Rampa, ianuarie 1925 (Anul 8, nr. 2155-2178)
1925-01-28 / nr. 2175
AHUL VIII NO. 2175 »part MŰIK 0 Irt eter: H. FAUST MOHR. Prfohfladnter: SOARLAT FRODA. Btaremlta i Basara««, ab1. Slrtndar 7, «ttjai I. Teletem i Ofraath 4T/S8; Radaaţie «I Admlnlatratla f1/88. Ion Slavici şi premiul Naţional de proză de PERPESICIUS Se fac pregătirile pentru decernarea, în, anul acesta, a celor două premii a 100.000 lei, de proză şi poezie. Sunt premiile naţionale, instituite încă de anul trecut pentru încoronarea unei activităţi literare. Nu e vorba stt progpoeticum, ca să nu repetăm experienţa premiului Goncourt din anul acesta, când cei ce întruniseră cele mai multe sufragii la plebiscitul de probă, al cetitorilor pu au obţinut nici un vot. Surprizele sunt însemnate premierilor, Riscul e o zeitate cu două obraze ca un alt lanus. De aceea nici nu vom vorbi despre premiul naţional de poezie. Ii vom lăsa întreagă virginitatea laurului cu care va încinge fruntea celui alea. •Sa spunem ceva despre cel de proză. El a fost obiectul unei atenţiuni deosebite, mai ales anul acesta. Confratele nostru, du Teodorescu Branişte, în neîntrerupt tinereasca sa generozitate, printr’o scrisoare deschisă publicată In „Cuvântul Liber” şi adresată d-lui Brătescu-Voineşti, mai iutii, şi printr’o anchetă continuată In „Aurora”, mai apoi, determină consensul aproape general, frontul impunător al scriitorilor români, ce sunt de părere că, anul acesta, cel mai indicat pentru premiul national de proză est® d. Ion Slavici. * Chestiunea prezintă mai multe aspecte şi este o obligaţie să le cercetăm. Intâiu, chestiunea premiuluirational de proză. Am mai avut prilejul să vorbim, chiar în aceste coloane, despre utilitatea premiilor literare. Emulaţia pe care o stârnesc răscumpără cu mult neînsemnatele dezavantagii pe care le trag, după sine, inerent şi firesc. Trena are riscurile ei şi premiul literar e o astfel de trejii. Premiile sunt cu atât mai necesare în tânăra noastră literatură în care scriitorii trăind din ■cri sul lor sunt prea mulţi şi pentru degetele unei singure mâini. Sin premiu naţional, o recompensă mai sensibilă, menită să încoroneze o activitate literară, e nu se poate mai bine venit, ca o slabă Consolare pentru truda unui apostolat literar. D. Eugen Lovinescu scriind, cu prilejul acesta, e de părere să se fragmenteze premiul de cele a 25.000 lei pentru încurajarea și răsplătirea literaturii cu recite anuale. Ar fi de răspuns că 8 premii (proză și poezie) adăugate la cele deja existente, din care multe reprezintă guma cerută de d-sa iar altele o Întrec (ale Academiei, al ziarului „Dimineaţa"), atâtea şi cu celelaii, ar face, poate, ca de fiecare operâ — literară, nu tipografică, — să se institue un premiu Principiul selecţiunii care prezidă acordarea lor, ar fi nesocotit. Iar chiar dacă, într’o bună zi, eflorescenţa literaturii noastre ar cere multiplicarea premiilor, nici atunci n’ar sta rău unui premiu de distincţie, acordat nu unei opere ci unei activităţi. Odată dobândit principiul utilităţii acestor recompense naţionale, se înţelege că prestigiul lor trebueşte protejat cu deosebită atenţie. E vorba de o ierarhizare a candidaţilor laureaţi. Un examen cât de sumar al amfiteatrului literelor noastre contemporane, te obligă să-ţi opreşti privirea, cu emoţie şi timiditate pe creştetul încărunţit al Ini Ion Slavici.Tovarăşul de confidente şi de muncă al Ini Eminescu şi al Ini Coşbuc, e ultimul stejar din dumbrava sfântă a clasicei raţii literare. Elevul de şcoală învaţă din paginile cărţilor să admire scrisul robust şi idealismul neînduplecat al eroilor lui Ion Slavici. Cetăţeanul, exercitându-se în practica virtuţiilor civice, se înduioşează de vigoarea neînduplecată a caracterului roman, zidit în betonul credinţelor sale. Cetitorul de toate