Rampa, iunie 1925 (Anul 8, nr. 2278-2300)
1925-06-11 / nr. 2284
. Un vizionar al cerului D. KARNABATT Zilele acestea ,s’astins din viaţă, încărcat de ani rodnici şi glorie senină Camille Flamarion, astronomul popular şi celebru, care a călăuzit un şir de decenii serii de generaţii ale contemporanilor pe drumurile înflorite cu stele şi împodobite cu coloanele de planete, pedrumurile de luminos mister ce brădează cerurile şi infinitul. Nu ştiu câţi din profanii, pe care i-au fermecat cărţile lui, au învăţat din opera-irstă ,şi multiplă ceva din mecanica cerului ori din legile inflexibile şi eterne care călăuzesc astrele înevoluţiile lor prin spaţiile albastre. Geniul şi ştiinţa lui au dat omenirei altceva decât noţiuni ştiinţifice ori precise cuceriri personale în tărâmul vaporosalOrizonturilor, au dat sentimentul liric şi emoţionant al poeziei cerului isemsatia înfiorată a misterului lumilorşi vedenia grandioasă a infinitului. (Ga un pictor inspirat şi vizionar el a pictat în opera lui bolta imensă a eternului templu care este cerul, către care unanimitatea din epoca imemorială cânds’a ridicat în două labe, îşi îndreaptă ochii în clipele de visare şi durere, de curatăpasiune sufletească, de meditaţii şi misticism. Ne-a dat imaginea vie, caldă şi sugestivă aacestei boite, nu numai înarmonia conturului ei, în magia coloritului în care a tencuit-o mâna divină, în ceea ce ea înfăţişează poezie materialăşi plastică fascinatoare, ci a isbutit să cuprindă şi să ne comunice fiorii spirituali, de metafizică impresie, care a străbat de la un capăt la celălalt. El a surprins marele duh, geniul formidabil, zeul suprem care locueşte şi însufleţeşte această eternă biserică, umplându-i incomensurabila zidire cu ritmurile şi armoniile respirărilor lui creatoare. Prin telescopul lui, Flamarion nua văzut numai formesferice, contururi ale căror curbe întrec în frumuseţe linia celor mai glorioase făpturi statuare, incandescenţe de lumini, prăfuiride diamante şi râurările de torente selenare. La capătul viziunei telescopului şi geniului lui, el s’a întâlnit cu Dumnezeul, pe care miopia specialistului îl ignorează ,pe care semidocţia îl neagă cu o explicabilă bună credinţă, dar care apare ca o supranaturală făptură familiară inspiraţiei poetului, iluminărei profetului şi extazului sfântului şi misticului. Desigur, cel maisavant, conştiincios şi logic calcul matematic nu-l putea duce singur la această miraculoasă întâlnire. In ajutorul lui au sărit pentru a pune mâna pe minune complicii pe care uneori ştiinţa îi repudiază, dar care sunt cei mai ipreţioşi auxiliari ai omului care a pornit pe drumul misterului. Astronomul acesta, peste ştiinţa cifrei şi jurisprudenţa legilor naturei, a fost înzestrat în chip egal cu darul intuiţiei şi devinaţiei, cu inspiraţia poetului care îi da tiismul gândirei şi stilul scrisului, cu viziunea întemeetonlor de religii şi cu simţul misterului de care muau fost hărăziţi decât marii şi rarii luminaţi ai omenirrei. Dincolo de moartea materială prin telescop ori prin ipotezele el a văzut viaţa spirituală, pecare a Încercat, în măsura putinţelor omeneşti, să o studieze cu mijloacele şi metodeleştiinţei. Deasupra lumilor tangibile prin telescop ori prin ipotezele şi construcţiile ştiinţifice, el a întrevăzut imaginea solemnă a lui Dumnezeu. ;’j