincizeci de ani de carieră artistică. A fost o sărbătoare mare, frumoasă şi rară. S-a reprezentat „Apus de Soare“ drama istorică a lui Barbu Delavrancea al cărei prim rol, Ştefan cel Mare, a fost creat de maestrul Nottara. Familia Regală a ţinut să ia parte la această grandioasă sărbătorire — şi să prindă pe pieptul maestrului darul regal: „Coroanei României“ In In gradul de mar ofiţer. Din partea Soc. Dramatic« d. Alla­tid Demetriad spune: Scumpe fi iubite Maestrei In vremea cdnd actorul era scos din rândurile oamenilor, cdnd pentru a îmbrăţişa meseria aceasta trebuia să rupi orice legături cu familia; mă­cat de focul sacru ai trecut peste toate prejudecăţile timpului şi te-ai devotat întreg carierei actoriceşti. Ai apucat vremuri extrem de grele când teatrul era socotit ca o distrac­ţie, nu ca o şcoală de înaltă cultură. Ai jucat adesea la început in condi­ţiuni neprielnice, însă totdeauna ai sfinţit scena cu darul tău divin. Conştient de menirea ce destinul îţi rezervase ai învins toate greută­ţile, ai isbdndit şi ai put temelii to­­lide teatrului de azi. Nu voi enumăra rolurile pe care le-ai creat in această jumătate de veac, ar fi să numesc aproape toate piesele ce s'au reprezentat pe aceste scânduri. Au trecut 60 de ani şi sămânţa pe care cu dărnicie ai sădit-o din marele tău suflet a dat roade bogate. Munca ta iubite Maestre e încununată de strălucirea la care s'a ridicat litera­tura şi arta dramatică română. Noi artiştii teatrului naţional din Bucureşti, vlăstare crescute la rădă­cina ta, falnic stejar al artei, te în­conjurăm cu dragoste şi recunoştinţă; iţi înălţăm imn de slavă, ţie, dascăl răbdător şi îngăduitor, îndrumător al frumosului, mândria noastră! In amintirea sărbătoarei de azi, cu timiditate te rugăm să primeşti acea­stă piatră preţioasă, ale cărei raze pă­lesc faţa de lumina ce reverţi de o jumătate de secol asupra teatrului românesc. Am fericita însărcinare iubite mae­stre să te anunţ, că cu prilejul jubi­leului de azi, un grup de admiratori, au hotdrtt să-ţi ofere un cămin fn care să te adăposteşti înconjurat de laurii gloriei tale fi de neţărmurita admiraţie fi dragoste ei cu toţii iţi păstrăm. CUVANTAREA DIRECTORULUI GENERAL AL TEATRELOR Vorbefte apoi d. Valjan — directo­rul general al teatrelor — in numele guvernului. Maestrul Ilustre sărbătorit. De obiceiu­­m acesta a fost locul de la care criticii dramatici au vorbit despre d-ta. Dacii Asociaţiunea lor c azi aci nu « de astădată pentru a stu­dia, explica fi comenta nenumăratele aspecte sub cari ai apărut In glorioa­sa d-tale carieră, ci pentru a face eor un imunui de recunoştinţă şi de slavă pe care ţi-l ridici glasul naţiunei pe care o ilustrezi. Vechiul d talt prieten Shakespeare te-a făcut să reaminteşti adesea un „Hamlet“ că actorii sunt o prescur­tare a timpului în care trăisc. Ce minunată prescurtare istorică este atunci viaţa d-tale ! Cronicele teatrului românesc vor povesti că ţi-ai început viaţa de actor alături de boer Matei Millo şi cu nes­trămutata credinţă şi cu neasemăna­tă patimă ai slujit altarului acesta sub care Hasdeu,Alecsandri şi Cara­­giale au văzut Principatele­ Unite in­­chegăndu-se in Regatul României li­bere, alta, sub care Delavrancea, lar­ga fi­­oga au văzut împlinit visul de secole al Domnilor români pe cari nu odată i-a reînviat cuvântul şi gestul d-tale superb. Un actor care, ca d-ta, rezumă epo­peea celei mai fericite jumătăţi de veac din Istoria ţărei sale, poate spu­ne că a fost unul din marii animatori ai sufletului