zilele, se minunează de tinereţea scriitorului octogenar care abia sfârşeşte de publicat amintirile sale şi se şi porneşte pe calea lungă a unui nou roman. Atâtea şi atât de mari calităţi, design şi pe singurul laureat cu putinţă al premiului de proză din anul acesta, pe Ion Slavici. Dar, se va zice pe bună dreptate, situaţia n'a fost nici în anul trecut, alta. S’ar putea răspunde: era întâiul an al acordării premiilor şi nimeni nu se putea aştepta la o nedreptate ca aceea. De astă dată avem o experienţă dobândită şi tocmai pentru evitarea unei alteia, trebuia să se sune această mobilizare scriitoricească Dacă nu mă înşel, orice tactică, prescrie măsurile de prevederi Ion Slavici n’a fost, cum se cădea, întâiul laureat al premiului naţional de proză, din considerente de ordin politic. Dar atitudinea lui de o viaţă întreagă, dar sacrificiul energiei lui cheltuită pe altarul neamului, dar memoriile închisoriilor suferite de dânsul tocmai pentru convingerile lui, dar, mai presus de toate, valoarea superioară a operii lui literare — glorificare a limbii şi literaturii române — toate acestea, cer ca stăruinţă, reperarea injustiţiei de anul trecut. Acesta e şi sensul frontului, aproape unic, realizat de scriitori cu prilejul acordării premiului, în anul acesta. Membrii juriului se vor sesiza desigur. Sugestia confraţilor lor întru literatură e prea spontană şi prea, aproape, unanimă ca să nu le arate cu limpeziciune ce au de făcut. ............................................ LUCREZZIA RAR. Litanii negre Fiindcă câtă seară ești cea mai frumoasă, am să fi căm imnul divinităței tale... Nu boistit sălciu de mandolină fi nici behăit firav de chitară, vreau să violentei urechile tale cu imnul modernist și ascufit al jazs-bandului... Și tot sunt îmbrăcat la fel cu negrii ce se joacă cu »»ufrumentel«, Ie maltratează fi le sparg, — am să iau banjo-ul fi să mă avănt ca un bixar capel-maistru ce piruetează, se parancală, alunecă pe strălucirea parchetului, desfășură talentele unui premier— role dintr'un dans sălbatec, tntr'un sat situat mtre Tanezrouff si Ubanghi... Sunt negrul Sunt negru astăseard fi simt tn mine instincte de antropofag... A! N'ai cămaşe — evident — sub rochia ta subţire fi sănii tăi scot vârful, roi al nasului lor, ca doi „pehinois" adorați, ascunşi acolo... Mă prind — frumoasa mea —— că toate straiele tale, căntăresc o sută de grame, căci — iar mă prind — că tn afară de rochia definitivă și dreapta, n'ai decât ciorapii fi pantofii de fir... Al Sunt negru... Sunt negru... Știi? In satul nostru, sclavii st vând pe piață bucată cu bucată. Cel scot in vdmare se plimbă prin mijlocul târgului, gol, pentru ca trupul lui să trezească pofta de mâncare a mulţimei. Măcelarul îl urmează strigând: carne... cine doreşte o bucată de carne care a vorbit ?“ Unii cumpără braţele, alţii câte o coapsă, cei mai bogaţi carnea delicată şi dulce a obrajilor, alţii căte o bucată de piept şi pe măsură ce se învoesc din preţ, desenează cu un cărbune pe pielea victimei, bucata ce trebue tăiată... Al Delicioasele obiceiuri... Şi când tot omul e vândut, ei bine ?fiecareui ia cumpărătura... Ce întrebi ? Dacă nu te găsesc amatori decât pentru unele părţi? Ei bine... se taie numai ce s'a vândut... Restul se păstreaiă — viu — nn apă. AI Sunt negru I... Sunt negru I... Nu ţi se pare divino, că e culmea civilizaţiei să imiţi pe negri? Tu n'ai cămaşă şi eu sunt cântăreţ de banjo... Să uităm că suntem tn Europa... Vino ! Te voi apuca de părul tău tuns şi cu lovituri mari pe umerii tăi delicaţi, te voi face să înţelegi că te doresc nebun. Fără cuvinte, rânjind, cu ochii, albi, te voi sdrobi brutal subt pieptul meu fierbinte şi vei cunoaşte amorul minunat al antropofagilor sudanezi. Pielea ta va fi albastră de muşcături, buzele tale nu vor mai avea nevoe de roşul lui Guerlain fi ochii tăi — ţi-o promit — timp de o săptămână vor fi vineţi fără creion... Voi răsuci membrele tale subţiri până vor lua forma intortochiată a unui idol de lemn... Te voi lapida cu sărutări.» Te voi tortura cu subtilitatea mângăerilor mele rafinate... Aşa de rafinate că seamănă aidoma cu ceia ce maimuţele şi sălbatecii cunosc de când lumea... Căci astă seară eşti cea mai frumoasă şi tiu ai cămaşă cubi rochia ta definitivă... Iar eu sdrobind coardele unui banjo, sunt negru... Sunt negru.