Rampa, octombrie 1929 (Anul 14, nr. 3509-3534)
1929-10-14 / nr. 3520
HNUL XIV, No. 3530 SEDACTIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE STRADA SĂRINDAR, 7 TELEFON 801/39 Pubticitatea concasionată exoluah/ Sadotita Anonima RudoH Mossa Calss Victorial No. 81 Anunțurile ss primesc la toata paenilHaos publicitata al la administraţia ilarului Un martir al moravurilor literare moderne de DEM. THEODORESCU _ Vâlva mare face la Paris sfârşitul tragic al mascaradei unui prea fantezist clandidat la glorie literară. Un escrocde haute classes fal, sul marchiz de Champaubert, de curând ieşit din puşcărie, îşi simţise brusc înclinări spre literatură. Pentru unii, pofta aceasta a «marchizului» va fi fost cu totul insolită, dată fiind deosebirea esenţială — de principiu — dintre temperamentul unui escroc şi al unui literat: e exact distanta de la acţiune la vis. Dacă «marchizul» ar fi năzuit sa se arunce — acesta e termenul — în politică sau în finanţe, hotărârea lui n’ar fi surprins, fireşte, pe nimeni: ar fi fost la mijloc doar o simplă schimbare de metodă fără salturi absurde dintr’o viaţă în alta... Şi to-' tuş, sunt unii cunoscători mai îndrăsteţi sau mai sinceri ai unei anume literaturi franceze de mare succes, cari ar putea pretinde că gustul unui escroc — du un real temperament de escroc — de a se apuca de literatură, nu e chiar aşa de nenatural şi de surprinzători Din potrivă, e o simplă evoluţie spre desăvârşire şi fixare.. Indiferent, însă, de această discuţie de pură psichologie estetică, fapt e că ilustrul escroc parizian se hotărîse, ieşind din puşcărie, să-şi schimbe genul. Vrea «sa publice*. Dar, temperament tumultuos, el nu se putea, supune dodii greutăţilor şi etapelor de pretinde contactul cu această nouă latură a naivităţii publice. «Marchizul» vrea gloria toată, dintr’o lovitură. Ar fi putut încerca, bunăoară, ridicarea unui nou steag literar , un supra-dadaism sau un sub-realisn; ori ar fi anunţat — cum se vede zilnic în ziarele franceze — un roman de fermecătoare demenţă sexuală cu un titlu inspirat i-aii/ain'-Oi, ju«uuv-ia «* vrut pe soru-mea», sau : «Nevastă de-o noapte», sau: «Amantul caprelor». Dai1, escrocul nostru era, se vede, nu numai un om cu mai multă fantezie dar și cu ceva decentă.« Ela știa să facă o pioasă deosebire între operă și ceiace se — - --------------------— ’'t'waEul chiama «lansarea» ei. Fara a-și atinge cu vr’o concesie comercială' mprinsul celor ce vrea să publice, nobilul bandit vroia, numai ca, printr o eroică avântare în lumea artelor, să atragă atenţia publicului totdeauna ahtiat de păcăleală și bruscare — asupră-i. Şi, ce credeţi că a făcut ? Cu concursul câtorva prieteni, a luat hotărîrea să se îngroape de viu. Era un întreg plan inteligent şi teribil : un coşciug confortabil, aerisit printr'un tub ; anunţarea unei dispariţii, descoperirea, insfârşit, printr’un joc măiestru de scrisori şi denunţuri a celui dispărut ; desgroparea la vreme, învierea, lansarea : 2 000.000 de exemplare tiraj ! Dar, se vede că nu e bine să te joci cu mormântul!... Operaţia descoperirei şi a desgropării a întârziat ceva mai mult peste termenul calculat... Când poliţia şi prietenii s’au dus să scoată din coşciug pe cel mai viteaz