Rampa, octombrie 1929 (Anul 14, nr. 3509-3534)

1929-10-14 / nr. 3520

HNUL XIV, No. 3530 SEDACTIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE STRADA SĂRINDAR, 7 TELEFON 801/39 Pubticitatea concasionată exoluah/ Sad­otita Anonima RudoH Mossa Calss Victorial No. 81 Anunțurile ss primesc la toata paenilHa­os publicitata al la administraţia ilarului Un martir al moravurilor literare moderne de DEM. THEODORESCU _ Vâlva mare face la Paris sfâr­şitul tragic al mascaradei unui­ prea fantezist clandidat la glorie literară. Un escroc­­de haute classes fal­, sul marchiz de Champaubert, de curând ieşit din puşcărie, îşi sim­ţise br­usc înclinări spre literatură. Pentru unii, pofta aceasta a «mar­chizului» va fi fost cu totul inso­lită, dată fiind deosebirea esen­ţială — de principiu — dintre tem­peramentul unui escroc şi al unui literat: e exact distanta de la ac­ţiune la vis. Dacă «marchizul» ar fi năzuit sa se arunce — acesta e termenul — în politică sau în fi­nanţe, hotărârea lui n’ar fi sur­prins, fireşte, pe nimeni: ar fi fost la mijloc doar o simplă schim­bare de metodă fără salturi ab­surde dintr’o viaţă în alta... Şi to-' tuş, sunt unii c­unoscători mai în­­drăs­teţi sau mai sinceri ai unei anume literaturi franceze de mare succes, cari ar putea pretinde că gustul unui­ escroc — du un real temperament de escroc — de a se apuca de literatură, nu e chiar aşa de nenatural şi de surprinzători Din potrivă, e o simplă evoluţie spre desăvârşire şi fixare.. Indiferent, însă, de această dis­cuţie de pură psic­hologie estetică, fapt e că ilustrul escroc parizian se hotărîse, ieşind din puşcărie, să-şi schimbe genul. Vrea «sa pu­blice*.­­ Dar, temperament tumultuos, el nu se putea, supune dodii greutăţi­lor şi etapelor de pretinde contac­tul cu această nouă latură a nai­vităţii publice. «Marchizul» vrea gloria toată, dintr’o lovitură. Ar fi putut încerca, bunăoară, ridicarea unui nou steag literar , un supra-dadaism sau un sub-rea­­lisn­; ori ar fi anunţat — cum se vede zilnic în ziarele franceze — un roman de fermecătoare de­menţă sexuală cu un titlu inspirat i-aii/ain'-Oi, ju«uuv-ia «* vrut pe soru-mea», sau : «Nevastă de-o noapte», sau: «Amantul ca­prelor». Dai1, escrocul nostru era, se vede, nu numai un om c­u mai multă fantezie dar și cu ceva de­centă.« Ela știa să facă o pioasă deosebire între operă și ceiace se — - --------------------— ’'t'waE­ul chiama «lansarea» ei. Fara a-și a­­tinge cu vr’o concesie comercială' mprinsul celor ce vrea să publice, nobilul bandit vroia, numai ca, printr o eroică avântare în lumea artelor, să atragă atenţia publicul­ui totdeauna ahtiat de păcă­leală și bruscare — asupră-i. Şi, ce credeţi că a făcut ? Cu concursul câtorva prieteni, a luat hotărîrea să se îngroape de viu. Era un întreg plan inteligent şi teribil : un coşciug confortabil, aerisit printr'un tub ; anunţarea unei dispariţii, descoperirea, in­­sfârşit, printr’un joc măiestru de scrisori şi denunţuri a celui dispă­rut ; desgroparea la vreme, învie­rea, lansarea : 2­ 000.000 de exem­plare tiraj ! Dar, se vede că nu e bine să te joci cu mormântul!... Operaţia descoperirei şi a desgropării a în­târziat ceva mai mult peste terme­nul calculat... Când poliţia şi prie­tenii­ s’au dus să scoată din coşciug pe cel mai viteaz năzuitor de re­putaţie literară, nuau mai găsit de­cât un biet trup inert mototolit în supliciile unei morii atroce. Ceeace dovedeşte că escrocheria e, în literatură, ceva mai­ plină de riscuri ca, în viaţa socială, — când e practicată de o fantezie mai te­merară.