Rampa, iulie 1930 (Anul 15, nr. 3731-3756)
1930-07-24 / nr. 3750
ANUL XV No. 3750 REDACTIA, ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAFICE Str. Intrarea Zalomit No 1 (Hotel Astoria) 1 •!•!«■ m/99 BUCUREŞTI Publicitatea concesionată excluşiv Societăţii Anonime „Rudolf Mosse” Calea Victoriei, 31 Director s SCARLAT FRODA 4 PAGINI 3LEI JOI 24 IULIE 1950 ABONAMESTEIE IN TARA Trei luni.................................. . SOO Șase luni .••••••••••• • coa 3 Un an.......................•................ ■ '0®° IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele se pl&teau ineintA la sau le va ale fiecarei luci Ritmul modern de N. Porsenia Ritmul modern s'a apropiat de viaţă în general şi de realitatea post-belică în deosebi, fără să modifice bine înţeles tip realitate acest ritm modern urtle mari ale creaţiunii, care de care atât ne place să vor- vor rămâne aceleaşi cât timp Să fie o iluzie a noastră ? O infatuată pretenţie a unui progres intelectual pe care trecutul nu l-a cunoscut ? Este oare htm, însă a cărui graniţă nu pare perfect definită ? Dacă ar fi să înţelegem prin ritm modern o superfelaţie de genii şi talente ce lasă în umbră trecutul paupei, atunci avem toate şansele să ne înşelăm. Timpurile actuale au sporit cantitatea, dar n’au ameliorat calitatea producţiilor cerebrale Vârfurile de munţi sânt tot acelea pe care le cunoaştem. Numai că seismele sufletului românesc au ridicat din adâncuri sute şi mii de accidente noi de teren, care au schimbat configuraţia artelor şi literaturii. Fiecare epocă şi-a avut ritmul ei, ce se zmulgea câte puţin din convenţional şi din rutina clasică, săpând câte un şanţ de apropiere spre realitatea vie, spre anatomia crudă a naturii. Ritmul modern nu este nici el un eşafodaj în înălţimi, ci o sculptură mai veristă in fenomenele ambiante, într’un tact de jazz, în emanaţiuni complexe şi instantanee de radio, în împletiri de ştiinţă şi technică ce rafinează bruta şi liberează zborul spiritului către cer. E natural ca războiul să fi impus nerăbdării noastre o acceleraţie mai trepidantă; setea de viaţă, în urma mortificărilor interminabile din tranşee şi dintre insecte exantematice, a comandat o literatură hedonistă şi mai profund vitala. Marasmul economic a rupt brutal pe om din contemplările lirice care formau deliciul adolescenţii noastre, precum şi din mania raţionalistă ce făcea pe vremuri, un mic filozof din fiecare elev de liceu, fiinţa umană va exista in funcţie de stomac şi de sex. In lucrările scriitorilor de geniu găsim anticipări surprinzătoare asupra veţii de azi : acei oameni, existând pe culmi, îmbrăţişau ca aquila orizontul trecut şi cel viitor; noi nu facem decât să lărgim şi să estetizăm cărările croite de ei. O fi adevărat că natura nu face salturi , insă în artă fiecare înnoire pare un salt. E destul să ne gândim la producţiunile curioase ori abracadabrante ce-au însemnat literatura imediat post-belică, şi să contemplăm apoi echilibrul relativ ce stratifică astăzi zvârcolirile creatoare, ca să ne dăm seama că in literatură totul vine prin zvâcniri şi exagerări, din care tehnica placidă a laboratorului extrage partea, viabilă şi o aşează în patrimoniul dobândit. Şi fiindcă vorbeam de anticipări, un exemplu : Sânt 20 de ani de când compania Davila reprezintă comedia „Mugurul”. Am revăzut-o mai ieri . Par’că ar fi scrisă de un autor moins de tren te ans. E o quintesenţa de viaţă trăită, fără peltea lirică, fără enciclopedie academică, ci dozând din mişcare, gândire şi dragoste atât cât este necesar ca opera să aibă tinctura neştearsă a unei realităţi permanente. Atât aspiră