Rampa, iulie 1930 (Anul 15, nr. 3731-3756)

1930-07-24 / nr. 3750

ANUL XV­ No. 3750 REDACTIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Str. Intrarea Zalomit No 1 (Hotel Astoria) 1 •!•!«■ m/99 BUCUREŞTI Publicitatea concesionată excluşiv Societăţii Anonime „Rudolf Mosse” Calea Victoriei, 31 Director s SCARLAT FRODA 4 PAGINI 3LEI JOI 24 IULIE 1950 ABONAMESTEIE IN TARA Trei luni.................................. . SOO Șase luni .••••••••••• • coa 3 Un an.......................•................ ■ '0®° IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se pl&teau ineintA la­­ sau le va ale fiecarei luci Ritmul modern de N. Porsenia Ritmul modern s'a apropiat de viaţă în general şi de reali­tatea post-belică în deosebi, fără să modifice bine înţeles ti­­p realitate acest ritm modern urtle mari ale creaţiunii, care de care atât ne place să vor- vor rămâne aceleaşi cât timp Să fie o iluzie a noastră ? O infatuată pretenţie a unui pro­gres intelectual pe care trecu­tul nu l-a cunoscut ? Este oare htm, însă a cărui graniţă nu pare perfect definită ? Dacă ar fi să înţelegem prin ritm mo­dern o superfelaţie de genii şi talente ce lasă în umbră tre­cutul paupei, atunci avem toa­te şansele să ne înşelăm. Timpurile actuale au sporit cantitatea, dar n’au ameliorat calitatea producţiilor cerebrale Vârfurile de munţi sânt tot a­­celea pe care le cunoaştem. Numai că seismele sufletului românesc au ridicat din a­­dâncuri sute şi mii de acciden­te noi de teren, care au schim­bat configuraţia artelor şi lite­raturii. Fiecare epocă şi-a avut rit­mul ei, ce se zmulgea câte pu­ţin din convenţional şi din ru­tina clasică, săpând câte un şanţ de apropiere spre realita­­tea vie, spre anatomia crudă a naturii. Ritmul modern nu este nici el un eşafodaj în înălţimi, c­i o sculptură mai veristă in fenomenele ambiante, într’un tact de jazz, în emanaţiuni com­­plexe şi instantanee de radio, în împletiri de ştiinţă şi techni­­că ce rafinează bruta şi libe­rează zborul spiritului către cer. E natural ca războiul să fi impus nerăbdării noastre o ac­celeraţie mai trepidantă; setea de viaţă, în urma mortificări­lor interminabile din tranşee şi dintre insecte exantematice, a comandat o literatură hedo­nistă şi mai profund vitala. Marasmul economic a rupt bru­tal pe om din contemplările li­rice care formau deliciul ado­lescenţii noastre, precum şi din mania raţionalistă ce făcea pe vremuri, un mic filozof din fie­­care elev de liceu, fiinţa umană va exista in func­ţie de stomac şi de sex. In lu­crările scriitorilor de geniu gă­sim anticipări surprinzătoare asupra veţii de azi : acei oa­meni, existând pe culmi, îm­brăţişau ca aquila orizontul trecut şi cel viitor; noi nu fa­­cem­ decât să lărgim şi să este­­tizăm cărările croite de ei. O fi adevărat că natura nu face salturi , insă în artă fie­care înnoire pare un salt. E des­tul să ne gândim la producţiu­­nile curioase ori abracada­brante ce-au însemnat litera­tura imediat post-belică, şi să contemplăm apoi echilibrul re­lativ ce stratifică astăzi zvâr­colirile creatoare, ca să ne dăm seama că in literatură totul vine prin zvâcniri şi exagerări, din care tehnica placidă a la­boratorului extrage partea, via­­bilă şi o aşează în patrimoniul dobândit. Şi fiindcă vorbeam de antici­pări, un exemplu : Sânt 20 de ani de când compania Davila reprezintă comedia „Mugurul­”­. Am revăzut-o mai ieri . Par’că ar fi scrisă de un autor moins de tren te ans. E o quintesenţa de viaţă trăită, fără peltea li­rică, fără enciclopedie acade­mică, ci dozând din mişcare, gândire şi dragoste atât cât este necesar ca opera să aibă tinctura neştearsă a unei reali­tăţi permanente. Atât aspiră sufletul nostru deocamdată. Până în ce pro­funzimi va înţelege el să co­boare mai târziu, — e încă o e­­nigmă. Insă terenul lui de ac­ţiune va fi totdeauna viaţa. Arta va pieri sau nu va mai fi artă, pe măsura în care s’o is­piti să evadeze din viaţă. ------------■ TI Din raşca saliereiul IN TRENUL BUC.