j'Pictor, Camille Elamarion ne-a desemnat cu o mănâ emoţionată, cu un gest Bric geografia cerului, schiţându-ne gradinele lui încărcate de florile cerului, împodobite cu roadele de aur ale planetelor,picurând pe drumuri lactee, ori oglindindu-se în lacuri selenare. Muzicant divin, prin recepţiunea subtilă a .geniului lui, ne-a făcutsă auzim .armonia .sferelor, pe care omul comun, după expresia lui Platon, nu o poate auzi având urechile astupate cu pământ. Poetul ne-a făcut să visăm în daruri de lună, în plasa .stelelor ori în finalul de supremă tragedie al pământului, al .sistemelor planetare, al lumilor. Filosof transcendent el ne-a făcut să pipăim înfioraţi misterul morţei. Iluminat ,sublim el ne-a făcut să întrevedem imaginea magnifică a lui Dumnezeu. ... Cu Camille Elamarion a dispărut unul din excepţionalii vizionari ai cerului. ANUL VIII NO. 2284 # 4 PAGINI 3 LEI Sportsmani! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT“ care publică cele mai bune şi sigure prognosticuri Redacţia, Administraţia şi Atelierele grafice Director : M. FAUST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODA Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 159 Joi 11 iunie 1925 LA SUCURSALA AUX GALERIES LAFAYETTE DE PARIS BUCUREŞTI Vis-a-vis de Palatul Regal AU SOSIT MANTOURI CASHINETTE Redingotes-Tailleur-Anglais MANTOURI MATASE NEAGRA Mare reducere de preţuri la toate vagoanele Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Noul nostru roman „FATA-SPORT“ va începe să apară în RAMPA de Duminică 14 Iunie „FATA-SPORT“ este un roman de moravuri bucureştene, datorit cunoscutei şi apreciatei scriitoare, D-na AIDA VRIONI AMINTIRI O recunoaştere de AL. DAVILA E vorba de înţelesul militar al cuvântului. Cei cari au urmărit povestirea acestor anecdote îşi aduc aminte că, în Iulie 1884, tata îşi trăia ultimele zile într’o chilie a mănăstirii vechi dela Sinaia, unde venea să-l vadă Regele Carol, aproape în toate dimineţele. Eu stăteam afară, la uşă, ca să nu turbure cineva convorbirea lor. Intr’o dimineață auzii glasul tatălui meu, chemând: — I. I eram eu. Aşa îmi zăcea tata Intrai şi Vodă-Carol mă întrebă: — Se poate ca un escadron să meargă într’o zi dela Sinaia la Câmpulung peste munţi? Eu cred că nu se poate. Iacă ce se petrecuse. Vodă-Carol pusese întrebarea tatălui meu care îl replicase: Să întrebăm pe Alexandru. El ştie toatei potecile munţilor. Şi tata mă chiamă. Răspunsei la întrebarea lui Vodă-Carol şi la părerea lui: — Ba mă prind că se poate. Vedeam bine că, din patul său de bolnav, tata mă privea furios; dar nu pricepeam de ce Următoarele cuvinte ale Regelui Carol îmi deteră explicația: — Primesc prinsoarea... Care ar fi itinerariul? ! — Trebue, răspunsei, mai mult de 13 ore. Pornind la 6 dimineața din Sinaia s’ar ajunge la 8 seara în Câmpulung. Se iese din pădure prin drumul care duce la Vârful cu Dor; se coboară la Obârşia Ialomiţei; se urcă, pe malul celălalt, la Strunga; se urmează linia hotarului, spre Sf. Ilie, de unde se fac trei poteci spre Rucăr, prin Valea Muierii, prin Valea Ferestraielor şi prin Valea Dâmbovicioarei. De la Rucăr şi Câmpulung şoseaua e ca în palmă, prin Dragoslavele şi Mateiaşi, dar e mai de ocol Apucând, însă, de la ieşirea din Dragoslavele (acolo unde e o fântână, la dreapta) peste dealuri, pe un drum cam nebătut, se ajunge