Rampa, noiembrie 1925 (Anul 8, nr. 2405-2430)

1925-11-26 / nr. 2426

ANUL Vili No. 2426 Scriitori, cărţi şi bani... ele Tudor Teodorescu-Branişte Scriitorul trebue „sa trăiască bine”. Altfel, nu poate „creia” Cam aşa răspund, la ancheta deosebit de interesanta a Rampei, aproape toţi scriitorii români. Cel puţin asupra acestei chesti, s’a stabilit un acord înaintea iritabilă a literaţilor! Mi-aduc aminte de-o anecdotă, care se povesteşte ades despre Caragiale. Şi —oricum ! — era şi Caragiale literat... Într’o vară autorul Scrisorii pierdute nu putuse pleca la bai, din puternice motive financiare. Era, deci amărît. Şi fiindcă oamenii veseli, când sunt amârîţi, sunt mai amârîţi decâtoamenii îtrriştii.—Caragiale vedea întreaga omenire în negru. In asemenea împrejurări se întâlni cu Gherea, de care— după cum se ştie — lega o mare prietenie. Convorbirea se înodă cu uşurinţă. Şi din vorbă în vorbă, Gherea îl întrebă: — Ce mai scrii, Iancule? — Nu scriu nimic, mă... Căldură mare, plictiseală și n’am franc. Tu știi bine: eu când nu am franc, nu pot să scriu nimic... dar absolut nimic! Gherea îi propuse, prietește, să-i împrumute ceva bani, pentru ea — „undeva, la munte, la aer”, Caragiale să poată scrie. Zis şi făcut, Caragiale luă banii, şi se instala la Sinaia, „la munte, la aer”.... Peste o săptămână, Gherea, — care ţinea restaurantul din gara Ploeşti — se urcă într un tren şi porni la Sinaia, ca să vadă ce face, şi mai ales, ce scrie Caragiale. Intr’o cârciumă din apropierea gărei Sinaia, Caragiale petrecea cu toate notabilitățile orașului, cu un imens număr de sticle goale pe masă şi cu un ţigan, care-i cânta în surdină, la ureche. Gherea luă loc, în dreapta lui Caragiale și cheful urmă după tipic. La un moment dat, Gherea îl întrebă: — Eh! Ce faci Iancule? Ce scrii acum?... Caragiale îl privi pe deasupra ochelarilor și-i răspunse cu candoare: — Nu scriu nimic, mă... Tu știi, — eu, când am parale, nu pot să scriu nimic, dar absolut nimic... Anecdota asta, a cărei autenticitate o certifică mai toți cei cari au avut fericirea de fi amicii lui Caragiale sau ai lui Gherea, ilustrează plastic problema în discuţie. Sunt scriitori, cari se bucură de o „bună stare” materială — şi nu scriu sau, mai precis, nu mai scriu. Sunt scriitori în mizerie, cari scriu. Este însă exagerat să generalizăm. Este exagenat să spunem: nu poţi scrie decât dacă eşti bogat. Sau: nu poţi scrie, decât dacă eşti sărac. Problema celor două mese cotidiane nu este nici un stimulent pentru creaţie, după cum nu este nici o împiedicare a creaţiei. Nu vreau să citez pilde de astăzi. Dar mai toţi ,scriitorii de ieri, despre a căror viaţă se poate vorbi pentru că viaţa lor aparţine istoriei literare,— au scris când n’aveau ce mini» şi au încetat de a scrie sau au scris prost, când au avut o mai bună stare materială. Asta nu îneamnă că şi-au pierdut, talentul, când au câştigat bani! Asta înseamnă că talentele noastre durează foarte puţin... De aceea, de pildă, Duiliu Zamfirescu, — care n’a cunoscut niciodată grija zilei de mâine, — n’a scris lucruri bune decât în tinereţe, deşi şi atunci avea aceeaşi „bună stare” ca şi mai târziu. De aceea, Coşbuc a scris cele mai strălucite pagini tot în tinereţe—deşi trăia hărţuit de griji — şi a dat cea mai mediocră literatură în anii maturităţii — când era ajutat de stat.. Omul, care are ceva de spus, spune fie că are, fie că n’are „bună starea” materială despre care se vorbeşte atât de stăruitor azi. Şi atunci sunt cu entuziasm alături de cei cari au curajul să spună limpede: — Nimic pentru scriitor, personal! Totul pentru carte! rITM I IMiri------ -0X0- Grevă la Carl-Theater In cercurile teatrale vieneze se vorbește