năzuitor de reputaţie literară, nuau mai găsit decât un biet trup inert mototolit în supliciile unei morii atroce. Ceeace dovedeşte că escrocheria e, în literatură, ceva mai plină de riscuri ca, în viaţa socială, — când e practicată de o fantezie mai temerară. Noroc că cea mai mare parte a literaţilor — a literalilor francezi de anume mare tiraj1 — sunt practicanţi cu măsură şi prudenţă.. Aşa că nu e niciun pericol nici pentru România, eleva de totdeauna a moravurilor artistice de pe Sena 1 Să ne închinăm, însă, cu toji, _ adolo ca și aici, înaintea «T»/vrm tswati-Iwa«,',' .a.-, -. „-1 . r J_ OV*'!*** i- v* T ioe-fii —iivJL O tiid Uvfinitive în care s’a chinuit pentru glorie publicistică un martir al regimului literar contemporan 1 Din coşea sufletului PATRU MÂINI. Unul din prietenii noştri, însurat şi tată a două adorabile fetiţe gemene, a angajat de curând o fată în casă, care din cauza scumpeţii vremurilor prin care trecem, împlinea — în schimbul unei lefi mai mari — şi slujba de bucătăreasă. Prietenul nostru era foarte mulţumit de această combinaţie. Dar cum toate mulţumirile sunt de s scurtă durată, abia după o lună deserviciu — servitoarea se prezentă stăpânului şi-l anunţă că nu mai poate rămâne un serviciu. •— Dar pentru ce vrei să pleci ’Ileana? Pentru că sunteţi prea econom. •— Cum econom? Nu eşti destul de bine plătită? — De asta mi-e frică! Când cineva are două fetiţe cum aveţi d-voastrăşi când din economie sau sgârcenie, le pune să cânte pe amândouă la pian — pe acelaş pian şi în acelaş timp, nu mai poţi avea încredere în galantenia stăpânului. Prietenul nostru nu găsi nimic să răspundă, şi gândi: — Drace! cred că nu sunt obligat să ’nvăţ servitoarea că la pian se cântă şi la patru mâini, PLAN... . Se ştie că înţeleptul rege Solomon, fiind pe moarte, chemă pe soţia sa şi-i zise: — Sarah! te rog să-mi împlineşti ultima dorinţă... Du-te şi te îmbracă cu cea mai frumoasă rochie pe care o ai, pune ţi toate bijuteriile, pe care te posezi şi gătită astfel vino lângă patul meu. — Așa voi face! răspunse plângândSarah, care nu întârzie să se întoarcă în camera muribundului, împodobită și frumoasă ca in și de sărbătoare. — Vezi tu, zise Solomon, peste pufin timp — poate câteva minute — îngerul morţii va veni aici, şi cred că văzându-te atât de frumoasă, te va lua pe tine in locul meu... CU O MICĂ DEDICAŢIE. E In general cunoscută povestea vânzătorului in librărie, care la cererea unui client: Aveţi un Guy de Maupasant, complect?, a răspuns — Nu — domnule, n’avem decât planul şi ghidul Parisului. De curând la un librar din cei mulţi şi reputaţi ai Parisului, se prezintă un domn, proaspăt bogătaş de după război. — Vreau să cumpăr ediţie luxoasăpe „japon“ a operei lui Ronsard. — Dau o sută de franci mai mult dacă obţineţi şi o mică dedicaţie de la autor, pe numele meu. DAR ÎNAINTE? In ora de religie, vorbind de isgonirea lui Adam şi Eva din paradis, profesorul le spune elevilor că Dumnezeu, a blestemat pa şarpe să se târască toată viaţa. — Dar înainte de a-l bUrsi,emn, man, umbla, domnule profesor?, întrebă, Georgică, F ----- Peisagiu! romanesc Excelenta revistă franceză «Illustration» consacră, cu ultimul său număr, un album României. Printre articolele ce poarta