­­ Noroc că cea­ mai mare parte a literaţilor — a­ literalilor francezi de anume mare tiraj1 — sunt prac­ticanţi cu măsură şi prudenţă.­. Aşa că nu e niciun pericol nici pentru România, eleva de totdea­una a moravurilor artistice de pe Sena 1 Să ne închinăm, însă, cu toji, _ adolo ca și aici, înaintea «T­»/vrm tswati-Iwa«,',' .a.-, -. „-1 . r J_ OV*'!*** i- v* T ioe-fii —iivJL O tiid Uv­finitive în care s’a chinuit pen­tru glorie publicistică un martir al regimului literar contemporan 1 Din coşea sufletului PATRU MÂINI. Unul din prietenii noştr­i, însurat şi tată a două adorabile fetiţe ge­mene, a angajat de curând o fată în ca­să, care din cauza scumpeţii vre­murilor prin care trecem, împlinea — în schimbul unei lefi mai mari — şi slujba­ de bucătăreasă. Prietenul nostru era foarte mulţumit de această com­binaţie. Dar cum toate mulţumirile sunt de s scurtă durată, abia după o lună de­­serviciu — servitoarea se prezentă stă­pânului şi-l anunţă că nu mai poate rămâne un­ serviciu. •— Dar pentru ce vrei să pleci ’Ileana?­­ Pentru că sunteţi prea econom.­­ •— Cum econom? Nu eşti destul de bine plătită? — De asta mi-e frică! Când cineva are două fetiţe cum aveţi d-voastră­­şi când din economie sau sgârcenie, le pune să cânte pe amândouă la pian — pe acelaş pian şi în acelaş timp, nu mai poţi avea încredere în galantenia stăpânului. Prietenul nostru nu găsi nimic să răspundă, şi gândi: — Drace! cred că nu sunt obligat să ’nvăţ servitoarea că la pian se cântă şi la patru mâini, PLAN... .­ Se ştie că înţeleptul rege Solomon, fiind pe moarte, chemă pe soţia sa şi-i zise: — Sarah! te rog să-mi împlineşti ultima dorinţă... Du-te şi te îmbracă cu cea mai frumoasă rochie pe care o ai, pune­ ţi toate bijuteriile, pe care te posezi şi gătită astfel vino lângă patul meu­. — Așa voi face! răspunse plângând­­Sarah, care nu întârzie să se întoarcă în camera muribundului, împodobită și frumoasă ca in și de sărbătoare. — Vezi tu, zise Solomon, peste pu­fin timp — poate câteva minute — îngerul morţii va veni aici, şi cred că văzându-te atât de frumoasă, te­ va lua pe tine in locul meu­... CU O MICĂ DEDICAŢIE. E In general cunoscută povestea vânzătorului in librărie, care la cere­rea unui client: Aveţi un Guy de Maupasant, com­plect?, a răspuns — Nu — domnule, n’avem decât pla­nul şi ghidul Parisului. De curând la un librar din cei mulţi şi reputaţi ai Parisului, se prezintă un domn, proaspăt bogătaş de după război. — Vreau să cumpăr ediţie luxoasă­­pe „japon“ a operei lui Ronsard. — Dau o sută de franci mai mult dacă obţineţi şi o mică dedicaţie de la au­tor, pe numele meu. DAR ÎNAINTE? In ora de religie, vorbind de isgoni­­­rea lui Adam şi Eva din paradis, pro­­fesorul le spune elevilor că Dumnezeu, a­ blestemat pa şarpe să se târască toată viaţa. — Dar înainte de a-l bUrsi,emn, man, umbla, domnule profesor?, întrebă, Georgică, F -----­ Peisagiu! romanesc Excelenta revistă franceză «Il­lustration» consacră, cu ultimul său număr, un album României. Printre articolele ce