din ce în ce mai inzistent de o grevă a artiștilor de la Carl-Theater, care urmează să izbucnească în ziua de 1 Decembrie. ‘Cauza ar fi concesionarea teatrului lui Eibenschile,care nu convine de loc actorilor cari vor să imite pe camarazii lor de la Volksoper. Dacă ameninţarea se va traduce în fapt, vom avea de înregistrat, numai în această stagiune a 4-a grevă în teatrele vieneze : Vollksoper, Stadttheater, Philadelphia-Varieté, Carl-Theater. Grevele artiştilor se ţin lanţ. Înmân Amitoi Domnul Ivăncuş Când intră la Capşa, chelnerii îşi spun între ei, zâmbind cu înţeles: „A venit domnul !Nu a voit cu nici un chip să Cedeze modei: — Ce-i asta, domnule, săvăncuş!”; şi-i urmăresc apoi, umbli bărbierit ca actorii. Pe atenţi, paşii, căutând, fiecare, vremea mea... să-l sugestioneze să nu se aşeze la masa unde serveşte el, fiindcă d. Ivăncuş e un client incomod, consumă de obicei puţin, face totdeauna scandal şi nu dă niciodată bacşiş. D. Ivănuş se opreşte în uşa cafenelei, aruncă o privire cuprinzătoare asupra întregei asistenţe, examinând-o cu un aer foarte critic, şi apoi dă de câteva ori din cap, ca şi când ar vrea să spuie: „Ei, poftim! Am intrat eu, şi nimeni nu se sinchiseşte! Ce lume, domnule, ce lume destrăbălată!” D. Ivănuş e întotdeauna foarte corect îmbrăcat. Hainele nu-i sunt tocmai nou, dar păstrate cu mare îngrijire. E ras proaspăt, la orice oră din zi sau noapte, şi, din când in când, scoate din buzunarul vestei o oglinjoară şi o periuţă, cu care îşi aranjează mustăţile. „Dacă ar vrea” e fraza favorită a d-lui Ivancuş. De îndată ce a terminat critica din ochi a personagiilor, cari populează cafeneaua, d. Ivăncuş începe drumul spre fund, spre masa-i favorită. Dar un domn bătrân, cu o mustaţă albă, afumată de mucurile de ţigări, din cari trage până îşi frige buzele, îl opreşte: — Bine, coane Ivancuş, ce se aude cu acordul naţional-ţărănesc? Nu se mai face odată! — Ehei,— răspunde d. Ivancuş, cu un zâmbet care spune multe, — dacă aşi vrea eu... Şi d. Ivancuş nu vrea. Trece mai departe, şi se lasă cu plăcere oprit în drum de un alt moşneguţ, căruia sprâncenile stufoase îi dau un aspect mar- I ţial, foarte nepotrivit cu vor bele, pe cari abia le mai mori foleşte, ca şi când şi-ar mesteca limba în gingiile fără dinţi: — Coane Ivăncuş, ia te uită ce scrie la gazetă. Cică încheim nace cu sovietele! D-ta ce Nimeni n’a aflat nici odată, nu nici o împrejurare, cum mergeau lucrurile pe vremea d-lui Ivăncuş, dar se pare că mergeau tare bine, de aceea chiar se presupune că vremea d-lui Ivăncuş trebuie să fie foarte îndepărtată. Nimeni nu ştie, de asemenea, cu ce se ocupă d. Ivăncuş. La cafenea, trece drept gazetar. Se scrie şi unde scrie, au rămas însă două mistere de nepătruns. Pentru provincialii, cari vin rar la Bucureşti şi la Capşa, pentru babalâcii, cari îşi petrec ziua, rezolvând situaţia critică a coloanelor franceze din Syria, făcând pe me crezi -nele de stejar planuri de operaţii cu scobitori rupte şi fărâmituri de cozonac. cum a fost şi a rămas „gazeta-i nimic! Asta înseamnă că ştie nil”, prin excelenţă, gazetarul multe, dar că, din consideraţii care ştie toate, poate orice, şi superioare de Stat, trebuie să care dacă ar vrea... tacă. — Nu cred nimic! O tăcere respectuoasă se răs d. Ivan- l pândeşte. D. Ivăncuş nu crede Icuş. Grozav om, domnul Ivancuş! Dela masa din fund, al cărei colţ îl ocup eu, s’a ridicat un provincial: — Ce faci, mă.! '? bucură domnul Ivăncuş. Când ai venit? * .» w — Astă-noapte, coane Ivăn-Nu vrei să stai ? Nu... nu... dar, în sfârșit, pentru d-ta.... Cere niște vermuturi ! — Titule, două vermuturi... cu ?... — Cu pateuri, şi repede, te rog, că sunt grăbit ! Dar Titu, care