semnături regale şi princiare, şî contribuţiile înalţilor demnitari şî cărturari ai ţării, în paginile luminoase de o impecabilă execuţie fotografii multe ilustrează opera. Sunt reproduceri după pânzele maeştrilor penelului românesc, colţuri din fragmentele de artă bizantină ce stau ascunse în bisericuţele noastre îndepărtate, şi fotografii... fotografii multe din peisagiul românesc. Sunt vechi clişee, pe care le-ai mai văzut aci, aiurea, aproape în toate publicaţiile oficioase ori amabile, în care ţara îşi trimite peste hotare fotografia. Un colecţionar credincios, dacă ar răsfoi, acolo albumele, de acum doi, cinci ori zece ani ar reflecta desigur cu melancolie, frumoase colturi de ţară, păcat ca nu sunt multe! Şi e desigur o nedreaptă constatare căci peisagiul românesc e mult mai bogat şi mai ales specific prin varietatea lui aproape unică. Avem munţii Elveţiei, văile Tirolului, şi întinsul şesului aproape fără egal în Europa. Nicăeri, în nici o colecţie, nu se identifică relieful acesta minunat. Din nici o regiune obiectivul aparatului fotografic nu a prins imagina caracteristică. Toţi străinii veniţi aci, după ce ne cunosc ţara din informaţii îndepărtate sunt contrariate de bogăţia pe care o întâlnesc faţă de sărăcia la care se aşteptau. Ei sunt deprinşi cn prospectele europene,,în care frumuseţea fiecărei localităţi ce îşi reclamă atenţia vizitatorilor reuşeşte, se supravalorifică în retuşarea fotografului artist. In arta sumară şi precisa a fotografiei n’avem de ce fi subt un raport de inferioritate faţă de tehnica apuseană. Avem din potrivă din soare care ne protegueşte. Nu ne ştim însă preţuiri deajuns comorile dumnezeeşti, (Iupă cum nu reuşim să ne valorificam bogăţiile productive. Şi ar trebui sa ne amintim totuşi că sunt ţări sărace, care în lipsă de alte daruri, au reuşit să-şi creeze o industrie a frumosului. Nu cere împlinirea operei ce ne lipseşte, nici împrumuturi externe, nici fonduri naţionale, nici muncă grea nici gust prea mult. Ci numai dragoste de frumos, de natură şi, dacă vreţi de faţă." Cine se va ocupa intr o zi de adevărata Românie pitorească ? ----—timus nom e PA01M1 4 Einii LUNI H OCTOMBRIE 1929 HERACApVÄ IN CALC Director: SCARLAT FRODA Cn d. V. Demetrius despre el şi despre alţii învăţătorul post. — Oala Galactîon, N. D. Coşea, T. Arghezi, N. Chendi. O dragoste furtunoasă. — Un Ministru care avansează funcţionarii după.. versuri. — Gazetar şi administrator la moşia. — Scrisul de azi Un unchiaş sfătos stă la o masă, sub lumina unui abatjour de hârtie colorată. Are plete albe, şi doi ochi plini de bunătate. Lângă el, pe un scaun sunt pregătite pietrele cu dinii albi ai unui „domino” care aşteaptă un nepoţel cuminte. Şi unchiaşul răsfoeşte într’uuna dintr’un caet cu scoarţe groase. A înserat de mult și în toată casa e liniște. Foşnetul hârtiilor aduce: — «Bună seara. A ridicat capul. Are o figură cu obrajii albi, o frunte înaltă, împodobită cu o coamă albă. Mâna care se întinde, e de copii. E d. V. Demetrius. Când se va seri o sinceră și nepărtinitoare istorie a literaturii contimporane, numele d-lui V. Demetrius va trebui aşezat printre fruntaşi. Fiindcă d-sa, în afară de ceea ce a creat în proză şi in poezie, a făcut pentru literatura