poarta semnături regale şi princiare, şî contribuţiile înalţilor demnitari şî cărturari ai ţării, în paginile lu­minoase de o impecabilă execuţie fotografii multe ilustrează opera. Sunt reproduceri după pânzele maeştrilor penelului românesc, colţuri din fragmentele de artă bizantină ce stau ascunse în bise­ricuţele noastre îndepărtate, şi fotografii... fotografii multe din peisagiul românesc. Sunt vechi clişee, pe care le-ai­ mai văzut aci, aiurea, aproape în toate publicaţiile oficioase ori a­­mabile, în care ţara îşi trimite peste hotare fotografia. Un colecţionar credincios, dacă ar răsfoi, acolo albumele, de acum doi, cinci ori zece ani ar reflecta desigur cu melancolie, frumoase colturi de ţară, păcat ca nu sunt multe! Şi e desigur o nedreaptă consta­tare căci peisagiul românesc e mult mai bogat şi mai ales speci­fic prin varietatea lui aproape unică. Avem munţii Elveţiei, văile Ti­­rolului, şi întinsul şesului a­­proape fără egal în Europa. Nicăeri, în nici o colecţie, nu se identifică relieful acesta minunat. Din nici o regiune obiectivul a­­paratului fotografic nu a prins ima­gina caracteristică. Toţi străinii veniţi aci, după ce ne cunosc ţara din informaţii în­depărtate sunt contrariate de bo­găţia pe care o întâlnesc faţă de sărăcia la care se aşteptau. Ei sunt deprinşi cn prospectele euro­pene,,în care frumuseţea fiecă­rei localităţi ce îşi reclamă aten­ţia vizitatorilor reuşeşte, se su­­pravalorifică în retuşarea foto­grafului artist. In arta sumară şi precisa a fo­tografiei n’avem de ce fi subt un raport de inferioritate faţă de tehnica apuseană. Avem din potrivă din soare care ne protegueşte. Nu ne ştim însă preţui­­ri dea­­juns comorile dumnezeeşti, (Iupă cum nu reuşim să ne valorificam bogăţiile productive. Şi ar trebui sa ne amintim to­tuşi că sunt ţări sărace, care în lipsă de alte daruri, au reuşit să-şi creeze o industrie a frumo­sului. Nu cere împlinirea operei ce ne lipseşte, nici împrumuturi ex­terne, nici fonduri naţionale, nici muncă grea nici gust prea mult. Ci numai dragoste de frumos, de natură şi, dacă vreţi de faţă." Cine se va ocupa intr o zi de adevărata Românie pitorească ? ----—timus no­­­m e PA01M1 4 Einii LUNI H OCTOMBRIE 1929 HERACAp­VÄ IN CALC Director: SCARLAT FRODA Cn d. V. Demetrius despre el şi despre alţii învăţător­ul post. — Oala Galactîon, N. D. Coşea, T. Argh­ezi, N­. Chendi. O dragoste furtunoasă. — Un Ministru care avansează funcţionarii după.. versuri. — Gazetar şi administrator la moşia. — Scrisul de azi Un unchiaş sfătos stă la o masă, sub lumina unui abatjour de hâr­tie colorată. Are plete albe, şi doi ochi plini de bunătate. Lângă el, pe un scaun sunt pregătite pietre­le cu dinii albi ai unui „domino­” care aşteaptă un nepoţel cuminte. Şi unchiaşul răsfoeşte într’uuna dintr’un caet cu scoarţe groase. A înserat de mult și în toată casa e liniște. Foşnetul hârtiilor aduce: — «Bună seara. A ridicat capul. Are o figură cu obrajii albi, o frunte înaltă, împo­dobită cu o coamă albă. Mâna care se întinde, e de copii. E d. V. Demetrius. Când se va seri o sinceră și nepărtinitoare is­torie a literaturii contimporane, numele d-lui V. Demetrius va tre­bui aşezat printre fruntaşi. Fiind­că d-sa, în afară de ceea ce a creat în proză şi in poezie, a fă­cut pentru literatura