ştie bine că domnul Ivăncuş n’are nici o treabă, e prea puţin grăbit, ceea ce prilejueşte d-lui Ivăncuş o explozie de furoare împotriva serviciului de la Capşa, care, „pe vremea lui”.... Discursul e curmat la vreme de Titu, care aduce o tavă, pe care se află o farfurioară cu pateuri, şi două pahare cu un lichid limpede, vişiniu. Provincialul gustă din pahar, face un mic gest de mirare, mai gustă odată, apoi. .. Par’că nu-i vermut ăsta, coane Ivăncuş !aşi! după ce nue vermut curat! Și — Ei, stă și el încă bun! — Nu, zău, n’are gust de vermut și nici culoarea.... Vermutul e mai mult cărămiziu... — Hm ! și conu Ivăncuș râse compătimitor. E cărămiziu vermutul prost, fabricat aici; ăsta e vermut veritabil Martini Bossi, numai mie mi se servește.. — Așa? — Sigur, domnule, se poate să nu știi? Vermutul italienesc e vişiniu... — N’am știuit! răspunserurovincialul. — Spune d-ta, —mi se adresează d. Ivăncuş, — d-ta, care ai umblat prin Italia, nu e așa vermutul veritabil ? — Domnule Ivăncuş, replic eu, timid, par’că și în Italia, vermutul tot cărămiziu e! — Hm! — Domnul Ivăncuş râse iarăşi compătimitor — De geaba ai mai cheltuit parale cu voiajurile! Stai să vezi! Titule ! — Da, coane Ivăncuş! — Ce băuturi ne-ai dat aicea? — Pelin, coane Ivăncuş ! D. Ivăncuş l’a făcut pe Titu, obraznic. Titu s’a indignat. Chelnerii i-au ţinut parte. S’a făcut scandal. Şi de atunci, d. Ivăncuş nu mai vine la Capşa, deşi „dacă ar vrea” el... Victor Rodan, -0X0- Stonutme. Moda Moda, ca şi zilele trece şi nu se aseamănă. Când toate cucoanele sunt la modă, moda se schimbă. Tinere şi bătrâne s’au tuns. Dac’ar veni Isus pe pământ, niciuna din Magdalene n’ar avea cu ce să-i şteargă picioarele. Ca să se deosebească, femeile vor din nou să lase să le crească părul sau apar dimineaţa tunse şi seara cu coc. Insă ca să te remarci trebue să fii excentric. N’au ajuns să pună belciuge in nas, dar şi-au încrustat briliante între dinţi Am văzut brăţări la glesne şi ceas purtat deasupra genuchiului pentru ca doamnele să ne arate că nu poartă pantaloni. A venit apoi moda pulpelor pictate, tatuajul şi portretul eroului cunoscut la dancing, buclă la pantof. Moda parfumurilor ameţitoare, cu invitaţii . Nebunie supremă. Te vreau, Ia-mă toată sau pe româneşte Ia-mă la madama. înainte, fetele brodau ţişlaifere, pe cari scriau : Bon apetit, azi, făţarnice brodează pe cămaşă precepte religioase . Mâncaţi, acesta ese trupul meu. Două domnişoare surori au broda pe pânza diafană a unor cămăşuţe scurte, una : droit devaut , cealaltă : emtrez sans frapper. Moda s’a întins. Imitaţiile se fac pe aşternut. Am văzut fete de pernă, cari purtau brodat în joc de monogram . Fă ce vrei cu mine şi alta, nemţoaică practică. Enimal ist Keinmal. Toate aceste apeluri sunt cred opera femeiilor de patruzeci de ani. La această vârstă, bărbaţii se întorcă însurându-se. La patruzeci de ani, femeia este uit vulcan pentru că temperamentul ei progresează în raport invers cu frumusețea sa. Acum la Paris, chiar in familiile cele mai bune, moda e să cânt din saxofon, instrumentul in formă de lulea, care face atâta sgomot în Jazzband. Un general, in vizită la o prietenă aristocrată, dete peste un grup de domnişoare, care se căzniau umflându-se caraghioase ca nişte clovni să sufle din instrumentul de tortură. După ce le rugă să nu se deranjeze pentru el, se ’ntoarse către ducesă şi-i spuse cu naivitate: „Pe vremea noastră, fetele suflau în flueraşul c’o singură gaură şi era bine. GH. BRAESCU Cernii — Mamă, şi oamenii răi ce se fac când mor? — Draci. — Dar oamenii buni? — îngeri! — Toţi? — Toţi! — Şi flaşnetarul nostru bătrân ? — Şi... Flaşnetarul nostru bătrân se face înger cântăreţ, în corul, care slăveşte pe Dumnezeu ! — Atunci, dragă mamă, gardistul- dacă moare se face ,înger... păzitor? Un grup de excursionişti ajunge la o culme de munte, peste care nu se poate trece decât cu măgari. Tinerii sunt foarte ampresaţi în jurul fetelor. Una din ele are drept cavaler un vechiu prieten din copilărie. După ce o instalează pe măgăruş, cavalerul o întreabă galant: — Ești obișnuită să călărești pe măgar? — Cum nu, îi răspunde dulce fata, nu m’ai purtat de atâtea ori în spinare? — A plecat supărat foc, într’un hal de nervozitate...