„ tceuli La un ceai dansant, colabororul nostru L. N... făcea „nițică curte" unei nostime cuconițe blondă ca o gogoaşă de borangic. — Astă seară, am să scriu versuri — începu *L — Da?... — M'a inspirat cineva.„ — Da? — Da... ș-am să ednt in versuri părul dumitale blond ochii dumitale clari și albaştrii.. — El lasd lasd !... Tot așa i-ai spus eri și verişoarei mele... — Vai... nu!... ie vreme ce ea e brună!... Intr'o familie, se discută seara după masă, despre iubire. Fiecare asistentfi dedea părerea sa și căuta să găsească definiţiei amorului comparaţii cit mai potrivite. Dintre toţi, numai prietenul nostru, sculptorul Mţau, nu găsea nimic de tis. Intre timp te servi cafeaua. O inspiraţie subită ti veni imediat ce filigeana cu conţinutul brun, aburi In faţă-l — Iubirea — tncepu el — s asemenea cafelei Calitatea unei cafele e tn funcţie de menaj... Tot afa fi dragostea. Cei doi soţi, se ceartă zilnic pe aceeaş temă. Bărbatul nu poate suferi soacrele. In consecinţă nu-şi cenzurează expresiile la adresa lor. — Dar este caraghios frate — isbucneşte intr'o zi, — soţia să vorbeşte tot timpul rău de soacre. — Ce fi pasă ție? — se supără soțul. — Nu vorbesc de soacră-ta, vorbesc de soacră mea.* 4 PAGINI 3 LEI Sărbătorirea maestrului Nottara Reprezentaţia festivă.—Discursurile rostite.—Răspunsul sărbătoritului Vinari seara, teatrul românesc, prin primul şi cel mai autorizat reprezentant al său, „Teatrul Naţional“ a sărbătorit pe maestrul Nottara, care a Împlinit cincizeci de ani de carieră artistică. A fost o sărbătoare mare, frumoasă şi rară. S-a reprezentat „Apus de Soare“ drama istorică a lui Barbu Delavrancea al cărei prim rol, Ştefan cel Mare, a fost creat de maestrul Nottara. Familia Regală a ţinut să ia parte la această grandioasă sărbătorire — şi să prindă pe pieptul maestrului darul regal: „Coroanei României“ In In gradul de mar ofiţer. Din partea Soc. Dramatic« d. Allatid Demetriad spune: Scumpe fi iubite Maestrei In vremea cdnd actorul era scos din rândurile oamenilor, cdnd pentru a îmbrăţişa meseria aceasta trebuia să rupi orice legături cu familia; măcat de focul sacru ai trecut peste toate prejudecăţile timpului şi te-ai devotat întreg carierei actoriceşti. Ai apucat vremuri extrem de grele când teatrul era socotit ca o distracţie, nu ca o şcoală de înaltă cultură. Ai jucat adesea la început in condiţiuni neprielnice, însă totdeauna ai sfinţit scena cu darul tău divin. Conştient de menirea ce destinul îţi rezervase ai învins toate greutăţile, ai isbdndit şi ai put temelii tolide teatrului de azi. Nu voi enumăra rolurile pe care le-ai creat in această jumătate de veac, ar fi să numesc aproape toate piesele ce s'au reprezentat pe aceste scânduri. Au trecut 60 de ani şi sămânţa pe care cu dărnicie ai sădit-o din marele tău suflet a dat roade bogate. Munca ta iubite Maestre e încununată de strălucirea la care s'a ridicat literatura şi arta dramatică română. Noi artiştii teatrului naţional din Bucureşti, vlăstare crescute la rădăcina ta, falnic stejar al artei, te înconjurăm cu dragoste şi recunoştinţă; iţi înălţăm imn de slavă, ţie, dascăl răbdător şi îngăduitor, îndrumător al frumosului, mândria noastră! In amintirea sărbătoarei de azi, cu timiditate te rugăm să primeşti această piatră preţioasă, ale