românească, cu o sârguință fără pereche, operă de apostolat. Aduceti-vă aminte de romanele d-lui Demetrius citite in anii de adolescenţă. Recitim­ poeziile care adie parfumul unei tinereţi romantice. D. Demetrius e în vecinică goa­nă. Scrie ziua şi noaptea. Reciteşte şi ce-au scris alţii, — fiindcă d-sa e şi conducătorul unei edituri — ceea ce nu-i muncă uşoară. Când îl întâlneşti pe stradă, mergând re­pede, descurcându-se cu uşurinţa unui copil, printre automobile, tră­suri şi tramvae, îl ştii fugind spre biroul pe care îl aşteaptă cerneala şi hârtia. Odată, l'a oprit d. Mi­­nulescu, în colţ la Capşa: — «Stai puţin. — «N’am 1121.­— «Ce-i graba asta ? — «Trebue să scriu. — «La naiba. II ascultăm acum, povestin­­du-şi viata. Şi avem impresia că citim undeva un capitol de scamă dintr’o lucrare care n’a văzut încă lumina tiparului... Copilăria nhm petrecut-o In o­­raşul în care m’am .’­»scut, în Bra­şov, între munţii şi cele două ape, ce miau urmărit multă vreme mai apoi, la­olaltă cu străbunicii mei, el — un uriaş, ea — o bătrână mică. Am fost luat de bunică-mea, l­a vârsta de trei ani, «în ţară», la Brăila, la­ Galaţi şi în sfârşit, la Bucureşti, unde veniseră şi părin­ţii mei. Urmare d­in pag. III-a) de departe, svon ciudat de amin­tiri. Hanns Heinz Ewers vorbeşte .Rampei“ Un deselor în drept actor. Turneu­ la Bucureşti. Pre­mergător in film şi teatru de cabaret. Fantasticele cătătorii Hanns Heinz Ewers e dintre scriitorii contimporani germani poate cel mai cunoscut marelui pu­blic şi departe peste hotarele Ger­maniei romanele sale sunt popu­lare. Creaţii ale unei aproape neîn­trecute fantezii şi imaginaţii, o­­pera lui Evers zguduie, pasionea­ză şi interesează. A sta de vorbă câtva timp, cu o personalitate atât de covârşitoare nu e lucru uşor, dar în schimb este extrem de plăcut. A reda însă în scris convorbi­rea cu el, e într adevăr greu. Fantezia lui bogată colorează şi conversaţia, iar diversitatea su­biectelor ce abordează şi uşurinţa de spirit cu care trece de la unul la altul amintesc opera şi viaţa lui. Fermecat de ult organ plăcut şi linişte, totuşi vibrând­ de energie şi vivacitate te simţi furat de istorisirile vesele, triste sau curioase. După­­convorbirea telefonica,­ de rigoare, Hans Ewers m­a primit aşa cum îmi promisese.. Ba spun drept, ardeam de cu­riozitate să-i văd locuinţa. O lo­cuinţă ultra-modernă sau un la­borator de chimia ? Sunt anunţat şi primit în bir­­roul-bibliotecă unde maestrul lu­crează. In trei colţuri ale imensei încă­peri, colţare, etajere c­u cărţi. Pe­reţii sunt acoperiţi cu­ bronzuri şi statui exotce de lemn. Măşti rare din Asia, biblouri din Papuasia, mătăsuri din China şi Japonia, trofee de vânătoare din Africa, co­voare din Asia­ Mică și blănuri grele din Siberia asiatică. Un masiv și bătrân biurou din stejar sculptat. Hans Heins Ewers cufundat întro carte pare că nu aude să fi intrat vre­un străin. Ridică încet capul, scoate mo­noclul, mă măsoară de sus până jos, se ridica spre a-mi Ura bun sosit și îmi oferă loc într un comod fotoliu de lângă birou. Maestrul începe : — Care va să zica interview pentru ,,Rampa­t ? Cu plăcere. Și după introducerea de rigoare Hans Heins Ewers începe : “ Da am început ca orice om care se respectă, sa studiez. După gimnaziu, liceul şi apoi