— Și ce te face să crezi că are să se sinucidă? — . spus că se duce la gară să ia trenul. La magazinul technic. — Domnule, vă rog, mia trimis mama să vă întreb dacă e gata cornetul acustic al tatei? — Drăguțule, am spus că mâine o să fie gata. Fi trebuia numaidecât azi? — Da. Fiindcă, trebue să se certe mama cu el!... — Nu se poate, draga mamei, abia te-ăi logodit și la o săptămână vrei să faci nunta. Fi' crem ea v a... „ , — Pe vremea d-tale ținea și căsătoria mai mult, mamă. „ANUŢA” LA TEATRUL NAŢIONAL D-na Elena Parizianu (Lucia Morandelli) PE MARGINEA ACTUALITĂŢII Simfonia Morţii Deunăzi, tânărul căpitan Gheorghe Popa şi-a tras un glonţ de revolver în curtea spitalului Elisabeta. Lovitura a fost definitivă. Căpitanul Gheorghe Popa, era o figură cunoscută şi în afară de cadrele armatei, mai cu seamă în cercurile gazetarilor şi literaţilor tineri, în mijlocul cărora îi aducea, pasiunea şi interesul ce purta scrisului. El însuşi era autorele cărţi literare. Publicase sub pseudonimul Gheorghe Cornea, două volume în proză: „Simfonia Morţii” şi „Nebunia Lumei”. Războiul îi dase sensaţia intensă, obsedantă a celor două teme tratate în cele două volume ale lui, sensaţie, care a persistat dramatică, în fiinţa Ird nervoasă, continuu agitată, în tot timpul, neslăbindu-l o clipă, nelăsându-i un moment de odihnă şi răgaz, până la săvârşirea gestului fatal. Glonţul acela care risipi deunăzi, în curtea spitalului Elisabeta, creerii chinuiţi ai tânărului ostaş dublat de un scriitor de talent, nu e decât ultima notă din simfonia morţii, care îl legănase în undele ei halucinante, din clipa când o auzi vâjiind năpraznică pe întinsurile câmpului de război, care îi vâria în permanenţă în urechi, ca o diabolică proecţiune, în fanfara de veselie a lumei de după război- Gestul lui fatal face parte in- tegrantă din nebunia lumei, ace- lei lumi care a rămas nebună din război, după cum alţii au rămas săraci, ciungi şi chiori. Războiul acesta a lăsat în urmă nu numai sânge, ruine şi îmbogăţiţi miraculos, ci o permanentă dâră de nebunie. Mulţi din, cei încercaţi de evenimentele şi emoţiunnile războiului, dacă şi-au recăpătat sănătatea fizică, nu, au putut, reveni comcompleet la echilibrul sufletesc de dinainte de război. Ei continuă să poarte o rană tainică în suflet, cu supuraţiuni nervoase — rană pe care nu o vindecă, în cele mai multe cazuri decât moartea silnică,eliberatoare din lagărul neurasteniei. Căpitanul Gheorghe Popa, scriitorul de talent Gheorghe Popa,, a fost unul din cei meii chinuiţi invalizi de război: armonia interioară a sufletului lui se pierduse de mult în simfonia morţei, şi ceea ce mai rămăsese în locu-i era stârâirea de fire desacordate a claviaturei sistemului nervos— un ambulant schelet de nervi. DIODOU JOI 26 NOEMBRIE 1925 Cartea Românească Povestirile lui Cezar Petrescu de p. KamasaT „Omul din vis: Trei povestiri cu mărfi“ Sub titlul „Omul din vis” Cezar Petrescu a adunat într’un elegant volum, frumos ilustrat cu gravuri în lemn depietonii Horatiu Dimitrie, editat de institutul „Ramuri” din Craiova „Trei povestiri cu morţii”. D. Cezar Petrescu este unul dintre cei mai reliefat