tot la poalele Mateiaşului, la podul Râului Doamnei, în marginea Câmplungului, dar cu o jumătate de oră mai iute. — Bine! zise Regele Carol. Sunteţi ofiţer de rezervă în artilerie: aveţi, prin urmare, cal şi echipamentul complect; mâine veţi pleca la Bucureşti, să vă luaţi calul şi echipamentul de campanie; poimâine, veţi face, în uniformă, cu echipamentul de campanie întreg, etapa Sinaia-Câmpulung, prin Sf. Ilie, în 14 ore. — Sire, observai, să aibă în vedere M. V. că, pentru a face acest drum, un cal trebuie „antrenat” şi că, al meu, nu a ieşit din grajd de o lună. — Câteva zile credeţi suficente pentru a vă „antrena” calul? — Calului meu, o jumătate de sânge arab, cinci zile îi ajung. — Perfect! conchise Regele. O zi, ca să mergeţi la Bucureşti să preparaţi toate; o zi, ca să veniţi înapoi cu ele, şi cu calul la Sinaia; cinci zile, pentru a-l „antrena”, total, şapte zile. Peste opt zile, la ora şase dimineaţa, aghiotantul meu de serviciu vă va da pornirea şi, la ora 8 seara, de comandant al pieţei Câmpulung vă va primi la marginea oraşului. Cât despre valoarea prinsorii, ea va fi o discreţie. Mă închinai şi ieşii. Tata iarăşi rostogoliia către mine, din patul său de bolnav, ochi furioşi; iar Regele Carol râdea cu poftă. O discreţie? Oare, făcea Regele Carol un joc de cuvinte? După plecarea Regelui Carol, tata strigă la mine, mânios: — Trebua să câştigi, în ruptul capului, prinsoarea pe care ai avut neobrăzarea s’o faci cu Regele. Dacă ai pierde, cum ai plăti? Ne-am ruina cu toţii şi tot nu ar fi „discreţia” ta vrednică de o prinsoare cu un Rege. . A doua zi, conform ordinelor Regelui, plecam la Bucureşti Mă înapoiai la Sinaia în ziua următoare, cu echipamentul complect şi cu Stela, calul meu de arme. Stela era o iapă de 7 ani, roib închis, cu o stea în frunte (de un, de şi numele ei), prăsită la Gostavăţ (Teleorman), moşie a Goleştilor, de nenea Costache Racoviţă, fratele mumă-mi. Tatăl meu dăduse lui nenea Costache doi armăsari arabi, Anfi şi Emir, dăruiţi de însuşi sultanul tânărului medic francez care însoţite la Stambul pe Vodă-Cuza, pentru ca primul Domn al Principatelor Unite să primească cuvenita „învestitură”. Mai târziu, în 1856, a primit-o şi Vodă-Carol, tot însoţit de tatăl meu. Dar această „învestitură” a fost cea din urmă. Domnii români au devenit independenţi şi Regi. Stela era mânza unei iepe rădăuţene şi a lui Emil, alb-porţelan, împestriţat cu ronic închis. Nu numai fata roaibă-închisăi o moştenise Stela de la tatăl său, dar şi liniile elegante, puterea covârşitoare, caracterul blând şi sufletul îndrăzneţ Stela nu răbdase pe spatele ei niciodată, alt călăreţ decât pe mine, care îi aduceam, în toate zilele, ba zahăr, ba un mănunchiu de iarbă verde sau de trifoiu, ba morcovi, ba chiar şi flori ca la o amorează, deh! Locotenentul Baldovici (răposat colonel), pe atunci cel mai straşnic călăreţ dii armata română, rugat de tata să dreseze pe Stela, o înapoia, pentru că — zicea el — prea îi era caracterul rău. In adevăr, Iapa, neputându-1 trânti, se Culcase pe jos Vreo zecei ani mai târziu (Baldovici ajunsese lt.