faculta­tea de drept. Sunt­ de fel din Rhenania, născut, la Düsseldorf. Dreptul l-am făcut în Bonn. După ce mi-am luat doctoratul am plecat la Geneva şi­ la Paris unde mi-am complectat studiile. La întoarcere ara intrat în ma­gistratură. Statul în acelaş loc nu-mi prca însă. Prinsesem gus­tul călătoriilor. M’am lăsat de drept şi am­ luat-o razna prin Ita­lia şi Spania. Fără plan de călă­torie, insa studiind mereu şi foar­te serios Istoria. Artelor. Pe vremea aceea am început să scriu. Nuvele mici şi mai ales Poezii. Primele încercări au apă­rut în „Simplicissimus” din Müin­chen. Am isprăvit însă repede și cu istoria artelor. Mă atrăgea : tea »»■’'--- ■ (Continuare in pagina IV.a) nadio, in provincie de TUDOR MUŞATESCU Care dintre locuitorii globului,afară de Edison, şi-ar fi închipuit vreodată c’o să trăiască să vadă, sau mai bine zis, s’o audă şî pe asta: radiofonia? Şi totuşi, în câţiva ani de zile — pe nebăgate de seamă — noua invenţie, a sunetelor călătorind circular prin văs,­duh — a ajuns la ordinea zilei, s’a banalizat aproape. A ajuns atât de la ordinea zilei, încât, a pătruns şi în orăşelul meu de provincie, izbutind să convingă pe câţiva cetăţeni de frunte, să-şi insta­­leze — în saloane sau antreuri — apa­rate de Radio... Cel dintâiu care a făcut „ruptura“ a fost d-1 Manole Stămbulescu, prima­rul oraşului şi tatăl delicioasei dom­nişoare Giculina, absolventă a cinci clase dela ,,Notre-Dame“ şi în momen­tul de faţă „fată de măritat“ la pă­rinţi. D-1 Manole, la început, s’a lăsat greu: — Lasă, Giculino, tată, că punem şi noi Radio... mai târziu­. Acuma nu sunt încă perfecţionate aparatele. Să mai aşteptăm... să nu dăm banii de pomană...­­ — Cât să mai aşteptăm, papa? — Până când s’o inventa ultimul , model... Cel mai imiu Cel mai sigur,­■ —. Tot aşa, ziceai şi când a fost să ne luăm patefon... — Lasă să-şi puie întâi prefectul, fată dragă... După ce şi-o pune el, ne punem şi noi... Nu vreau să zică că „trec peste el“„ Eu respect disciplina de partid“... Dar Domnişoara Giculina a ştiut să stăruiască atât de frumos şi de con­vingător, încât, d. Manole a cedat, şi într’o bună zî, a plecat „în interes de serviciu“ la Bucureşti şi s’a întors cu un aparat de Radio din cele mai per­fecţionate. Aparatul a fost instalat în salon, la loc de cinste şi vestea s’a răspândit ca fulgerat In tot târguşorul.......Pri­marul şi-a instalat „Radium“”. De.atunci — ca­ să nu rămâie mai prejos decât primarul — toate notabi­lităţile oraşului — în frunte cu pre­fectul, comandantul garnizoanei, poli­ţaiul şi protopopul, şi-au instalat în domicilii, aparatele miraculoase... Având de petrecut o seară, în orăşe­lul meu de baştină, am primit cu multă plăcere invitaţia d-rei Giculina, de a asista la o „şedinţă de Radio“, oferită în „onoarea mea“. Când am la braţ­­ la ora convenită *­— salonul d-lui primar era plin de in­vitaţi... 