românească, cu o sârguință fără pereche, operă de apostolat. Aduceti-vă aminte de romanele d-lui Demetrius citite in anii de adolescenţă. Recitim poeziile care adie parfumul unei tinereţi romantice. D. Demetrius e în vecinică goană. Scrie ziua şi noaptea. Reciteşte şi ce-au scris alţii, — fiindcă d-sa e şi conducătorul unei edituri — ceea ce nu-i muncă uşoară. Când îl întâlneşti pe stradă, mergând repede, descurcându-se cu uşurinţa unui copil, printre automobile, trăsuri şi tramvae, îl ştii fugind spre biroul pe care îl aşteaptă cerneala şi hârtia. Odată, l'a oprit d. Minulescu, în colţ la Capşa: — «Stai puţin. — «N’am 1121.— «Ce-i graba asta ? — «Trebue să scriu. — «La naiba. II ascultăm acum, povestindu-şi viata. Şi avem impresia că citim undeva un capitol de scamă dintr’o lucrare care n’a văzut încă lumina tiparului... Copilăria nhm petrecut-o In oraşul în care m’am .’»scut, în Braşov, între munţii şi cele două ape, ce miau urmărit multă vreme mai apoi, laolaltă cu străbunicii mei, el — un uriaş, ea — o bătrână mică. Am fost luat de bunică-mea, la vârsta de trei ani, «în ţară», la Brăila, la Galaţi şi în sfârşit, la Bucureşti, unde veniseră şi părinţii mei. Urmare din pag. III-a) de departe, svon ciudat de amintiri. Hanns Heinz Ewers vorbeşte .Rampei“ Un deselor în drept actor. Turneu la Bucureşti. Premergător in film şi teatru de cabaret. Fantasticele cătătorii Hanns Heinz Ewers e dintre scriitorii contimporani germani poate cel mai cunoscut marelui public şi departe peste hotarele Germaniei romanele sale sunt populare. Creaţii ale unei aproape neîntrecute fantezii şi imaginaţii, opera lui Evers zguduie, pasionează şi interesează. A sta de vorbă câtva timp, cu o personalitate atât de covârşitoare nu e lucru uşor, dar în schimb este extrem de plăcut. A reda însă în scris convorbirea cu el, e într adevăr greu. Fantezia lui bogată colorează şi conversaţia, iar diversitatea subiectelor ce abordează şi uşurinţa de spirit cu care trece de la unul la altul amintesc opera şi viaţa lui. Fermecat de ult organ plăcut şi linişte, totuşi vibrând de energie şi vivacitate te simţi furat de istorisirile vesele, triste sau curioase. Dupăconvorbirea telefonica, de rigoare, Hans Ewers ma primit aşa cum îmi promisese.. Ba spun drept, ardeam de curiozitate să-i văd locuinţa. O locuinţă ultra-modernă sau un laborator de chimia ? Sunt anunţat şi primit în birroul-bibliotecă unde maestrul lucrează. In trei colţuri ale imensei încăperi, colţare, etajere cu cărţi. Pereţii sunt acoperiţi cu bronzuri şi statui exotce de lemn. Măşti rare din Asia, biblouri din Papuasia, mătăsuri din China şi Japonia, trofee de vânătoare din Africa, covoare din Asia Mică și blănuri grele din Siberia asiatică. Un masiv și bătrân biurou din stejar sculptat. Hans Heins Ewers cufundat întro carte pare că nu aude să fi intrat vreun străin. Ridică încet capul, scoate monoclul, mă măsoară de sus până jos, se ridica spre a-mi Ura bun sosit și îmi oferă loc într un comod fotoliu de lângă birou. Maestrul începe : — Care va să zica interview pentru ,,Rampat ? Cu plăcere. Și după introducerea de rigoare Hans Heins Ewers începe : “ Da am început ca orice om care se respectă, sa studiez. După gimnaziu, liceul şi apoi