sufletul nostru deocamdată. Până în ce profunzimi va înţelege el să coboare mai târziu, — e încă o enigmă. Insă terenul lui de acţiune va fi totdeauna viaţa. Arta va pieri sau nu va mai fi artă, pe măsura în care s’o ispiti să evadeze din viaţă. ------------■ TI Din raşca saliereiul IN TRENUL BUC.MOVILA NU S’AU SUIT NIŞTE HOŢI, CI NIŞTE CHEFLII. (Ziarele). Dela 'nceput ştiam că nu e Un hoţ; era uşor s’o ştiu ! Fiindcă acel ce’n tren se suc Nu poate fi decât chefliu JACK BERARIU MERITELE GINERELUI Anicula, fiica cunoscutului ador V., s'a căsătorit dăunăzi cu un. tânăr foarte invățat.« Mai zilele trecute, tatăl ei, care după cum am spus , actor dar c și foarte spiritual, a fost întrebat de un prieten : r Ei, ce zici de ginerele dumi'ale ? — De, ce să zic, e un om de merit, știe să facă in șapte limbi. SUFLEURUL PLÂNGE Unul din marii noștri tragedieni plecase In turneu prin ţară cu o trupă cam săracă. Lipsea din trupă unul din stâlpii teatrului, cum ar zice Ibsen, şi anume : sufleurul. In fiecare orăşel, actorii trebuia să îngrijească de un sufleur. Ceea ce nu era lucru chiar uşor. Dar se găsea totdeauna un binevoitor care să îndeplinească această funcţie. In târguşorul unde s’a petrecut, insă întâmplarea pe care o relatăm aci, nu s’a putut găsi cu nici un preţ un sufleur. — Toată ziua au căutat oamenii prin cafenele, prin cârciumi, prin pieţele publice, şi chiar prin casele particulare, dar nimeni n'a vrut să ia asupră-şi importanta sarcină. Fie că li se părea ruşinoasă, unora, fie că răspunderea pe care o implică li se părea prea mare, altora, fapt e că ora reprezentaţiei se apropia şi sufleurul nu se găsise încă. Unul din actorii mai tineri avu atunci o idee năstruşnică. . Ştiţi cui se adresă ? Unui bătrân profesor de la gimnaziul local. Profesorul, mare admirator al tragedianului care juca in seara aceea, primii, după câteva ezitări, sarcina onorifică de a-i servi de sufleur. Se juca „Regele Lear“ Tragedianul era magnific. Furat de jocul lui, bătrânul profesor uită să mai sufle. Și lacrimile începură să-i curgă... Era profund mișcat. Nu mai sufla de zece minute. Dar la un moment dat tragedianul se poticni. Ochii săi căutară cușca sufleurului. Pauza se făcea din ce in ce mai mare. Privirile regelui Lear se fixară frumos asupra sufleurului. Dar acesta suspina şi-şi ştergea lacrimile cu batista. Tragedianul se apropie atunci de cuşcă şi răcni : „Ce boceşti domn’le ? Vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu!“ Striatberg şi muzica Compozitorul german J. Weissmann, deţinător al „Premiului Beethoven”, a scris muzica unei opere al cărei libret e extras din „Sonata strigoilor” celebra dramă a lui August Strindberg. De vorbă cu romancierul Schaiom Asch Un mare roman al lui Asch.- Amintiri despre Rudolf Schildkrant.- Jules Pascu, artistul fără religie.- O ultimă intervedere cu celebrul pictor Cunoscutul scriitor Schaiom Asch care trăește la Paris va petrece vara la Badgastein în Austria. In trecere spre faimoasa bac termală din Alpii austriaci, Schalom Asch s-a oprit la Viena unde a dat un interesant interview asupra activităţii sale. «Acum câteva zile — a declarat Schalom Asch, _i am făcut ultimele corecturi ale celui de-al treilea volum din triologia mea de romane. După «Varşovia» şi «Petersburg» am terminat acum şi «Moscova». Ultima parte a romanului «Moscova» este o descriere a începutului revoluţiei ruse. Descrierea literară a evenimentelor sângeroase provocate de bolşevici este foarte brutală. Am spus-o adeseori şi am repetat-o şi în această lucrare, că o revoluţie este, pentru mine, tot atât de crudă şi de condamnabilă