cărei raze pălesc faţa de lumina ce reverţi de o jumătate de secol asupra teatrului românesc. Am fericita însărcinare iubite maestre să te anunţ, că cu prilejul jubileului de azi, un grup de admiratori, au hotdrtt să-ţi ofere un cămin fn care să te adăposteşti înconjurat de laurii gloriei tale fi de neţărmurita admiraţie fi dragoste ei cu toţii iţi păstrăm. CUVANTAREA DIRECTORULUI GENERAL AL TEATRELOR Vorbefte apoi d. Valjan — directorul general al teatrelor — in numele guvernului. Maestrul Ilustre sărbătorit. De obiceium acesta a fost locul de la care criticii dramatici au vorbit despre d-ta. Dacii Asociaţiunea lor c azi aci nu « de astădată pentru a studia, explica fi comenta nenumăratele aspecte sub cari ai apărut In glorioasa d-tale carieră, ci pentru a face eor un imunui de recunoştinţă şi de slavă pe care ţi-l ridici glasul naţiunei pe care o ilustrezi. Vechiul d talt prieten Shakespeare te-a făcut să reaminteşti adesea un „Hamlet“ că actorii sunt o prescurtare a timpului în care trăisc. Ce minunată prescurtare istorică este atunci viaţa d-tale ! Cronicele teatrului românesc vor povesti că ţi-ai început viaţa de actor alături de boer Matei Millo şi cu nestrămutata credinţă şi cu neasemănată patimă ai slujit altarului acesta sub care Hasdeu,Alecsandri şi Caragiale au văzut Principatele Unite inchegăndu-se in Regatul României libere, alta, sub care Delavrancea, larga fioga au văzut împlinit visul de secole al Domnilor români pe cari nu odată i-a reînviat cuvântul şi gestul d-tale superb. Un actor care, ca d-ta, rezumă epopeea celei mai fericite jumătăţi de veac din Istoria ţărei sale, poate spune că a fost unul din marii animatori ai sufletului românesc. Aspiraţiunea noastră, urează şi scenei şi Conservatorului să te păstreze încă ani mulţi la vigoarea pe care ţi-o admirăm azi. Trupa din Vena, prin directorul ei —id. M. Maso, a rnmânat maestrului Nottara, un pergament cu următoarea inscripţie: Trupa din Vilna—mladă de pe arborele renaştarei noastre culturale In graiul idiş — purtându-şi de doi ani prin ţara românească, râvna de a crea, — socoate drept o cinste şi o datorie să iee parte la măreaţa sărbătoare pe care scena Română o prăznuieşte In persoana Ta, Maestre Constantin Nottara ! Luminile, — cari s'au ridicat din strălucitoarele Tale Înfăptuiri artistice vreme de o jumătate de veac tnt&lnitu-s’au, de bună seamă, tn Inalturi cu flacăra Întâii noastre torţe teatrale pe care arta scenică evreeascâ a aprins-o şi dânsa, tot cu cincizeci de ani în urmă, pe pământul acestei ţări. Slavă cuvine-se Artei, — în viitor stăpânitoare a lumei, serafimul sfintelor emoţii ale înfrăţirii dintre neamuri. Slavă pe drept cuvine-se celui sărbătorit astăzi de o ţară întreagă, marelui pionier al artei naţionale româneşti C. Nottara. In numele trupei din Vimna Director T. MAZO DISCURSUL D LUI CATON THEODORIAN In numele Soc. „Autorilor dramatici“ vorbeşte d. Caton Theodorian, care spune: Din rasa actorilor mari, ca de Max, ca Agatha Borsescu, ca Ventura, ai fi strălucit, Nottara, pe scena Comediei, pe a Burgului, sau pe oricare altă scenă mare a lui Dar credincios pământului in care te-ai născut, tu te-ai mulţumit să vorbeşti inimilor şi minţilor alor tăi numai, in limba in care doinesc cântecile, se povestesc basmele şi se ţes epopeele. In limba lui Alecsandri, a lui Caragiale, a lui Delavrancea, a lui Goga, cincizeci de ani tu ai servit scena teatrului românesc, ca un preot care nu şi-a schimbat oddiduht niciodată şi n'a vroit să citească in alte evanghelii. De aceea din pământul ţării tale, îngheţat de iarnă, au înflorit florile cele med frumoase, de ţi se affem in cale fi-fi sărută fruntea. Pe cei rupţi de pământul nostru fi iubim, de departe, pentru noi, pe tine te admirăm, te proslăvim fi te iubim de lângă inimă — pentru