dintre cei mai bine înzestraţi scriitori ai generaţiei literare de după război. Ziarist viguros, suplu şi caustic, însufleţit de o vervă scântetoare şi corosivă în acelaşi timp : polemist robust, musculos şi plin de nervi, prozator alcătuit din sensibilitate şi cerebralitate, înzestrat în aceiaşi măsură cu darul observaţiei şi darul imaginaţiei şi excationei, brodând din firile cele mai curate ale limbeiromâneşti o proză în care palpită sentimentul unei poezii delicate. E un scriitor în plină vigoare, în conţinută expansiune. A publicat până acuma „Scrisorile unui Răzeş” pagini de povestire fermecătoare, de Însemnări, care îi pun în evidenţă darul de observator, cu descripţii pline de accent şi poeze, — pagini suculente din ?:* exhală parfumul solului şi spiritul tradiţionalist al rasei, realizat de scriitor în tiparele neaoşe ale limbei româneşti şi în formele unei arte cu eleganţa de clasicism. A mai publicat „Drumul cu Plopi” ,scris în acelaş spirit de concepţie şi realizare artistică, iar acum are sub tipar un vast roman, zidit din materialul de psihologie şi observaţie al lumei româneşti din timpul războiului şi de după războiu. Astăzi, Cezar Petrescu ne dă trei „povestiri”. Simpla enunţare a genului bucăţilor cuprinse în acest volum, grefată pe anumite clasificări literare în care unii critici excesiv de metodici au catalogat pe acest scriitori de rasă, ar putea induce în eroare pe cetitori asupra artei acestui volum. Genul povestirei în literatura românească evocă imediat amintirea și numele lui Gane. Slavici, i ^.*.i.„ n -al -a hom aqom, u ....„I.. I într’un anumit mod de a concepe ei spune povestirea, fireşte fiecare potrivit talentului lor personal, dar, în linii generale, cu teme din aceiaşi lume şi cu asemuitoare mijloace de realizare. . Aceste trei povestiri ale lui Cezar Petrescu es cu totul din cadrul ^ povestirilor predecesorilor săi. Nu au nimic comun cu povestirile lui M. Sadoveanu din care unii fie din rea voinţă, fie din nepricepere şi insensibilitate a elementului subtil care caracterizează arta, au voit să facă un maestru al lui Cezar Petrescu. Cezar Petrescu are în aceiaşi măsură darul de a povesti al lui Sadoveanu — dar el spune o altă Poveste, şi o spune în graiul lui personal, accentuat de un timbru original. In „Omul din vis" Cezar Petrescu amestecă cu fineţe de zămislire şi abilitate technică realitatea cu fantasticul, observaţia realistă cu poezia şi imaginaţia, astfel că din două lumi disparate, alcătueşte una singură armonioasă, legându-le ,prin misteriosul fir al talentului. Fantasticul din această nuvelă, atât de concentrată ,şi isubstanţială în ritmul ei curgător şi în forma ei de claritate şi transparenţă, ne apare ca o explicare a realului, ca o conexiune logică şi necesară. Puţiniscriiori au avut darul de a doza cu meşteşug şi a alambica realul cu fantasticul fără a produce fireasca distonanţă. Edgard Poe avea geniul acestei arte. Prosper Merimée în „La Venus de l’Isle” a realizat cu fină dibăcie această virtuozitate. Galaction în „Moara lui Călifar” a izbutiit să înfăpuiască înliteratura noastră aceiași minune de povestire. Casar Petrescu, cu talentul lui pe cât de robust pe atât de elastic, pe cât de viguros pe atât de subtil, ne face să alunecăm pe nesimţite pe trepte discrete din lumea celei mai crude realităţi, observată, cu încordare, disecată cu un pătrunzător spirit de psiholog, în lumea fantasticului şi miraculosului. In a două povestire suntem în lumea cea de toate zilele. într’o lume particulară însă, aceia a actorilor vagabonzi prim orăşelele de Provincie. Cezar Petrescu are un darparticular de a privi şi reda realitatea; peste însuşirile observatorului