românesc. Aspiraţiunea noastră, urează şi sce­nei şi Conservatorului să te păstreze încă ani mulţi la vigoarea pe care ţi-o admirăm azi. Trupa din Vena, prin directorul ei —i­d. M. Maso, a rnmânat maes­trului Nottara, un pergament cu ur­mătoarea inscripţie: Trupa din Vilna—mladă de pe arborele renaştarei noastre culturale In graiul idiş — purtându-şi de doi ani prin ţara românească, râvna de a crea, — socoate drept o cinste şi o datorie să iee parte la măreaţa sărbătoare pe care scena Română o prăznuieşte In persoana Ta, Maes­tre Constantin Nottara ! Luminile, — cari s'au ridicat din strălucitoarele Tale Înfăptuiri artis­tice vreme de o jumătate de veac tnt&lnitu-s’au, de bună seamă, tn Inalturi cu flacăra Întâii noastre torţe teatrale pe care arta scenică e­­vreeascâ a aprins-o şi dânsa, tot cu cincizeci de ani în urmă, pe pămân­tul acestei ţări. Slavă cuvine-se Artei, — în viitor stăpânitoare a lumei, serafimul sfin­telor emoţii ale înfrăţirii dintre nea­muri. Slavă pe drept cuvine-se celui săr­bătorit astăzi de o ţară întreagă, marelui pionier al artei naţionale româneşti C. Nottara. In numele trupei din Vimna Director T. MAZO DISCURSUL D LUI CATON THEO­­DORIAN In numele Soc. „Autorilor drama­tici“ vorbeşte d. Caton Theodorian, care spune: Din rasa actorilor mari, ca de Max, ca Agatha Borsescu, ca Ven­tura, ai fi strălucit, Nottara, pe sce­na Comediei, pe a Burg­ului, sau pe oricare altă scenă mare a lui Dar credincios pământului in care te-ai născut, tu te-ai mulţumit să vorbeşti inimilor şi minţilor alor tăi numai, in limba in care doinesc cântecile, se povestesc basmele şi se ţes epopeele. In limba lui Alecsandri, a lui Caragiale, a lui Delavrancea, a lui Goga, cincizeci de ani tu ai ser­vit scena teatrului românesc, ca un preot care nu şi-a schimbat oddi­­du­ht niciodată şi n'a vroit să citea­scă in alte evanghelii. De aceea din pământul ţării tale, îngheţat de iarnă, au înflorit florile cele med frumoase, de ţi se affem in cale fi-fi sărută fruntea. Pe cei rupţi de pământul nostru fi iubim, de departe, pentru noi, pe tine te admirăm, te proslăvim fi te iubim de lângă inimă —­ pentru tine. Prin tine, Nottara, a triumfat tot ce­l mai bun şi mai frumos intr'un neam: iubirea limbei strămoşeşti înnobilată de artă. E cea mai mare glorie ce încarcă pe un comedian mare, cum eşti. Autorii dramatici români, credin­cioşi cultului limbei româneşti fi­­e nnchină. Vorbesc apoi d-nu­l Romulus Vrăbiescu —­ In numele artiştilor lirici şi dramatici. C. Tănase — din partea Soc. „Sce­na“. I. Ianovici, In numele artiştilor unguri şi minoritari. G. Carassy In numele artiştilor Ba­sarabeni. RĂSPUNSUL MAESTRULUI NOTTARA La sfărşit. Maestrul Nottara, ia cu­vântul. Mulţumeşte in primul rând familiei, regale pentru einst«« ce i-a adus, luând parte la sărbătorirea sa, şi foarte emoţionat răspund« tataron Rare ori am avut prilejul să tree dincolo da cortină şi să stau In faţa d-voastrfi In adevărata înfăţişare a persoanei mele, cum o lao­ta astfi­­searfl ca să vă mulţumesc cu adâncă recunoştinţă pentru manifestaţia de simpatie ce îmi arătaţi pentru mun­ca celor 80 de ani o« am depne In­amnţia Teatrului Naţional. Sunt fericit că am putut asista la propăşirea la care a av an­ Teatrul Naţional, şi sunt mulţumit ori am contribuit şi eu ca cel 50 de ani al mei de muncă neintreruptă la reali­zarea acestei prop&şli. S‘a Înfăptuit astă sforţare sub ochii d-voastră, şi ca sprijinul d-voastră, şi evoluţa prin care a trecut arta noastră teatrală, a fost sugerată