-colonel) straşnicul călăreţ îmi zise: 15 . — Stela m’a învăţat că străşnicia nu e singurul mijloc pentru a stă'*cu caiîi şi... chiar oamenii. De la mumă-sa, rădăuţeană, Stela moştenise o talie mai răsărită decât a unui arab. Timp de cinci zile, urcai, cu Stela, drumurile şi potecile mai, mult sau mai puţin prăpăstioase, ale munţilor; după cinci zile, Stela trecea, fără nici o dificultate, prin locurile unde numai caprele se suiau. A lopta zi, la şase dimineaţa, d. colonel aghiotant Negel îmi dădu pornirea, pe platoul din faţa cazărmi Vânătorilor. Stele fusese potcovită din nou în ajun, cu potcoave de oţel, de către d. maister, potcovarul nostru, verit într’adins din Bucureşti Pe la zece, treceam găiga latomiţei şi atacam pieptul dinspre Strunga. Pieptul — foarte înclinat şi foarte alunecos acoperit, cu un fel de lespezi cum e ardezia, dar alba gălbuie — era prăpăstios şi înalt; potcoavele calului alunecau, sării jos, luai dârlogii în prelung şi pornii înainte. Uşurată de povara călăreţului, Stela nu mai aluneca, şi peşia sigur, ca o căprioară, dar ajunsă în capătul dealului numai apă (arşiţa soarelui de Iulie, reverberată de lespezi, dogoria, în adevăr, ca din cuptor), iapa îşi făcea vânt cu coada, având aerrul să zică: bine că am scăpat. Aruncai ochii, înapoi, afurisit delust un escadron, cât de buni i-ar fi caii, nu ar putea sui aşa povârniş. Dar mai ştiam un drum: coborând cursul Ialomitei, vre-o 4 km.. (Citiți continuarea în pag. ll-a). PE MARGINEA ACTUALITĂŢII Un congres internaţional la Bucureşti Luna aceasta se va ţine în Bucureşti a şasea conferinţă internaţională a chimiei, la care vor participa reprezentanţii cei mai autorizaţi ai chimiei moderne. E o cinste care se face capitalei României Mari, dat fiind însemnătatea acestei conferinţe, care va atrage pentru un moment atenţia intregei lumi ştiinţifice asupra noastră, cât şi importanţa deosebită a mosafirilor, savanţi cuepitafie mondială, cari câteva zile vor fi oaspeţi noştri bine veniţi. E o onoare, care nu mulţumeşte numai amorul nostru propriu, dar va mulţumi în cele din urmă şi interesele noastre, atât cele superioare, cât şi cele de imediată utilitate. Dacă noi nu mergem la străini — fie sub formă de misionari îndrituiţi, fie, sub formă de cărţi, broşate ziare şi tot ce construe o propagandă serios organizată — pentru a le arăta cine suntem şi cum suntem, apoi e un noroc ca străini, şi încă străini cari reprezintă un nume cu autoritate mondială, vin în mijlocul nostru. Cu toate cusururile noastre, — a căror violenţă se afirmă mai mult în ochii noştri, din cauza imediatului contact şi a unei exagerate susceptibilite socotim că o cunoaştere obiectivă a ţarei noastre nu poate să ne fie decât de un mare folos. Şi chimiştii sunt prin natura studiului lor, deci şi prin temperament oameni prin excelenţă obiectivi. In cazul cel mai puţin norocos pentru noi, aceşti oameni vor duce cu ei cel puţin două impresii categorice, definitive, pe care nu le va putea stinţi nici o propagandă duşmană. Impresia că România este una din cele mai bogate ţări din lume şi impresia că România este una din cele mai frumoase ţări din lume. Şi cum aceşti oameni de ştiinţă pozitivă au deopotrivă spiritul inducţiei ca şi acela al deducţiei, darul de a construi din fapte nu numai impresii ci şi idei de ansamblu, ei vor trage în mod logic, din cele două noţiuni incontestabile, concluzia că locuitorii României, produs firesc, fatal al unei ţări bogate şi frumoase, poartă în organismul lor psihic şi ’n acţiunile ce isvorăsc din acest organism