ca şi un războiu. Ultima mea carte a fost tradusă în limba germană de colaboratorul meu german Dr. Siegfried Schmitz, şi va apare în cursul lunei Septembrie în editura casei «Paul Zsolnay». Ultimele zile petrecute acasă, la Paris au fost consacrate unei activităţi intense. Din nefericire, agitaţia mea a fost sporită şi prin durerea pierderii a doi amici buni. Pictorul Jules Pasciu, care s-a sinucis şi Rudolf Schildkraut mort săptămâna trecută în America erau doi dintre cei mai buni camarazi ai mei. Pe Schildkraut Fam văzut pentru prima dată în 1905, pe când juca în «Teatrul Mic» al lui Reinhardt din Berlin, rolul lui Shylok. Interpretarea lui era atât de impresionantă încât încă în aceia seară, după spectacol, am prelucrat piesa mea «Dumnezeul răzbunării», dând nuanţe noui figure! lui Jauriel Schapschowitz, pentru a da lui Schildkraut posibilitate de a pune, în acest rol, în evidenţă întreaga vigoare a talentului său excepţional. Creaţia lui în acest rol a fost atât de puternică încât o spun fără sfială, că nimeni nu l’a putut egala. Nu mai puţin mare a fost succesul pe care Schilkraut l-a obţinut într’o altă dramă a mea «Familia .Grossgluck» pe care a creiat-o la New-York. Pascin a fost un simbol al tragicului în artă. Moartea lui prematură prin sinucidere înseamnă pentru mine tragedia unui artist fără religie. Acest pictor evreu a rămas în adâncul sufletului său un păgân. Cu tot succesul său extraordinar, Pascin nu a fost niciodată fericit. Este cu totul exclus ca sinuciderea să fi fost determinată de cauze materiale. El a murit fiincă viaţa nu-i oferea satisfacţia pe care el o căuta ca om, nu ca artist. In Sâmbătă care a precedat marfei sale, Pascin a venit la mine, împreună cu Luciile a lui şi ne-a invitat pentru Duminică la vila lui. Duminică dimineaţă, Pascin a trimis soţiei mele un splendid buchet de trandafiri cu o scrisoare în care ne ruga sa nu mai venim, fiindcă nu se simțea bine. Intr’una din zilele următoare, prietena lui a venit la un amic comun al nostru, portretistul Kiesling, întrebându-l dacă Pascin i-a scris ceva dela Marseille, unde spusese că pleacă. Toate cercetările după prietenul nostru au fost zadarnice. In cele din urmă am hotărât să deschidem locuinţa lui care era încuiată. Aci am asistat la o tragedie înfiorătoare... Eu i-am ţinut discursul funebru”. — Contra ! Contra ! Contra ! Acesta, crede Simonne Ratei, — o distinsă publicistă franceză, — că ar fi răspunsul femeilor la întrebarea dacă ele sunt sau nu pentru războiu. Această izbucnire de negaţie şi împotrivire, pe care o banueşte d-na Ratei la tovarăşele ei întru purtarea rochiei şi a părului tuns, — subsemnatul e şi el, aşa puţin, contra femeilor, — ne impune constatarea că sexul frumos se grăbeşte să răspundă la o întrebare pe care nimeni nu s’a gândit să i-o pună. Cine a întrebat vreodată pe femei, în,preajma sau după declararea războiului, dacă ele sunt pentru sau contra ? Nimeni. Femeile însă vorbesc atât de mult încât se văd silite să răspundă la... întrebări ce nu li se pun. Dar în sfârşit! Acestea sunt consideraţii de misoghin şi de duşman iremediabil al sexului frumos. Noi, care, după cum am mai spus, suntem, numai aşa, puţin contra, suntem dispuşi să acordăm toată seriozitatea cuvenită acestei noui manifestări pacifice. Aşadar, femeile sunt pentru sau contra războiului ? — se întreabă Simonne Ratei. „La această chestiune mi se pare că nici un tumult formidabil de voci . Contra războiului ! Suntem contra ! Da, mamele urăsc războiul. Şi celelalte ? Da, ştiu că au n’a găsit el până acum accente plâns îngrozitor. Că femeile i calde şi convingătoare