atent, peste investigaţiile psihologului, el dispune de o putere de vinătoare. De aceia el notează cu relief şi culoare, im numai sensibilele Laturi urâte ori frumoa- ! , se ale lamei, contururile de rid,- în cui, formele de durere si emoţie, ci surprinde ceva din enigma irrezolvabilă, a vieţei, din fiorii nelă-w „Păianjenul negru, o pradă ,pândeşte „Şi pânza o strânge”., „Dar aripa nu e... dar aripa nu e...” Nici acum ihrist aminteşte. Şi doar cu emoţia aplauzelor culese atunci, s’a urcat în vagonul de clasa treia, să cucerească lumea... Avea o legătură de schimburi, singura avuţie. Fugise pe din dosul ■casei. Cum îi va fi plâns bătrâna! Nici la moartea ei nu s’a mai dus... Mai îngrijeşte cineva de mormânt ? Păianjenul stătea neclintit. Părea acum o pată înşelătoare şi neînsufleţită, pe florile zugrăvelii”. Maro Ditarca s’a spânzurat de o curea. Toţi provincialii cu cari petrecuse în noaptea aceea dorm fericiţi.. Şi aci. Cezar Petrescu e’S ■’ Ic (cM ■ „i; iiui.j.«ajunau te. „Acum, şi în camera Hotelului Regal, e linişte desăvârşită. Păianjenul se urneşte sus pe prau, Iară iteamă.Se apropie de cuiul din mijloc. Măsoară depărtarea, îşi dă drurnul pe o aţă nevăzută, se leagăn de câteva ori şi făcânlu-şi vânt, prinde firul de cureaua întins încordată. Apoi harnic, cuminte şisavant, începe să-şi ţese pânza, geometric, în unghiul cel nou din mijlocul camerei. Haro Ditatca nu-i mai vede acum. Cu ochii albi, cu picioarele deslipite de pământ, pare că se înalţă să privească cu spaimă afară, prin geamul murdar”. A treia bureată din volum, „Povestire de iarnă”, e opovestire scurtă, concentrată îşi intensă, din care se desface o emoţie acută. In acest volum, Cezar Petrescu e un povestitor complex şi rafinat, unui povestitor tulburător îşi emoţionant, şi mai cu seamă un povestitor original, ieşind cu vigoare din formula obişnuită a povestireiromâneşti şi din cadrul celor cari au mânuit până acum acest gen la noi, muriţi şi turburători ai misterului care palpită sub aparenţele materiale. Actorul Haralamb Tărcuş — Majoritatca pe afiş — aşa cum l-a desemnatCezari Petrescu, cu vigoarea de expresie, cu succinnte dar revelatoare indicaţii de psichologie, este o figură nouă, care va rămâne în literatura românească. Şi peste toată această realitate brutală şi meschină, „păiajenul negru” înviat din fundurile obscure şi tainice ale memoriei, reapare în momentul fatal, pentru a-şi ţese pânza de mister şi miracol, giulgiul de fantastic ce acopere cu gingăşie o dramă mută. Maro Ditarca, autorul de provincie, după o noapte de beţie, s’a hotărât să pună capăt vieţei lui de vagabondaj îşi deziluzie. E în odaia lui searbădă şi rece de hotel provincial. S’a ridicat din pat şi priveşte: „Ochii obosiţi cântară în ornamentele încâlcite ale zugrăvelii de pe plafon, deslegarea. Dar dintre florile roşii şi verzi, răspuns checarea mării, un paiajen negru, trezit de patai , lumină, se mișcă prudent, înaintă pe zidul văpsit, se opri nemișcat, pândind ceva nevăzut. -0X0- le zice ci O cunoscută divă bucureaşteană s’a dus într’o zi la coafor... ...Că şi-a întâlnit acolo pe o cunoscută şi uitată prietenă mani-« curistă... ...Că s’au cunoscut la confidente... ...Că printre multe altele diva a aflat că nobilul şi miopul ei soţ o înşeală cu o durdulie manicuristă... ...că imediat diva a şi început cercetările... ....că a aflat că manicurista aadultă a demisionat din serviciul ei de curând. ...că prim intervenţia soţului divei va debuta în curând pe o scenă din Capitală... ...că în urma celor aflate diva s’a aprovizionat cu câţiva decaliter de vitriol... ...că soțul pentru a o împacă, i-a adus zadarnic acasă, tot atâți decalitri de șampanie... ••• şi au ajuns