­MOVILA NU S’AU SUIT NIŞTE HOŢI, CI NIŞTE CHEFLII. (Ziarele). Dela 'nceput ştiam că nu e Un hoţ; era­ uşor s’o ştiu ! Fiindcă acel ce’n tren se suc Nu poate fi decât chefliu JACK BERARIU MERITELE GINERELUI Anicula, fiica cunoscutului ador V., s'a căsătorit dăunăzi cu un. tânăr foarte invățat.« Mai zilele trecute, tatăl ei, care după cum am spus , actor dar c și foarte spiritual, a fost întrebat de un prieten : r­ Ei, ce zici de ginerele dumi'­ale ? — De, ce să zic, e un om de merit, știe să facă in șapte limbi. SUFLEURUL PLÂNGE Unul din marii noștri tragedieni plecase In turneu prin ţară cu o trupă cam săracă. Lipsea din trupă unul din stâlpii teatrului, cum ar zice Ibsen, şi a­­nume : sufleurul. In fiecare orăşel, actorii trebuia să îngrijească de un sufleur. Ceea ce nu era lucru chiar uşor. Dar se găsea totdeauna un bine­voitor care să îndeplinească această funcţie. In târguşorul unde s’a petrecut, in­să întâmplarea pe care o relatăm aci, nu s’a putut găsi cu nici un preţ un sufleur. — Toată ziua au căutat oamenii prin cafenele, prin cârciumi, prin pieţele publice, şi chiar prin casele particu­lare, dar nimeni n'a vrut să ia asu­pră-şi importanta sarcină. Fie că li se părea ruşinoasă, unora, fie că răs­punderea pe care o implică li se părea prea mare, altora, fapt e că ora re­prezentaţiei se apropia şi sufleurul nu se găsise încă. Unul din actorii mai tineri avu a­­tunci o idee năstruşnică. . Ştiţi cui se adresă ? Unui bătrân profesor de la gimnaziul local. Profesorul, mare admirator al tra­gedianului care juca in seara aceea, primii, după câteva ezitări, sarcina onorifică de a-i servi de sufleur. Se juca „Regele Lear“ Tragedianul era magnific. Furat de jocul lui, bătrânul profe­sor uită să mai sufle. Și lacrimile în­cepură să-i curgă... Era profund miș­cat. Nu mai sufla de zece minute. Dar la un moment dat tragedianul se poticni. Ochii săi căutară cușca sufleurului. Pauza se făcea din ce in ce mai mare. Privirile regelui Lear se fixară frumos asupra sufleurului. Dar acesta suspina şi-şi ştergea la­crimile cu batista. Tragedianul se apropie atunci de cuşcă şi răcni : „Ce boceşti domn’le ? Vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu!“ Striatberg şi muzica Compozitorul german J. Weiss­­mann, deţinător al „Premiului Beethoven”, a scris muzica unei opere al cărei libret e extras din „Sonata strigoilor” celebra dramă a lui August Strindberg. De vorbă cu romancierul Schaiom Asch Un mare roman al lui Asch.- Amintiri despre Rudolf Schildkrant.- Jules Pascu­, artistul fără religie.- O ultimă intervedere cu celebrul pictor Cunoscutul scriitor Schaiom Asch care trăește la Paris va pe­trece vara la Badgastein în Aus­tria. In trecere spre faimoasa bac termală din Alpii austriaci, Scha­lom Asch s-a oprit la Viena unde a dat un interesant interview a­­supra activităţii sale. «Acum câteva zile — a decla­rat Schalom Asch, _i am făcut ultimele corecturi ale celui de-al treilea volum din triologia mea de romane. După «Varşovia» şi «Peters­burg» am terminat acum şi «Mos­cova». Ultima parte a romanului «Moscova» este o descriere a în­ceputului revoluţiei ruse. De­scrierea literară a evenimentelor sângeroase provocate de bolşevici este foarte brutală. Am spus-o adeseori şi am re­petat-o şi în această lucrare, că o revoluţie este, pentru mine, tot atât de crudă şi de condamna­bilă ca şi un