tine. Prin tine, Nottara, a triumfat tot cel mai bun şi mai frumos intr'un neam: iubirea limbei strămoşeşti înnobilată de artă. E cea mai mare glorie ce încarcă pe un comedian mare, cum eşti. Autorii dramatici români, credincioşi cultului limbei româneşti fie nnchină. Vorbesc apoi d-nul Romulus Vrăbiescu — In numele artiştilor lirici şi dramatici. C. Tănase — din partea Soc. „Scena“. I. Ianovici, In numele artiştilor unguri şi minoritari. G. Carassy In numele artiştilor Basarabeni. RĂSPUNSUL MAESTRULUI NOTTARA La sfărşit. Maestrul Nottara, ia cuvântul. Mulţumeşte in primul rând familiei, regale pentru einst«« ce i-a adus, luând parte la sărbătorirea sa, şi foarte emoţionat răspund« tataron Rare ori am avut prilejul să tree dincolo da cortină şi să stau In faţa d-voastrfi In adevărata înfăţişare a persoanei mele, cum o laota astfisearfl ca să vă mulţumesc cu adâncă recunoştinţă pentru manifestaţia de simpatie ce îmi arătaţi pentru munca celor 80 de ani o« am depne Inamnţia Teatrului Naţional. Sunt fericit că am putut asista la propăşirea la care a av an Teatrul Naţional, şi sunt mulţumit ori am contribuit şi eu ca cel 50 de ani al mei de muncă neintreruptă la realizarea acestei prop&şli. S‘a Înfăptuit astă sforţare sub ochii d-voastră, şi ca sprijinul d-voastră, şi evoluţa prin care a trecut arta noastră teatrală, a fost sugerată de evoluţia prin care a trecut sufletul d-voastrfi, şl orice Inovaţie se va realiza şi de aci Înainte va îl pornită tot din acel Imbold, fiindcft ziefitoarea românească : „De la lume adunate şi la lume Iarăşi date“, este formula neperitoare dela care eu Însumi m'am Inspirat ca să pot căpăta adevărul In Interpretarea rolurilor mele. Am peste 700 de creaţiuni de roluri In aceşti 80 de ani de teatru, şi le-am interpretat cu tot dichlant şi cu tot avantaj sufletesc pe care le datorase numai contactulul cu d-voastră, cari mi-aţi dat aprobarea la Înfiriparea lor precum şi Încurajarea d'a merge şi mal departe. întemeiat pe pilda din trecat nădăjdnesc că şi de aci Înainta voi găsi sprijinul trebuincios nu d-voastră, dacă bunul Dumnezeu mă va Îngădui să am Încă zile da trăit tn deplină sănătate şl fără metehnele supărficioase pe care vremea le aduce, şi dintre care cea mal rea este perdeaua ce se lasă pe mintea autorului şi atunci şi perdeaua de la scenă se lasă in faţa lui, pentru totdeauna. Cu o vie satisfacţia, am primit misiunea da a vorbi in numele ministerului de arte. Cu ce cuvinte de laudă aş putea saluta admirabila d-tale activitate ? Sunt sărbători care pornesc din avântul sufletesc al tuturor, la care iau parte toţi oamenii de bine, şi nu care întâlneşti o impresionantă unanimitate. Este numai locul de întâlnire, unde scriitori, artişti şi public prezintă omagiul, pe care de mult conştiinţa lor, 11 hotărâse, 50 de ani, de muncă statornică, fără preget şi fără răsplată, nu sbuciumata lume a Teatrului, ţi-a câşştigat admiraţiunea tuturor. Şi nu este admiraţia rece, care restrânge numai respectul pentru creaţiunile artistice, ci în aplauzele lor ghiceşti dragostea pentru acel care a ştiut să se menţină artist şi om superior. Este în această unanimă aprobare reflexul unei activităţi pe care o domină conştiinţa. Sunt aşa de rari oamenii despre cari se poate spune acest lucru! In rolurile care ţi se încredinţează se simte pregătirea deplină, a actorului care îşi dă seama că este chemat să cultive şi să Înalţe sufletul publicului. In cursurile predate la Conservator şi continuate prin punerea In scenă a pieselor, acelaş spirit disciplinat de Înţelegerea unei misiuni culturala Câte generaţiuni şi-au format educaţia artistică numai să fi vroit, din creaţiunile sau lecţiile d-tale, In public, In foager şi in conservator I 50 de ani ai risipit cu dărnicie, tot ce era frumos In sufletul d-tale I