facultatea de drept. Sunt de fel din Rhenania, născut, la Düsseldorf. Dreptul l-am făcut în Bonn. După ce mi-am luat doctoratul am plecat la Geneva şi la Paris unde mi-am complectat studiile. La întoarcere ara intrat în magistratură. Statul în acelaş loc nu-mi prca însă. Prinsesem gustul călătoriilor. M’am lăsat de drept şi am luat-o razna prin Italia şi Spania. Fără plan de călătorie, insa studiind mereu şi foarte serios Istoria. Artelor. Pe vremea aceea am început să scriu. Nuvele mici şi mai ales Poezii. Primele încercări au apărut în „Simplicissimus” din Müinchen. Am isprăvit însă repede și cu istoria artelor. Mă atrăgea : tea »»■’'--- ■ (Continuare in pagina IV.a) nadio, in provincie de TUDOR MUŞATESCU Care dintre locuitorii globului,afară de Edison, şi-ar fi închipuit vreodată c’o să trăiască să vadă, sau mai bine zis, s’o audă şî pe asta: radiofonia? Şi totuşi, în câţiva ani de zile — pe nebăgate de seamă — noua invenţie, a sunetelor călătorind circular prin văs,duh — a ajuns la ordinea zilei, s’a banalizat aproape. A ajuns atât de la ordinea zilei, încât, a pătruns şi în orăşelul meu de provincie, izbutind să convingă pe câţiva cetăţeni de frunte, să-şi instaleze — în saloane sau antreuri — aparate de Radio... Cel dintâiu care a făcut „ruptura“ a fost d-1 Manole Stămbulescu, primarul oraşului şi tatăl delicioasei domnişoare Giculina, absolventă a cinci clase dela ,,Notre-Dame“ şi în momentul de faţă „fată de măritat“ la părinţi. D-1 Manole, la început, s’a lăsat greu: — Lasă, Giculino, tată, că punem şi noi Radio... mai târziu. Acuma nu sunt încă perfecţionate aparatele. Să mai aşteptăm... să nu dăm banii de pomană... — Cât să mai aşteptăm, papa? — Până când s’o inventa ultimul , model... Cel mai imiu Cel mai sigur,■ —. Tot aşa, ziceai şi când a fost să ne luăm patefon... — Lasă să-şi puie întâi prefectul, fată dragă... După ce şi-o pune el, ne punem şi noi... Nu vreau să zică că „trec peste el“„ Eu respect disciplina de partid“... Dar Domnişoara Giculina a ştiut să stăruiască atât de frumos şi de convingător, încât, d. Manole a cedat, şi într’o bună zî, a plecat „în interes de serviciu“ la Bucureşti şi s’a întors cu un aparat de Radio din cele mai perfecţionate. Aparatul a fost instalat în salon, la loc de cinste şi vestea s’a răspândit ca fulgerat In tot târguşorul.......Primarul şi-a instalat „Radium“”. De.atunci — ca să nu rămâie mai prejos decât primarul — toate notabilităţile oraşului — în frunte cu prefectul, comandantul garnizoanei, poliţaiul şi protopopul, şi-au instalat în domicilii, aparatele miraculoase... Având de petrecut o seară, în orăşelul meu de baştină, am primit cu multă plăcere invitaţia d-rei Giculina, de a asista la o „şedinţă de Radio“, oferită în „onoarea mea“. Când am la braţ la ora convenită *— salonul d-lui primar era plin de invitaţi... 