fericitele însuşiri ale mediului care ia modelat într’o imemorială ereditate. DIODOR Pirandelo cu trupa sa la Paris .Celebrul autor dramatic Luigi Pirandello, cu trupa sa care nu joacă decât piesele sale, a dat o serie de reprezentaţii la Romna. De aci va trece la Londra, la New Oxford, şi apoi va veni la Paris unde va da zece reprezentaţii cu piesele dinrepertoriul său, între cari şi două noutăţi : Tutto per bene ! şi Il gioco delle parti. Autorul celor „Şase personagii” a avut şansa să poată angaja pentru turneul Parisian şi londonez pe unul din cei mai buni actori din Italia , Ruggero Ruggieri, care în ultimul timp ia jucat în câteva filme la Viena. Scene scurte Berlă Slotinovici se trezeşte din somn şi spre spaima sa, constată că nu e singur şi că în pat, lângă dânsul, doarme o fată. Îngrozit, dă fuga la rabin. (Nu vă spusesem că Berlă SMTt’ovici este un băiat foarte evlavios, cu frica lui Dumnezeu şi în toate împrejurările vieţei sale, el care sfatul rabinului). RABINUL. — Hm, hm... BERLA (continuîndu-și povestirea). — Și cum vă spuneam, prea simte, mă trezii și găsii în pat.il meu, lângă mine, o fată... RABINUL. — Hm, hm., te-* BERLA. — Dar vă jur pefee am eu mai sfânt pe lume, vă jur pe tablele lui Moise că nu s’a întâmplat nimic... RABINUL. — Hm? Hm? ! BERLA (uitându-se drept în ochîi rabinului). — Nimic, prea sfinte, nimic... RABINUL. — Hm, hm! BERLA. — Și totuși, sunt gata să fac orice numai să mi se ierte păcatul pe care nici nu l’am săvârșit. RABINUL. — Hm. Hm... BERLA. — Spune-mi, prea Sîi.ite, ce să fac? RABINUL. — Hm, hm... (după o scurtă pauză). Adu-mi un șomoiog de paie BERLA. — (aducând paiele cerute). — Poftim, prea Sfinte, le-am adus. RABINUL. — Ei, acum mănâncă paiele! BERLA. — Ce face? Să mănânc paie? Numai dobitoacele mănâncă paie!.. RABINUL. — Păi ești mai mult decât dobitoc! POPESCU & Comp. --------- --------- Succesul cuvintelor incrucişate UN PREMIU DE UN MILION LEI . A Se știe că marea revistă france za „Nouvelles Littéraires” a deschis un mare concurs de cuvinte încrucişate, constând d’n zece problemi strânse într’un Uhum in I■ tulat „L’Album elephant publicat de curând în editura Grasse* 1. Cum pentru soluţionarea unor astfel de probleme se cere un mare efort de inteligenţă, revista a instituit un premiu de o sută de mi de franci pentru deslegătorul celor zece probleme. Juriul este compus din funtişii literaturii franceze contimporane. Lunii: Tristan Bernard, Jean Gissudoux, Andre ADuron, Joseph Deltei!, André Gillou, Jacaues Gua nne şi Maurice Martai du Gard literaţi şi poeţi, cari dau o garanţie de seriozitate acestor jocuri, , Rampa" care a îmbrăţişat deo- trivă toate manifestările de artă, ca şi de inteligent agrement deschizând în paginile ei o rubrică consacrată esclusiv acestui joc, oferă cititorilor ei un adevărat recul, it afară de plata și seaca banalelor preocupări cotidiane. Ca acesta institum și o rubrică de coespendentă pentru elucidarea deplină a problemelor. - I Unul. Un matematician care n’a avut ce face a calculat că un om de şaizeci şi doi de ani şi-a petrecut donatea şi trei de ani din viaţă dormind, nouăsprezece lucrând nouă distrăndu-se, şase hrănindu-se şi doi văzându-se pentru a nu cita de cât ocupaţiile cele mai importante din existenţă. E regretabil că viaţa nu poate fi aranjată altfel. Mulţi ar prefera