Aceşti 50 de ani pentru o singură răsplată I Frumuseţea fără seamăn a acestei seri I Te răsplăteşte Insă, din belşug, marea simpatie ce te înconjoară şi pe care o citeşti In ochii tuturor. E publicul care nu uită emoţia curată, fiorul sfânt al artei, cu care Tai Inobilat, camarazii care răsplătesc in această seară probitatea d-tale exemplară şi conduita care a înălţat prestigiul profesiune!lor, sunt dregătorii statului cari recunosc marea d-tale contribuţie la progresul artei tn ţara noastră. Dar, tn afară de aceste merite, pe care nu le poţi releva fără a scădea din amploarea lor, cred că, această festivitate are o semnificaţie şi mal înaltă Intr’o epocă In care materialismul, a «cobortt nivelul mortal al omenirel, iată-ne vorbind despre un om cu sufletul neîntinat, absorbit de cea mai curată dintre pasiuni: pasiunea frumosului. Luptăndu-l cu toate greutăţile, l s-a străbătut purtat de un idealism, pe care nimic nu l-a putut învinge. Nici nevoia, nici intrigile nici nedreptatea n’au pricinuit vre-o scădere. De aceea în activitatea d-tale de 50 de ani un teatru sărbătorim un ideal. Sărbătorim ceia ce dorim să fie în conştiinţa tuturor, pentru ca generaţiunile ce se succed, să poată întări şi bnălţa o ţară. Ne gândim la frumosul d-tale exemplu şi am dori ca tineretul să păstreze in suflet această sărbătoare a talentului. DISCURSUL D. EMIL D. FAGURE Ia cuvântul după aceea, in numele asociaţiei criticilor, d. Emil Fagure. D-sa sa spune: Desen de Kapralik Maestrul Nottara (iu Ştefan cel Mare) Centenarul lui Paul-Louis Courier La 10 Aprilie viitor se vor împlini o sută de ani de la moartea faimosului pamfletar Paul-Louis Courier. Paul-Louis Courier dacă a fost un formidabil pamfletar liberal a cărui vehemenţă a contribuit la clătinarea Restaurației, n’a fost mai puţin un spirit ales de o rară distincţie. Era unul din eleniştii pasionaţi al timpului şi lui se datoreşte o frumosă traducere a lui Daphnis şi Chloe. Paul-Louis Courier — fost ofiţer — s’a amestecat în politică mai mult — se pare — pentru a’şi manifesta darurile Intelectuale. A mai scris şi pamflete literare şi o „Corespondenţă“. «gN#M M|ngNOi Causeril sentimentale După amiază Lungită intre perne, citeşti cu gene grele O carte de iubire de-un psiholog savant Şi nici nu bagi de seamă cum, brun, insinuant, Amurgul se strecoară calm prin jaluzele. Din sobă luminează melodramatic jarul!..., In fine.„ Cartea pică inertă pe covor Şi-asculţi preocupată de-un gând bbietor Ca un motan de txikel, cum toarce samovarul!... E ceasul cald şi tainic când ne aşteaptă ceaiul Când străzile repeta nocturna cantilenă Când becurile respiră vapori de-acetilenă Şi vremea sufocată iţi mişcă evantaiul. Când ploaia de lumine c'un orbitor deluviu Inundă besna deasă ce'ntr'una vrea să crească, Cdnd străzile se'nneacd sub lava omenească Pe care-o varsă oraşul erupt ca un veluviu. E ceasul bun tn care, îţi savurez prezenţa In salonaşul verde la adăpost de becuri Cdnd vorbele banale se-astupd cu foursecuri Şi ceaiul isi exală tulburător esența!..._____________ MIRCEA BOLDUR Meaturi, 28 ianuarire 1925 Institutul de înfrumuseţare Sucursala Institutului Fizioplastic din Paris STR. 8FTU CONSTANTIN No. 3. îngrijirea feţei prin metode ştiinţifice: îndepărtarea petelor, coşurilor, sbârciturilor, perilor. Depozit de creme, pudre lofium al Institutului din Paris. Orele de consultații de la IO — 18, 3 — 6. Cronica dramatică de SCARLAT PRODA TEATRUL REGINA MARIA ,MARŞUL NUPŢIAL“, PIESA IN 4 ACTE DE HENRI BATAILLE CU D-RAMARIOARA VENTURA TEATRUL POPULARI REPREZENTAŢIILE DIN CLUJ TEATRULUI MAGHIAR Câtă distanţă de la îndrăgostita la Marşul Nupţial. E vorba bine Înţeles de valoarea textului. In piesa lui Porto-Riche găseam chiar viaţa în desfăşurarea ei, ţipi prinşi sub spae de aetemitatis, un sémimen, animator