8­­­1 Domnişoara Giculina mi-a eşit su­râzând înainte, m’a luat la braţ şi nu a dus să mă prezinte... Am observat că şi aci — în acest, salon provincial — predomină­­elemen­tul tuns... Cu ocazia asta, voi-a atras atenţia, silueta indecentă a unei dudui din „lumea bună“ a oraşului (adică cu zestre de la cinci milioane in­sus). Duduia se refugiase — solitară şi afectată — în braţele unui fotoliu... Iş­i desgolise pulpele până peste genunchi și fuma dintr’o țigaretă lungă, în chip de șarpe. M’am apropiat curtenitor... — Vă place Radio-ul, domnișoară? Duduia mi-a aruncat o privire ar­tistică pe sub genele făcute cu „Rimei“ și mi-a răspuns visătoare: — Enorm! Se petrece admirabil la audiţii... Alaltieri seara, am fost la una şi ne-am distrat de minune... — Desigur, aţi avut şansa să prin­deţi un program interesant?... • Duduia schimbă plastic poziţia pi­­cioarelor şi încercă să facă un colac de fum... ’ — Am dansat până la trei dimi­neaţa... —■ At... Era un program compus din muzică de dans? —• Nu știu! Noi­ am dansat după pa­­tefon... E mult mai clar, mai în tact. —Care văd eu, dudue. In materie de Radiofonie sunteţi o bună dansa­toare? Duduia. încreţi sprâncenele şi mă lilici .diSECelbitSÎ — Dumneata dansezi? — Nu, domnişoară! — Atunci,­ de­ aia — in materie dans — ești radiolog. — Nu ,,radiolog“ dragă, „radiograf se amestecă în vorbă Duduia Gicu­lina... Radiologii sunt ăia cu razele Roentgen... Duduia nu răspunse nimic și , se ri­­dică, îmi aruncă o privire duşmănoasă și dispăru în colțul cellalt al salonu­lui... Plecai și eu, cântându-mi o altă companie fiindcă d-ra Giculina — în calitatea sa de amfitrioană — trebuia să se ocupe de­opotrivă de toată lu­mea... Mă apropiai de un cerc de cucoane cari mă cunoșteau de când eram la doică.­­ Cucoanele fumau toate, discutând ultimul divorț din oraş... Când mă văzură încetară discuția... — E! începe, maică, ori nu’ncepe?... văd că tot hârâie acolo şi nu se-aude nimic?.... — Până prinde postul, Madam . Nisi­­peanu... O să auzim Parisul astă seară... — „Trăirăm s’o vedem și p’asta, Ni­­sipeanco!...“ — Păi ! — Zău! Ce ţ­i­ e, soro, și cu „Ra­­dium-ul“ ăsta?... De cântat, cântă, cancerul îl vindecă și cine știe ce dracu­ o să mai facă, peste o sută-două de ani. — Mare minune!. (Continuare în pagina IV.a­ de „ Schiţa de Egorot­­ Decorul in care se joacă ,Pasa­rea Albastră” la Teatrul de artă­ din Mos­cova INTR’O «FAMILIE» El, în haine noi, cu părul lins Ea, neştiutoare încă de ce e Stau pe-o canapea. Şi dânsul Ii vorbeşte „despre suflet” şi’ LA UN «CEAI» Strânşi de talii şi de umeri, Care le pompează’n trupuri, Şi când muzica ’ncetează, El, Care vede că’i iei fânul când PE O STRADELA El, elev în clasa şasea. Ea, la Merg pe străzi de patru ceas Iar acum, le despărţire, eu p Hotărăsc cu pasiune : «Mâin IN CIŞMIGIU Cu capela pe-o sprânceană şi cu’n coş la subţioară Ordonanţa-i strânge sânii, îi frământă şi-i măsoară Pe când slujnica şopteşte ene­rvată şi decisă...­­* «Azi boeriî sunt la teatru şi «lăsăm» poarta deschisă Ld A îa minut CUM SE „TRATEAZA“ AMOR de LUNETTES NOIRES -prelins de cosmetic în fond, amorul, — foarte liric şi peltic o îndeasă cu piciorul,­­ execută ’n tact, Tangou! sânge cald şi răzvrătit, rămâne bleg, ca boul să rumege-a pornit, pension de fete­uri, pe furiş şi po ’’ndoiet«, rivîri care se tem­e, iarăş «ne vedem». Mary Dunan e vinovată? proces teatral — de NICON ) Sala Teatrului Mic avea aspec­tul uniei curţi cu juri. In foyere, forfoteau gardieni manuşaţi şi prevăzuţi cu ţignale stridente. La începutul fiecărui act începeau să fiu ere cu atâta înverşunare, în­cât aveai impresia că te­xfu la o pie­să originală după sfârşitul botu­lui, când gardienii fluerători