să muncească în serie efilar nouăsprezece ani la rând, ca să se distreze nouă ani ani şi ca să se radă doi. E drept că mai sunt şi unii cari se aranjează aşa ca alţii să lucreze pentru el, şi chiar ca să-l radă, ceea ce e mult mai uşor. Şi aceştia se distrează mai mult ca nouă ani din viaţă. Dar voii sunt o excepţie. Scena s-a petrecut la unul din marele hoteluri din Galaţi. Un ziarist bucureştean se adresă portarului cerându-i o camera. întâmplător hotelul nu era plin şi portarul oferi noului client să aleagă camera preferată. După câteva minute, ziaristul reveni spunând că va rămâne in camera 12. In vreme ce redacta buletinul pasagerilor, portarul înregistra intr’o condică numele noului client,— ziaristul bucureștean îşi aruncă ochii pe registru şi zări o mică insectă parazită şi fără să spună nimic îşi ridică valiza îndreptându-se spre uşe. — Ce s’a întâmplat? întreabă patronul hotelului speriat. — Domnule, replică Ziaristul înţelegi bine că nu pot rămâne intr’un hotel în care ploşniţele vin să se informeze din registru ce cameră a fost ocupată. Eresie. In „Sfânta Jeanna" piesa lui Bernard Shaw, pe care o joacă nemuaimente la Paris Ludmila Potocii, se citeşte, în actul de la tribunal, capetele de acuzare, în urma cărora fecioara va fi condamnată ca eretică. Or, unul din aceste capete de acuzare este că „poartă părul tăiat ca bărbaţii.” In fiecare seară la teatrul des Arts, enunţarea acestui considerent provoacă surâsuri fugitive Cunoaştem in deajuns umorul Iw Bernard Shaw, ca să nu fim simmi că a căutat acest efect satiric, legătură cu moda masculină a contenporanelor sale._______________ Circesc de câteva zile un roman uşor, recreativ, odihnitor, în paginile căruia pulsează o nesfârşită tragedie, dinamică şi neastâmpărată ca un motor „diesel”. Vorbesc de Le puits de Jacob, ultimul roman ,al lui Pierre Benoit. Nu ştiu ce m’a atras către aceastăcarte gălbue şi elegantă, de curând ,scoasă desub greutatea suil adânc al titlului. Poate sensul adânc al titlului, savoarea biblică a simbolului, poate oserie întreagă de suferinţe ale unui .popor pe care ni l’amapropiat şi pe care l’am cunoscut, poate calvarul neîntrerupt pecari abia câteva meschine evenimente ale zilei îl fac de actualitate... In nici un caz, popularitatea lui Pierre Benoit, nu —. Cel care va căuta între paginile acestui minunat roman, nu va mai găsi, desigur, păinjinișul fantastic al Atlantidei, nici intriga din Koenigsmark. Va intra într’o lume cu totul ,străină de tunelullipsit de mister al literaturei ,străbătute cotidiian. Se va găsi în faţa unor comprimări de dureri mute, în fata unei tragedii ‘Stupide, dar adânc omenească, al cărui pivot e o odioasă prejudecată ,pe laTe nici un iluminat al tuturor timpurilor n’a putut-o lumina pentru toţi : tragedia poporului lui Israel căruia astăzi ise aplică atât de exact dureros lamentaţia lui David pe corpul lui Saul: — „O, munţiai lui Gelboe, pe voi nu vă mai uda nici ploile, nici vouă”.