care conducea pe eroi ca fatalitatea din tragedia antică, un suflu de poezie al amănuntului, un dialog şi o tehnică subordonată sufletescului. Cu Bataille lucrurile se schimbă. Poetul lui „Songe d'un soir d'amour", acela care a cântat atât de evocator: I« passie'est un second coeur qui bat un nou»..., este ca autor dramatic un romantic întârciat, un tehnician care voeşte să demonstreze o temă favorită. Eroii lui voesc să arate că viaţa e brutală, că sufletele de elită se fanează la lumina soarelui, că sensibilitatea poetică nu are sens şi nu poate via în mijlocul neînţelegerii generale. De aceia, eroii lui Bataille — amintiţi-vă pe câţiva: Fecioara Rătăcită, Poliche, Le Phalène, Gritce de Plessans etc. sunt cu toţii desrădăcinaţi, fiinţe singulare, dotate cu o sensibilitate maladivă care când nu se desăvârşesc prin sinucidere, rămân complet izolaţi. Vă aduceţi aminte de bietul Poliche? Eroii lui Bataille au un elan prea mare, care depăşeşte posibilităţile lor de realizare«. Sunt romantici şi fără mijloace de Înfăptuire. Şi de aceia se zbat zadarnic şi dureros Intr’o ratare în care sunt condamnaţi prin construcţia lor sufletească. Nu pot fărâma legea care-i subordonează. Atunci fug sau se sinucid. De adaptat nu se pot adapta niciodată. Din această cauză teatrul lui Bataille este o frescă de rataţi. Ce este oare Grâce de Plessans, eroina Marşului Nupţial? O sensibilitate maladivă, atrasă spre misticism, cu dorinţi nemărturisite de sacrificiu. Grâce ar fi voit să se devoteze vieţii monacale. Ar fi voit să fie logodnica lui Christ O întâmplare îi scoate înainte, în casa părinţilor ei, pe Claude, un umil profesor de pian. Sufletul ei era inclinat spre sacrificiu. E atât de firesc pentru anumite firi. Pe unii îi satisface acţiunea, biruinţa şi gloria, pe alţii sacrificiul inutil, devotamentul, iubirea neîmpărtăşită, goana după un ideal intangibil. Cine are dreptate? Nimeni nu poate şti, fiindcă nu suntem subordonaţi decât dorinţă de a ne asigura mica noastră fericire pe acest pământ. Şi nu acelaş lucru poate mulţumi pe toată lumea. Grâce de Pressans, Îşi fixează idealul ei ln Claude, profesorul de pian, un tip destul de simplu şi desigur, după cum vom vedea mai târziu, cu mult sub nivelul aspiraţiilor şi pretenţiilor acestei fete care e un spirit Intr’adevăr superior. De ce Grace II alege pe Claude? Cum e posibil, veţi spune d-voastră, ca o fiinţă dotată cu atâta instinct, inteligenţă, fineţe, cultură şi sensibilitate să-şi planeze astfel sentimentele? Şi cu toate astea e atât de firesc. Dragostea la o anumită vârstă nu e o chestie de alegere. E numai o Întâmplare. E legea firii, care-şi cere drepturile ei imperioase şi ceea ce iubim atunci nu e omul, ci dragostea însăşi. Dacă e unul sau cellalt, nu are importanţă. Iubim pe acel, sau pe aceia, care ne iese înainte. Atât iubim propria noastră proiectare, propria noastră iluzie, sau căteodată, ceea ce ne închipuim că ne poate completa. Câţi sunt acei fericiţi, cari pot spune după ce au trecut anii peste ei, că Întotdeauna au ştiut să aleagă, câţi sunt mai ales aceia, cari dacă ar fi să reînceapă viaţa s-ar mai opri acolo, unde au ales altă dată? Şi credeţi efi Grace de Plesans după ce se fixează la Claude, după ce fuge cu el de acasă, fiindcă părinţii n'au voit să-i dea consimţimântul, sau tocmai fiindcă n'au voit să i-l dea, copiii au întotdeauna sentimentul contrazicerii şi cele mai mari nenorociri provin din cauza acestei neînţelegeri a părinţilor, — credeţi că Grace nu-şi dă seama că Claude e un biet profesoraş de piano, timid, blănd, poate prea blând, neumblat In lume, care nu ştie să-şi facă nodul cravatei, nu-şi schimbă gulerul şi umblă cu pantalonii necălcaţi? Credeţi că dânsa nu-şi dă seama de toate astea? Credeţi că Grace, care observă cel mai mic amănunt