de evoluţia prin care a trecut sufletul d-voastrfi, şl orice Inovaţie se va rea­liza şi de aci Înainte va îl pornită tot din acel Imbold, fiindcft ziefitoarea românească : „De la lume adunate şi la lume Iarăşi date“, este formula ne­­peritoare dela care eu Însumi m'am Inspirat ca să pot căpăta adevărul In Interpretarea rolurilor mele. Am peste 700 de creaţiuni de ro­luri In aceşti 80 de ani de teatru, şi le-am interpretat cu tot dichlant şi cu tot avantaj sufletesc pe care le dato­rase numai contactulul cu d-voastră, cari mi-aţi dat aprobarea la Înfiripa­rea lor precum şi Încurajarea d'a merge şi mal departe. întemeiat pe pilda din trecat nă­­dăjdnesc că şi de aci Înainta voi găsi sprijinul trebuincios nu d-voastră, dacă bunul Dumnezeu mă va Îngădui să am Încă zile da trăit tn deplină sănătate şl fără metehnele supărfi­­cioase pe care vremea le aduce, şi dintre care cea mal rea este perdeaua ce se lasă pe mintea autorului şi a­­tunci şi perdeaua de la scenă se la­să in faţa lui, pentru totdeauna. Cu o vie satisfacţia, am primit mi­siunea da a vorbi in numele ministe­rului de arte. Cu ce cuvinte de laudă aş putea saluta admirabila d-tale ac­tivitate ? Sunt sărbători care pornesc din a­­vântul sufletesc al tuturor, la care iau parte toţi oamenii de bine, şi nu care întâlneşti o impresionantă una­nimitate. Este numai locul de întâlnire, unde scriitori, artişti şi public prezintă om­a­giul, pe care de mult conştiinţa lor, 11 hotărâse, 50 de ani, de muncă stator­nică, fără preget şi fără răsplată, nu sbuciumata lume a Teatrului, ţi-a câş­ştigat admiraţiunea tuturor. Şi nu es­te admiraţia rece, care restrânge nu­mai respectul pentru creaţiunile ar­tistice, ci în aplauzele lor ghiceşti dra­gostea pentru acel care a ştiut să se menţină artist şi om superior. Este în această unanimă aprobare reflexul unei activităţi pe care o do­mină conştiinţa. Sunt aşa de rari oamenii despre cari se poate spune acest lucru! In rolurile care ţi se în­credinţează se simte pregătirea de­plină, a actorului care îşi dă seama că este chemat să cultive şi să Înalţe sufletul publicului. In cursurile pre­date la Conservator şi continuate prin punerea In scenă a pieselor, a­­celaş spirit disciplinat de Înţelegerea unei misiuni culturala Câte genera­ţiuni şi-au format educaţia artistică numai să fi vroit, din creaţiunile sau lecţiile d-tale, In public, In foager şi in conservator I 50 de ani ai risipit cu dărnicie, tot ce era frumos In sufletul d-tale I Aceşti 50 de ani pentru o singură răsplată I Frumuseţea fără seamăn a acestei seri I Te răsplăteşte Insă, din belşug, marea simpatie ce te în­conjoară şi pe care o citeşti In ochii tuturor. E publicul care nu uită emoţia cu­rată, fiorul sfânt al artei, cu care Tai Inobilat, camarazii care răsplătesc in această seară probitatea d-tale exem­plară şi conduita care a înălţat pres­tigiul profesiune!­lor, sunt dregătorii statului cari recunosc marea d-tale contribuţie la progresul artei tn ţara noastră. Dar, tn afară de aceste merite, pe care nu le poţi releva fără a scădea din amploarea lor, cred că, această festivitate are o semnificaţie şi mal înaltă Intr’o epocă In care materia­lismul, a «cobortt nivelul mortal al omenirel, iată-ne vorbind despre un om cu sufletul neîntinat, absorbit de cea mai curată dintre pasiuni: pasiu­nea frumosului. Luptăndu-l cu toate greutăţile, l s-a străbătut purtat de un idealism, pe care nimic nu l-a pu­tut învinge. Nici nevoia, nici intrigile nici nedreptatea n’au pricinuit vre-o