— Pierre Benoit pentru prima oară mă interesa deosebit.Căci Agar, fetiţa născută în Constantinopol, banal ,şi arhi-cunoscut târâtă în hoteluri ca să poată câştiga atât cât sâ fie îndreptăţită să spere ,că într’o zi se va îmbrăca într’o hainăscumpă de catifea, de aur şi de mătase întocmai ca legătura Thorei Sfinte, este cea mai complectă personificare a evreului de pretutindeni, răbdător, persistent, tăcut, inteligent, avândcelpuţin un ideal şi cel puţin o patrie în cares’ar putea adapta. Agar convinsă de bravul Cochbas, îşi părăseşte scena în care prostitua seral un dans în care nu interesa decât eleganţa pulpelor şi a formelorcorpului ei şi intră în Palestina Când trece hotarul, scoate dinsăculeţul ei pudra, fardurile de ochi şi de buze şi le aruncă în drum. Era să fie acest act, cea mai definitivă lepădare de sine, începutul unei ere noui. Şi e interesant procesul acesta al reînrădăcinărei unei plante care-şi smulsese rădăcinile dintr’un pământ care-i otrăvise toate fibrele ţesutului. O mânase câtre acest tărâm nostalgia unor vechi lecturi,dorinţa de aschimba mediul ,şi setea unoi frumuseţi virgine. Iată cum judecă această fică a lui Israel, redusă până la expresia tipului etnic : ţara mea e frumoasă şi mai ales e a mea. Esăracă, e plină de pietre, puţinul pământ arabil, e cărat de ploi în râpe adânci, aşa că nu e de folosit, toată ţara mea e sterilă, dar e frumoasă. Iată în fund ,se înalţă Libanii înmiresmaţi de ciprii negri, cu Munţii Tabor şi Eudor, care amintesc numele Sibilei pe care Saul a consultat-o în ajunul luptei care-i aducea moartea. Intr’o scobitură a muntelui ,sclipeşte Nazaretul, oraşul lui Isus, care e socotit de creştini ca fiind cel mai mare duşman al iudalismului, când în realitate a dus poporului ales cea mai masivă glorie. Antijudaismul cu efigia lui laus în frunte e o prejudecată, întemeiată pe un punct de vedereantic, o judecată emisă de mult şiscăpată decontrolul contimporan. — Ţara mea e stearpă dar e frumoasă. Şi stânca lui Moisi a fost stearpă ,şitotuşi el a făcut să tâşnileascădin ea cel mai nesecat isvor de viaţă. Sensul acestei robuste gândiri la proporţii de mare simbol. Benoit i s-a feritsă toarne în eprubeta de compoziţie, culoarea cenuşie a humarisnului internaţional, cu care au fost prezentate Înmii ,cele mai multe opere de acest gen, apărute în urma războiului. Ne gândim mai ales la romanul lui Jacques de Lacretelle, Zilbermann. Problema cea în veci nedeslegată a amarelorperegrinaţii evreeşti ia forma priveliştei de viaţă curentă, fără contraste deadreptul tendenţioase, fără contrabanda de diplomaţie politică îndulcită în literatură. Prinaceastă notă de obiectivitate romanul Fântânei lui Jacob, isbuteşte să placă. Din cartea lui Benoit, însă, se mai pot învăţa două lucruri bune cari pe privesc de aproape esclusiv pe noi Românii. Mai întâi întâlnind în roman un persoagiu de naţionalitate română, d-na Lăzărescu, tip de femee învechită în transacţii de bordel, aflăm că nu din toate punctele de vedere „stăm bine” în străinătate, apoi din amara poveste a aventurilor lui Agar, învăţăm sufletul evreesc, aşa cum e,pe care absurd, neuman şi ridicol, tendinţe meschine caută să-l distrugă cu o vădită ignorare a istoriei. Căci persecuţiile religioase ale evului mediu, cele mai aprige şi înfricoşătoare prigoniri din câte a cunoscut acest popor înzestrat cu o nebănuită vitalitate, vorbesc mai mult decât oricâte tirade lirice de exterminare. Trebue să ne străduim încă multă vreme să învăţăm iubirea de oameni. ___________ROMULUS DIANU ^PRODUCŢIILE CONSERVATORULUI Umanitarismul lui Benoit Iubirea de oameni, într’o nouă technică a romanului: Cinematograful AUTORII DRAMATICI : D- N. Turculeţ