81 Domnişoara Giculina mi-a eşit surâzând înainte, m’a luat la braţ şi nu a dus să mă prezinte... Am observat că şi aci — în acest, salon provincial — predominăelementul tuns... Cu ocazia asta, voi-a atras atenţia, silueta indecentă a unei dudui din „lumea bună“ a oraşului (adică cu zestre de la cinci milioane insus). Duduia se refugiase — solitară şi afectată — în braţele unui fotoliu... Işi desgolise pulpele până peste genunchi și fuma dintr’o țigaretă lungă, în chip de șarpe. M’am apropiat curtenitor... — Vă place Radio-ul, domnișoară? Duduia mi-a aruncat o privire artistică pe sub genele făcute cu „Rimei“ și mi-a răspuns visătoare: — Enorm! Se petrece admirabil la audiţii... Alaltieri seara, am fost la una şi ne-am distrat de minune... — Desigur, aţi avut şansa să prindeţi un program interesant?... • Duduia schimbă plastic poziţia picioarelor şi încercă să facă un colac de fum... ’ — Am dansat până la trei dimineaţa... —■ At... Era un program compus din muzică de dans? —• Nu știu! Noi am dansat după patefon... E mult mai clar, mai în tact. —Care văd eu, dudue. In materie de Radiofonie sunteţi o bună dansatoare? Duduia. încreţi sprâncenele şi mă lilici .diSECelbitSÎ — Dumneata dansezi? — Nu, domnişoară! — Atunci, de aia — in materie dans — ești radiolog. — Nu ,,radiolog“ dragă, „radiograf se amestecă în vorbă Duduia Giculina... Radiologii sunt ăia cu razele Roentgen... Duduia nu răspunse nimic și , se ridică, îmi aruncă o privire duşmănoasă și dispăru în colțul cellalt al salonului... Plecai și eu, cântându-mi o altă companie fiindcă d-ra Giculina — în calitatea sa de amfitrioană — trebuia să se ocupe deopotrivă de toată lumea... Mă apropiai de un cerc de cucoane cari mă cunoșteau de când eram la doică. Cucoanele fumau toate, discutând ultimul divorț din oraş... Când mă văzură încetară discuția... — E! începe, maică, ori nu’ncepe?... văd că tot hârâie acolo şi nu se-aude nimic?.... — Până prinde postul, Madam . Nisipeanu... O să auzim Parisul astă seară... — „Trăirăm s’o vedem și p’asta, Nisipeanco!...“ — Păi ! — Zău! Ce ţi e, soro, și cu „Radium-ul“ ăsta?... De cântat, cântă, cancerul îl vindecă și cine știe ce dracu o să mai facă, peste o sută-două de ani. — Mare minune!. (Continuare în pagina IV.a de „ Schiţa de Egorot Decorul in care se joacă ,Pasarea Albastră” la Teatrul de artă din Moscova INTR’O «FAMILIE» El, în haine noi, cu părul lins Ea, neştiutoare încă de ce e Stau pe-o canapea. Şi dânsul Ii vorbeşte „despre suflet” şi’ LA UN «CEAI» Strânşi de talii şi de umeri, Care le pompează’n trupuri, Şi când muzica ’ncetează, El, Care vede că’i iei fânul când PE O STRADELA El, elev în clasa şasea. Ea, la Merg pe străzi de patru ceas Iar acum, le despărţire, eu p Hotărăsc cu pasiune : «Mâin IN CIŞMIGIU Cu capela pe-o sprânceană şi cu’n coş la subţioară Ordonanţa-i strânge sânii, îi frământă şi-i măsoară Pe când slujnica şopteşte enervată şi decisă...* «Azi boeriî sunt la teatru şi «lăsăm» poarta deschisă Ld A îa minut CUM SE „TRATEAZA“ AMOR de LUNETTES NOIRES -prelins de cosmetic în fond, amorul, — foarte liric şi peltic o îndeasă cu piciorul, execută ’n tact, Tangou! sânge cald şi răzvrătit, rămâne bleg, ca boul să rumege-a pornit, pension de feteuri, pe furiş şi po ’’ndoiet«, rivîri care se teme, iarăş «ne vedem». Mary Dunan e vinovată? proces teatral — de NICON ) Sala Teatrului Mic avea aspectul uniei curţi cu juri. In foyere, forfoteau gardieni manuşaţi şi prevăzuţi cu ţignale stridente. La începutul fiecărui act începeau să fiu ere cu atâta înverşunare, încât aveai impresia că texfu la o piesă originală după sfârşitul botului, când gardienii