războiu. Ultima mea carte a fost tradu­să în limba germană de colabora­torul meu german Dr. Siegfried Schmitz, şi va apare în cursul lunei Septembrie în editura casei «Paul Zsolnay». Ultimele zile petrecute acasă, la Paris au fost consacrate unei activităţi intense. Din nefericire, agitaţia mea a fost sporită şi prin durerea pier­derii a doi amici buni. Pictorul Jules Pasciu, care s-a sinucis şi Rudolf Schildkraut mort săptă­mâna trecută în America erau doi dintre cei mai buni camarazi ai mei. Pe Sch­ildkraut Fam văzut pen­tru prima dată în 1905, pe când juca în «Teatrul Mic» al lui Re­inhardt din Berlin, rolul lui Shy­­lok. Interpretarea lui era atât de impresionantă încât încă în aceia seară, după spectacol, am prelu­crat piesa mea «Dumnezeul răz­bunării», dând nuanţe noui figu­re! lui Jauriel Sch­apschowitz, pen­tru a da lui Sch­ildkraut posibili­tate de a pune, în acest rol, în e­­videnţă întreaga vigoare a talen­tului său excepţional. Creaţia lui în acest rol a fost atât de puternică încât o spun fără sfială, că nimeni nu l’a pu­tut egala. Nu mai puţin mare a fost suc­cesul pe care Schilkraut l-a ob­ţinut într’o altă dramă a mea «Familia .Grossgluck» pe care a creiat-o la New-York. Pascin a fost un simbol al tra­gicului în artă. Moartea lui pre­matură prin sinucidere înseamnă pentru mine tragedia unui artist fără religie. Acest pictor evreu a rămas în adâncul sufletului său un păgân. Cu tot succesul său extraordinar, Pascin nu a fost nici­odată feri­cit. Este cu totul exclus ca sinu­ciderea să fi fost determinată de cauze materiale. El a murit fiincă viaţa nu-i o­­ferea satisfacţia pe care el o căuta ca om, nu ca artist. In Sâmbătă care a precedat marfei sale, Pascin a venit la mi­ne, împreună cu Luciile a lui şi ne-a invitat pentru Duminică la vila lui. Duminică dimineaţă, Pascin a trimis soţiei mele un splendid buchet de trandafiri cu o scri­soare în care ne ruga sa nu mai venim, fiindcă nu se simțea bine. Intr’una din zilele următoare, prietena lui a venit la un amic comun al nostru, portretistul Kies­ling, întrebându-l dacă Pascin i-a scris ceva dela Marseille, unde spusese că pleacă. Toate cercetările după priete­nul nostru au fost zadarnice. In cele din urmă am hotărât să des­chidem locuinţa lui care era în­cuiată. Aci am asistat la o trage­die înfiorătoare... Eu i-am ţinut discursul fune­bru”. — Contra ! Contra ! Contra ! Acesta, crede Simonne Ratei, — o distinsă publicistă fran­ceză, — că ar fi răspunsul fe­meilor la întrebarea dacă ele sunt sau nu pentru războiu. Această izbucnire de negaţie şi împotrivire, pe care o banu­­eşte d-na Ratei la tovarăşele ei întru purtarea rochiei şi a pă­rului tuns, — subsemnatul e şi el, aşa puţin, contra femei­­lor, — ne impune constatarea că sexul frumos se grăbeşte să răspundă la o întrebare pe care nimeni nu s’a gândit să i-o pună. Cine a întrebat vreodată pe femei, în,preajma sau după de­­clararea războiului, dacă ele sunt pentru sau contra ? Ni­meni. Femeile însă vorbesc atât de mult încât se văd silite să răspundă la... întrebări ce nu li se pun. Dar în sfârşit! Acestea sunt consideraţii de misoghin şi de duşman iremediabil al sexului frumos. Noi, care, după cum am mai spus, suntem, numai aşa, pu­ţin contra, suntem dispuşi să a­­cordăm toată seriozitatea cuve­nită acestei noui manifestări pacifice. Aşa­dar, femeile sunt pentru sau contra războiului ? — se întreabă Simonne Ratei. „La această chestiune mi se pare că nici un tumult formi­dabil de voci . Contra războiu­lui ! Suntem contra ! Da, mamele urăsc războiul. Şi celelalte ? Da, ştiu că au n’a găsit el până acum accente plâns îngrozitor. Că femeile i­ calde şi convingătoare