pentru începe la data stabilită, taliene s’au aruncat înaintea introducerea în sânul Ligii Na-1 Marţia viitoare, sunt control trenurilor cari transportau pe soldaţi. Că unica femee deputat în Statele Unite a votat contra intrării în războiu. Şi dela pace încoace atâtea eforturi ale asociaţiilor feministe...” Un tablou mai impresionant şi mai convingător, nici nu se poate. Cum dracul, de nu s’a gândit, până acum, Liga Naţiunilor, că cele mai bune şi mai harnice furnici pe ogorul pacifismului mondial sunt tocmai femeile pe care le-a ignorat cu atîta cruzime ?! Şi Briand ! Mai ales Briand, cel cu violoncelul între membranele vocale ale gâtului, cum deţiunilor a acestor femei, care auziţi — sunt capabile să se arunce înaintea trenului, numai războiu să nu fie ?! E, va recunoaşte oricine, vorba de o greşală monstruoasă dar reparabila. Femeile să fie neapărat întrebate ! Femeile să fie admise cu neîntârziere în Liga Naţiunilor ! Femeile să... A, dar uitasem că la începutul acestui articolaş vă mărturisisem că subsemnatul e şi el aşa, puţin, contra femeilor... Briand s. Mişcarea literara de A. P. Samson Un poet care a vrut să schimbe faţa lumii Despre morţi, nu se spune niciodată decât bine. Această demenţă omenească şi această tendinţă de a uita tot ce trebue uitat pentru a nu rămâne o pată neagră care să acopere memoria dispărutului, s’a verificat încă odată, într’un chip extrem de curios, cu prilejul misticei sinucideri a poetului rus Maiakovski. Ziarele, — cari au găsit în acest fapt divers, tot senzaţionalul şi toată bizareria de care au nevoe — au relatat, amplu, — cu lux de amănunte şi comentarii — gestul disperat al cântăreţului din Moscova, punându-i în sarcina societăţii acesteia — veşnica vinovată de toate, a societăţii omeneşti în permanent şi acut contrast cu concepţiile de viaţă ale lui Maiakovski. Nu ştim dacă poetul rus era un exaltat sau nu. Dacă era o fire bolnavă spiritualiceşte. Toate explicaţiile ce s-au dat actului său au avut ca nucleu central nemulţumirea şi decepţia. In imaginaţia lui poetică... în obişnuinţa lui, prin urmare de a vedea lucrurile altfel decât sunt, Maiakowski şi-a creat o lume a lui, mult mai frumoasă mai dreaptă şi mai bună decât lumea tuturor. Şi a încercat — ceea ce e foarte interesant şi original, desigur — s’o realizeze. Un poet căutând să-şi realizeze visurile sale, iată într’adevăr ceva care iese din cadrul obişnuitului. Nu ştim cum v-au fost procedeurile, nu ştim la ce uşi a bătut şi care i-a fost acţiunea desfăşurată în vederea realizării acestui, grandios, dar... irealizabil scop. Gazetele ne spun deocamdată numai atât: că n’a reuşit şi că în faţa acestui insucces neputinciosul poet s’a gândit că cel mai bun lucru ce-l are de făcut e să-şi facă drum spre... lumea cealaltă, mai puţin refractară, poate, străduinţelor lui renovatoare. Ei, dacă am avea mulţi... idealişti dintr’aceştia, dacă am avea mulţi exaltaţi de calibrul lui Maiakovski cari neputând să-şi creeze existenţa visărilor lor, şiar pune, mistic şi impresionant, capăt zilelor, — n’am avea nicidecum motive să fim prea mulţumiţi. Omul trebue să vadă ceea ce este şi să stărue în ce se poate. Conştiinţa realităţii e cheia vieţii. Dar în sfârşit! Lăsam aceste consideraţii ce se pot face în jurul unui om cu capul în nouri. Vrem să ajungem de unde am plecat: de la afirmaţia că sinuciderea lui Maiakowski a prilejuit încă odată o dovadă a adevărului din... De mortibus... Un mare critic francez, de la Nouvelles Littéraire, Andre Levinson, a scris un articol în jurul «cazului» în chestiune, scoţându-l pe Majakowski, unul dintre cei mai mari