sufletesc, care se impresionează de fiecare culoare şi de fiecare nuanţă, nu vede că a greşit în alegerea ei? Vă Înşelaţi. Dânsa observă ca şi noi, poate mai bine ca noi, dar se încăpăţânează să stăruie. Aici începe romantismul ei. Oricare din comunii muritori de rând sar fi dus la tribunal şi ar fi obţinut un divorţ pentru cauze determinate: nepotrivire de caractere. Dar Grace nu admite că s'a înşelat. Ar fi prăbuşirea ei totală. Are atâta încredere într'însa încât mai degrabă, se minte, se ameţeşte, se înşeală, decât să-şi mărturisească în faţa propriilor ei ochi, greşala făptuită. Simţi cum la fiecare moment Îşi adună argumentele ca să se convingă de contrariul. Nu, nu voeşte să şi ia vălul, pe care ea singură şi-l Îndeseşte pe ochi. Nici nu îndrăzneşte să se mai uite In sufletul ei acolo în adâncuri, acolo unde ea singură şi-ar fi judecătorul cel mai necruţător. Dimpotrivă. Ii caută calităţi lui Claude. II găseşte bun. Da. Oameni bogaţi, culţi şi inteligenţi sunt pe toate drumurile. Ea a voit un om simplu şi bun. Pentru el va lucra, pent el va lupta şi se va sacrifica. Claude va reprezenta in dorinţa ei de sacrificiu, omul care va fi idealul ei absolut. Sigur că dacă viaţa nu i-ar fi violentat cu brutalitate convingerile şi dacă undeva Int un colţ de provincie ar fi putut trăi cu Claude, — Grace ar fi devenit o mamă bună, murind anonimă şi Îngropându-şi într-un ideal menajer elanurile ei superioare. Câţi indivizi de calitate superioară nu pier din lipsa unor condiţiuni prielnice. In marea massfi neştiuţi de nimeni, pe câţi nu-i înghit nevoile şi viaţa, care nu • In fond decât o serie de renunţări succesive. Dar Grâce vine la Paris. Poate că în sufletul ei mai păstrează credinţa că Claude ar putea ajunge un planiat celebru.. Oamenii care crock îl iubesc cu atâta putere de sacrificiu au toate credinţele şi toate Indrăzneiile speranţei pentru omul iubit La Paris, Claude apare In adevărata lui lumină. Mai sărac ca Intotdeuna, mai timid ca niciodată, mai nepregătit ca oricând. II vezi după cum calcă, după cum stă retras într'un colt după cum nu ştie să-şi ceară măcar dreptul lui că va fi definitiv învins. Dar Grace veghiază. Dorinţa ei de a nu se fi înşelat in alegerea făcută II dă îndrăzneli nebănuite, nebuneşti. îşi calcă în picioare orice mândrie. Când şi în ea altă ocazie s'ar fi dus dânsa la prietena ei Suzanne -Lechatellier, ca să-i ceară un serviciu? Ar fi preferat să moară de foame şi n'ar fi făcut-o. Acum nici nu ezită fiindcă e vorba de Claude. Şi îşi învinge bătăile inimii ca şi revolta ca să nu izbucnească atunci când Suzanne îi face observaţii pentru alegerea ei. La sfârşit obţine pentru bietul Claude, profesorul de pian un post de contabil într'unul din birourile lui Roger Lechatellier, soţul prietenei ei. E prima victorie, dobândită cu o renunţare nemărturisită, dar cu atât mai dureroasă. Claude va fi funcţionar contabil ca să poată trăi Şi ea, care fugise cu un artist cu un pianist. Nu spune nimănui, nu suflă nici un cuvânt Dar cât de mult o doare. • Imediat ce intrăm in desfăşurarea piesei cădem insă In plină melodramă. Sufletescul e viu, tratarea e melodramatică, romanțioasă și căutată Fiindcă vizita pe care mândrul domn Lechatellier o face lui Grace de Plessans în mansarda ei, e neverosimilă și falsă. In primul act Roger nici nu-i dăduse vreo importanță. Acum Lechatellier se arată dintr'odată aprins și urcă atâtea scări dintr'un cartier sărac ca s'o vadă. Nu, nu e justificat. Se poate Întâmpla. Viaţa oferă lucruri mult mai curioase, dar nu e motivat. Şi Roger, care crede că-şi va putea plăti cu Grace o fantezie de o oră, întâlneşte o femeie cum nici nu bănuia. (Continuarea în pag. II-a) Desen de Kapralik D-na Maria Ventura Grece de Plessaus % Desen de Kapralik D. Ioan Manolescu Claude Morillot