fluerători sunt înlocuiţi de public. . La drept vorbind ne miră că Procesul lui Mary Dugan a fost desbuiut la Teatrul Mic şi nu în sala Teatrului Popular, zăvorită de doi ii ani, în scopul de a se inaugura acolo Curtea cu Juri. Pentru prima oară, cu ocazia Procesului Mary Dugan, mi-am dat seama de complecta lipsă deutilitate a sufleurului, cum și de inacceptabilul rol parazitar al acestuia în teatru. Pentru prima oara joi seara s’a jucat o piesă fără sprijinul sufleurului și pentru prima oară, într’un spectacol întreg, nu s’a putut înregistra nici o bâlbâială Din sursă sigura am putut afla că tinerii probişti ai teatrului, până să rejungă buni juraţi, au fost îndelung înjuraţi de regisor. CUM A DECURS PROCESUL» La ora nouă seara, sala Teatrului Mic era plină până la ultimul loc. La ora nouă şi un sfert, apare pe scenă d. R. Bulfinsky, procurorul lui Mary Dugan şi în sală apare Victor Bumbeşti, procurorul lui Soare Soare. Mary Dugan e învinuită de asasinat iar Soare e învinuit de atentat împotriva publicului. Mary Dugan e tiparată de avocatul Stăncescu şi apoi de tânărul licenţiat Valentineanu. In decursul procesului, aflăm că d. Stăncescu, îndrăgostit până la crimă de frumoasa stagiară a teatrului, d-na Eugenia Zaharia, şi că spre nenorocirea lui e stângaci cu femeile- Stângăcia sentimentală a lui Stăncescu, ne-o desvăluie colegul său Valentineanu, care pe scena Teatrului Mic a păşit cu dreptul Procesul lui Mary Dugan, pasionase întratât publicul, încât după terminarea şedinţei a doua, spectatorii priveau nedumeriţi în Turul lor, suspectându-şi vecinii! Domnul general Nicoleanu şi cu d. Milozzi, veniţi la faţa locului, au început cercetările. Bănuielile, au căzut la un moment dat pe d. R. Bulfinsky. Dar o parte curând sa constatat că emi- 51 Gului societar deşi e complet străin de crima săvârşită contra pancherului Rice, totuşi e un crim mai odios, fiindcă în urma ultimelor lui succese teatrale, a tăiat şi omorât o întreagă serie de alţi acton. Bănuielile au căzut apoi, asupra d-nei Eugenia Zaharia. S-a constatat însă că frumoasa artistă nu se îndeletniceşte cu crime ci doar cu furturi. Nu mai departe, chiar joi seara, a furat inima unui important descendent al poetului Virgilius. Cercetările poliţiei, au dovedit ca din aceeaş bandă a femeilor care involuntar fură inimile şi privirile face parte şi tricolorul d-nelor Tantzi Bogdan — roşie ca o inimă nsângrerată — Marietta Rareş — galbenă ca o lămâie de aur — şi Dorina Heller — albastru ca o hârtie de o mie de lei. Deşi toate probele nu conlucrau decât spre condamnarea lui Mary Dugan — recte Agepsina Maery, Eftimiu — totuşi, în ultimul moment, d. Lică Teodorescu a sosit cu aprobarea turneului, şi astfel în aplauzele generale, Coana Gipsi a fost pusă în libertate. Pe de altă parte, procesul acuzatului Soare s-a terminat şi acela cu succes. Deşi procurorul Victor Bumbeşti părea neînduplecat, spre fericirea acuzatului a apărut din public avocatul Mişu Sipsoms cerând, dreptul de apărător. Distinsul avocat a obţinut achitarea lui Soare prin următoarea scurtai pledoarie : — Domnilor Juraţi!... Regisorul Soare nu-i un criminal! Niciodată n’a atentat la viața spectatorilor, cum se întâmplă foarte ades .Urmare în pajt. F-ar