poeţi ai Rusiei de astăzi. Un talent a la Puşkin, o sensibilitate poetică de primul rang. Vă închipuiţi cât de mult se pretează cadrul împrejurărilor la aceste aprecieri ale lui Levinson: un poet genial, se sinucide din cauza desgustului de această lume pe care toate străduinţele sale n’au putut s’o îndrepte. Subiect admirabil de tirade fie şi... critice, tot ce trebue pentru a impresiona, pentru a seri în sfârşit un articol-jalon în drumul şerpuitor al urcuşului literar. Partea nostimă devină însă deabia acum! Mai mulţi scriitori ruşi, mari într’adevăr — între cari Kuprin şi Merejkowsky — acesta de al doilea un foarte profund critic literar — trimite direcţiunii lui „Nouvelles lttéraires” o scrisoare în care admit cu cea mai mare bunăvoinţă că Levinson e un distins cercetător al literelor, dar în care îi cer totuşi voea să le recunoască lor — cari sunt ruşi, — dreptul de a şti mai bine cât de genial e poetul sinucigaş Maiakowsky. Şi scriitorii ruşi — între cari Kuprin şi Merejkowski — afirmă pe cuvântul lor de onoare, — simplu şi cinstit — că nesocotitul reformator al lumii n’a fost nici odată mare poet, şi că el n’a făcut cât a trăit altceva, decât să slujească interesele politice ale Sovietelor. Şi acum, puşi să alegem între Levinson şi autorii nostimei scrisori trimise lui Nouvelles, noi mărturisim că avem toată preferinţa pentru cei din urmă. Nu cunoaştem literatura lui Maiakovsky şi n’am crezut că un „poet” care se sinucide pentru că lumea nu-i aşa cum o vede el, e într’adevăr o inteligenţă superioară capabilă să realizeze opere mari. Rapiditatea cu care se entuziasmează însă francezii este extraordinară. Fiindcă-i vorba de entuziasm şi de Merejkowski, îmi aduc aminte de un articol al autorului lui Leonardo la Vinci, în care ne povesteşte prima lui întâlnire cu Anatole France. Merejkowski a rămas fermecat de felul cum vorbea Anatole France şi mai ales de această calitate a francezilor de a se entuziasma cu atâta iuţeală. Socialismul lui France ca și al lui Jaurés, erau pentru Merejkowski creația acestui resort spe- Sănătatea lui Siegfried Wagner Accidentul de automobil soţiei sale Siegfried Wagner, fiul lui Richard Wagner, a avut zilele trecute, în timpul unei repetiţii a operei „Tristan şi Isolda” la Bayreuth, o criză de depresiune nervoasă. A fost imediat transportat la spital. Intre timp soţia sa, Winnified Wagner, plecând în grabă cu automobilul ca să caute un medic, sa ciocnit cu un alt automobil, fiind rănită de cioburile de sticlă. Ea speră ca Siegfried Wagner se va restabili, astfel încât festivalurile de la Bayreuth vor putea adică al James Joyce şi-a recăpăta vederea Amintiri despre viaţa lui Joyce la Zürich Marele poet englez James Joyce, autorul poemului „bilissé” considerat ca unul dintre cei mai geniali scriitori ai vremii a recăpătat după 20 de ani de orbire, vederea, în urma unei fericite onorafii a medicului elveţian Dr. Vogt drn Zurich. Despre James Joyce semnează interesante amintiri într-un cotidian vienez Wolfgang Hartmann care l-a cunoscut pe poet acum 20 de ani la Zurich. James Joyce este cel mai solitar şi mai tăcut om pe care l-am întâlnit, scrie Hartmann El este un pesimist pasionat şi poartă un profund dispreţ pentru oameni. Ca înfăţişare el face impresia unui mic amploiat sau a unui bibliotecar pensionat. La cafenea el venea numai pentru a ceti. Pe vremea aceia, el nu orbise încă, era însă atât de miop încât atingea cu nasul ziarele pe cari le cetea. Când ridica ochii deasupra ziarului, te priveau în faţă două pupile neobicinuit de mari, în dosul unor sticle groase de ochelari. Aceşti ochi nu te