pentru începe la data stabilită, taliene s’au aruncat înaintea­­ introducerea în sânul Ligii Na-1 Marţia viitoare, sunt control trenurilor cari transportau pe soldaţi. Că unica femee depu­tat în Statele­ Unite a votat con­tra intrării în războiu. Şi dela pace încoace atâtea eforturi ale asociaţiilor feministe...” Un tablou mai impresionant şi mai convingător, nici nu se poate. Cum dracul, de nu s’a gân­dit, până acum, Liga Naţiuni­lor, că cele mai bune şi mai harnice furnici pe ogorul paci­fismului mondial sunt tocmai femeile pe care le-a ignorat cu atîta cruzime ?! Şi Briand ! Mai ales Briand, cel cu violoncelul între membra­nele vocale ale gâtului, cum de­ţiunilor a acestor femei, care auziţi — sunt capabile să se a­­runce înaintea trenului, numai războiu să nu fie ?! E, va recunoaşte oricine, vor­ba de o greşală monstruoasă dar reparabila. Femeile să fie neapărat întrebate ! Femeile să fie admise cu neîntârziere în Liga Naţiunilor ! Femeile să... A, dar uitasem că la începutul acestui artico­laş vă mărturisisem că subsem­natul e şi el aşa, puţin, contra femeilor... Briand­ s. Mişcarea literara de A. P. Samson Un poet care a vrut să schimbe faţa lumii Despre morţi, nu se spune nici­odată decât bine. Această de­menţă omenească şi această ten­dinţă de a uita tot ce trebue uitat pentru a nu rămâne o pată neagră care să acopere memoria dispă­rutului, s’a verificat încă odată, într’un chip extrem de curios, cu prilejul misticei sinucideri a po­etului rus Maiakovski. Ziarele, — cari au găsit în a­­cest fapt divers, tot senzaţiona­lul şi toată bizareria de care au nevoe — au relatat, amplu, — cu lux de amănunte şi comentarii — gestul disperat al cântăreţului din Moscova, punându-i în sarci­na societăţii acesteia — veşnica vinovată de toate, a societăţii omeneşti în permanent şi acut contrast cu concepţiile de viaţă ale lui Maiakovski. Nu ştim dacă poetul rus era un exaltat sau nu. Dacă era o fire bolnavă spiri­tualiceşte. Toate explicaţiile ce s-au dat actului său au avut ca nucleu central nemulţumirea şi decepţia. In imaginaţia lui poetică... în obişnuinţa lui, prin urmare de a vedea lucrurile altfel decât sunt, Maiakowski şi-a creat o lume a lui, mult mai frumoasă mai dreap­tă şi mai bună decât lumea tu­turor. Şi a încercat — ceea ce e foarte interesant şi original, de­sigur — s’o realizeze. Un poet căutând să-şi realizeze visurile sale, iată într’adevăr ceva care iese din cadrul obişnuitului. Nu ştim cum­ v-au fost procedeurile, nu ştim la ce uşi a bătut şi care i-a fost acţiunea desfăşurată în vederea realizării acestui, gran­dios, dar... irealizabil scop. Gazetele ne spun deocamdată numai atât: că n’a reuşit şi că în faţa acestui insucces neputincio­sul poet s’a gândit că cel mai bun lucru ce-l are de făcut e să-şi facă drum spre... lumea cea­laltă, mai puţin refractară, poate, străduinţelor lui renovatoare. Ei, dacă am avea mulţi... idea­lişti dintr’aceştia, dacă am avea mulţi exaltaţi de calibrul lui Ma­iakovski cari neputând să-şi creeze existenţa visărilor lor, şi­­ar pune, mistic şi impresionant, capăt zilelor, — n’am avea nici­decum motive să fim prea mul­ţumiţi. Omul trebue să vadă ceea ce este şi să stărue în ce se poa­te. Conştiinţa realităţii e cheia vieţii. Dar în sfârşit! Lăsam aceste consideraţii ce se pot face în ju­rul unui om cu capul în nouri. Vrem să ajungem de unde am plecat: de la afirmaţia că sinuci­derea lui Maiakowski a prilejuit încă odată o dovadă a adevăru­lui din... De mortibus... Un mare critic francez, de la Nouvelles Li­­ttéraire, Andre Levinson, a scris un articol în jurul «cazului» în chestiune, scoţându-l pe Maja­kowski, unul dintre cei mai mari poeţi