scădere. De aceea în activitatea d-tale de 50 de ani un teatru sărbătorim un ideal. Sărbătorim ceia ce dorim să fie în conştiinţa tuturor, pentru ca gene­­raţiunile ce se succed, să poată întări şi bnălţa o ţară. Ne gândim la fru­mosul d-tale exemplu şi am dori ca tineretul să păstreze in suflet această sărbătoare a talentului. DISCURSUL D. EMIL D. FAGURE Ia cuvântul după aceea, in numele asociaţiei criticilor, d. Emil Fagure. D-sa sa spune: Desen de Kapralik Maestrul Nottara (iu Ştefan cel Mare) Centenarul lui Paul-Louis Courier La 10 Aprilie viitor se vor îm­plini o sută de ani de la moartea faimosului pamfletar Paul-Louis Courier. Paul-Louis Courier dacă a fost un formidabil pamfletar liberal a cărui vehemenţă a contribuit la clătinarea Restaurației, n’a fost mai puţin un spirit ales de o rară distincţie. Era unul din eleniştii pasionaţi al timpului şi lui se da­­toreşte o frumosă traducere a lui Daphnis şi Chloe. Paul-Louis Courier — fost ofi­ţer — s’a amestecat în politică mai mult — se pare — pentru a’şi manifesta darurile Intelectuale. A mai scris şi pamflete literare şi o „Corespondenţă“. «gN#M­ M|ngNOi Causeril sentimentale După amiază Lungită intre perne, citeşti cu gene grele O carte de iubire de-un psiholog savant Şi nici nu bagi de seamă cum, brun, insinuant, Amurgul se strecoară calm­ prin jaluzele. Din sobă luminează melodramatic jarul!..., In fine­­.„ Cartea pică inertă pe covor Şi-asculţi preocupată de-un gând b­bietor Ca un motan de txikel, cum toarce samovarul!... E ceasul cald şi tainic când ne aşteaptă ceaiul Când străzile repeta nocturna cantilenă Când becurile respiră vapori de-acetilenă Şi vremea sufocată iţi mişcă evantaiul. Când ploaia de lumine c'un orbitor deluviu Inundă besna deasă ce'ntr'una vrea să crească, Cdnd străzile se'nneacd sub lava omenească Pe care-o varsă­ oraşul erupt ca un veluviu. E ceasul bun tn care, îţi savurez prezenţa In salonaşul verde la adăpost de becuri Cdnd vorbele banale se-astupd cu foursecuri Şi ceaiul isi exală tulburător esența!..._____________ MIRCEA BOLDUR Meaturi, 28 ianuarire 1925 Institutul de înfrumuseţare Sucursala Institutului Fizioplastic din Paris STR. 8­FTU CONSTANTIN No. 3. îngrijirea feţei prin metode ştiinţifice: îndepărta­rea petelor, coşurilor, sbârciturilor, perilor. Depozit de creme, pudre lofium­ al Institutului din Paris. Orele de consultații de la IO — 18, 3 — 6. Cronica dramatică de SCARLAT PRODA TEATRUL REGINA MARIA­ ,MARŞUL NUPŢIAL“, PIESA IN 4 ACTE DE HENRI BATAILLE CU D-RA­MARIOARA VENTURA TEATRUL POPULARI REPREZENTAŢIILE DIN CLUJ TEATRULUI MAGHIAR Câtă distanţă de la îndrăgostita la Marşul Nupţial. E vorba bine Înţe­les de valoarea textului. In piesa lui Porto-Riche găseam chiar viaţa în desfăşurarea ei, ţipi prinşi sub spae de aetemitatis, un sémimen, ani­mator care conducea pe eroi ca fa­talitatea din tragedia antică, un su­flu de poezie al amănuntului, un dialog şi o tehnică subordonată su­fletescului. Cu Bataille lucrurile se schimbă. Poetul lui „Songe d'un soir d'amour", acela care a cântat atât de evocator: I« passi­e'est un second coeur qui bat un nou»..., este ca au­tor dramatic un romantic întârciat, un tehnician care voeşte să demon­streze o temă favorită. Eroii lui voesc să arate că viaţa e brutală, că sufletele de elită se fa­nează la lumina soarelui, că sensi­bilitatea poetică nu are sens şi nu poate via în mijlocul neînţelegerii generale. De aceia, eroii lui Bataille — a­­mintiţi-vă pe câţiva: Fecioara Rătă­cită, Poliche, Le Phalène, Gritce