priveau nici cu interes şi nici cu neîncredere ci numai absenţi. Aveai impresia că ochii şi nu creerul gândesc la acest om. Cuvântul lui Joyce trădează un spirit caustic, fără suflet însă o încordare care te ulueşte. Un tip cam ţicnit — gândeşti la început, un om bizar căruia soarta i-a jucat multe farse. Joyce nu te lasă să pătrunzi înn amărăciunea sufletului său. El îşi trăeşte viaţa în secret. Acest om trebuie să fi suferit enorm de mult în viaţa lui, făcând chiar abstracţie de cei douăzeci de ani de întunerec din care a fost salvat de-abia acum, de curând. La Zurich, Joyce nu venea în contact decât cu doi trei oameni, între alţii şi cu Lenin, care era tot atât de închis ca şi dânsul. Nimeni nu ştia însă că Joyce lucra încă de-atunci la „Ulysse”. .....— XIII—— Kari Heinz Martin- Pallenherg Karl Heinz Martin tratează Max Pallenberg angajarea lui teatrul Volksbühne unde ar urm să joace „Liliom” de Franz Molnar.■ Pallenberg ' vf?*?.<*■■■><•• v'-***'*:.•-**&*.-v.Wî&.- • *. iw .v.a'v'vM '. • Ce se dansează în Anus • Ultimele dansuri moderne.-- Tineta dansatorilor Căldura şi noua modă a rochilor lungi au imprimat un caracter deosebit şi dansurilor moderne. Linia graţioasă a rochilor de vară, cu nota femenină atât de pronunţată dictează şi linia paşilor de dans. Picioarele dansatoarelor dispar sub faldurile largi ale rochilor. Dacă vom spune că stilul la modă în dans este cel englez, riscăm să nu fim înţeleşi pe deplin de cititori. Fiindcă «style anglais» înseamnă dansul elegant ceiace este o formulă destul de vagă. Dansurile la modă sunt actualmente in toată lumea aceleaş: Foxtrott (onestep, Six-Eight), Slowfox, Tango şi Vals englez. Paşii tuturor dansurilor, cu excepţia foxtrottului, care se dansează destul de repede, sunt prelungi, înceţi şi de o rezervă extremă. Atitudinea dansatorilor face adeseori, şi îndeosebi la Tango, impresia unei melancolii decadente. Orice gest şi mişcare inutilă e suprimat. Toată atenţia e îndreptată asupra armoniei atitudinei dansatorilor, cu cadrul eleganţei salonului în care dansează. Această eleganţă a atitudinei culminează în figurile rigide şi uniforme ale «Valsului englez». In salon de dans, «Valsul engle nu este inca dansul preferat » trece în urma «Slowfox»-ului care se danseaza în ritm de patru pătrimi, cu paşi de promenade alterând câteodată cu pirueri simple. Tango-ul s a adaptat întrucâtv în structură acestui Slowfo Tangoul se dansează foarte beun mai lent chiar decât până acum El necesită eleganţa desăvârşiţi şi deplină stăpânire a atitudinilor. Foxtrottul care vara se dansează foarte puţin, din cauza călduri se reduce la paşi cât mai mărunţi pentru evitarea oricărei oboseli De altfel nici lungimea rochile nu ar îngădui paşi mai repezi ş mai lungi. Vom mai adăuga şi un cuvân despre ţinuta modernă a dansatorilor. Deşi ultimele ştiri del Londra anunţă că doamnele trebuesc ţinute de cot iar nu de mână, în Apus dăinueşte obiceiul şi doamna să-şi sprijine uşor mâna dreaptă de mâna stângă a cavalerului. Mâna stângă a doamnei se odihneşte pe braţul sau pe umeri dansatorului (în nici un caz pe spate). In general, atitudinea dansatorilor trebue să fie cât mai normală. Aceasta este momentan modi dansului în marile stațiuni balneare din Apus și ea va rămâni neschimbată până la toamnă. Continuă in pagina II-a O piesă de St. Georges de Boubelier la Comedia Franceză Comitetul de lectură al Comediei Franceze, a primit în unanimitate piesa «Sângele lui Danton» de St. Georges de Boubelier. Piesa e scrisă în 5 acte şi 15 tablouri. Comitetul de lectură a hotărît să nu mai ţină şedinţa până în Noembrie viitor. -xox-