ai Rusiei de astăzi. Un ta­lent a la Puşkin, o sensibilitate poetică de primul rang. Vă în­chipuiţi cât de mult se pretează cadrul împrejurărilor la aceste aprecieri ale lui Levinson: un poet genial, se sinucide din cau­za desgustului de această lume pe care toate străduinţele sale n’au putut s’o îndrepte. Subiect admirabil de tirade fie şi... criti­ce, tot ce trebue pentru a impre­siona, pentru a seri în sfârşit un articol-jalon în drumul şerpuitor al urcuşului literar. Partea nostimă devină însă dea­­bia acum! Mai mulţi scriitori ruşi, mari într’adevăr — între cari Kuprin şi Merejkowsky — a­­cesta de al doilea un foarte pro­fund critic literar — trimite direc­ţiunii lui „Nouvelles lttéraires” o scrisoare în care admit cu cea mai mare bunăvoinţă că Levinson e un distins cercetător al literelor, dar în care îi cer totuşi voea să le re­cunoască lor — cari sunt ruşi, — dreptul de a şti mai bine cât de genial e poetul sinucigaş Maia­­kowsky. Şi scriitorii ruşi — între cari Kuprin şi Merejkowski — afirmă pe cuvântul lor de onoare, — sim­plu şi cinstit — că nesocotitul re­formator al lumii n’a fost nici o­­dată mare poet, şi că el n’a făcut cât a trăit altceva, decât să slu­jească interesele politice ale So­vietelor. Şi acum, puşi să alegem între Levinson şi autorii nostimei scri­sori trimise lui Nouvelles, noi mărturisim că avem toată prefe­rinţa pentru cei din urmă. Nu cu­­noaştem literatura lui Maiakov­­sky şi n’am crezut că un „poet” care se sinucide pentru că lumea nu-i aşa cum o vede el, e într’a­devăr o inteligenţă superioară ca­pabilă să realizeze opere mari. Rapiditatea cu care se entuzias­mează însă francezii este extraor­dinară. Fiindcă-i vorba de entu­ziasm şi de Merejkowski, îmi a­­duc aminte de un articol al auto­rului lui Leonardo la Vinci, în care ne povesteşte prima lui în­tâlnire cu Anatole France. Merejkowski a rămas fermecat de felul cum vorbea Anatole Fran­ce şi mai ales de această calitate a francezilor de a se entuziasma cu atâta iuţeală. Socialismul lui France ca și al lui Jaurés, erau pentru Merej­kowski creația acestui resort spe- Sănătatea lui Siegfried Wagner Accidentul de automobil soţiei sale Siegfried Wagner, fiul lui Ri­chard Wagner, a avut zilele tre­cute, în timpul unei repetiţii a o­­perei „Tristan şi Isolda” la Bay­reuth, o criză de depresiune ner­voasă. A fost imediat transportat la spital. Intre timp soţia sa, Winnified Wagner, plecând în grabă cu au­tomobilul ca să caute un medic, sa ciocnit cu un alt automobil, fiind rănită de cioburile de sticlă. Ea speră ca Siegfried Wagner se va restabili, astfel încât festi­valurile de la Bayreuth vor putea adică al James Joyce şi-a recăpăta vederea Amintiri despre viaţa lui Joyce la Zürich Marele poet englez James Joyce, autorul poemului „bilis­sé” considerat ca unul dintre cei mai geniali scriitori ai vre­mii a recăpătat după 20 de ani de orbire, vederea, în ur­ma unei fericite onorafii a me­dicului elveţian Dr. Vogt drn Zurich. Despre James Joyce sem­nează interesante amintiri în­­tr-un cotidian vienez Wolfgang Hartmann care l-a cunoscut pe poet acum 20 de ani la Zurich. James Joyce este cel mai so­litar şi mai tăcut om pe care l-am întâlnit, scrie Hartmann El este un pesimist pasionat şi poartă un profund dispreţ pen­tru oameni. Ca înfăţişare el face impresia unui mic am­ploiat sau a unui bibliotecar pensionat. La cafenea el venea numai pentru a ceti. Pe vremea aceia, el nu orbise încă, era însă atât de miop încât atingea cu nasul ziarele pe cari le cetea. Când ridica ochii deasupra ziarului, te priveau în faţă două pupile neobicinuit de mari, în dosul unor sticle groa­se de ochelari. Aceşti ochi nu te priveau