de Plessans etc. sunt cu toţii desrădă­cinaţi, fiinţe singulare, dotate cu o sensibilitate maladivă care când nu se desăvârşesc prin sinucidere, ră­mân complet izolaţi. Vă aduceţi a­­minte de bietul Poliche? Eroii lui Bataille au un elan prea mare, care depăşeşte posibilităţile lor de realizare«. Sunt romantici şi fără mijloace de Înfăptuire. Şi de aceia se zbat zadarnic şi dureros Intr’o ra­tare în care sunt condamnaţi prin construcţia lor sufletească. Nu pot fărâma legea care-i subordonează. A­­tunci fug sau se sinucid. De adaptat nu se pot adapta nici­odată. Din această cauză teatrul lui Ba­taille este o frescă de rataţi. Ce este oare Grâce de Plessans, eroina Mar­şului Nupţial? O sensibilitate maladivă, atrasă spre misticism, cu dorinţi nemărtu­risite de sacrificiu. Grâce ar fi voit să se devoteze vieţii monacale. Ar fi voit să fie logodnica lui Christ O în­tâmplare îi scoate înainte, în casa părinţilor ei, pe Claude, un umil profesor de pian. Sufletul ei era in­­clinat spre sacrificiu. E atât de fi­resc pentru anumite firi. Pe unii îi satisface acţiunea, biruinţa şi gloria, pe alţii sacrificiul inutil, devotamen­tul, iubirea neîmpărtăşită, goana du­pă un ideal intangibil. Cine are dreptate? Nimeni nu poate şti, fiind­că nu suntem subordonaţi decât do­rinţă de a ne asigura mica noastră fericire pe acest pământ. Şi nu ace­laş lucru poate mulţumi pe toată lu­mea. Grâce de Pressans, Îşi fixează idea­lul ei ln Claude, profesorul de pian, un tip destul de simplu şi desigur, după cum vom vedea mai târziu, cu mult sub nivelul aspiraţiilor şi pre­tenţiilor acestei fete care e un spirit Intr’adevăr superior. De ce Grace II alege pe Claude? Cum e posibil, veţi spune d-voastră, ca o fiinţă dotată cu atâta instinct, inteligenţă, fineţe, cultură şi sensibilitate să-şi planeze astfel sentimentele? Şi cu toate as­tea e atât de firesc. Dragostea la o anumită vârstă nu e o chestie de a­­legere. E numai o Întâmplare. E legea fi­rii, care-şi cere drepturile ei impe­rioase şi ceea ce iubim atunci nu e omul, ci dragostea însăşi. Dacă e unul sau cellalt, nu are importanţă. Iubim pe acel, sau pe aceia, care ne iese înainte. Atât iubim propria noa­stră proiectare, propria noastră ilu­zie, sau căte­odată, ceea ce ne în­chipuim că ne poate completa. Câţi sunt acei fericiţi, cari pot spune după ce au trecut anii peste ei, că Întotdeauna au ştiut să aleagă, câţi sunt mai ales aceia, cari dacă ar fi să reînceapă viaţa s-ar mai o­­pri acolo, unde au ales altă dată? Şi credeţi efi Grace de Plesans du­­pă ce se fixează la Claude, după ce­­ fuge cu el de acasă, fiindcă pă­rinţii n'au voit să-i dea consimţi­­mântul, sau tocmai fiindcă n'au voit să i-l dea,­­ copiii au întotdeauna sentimentul contrazicerii şi cele mai mari nenorociri provin din cauza a­cestei neînţelegeri a părinţilor, — credeţi că Grace nu-şi d­ă seama că Claude e un biet profesoraş de pia­no, timid, blănd, poate prea blând, neumblat In lume, care nu ştie să-şi facă nodul cravatei, nu-şi schimbă gulerul şi umblă cu pantalonii ne­călcaţi? Credeţi că dânsa nu-şi dă seama de toate astea? Credeţi că Grace, care observă cel mai mic a­­m­ănunt sufletesc, care se impresio­nează de fiecare culoare şi de fiecare nuanţă, nu vede că a greşit în ale­gerea ei? Vă Înşelaţi. Dânsa observă ca şi noi, poate mai bine ca noi, dar se încăpăţânează să stăruie. Aici în­cepe romantismul ei. Oricare din co­munii muritori de rând sar fi dus la tribunal şi ar fi obţinut un di­vorţ pentru cauze determinate: ne­potrivire de caractere. Dar Grace nu admite că s'a înşelat. Ar fi prăbuşi­rea ei totală. Are atâta încredere într'însa încât mai de­grabă, se minte, se ameţeşte, se înşeală, decât să-şi mărturiseas­că în faţa propriilor ei ochi, greşala făptuită. Simţi cum la fiecare moment Îşi adună argumentele ca să se convin­gă de contrariul. Nu, nu voeşte să şi ia vălul, pe care ea singură şi-l Înde­seşte pe ochi. Nici nu îndrăzneşte să se mai uite In sufletul ei acolo în a­­dâncuri, acolo unde ea singură şi-ar fi judecătorul cel mai necruţător. Dimpotrivă. Ii caută calităţi lui Cla­ude. II găseşte bun. Da. Oameni bo­gaţi, culţi şi inteligenţi sunt pe toate drumurile. Ea a voit un om simplu şi bun. Pentru el va lucra, pent el va lupta şi se va sacrifica. Claude va reprezenta in dorinţa ei de sacri­ficiu, omul care va fi idealul ei ab­solut. Sigur că dacă viaţa nu i-ar fi vio­lentat cu brutalitate convingerile şi dacă undeva Int un colţ de provin­cie ar fi putut trăi cu Claude, — Grace ar fi devenit o mamă bună, murind anonimă şi Îngropând­u-şi într-un ideal menajer elanurile ei superioare. Câţi indivizi de calitate superioară nu pier din lipsa unor condiţiuni prielnice. In marea massfi neştiuţi de nimeni, pe câţi nu-i în­ghit nevoile şi viaţa, care nu • In fond decât o serie de renunţări suc­cesive. Dar Grâce vine la Paris. Poate că în sufletul ei mai păstrează credinţa că Claude ar putea ajunge un pla­niat celebru.. Oamenii care crock îl iubesc cu atâta putere de sacrificiu au toate credinţele şi toate In­drăz­­neiile speranţei pentru omul iubit La Paris, Claude apare In adevă­rata lui lumină. Mai sărac ca Intot­­deuna, mai timid ca nici­odată, mai nepregătit ca oricând. II vezi după cum calcă, după cum stă retras în­­tr'un colt după cum nu ştie să-şi ceară măcar dreptul lui că va fi de­finitiv învins. Dar Grace veghi­ază. Dorinţa ei de a nu se fi înşelat in alegerea făcută II dă îndrăzneli ne­­bănuite, nebuneşti. îşi calcă în pi­cioare orice mândrie. Când şi în ea altă ocazie s'ar fi dus dânsa la prie­tena ei Suzanne -Lechatellier, ca să-i ceară un serviciu? Ar fi preferat să moară de foame şi n'ar fi făcut-o. Acum nici nu ezită fiindcă e vorba de Claude. Şi îşi în­vinge bătăile inimii ca şi revolta ca să nu izbucnească atunci când Su­zanne îi face observaţii pentru ale­gerea ei. La sfârşit obţine pentru bietul Claude, profesorul de pian un post de contabil într'unul din birou­rile lui Roger Lechatellier, soţul pri­etenei ei. E prima victorie, dobândită cu o renunţare nemărturisită, dar cu a­­tât mai dureroasă. Claude va fi funcţionar contabil ca să poată trăi Şi ea, care fugise cu un artist cu un pianist. Nu spune nimănui, nu su­­flă nici un cuvânt Dar cât de mult o doare. • Imediat ce intrăm in desfăşurarea piesei cădem insă In plină melodra­mă. Sufletescul e viu, tratarea e me­lodramatică, romanțioasă și căutată Fiindcă vizita pe care mândrul domn Lechatellier o face lui Grace de Plessans în mansarda ei, e neve­rosimilă și falsă. In primul act Ro­ger nici nu-i dăduse vreo importan­ță. Acum Lechatellier se arată din­­tr'odată aprins și urcă atâtea scări dintr'un cartier sărac ca s'o vadă. Nu, nu e justificat. Se poate Întâm­pla. Viaţa oferă lucruri mult mai curioase, dar nu e motivat. Şi Ro­ger, care crede că-şi va putea plăti cu Grace o fantezie de o oră, întâl­neşte o femeie cum nici nu bă­nu­ia. (Continuarea în pag. II-a) Desen de Kapralik D-na Maria Ventura Grece de Plessaus % Desen de K­apralik D. Ioan Manolescu Claude Morillot

Next