sunt înlocuiţi de public. . La drept vorbind ne miră că Procesul lui Mary Dugan a fost de­sbuiut la Teatrul Mic şi nu în sala Teatrului Popular, zăvorită de doi ii ani, în scopul de a se inau­gura acolo Curtea cu Juri. Pentru prima oară, cu ocazia Procesului Mary Dugan, mi-am dat seam­a de complecta lipsă de­­utilitate a sufleurului, cum și de inacceptabilul rol parazitar al a­­cestuia în teatru. Pentru prima oara joi seara s’a jucat o piesă fără sprijinul sufleu­­rului­ și pentru prima oară, într’un spectacol întreg, nu s’a putut înre­gistra nici o bâlbâială­ Din sursă sigura am putut afla că tinerii probişti ai teatrului, pâ­nă să rejungă buni juraţi, au fost îndelung înjuraţi de regisor. CUM A DECURS PROCESUL» La ora nouă seara, sala Teatru­lui Mic­ era plină până la ultimul loc. La ora nouă şi un sfert, apare pe scenă d. R. Bulfinsky, procurorul lui Mary Dugan şi în sală apare Victor Bumb­eşti, procurorul lui Soare­­­ Soare. Mary Dugan e învinuită de asa­sinat iar Soare e învinuit de aten­tat împotriva publicului. Mary Dugan e tip­arată de avo­­catul Stăncescu şi apoi de tânărul licenţiat Valentineanu. In decursul procesului, aflăm că d. Stăncescu, îndrăgostit până la crimă de frumoasa stagiară a teatrului, d-na Eugenia Zaharia, şi că spre neno­rocirea lui e stângaci cu femeile- Stângăcia sentimentală a lui Stăncescu, ne-o desvăluie colegul său Valentineanu, care pe scena Teatrului Mic a păşit cu dreptul­ Procesul lui Mary Dugan, pa­sionase întratât publicul, în­cât după terminarea şedinţei a doua, spectatorii priveau nedumeriţi în Turul lor, suspectându-şi vecinii! Domnul general Nicoleanu şi cu d. Milozzi, veniţi la faţa locului, au început cercetările. Bănuielile, au căzut la un mo­ment dat pe d. R. Bulfinsky. Dar o parte curând sa constatat că emi- 51 Gului societar deşi e complet străin de crima săvârşită contra pancherului Rice, totuşi e un cri­­m m­ai odios, fiindcă în urma ulti­melor lui succese teatrale, a tăiat şi omorât o întreagă serie de alţi acton. Bănuielile au căzut ap­oi, asupra d-nei Eugenia Zaharia. S-a consta­tat însă că frumoasa artistă nu se îndeletniceşte cu crime ci doar cu furturi. Nu mai departe, chiar joi seara, a furat inima unui impor­tant descendent al poetului Virgi­­lius.­­ Cercetările poliţiei, au dovedit ca din aceeaş bandă a femeilor care involuntar fură inimile şi privirile face parte şi tricolorul d-nelor Tantzi Bogdan — roşie ca o inimă nsângrerată — Marietta Ra­­reş — galbenă ca o lămâie de aur — şi Dorina Heller — albastru ca o hârtie de o mie de lei. Deşi toate probele nu conlucrau decât spre condamnarea lui Mary Dugan — recte Agepsina Maery, Eftimiu — totuşi, în ultimul mo­ment, d. Lică Teodorescu a sosit cu aprobarea turneului, şi astfel în a­­plauzele generale, Coana Gipsi a fost pusă în libertate. Pe de altă parte, procesul acu­zatului Soare s-a terminat şi acela cu succes. Deşi procurorul Victor Bum­­beşti părea neînduplecat, spre fe­ricirea acuzatului a apărut din pu­blic avocatul Mişu Sipsoms ce­rând, dreptul de apărător. Distinsul avocat a obţinut achi­tarea lui Soare prin următoarea scurtai pledoarie : — Domnilor Juraţi!... Regiso­rul Soare nu-i un criminal! Nicio­dată n’a atentat la viața spectato­rilor, cum se întâmplă foarte ades .Urmare în pajt. F-ar

Next