nici cu interes şi nici cu neîncredere ci numai absenţi. Aveai impresia că o­­chii şi nu creerul gândesc la acest om. Cuvântul lui Joyce trădează un spirit caustic, fără suflet însă o încordare care te ulu­­eşte. Un tip cam ţicnit — gândeşti la început, un om bizar căruia soarta i-a jucat multe farse. Joyce nu te lasă să pătrunzi înn amărăciunea sufletului său. El îşi trăeşte viaţa în secret. Acest om trebuie să fi suferit enorm de mult în viaţa lui, fă­când chiar abstracţie de cei douăzeci de ani de întunerec din care a fost salvat de-abia acum, de curând. La Zurich, Joyce nu venea în contact decât cu doi trei oa­meni, între alţii şi cu Lenin, care era tot atât de închis ca şi dânsul. Nimeni nu ştia însă că Joyce lucra încă de-atunci la „Ulysse”. ­.....— XIII­—— Kari Heinz Martin- Pallenherg Karl Heinz Martin tratează­­ Max Pallenberg angajarea lui­­ teatrul Volksbühne unde ar urm să joace „Liliom” de Franz Mol­nar.­­■­ Pallenberg ' vf?*?.<*■■■><•• v'-***'*:.•-**&*.-v.Wî&.- • *. iw .v.a'v'vM '. • Ce se dansează în Anus • Ultimele dansuri moderne.-- Tineta dansatorilor Căldura şi noua modă a rochi­lor lungi au imprimat un caracter deosebit şi dansurilor moderne. Linia graţioasă a rochilor de vară, cu nota femenină atât de pronunţată dictează şi linia paşi­lor de dans. Picioarele dansatoarelor dispar sub faldurile largi ale rochilor. Dacă vom spune că stilul la mo­dă în dans este cel englez, riscăm să nu fim înţeleşi pe deplin de ci­titori. Fiindcă «style anglais» în­seamnă dansul elegant ceiace este o formulă destul de vagă. Dansurile la modă sunt actual­mente in toată lumea aceleaş: Foxtrott (onestep, Six-Eight), Slowfox, Tango şi Vals englez. Paşii tuturor dansurilor, cu ex­cepţia foxtrottului, care se dan­sează destul de repede, sunt pre­lungi, înceţi şi de o rezervă ex­tremă. Atitudinea dansatorilor face adeseori, şi îndeosebi la Tango, impresia unei melancolii deca­dente. Orice gest şi mişcare inu­tilă e suprimat. Toată atenţia e îndreptată asu­pra armoniei atitudinei dansato­rilor, cu cadrul eleganţei salonu­lui în care dansează. Această eleganţă a atitudinei culminează în figurile rigide şi u­niforme ale «Valsului englez». In salon de dans, «Valsul engle nu este inca dansul preferat » trece în urma «Slowfox»-ului ca­re se danseaza în ritm de patru pătrimi, cu paşi de promenade alterând câteodată cu pirueri simple. Tango-ul s a adaptat întrucâtv în structură acestui Slowfo­ Tangoul se dansează foarte beun mai lent chiar decât până acum El necesită eleganţa desăvârşiţi şi deplină stăpânire a atitudini­lor. Foxtrottul care vara se dansea­ză foarte puţin, din cauza călduri se reduce la paşi cât mai mărunţi pentru evitarea oricărei oboseli De altfel nici lungimea rochile nu ar îngădui paşi mai repezi ş mai lungi. Vom mai adăuga şi un cuvân despre ţinuta modernă a dansato­rilor. Deşi ultimele ştiri del Londra anunţă că doamnele tre­buesc ţinute de cot iar nu de mâ­nă, în Apus dăinueşte obiceiul şi doamna să-şi sprijine uşor mâna dreaptă de mâna stângă a cava­lerului. Mâna stângă a doamnei se o­dihneşte pe braţul sau pe umeri dansatorului (în nici un caz pe spate). In general, atitudinea dansa­torilor trebue să fie cât mai nor­­mală. Aceasta este momentan modi dansului în marile stațiuni bal­neare din Apus și ea va rămâni neschimbată până la toamnă. Continuă in pagina II-a O piesă de St. Georges de Boubelier la Comedia Franceză Comitetul de lectură al Come­diei Franceze, a primit în una­nimitate piesa «Sângele lui Dan­ton» de St. Georges de Boubelier. Piesa e scrisă în 5 acte şi 15 ta­blouri. Comitetul de lectură a hotărît să nu mai ţină şedinţa până în Noembrie viitor. -xox-

Next