Rampa, noiembrie 1930 (Anul 15, nr. 3836-3861)

1930-11-26 / nr. 3857

ANUL XV -No 3857 REDACT­A: ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAF DE INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria). — Telefon 301/59 BUCUREŞTI publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime­­ Rudolf Mosses, Calea Victoriei, 31 Directors SCARLAT FRODA 4 PAGINI 3 LEI C. MIERCURI 26 NOEMBRIE 1930 ABORAMESTIll M TAHA Tftt luni •«•••••••••*• L*1 900 tast iun« «••••••••••• • ooo Un an.......................... . «oqî IN 8 TRAIN AT­ATI DUBLU Abonament»!* •» piat**o nani* I» I uu 9 I »I» R»oor»i »unt Ansamblul, nu vedeta de B. Cehait Va atras, vre­odată, la un spectacol, afişul ? Precizez, că nu mă gândesc la un afiş lito­grafiat, în patru culori şi cu fo­tografii uriaşe pe el. Ci vă în­treb dacă v-a atras afişul mo­­dest, pe care nu citiţi decât nu­mele interpreţilor... Rareori, poate. Fiindcă nu cunoaştem în­că valoarea unui afiş care să nu strălucească prin culmi tipo­grafice, ci prin conţinutul cu miez. Şi asta înseamnă ca nu cunoaştem încă valoarea unui ansamblu care să nu strălu­cească prin culmi de interpre­tare, ci printr’o distribuţie de clasă, de la primul până la ul­timul rol. ..vă asigur că berlinezul care ar citi că Alexandru Moissi joa­­ga în piesa X, nu sar duce, ori­­cât l-ar admira pe acest actor, să-l vadă, până când nu va afla ce nume îl înconjoară, cari ac­tori sunt distribuiţi chiar şi în rolurile cele mai episodice. Rolurile episodice ? Dar cum pot fi ele neglijate, când ade­seori un simplu episod este punctul de pornire al dramei, când aproape totdeauna un simplu episod hotărîşte întrea­ga desfăşurare a conflictului ? Reinhardt, omul de teatru a cărui operă lumea învaţă pe zi ce trece s-o preţuiască mai mult, a fost şi’n această direc­ţie marele inovator. El a recu­noscut, primul, colosala impor­tanţă a ansamblului şi el a de­­monstrat-o printr’o formidabilă pildă de conştiinciozitate regi­­sorală , jucând în persoană la Salzburg, rolul lacheului din «Intrigă şi amor», sau dublân­­du-l prin Alexandru Moissi, la reprezentaţia de astă vară. Şi aceasta e şi forţa artei sale. Afişul unui teatru al lui Reinhardt, nu cunoaşte nume tipărit cu roşu şi pus in frunte, şi nume tipărit cu negru, cu li­teră mai mică, şi pus cu doi centimetri mai jos. Nu cunoaşte aceste lucruri, fiindcă toţi ac­torii cari joacă sub regia lui sunt mari. Nu sunt, adică, cele­brii, ci, să fim înţeleşi, mari. E o deosebire. Celebru va fi fără îndoială, un actor care-l joacă la Reinhardt pe Hamlet, dar celebru nu va fi un actor bun care joacă tot la Reinhardt roluri episodice. Dar pentru a­­cele roluri episodice, acest ac­tor va fi mare. Şi spectatorii vor şti cum să aprecieze afişul pe care vor găsi numele lui. Şi e mult, e foarte mult, să ştii că nu vei găsi într’o piesă cu personagii din lumea mare, de-o pildă, un conte care să-ţi facă impresia unui croitor îm­brăcat din greşală în fracul clientului său, sau un preşedin­te de­ bancă în care să simţi de departe pe absolventul de con­servator ce poartă cu stângăcie peruca şi mustaţa albă. E mult să ştii că interpreţii rolurilor secundare contribue la izbânda serii şi că nu trebue tu, spectator, să te jenezi când îi vezi pe scenă. Veţi răspunde că distribuţii bune până la ultimul rol nu sunt posibile la noi — fiindcă navem ca’n străinătate liber­tatea de­ a alege actori din alte trupe. Dar fie ce n’o avem ? Fiindcă actorul nostru, aşi spune aproape şi publicul nos­tru, e mai mulţumit când citeş­te în cronica unui spectacol că «într’un ansamblu mizera­bil, sa remarcat din nou ma­rele talent al răsfăţatului X...* E acelaş stupid şi anti-artistic sistem pe care-l cunoaştem şi un cinematograf : sistemul vedete­lor. Când îl vom desfiinţa­? DIN CUŞCA SUFLEORULUI RABAT REPLICA Un elev s'a îmbolnăvit, de scam­atină. După câteva, zile a­ fost­ izolat și, tatăl său a chemat pe un cunoscut medic să fi-l vaute. După ce băiatul a fost in afară de pericol, medicul a prezentat tatălui nota de plată. Acesta, in fata preten­­ţiunilor doctorului, a protestat cu ve­hemență. — Cum, răspunse medicul, găsiți o­­norariul meu prea ridicat ? Vitali pe semne că l-am căutat pe băiatul dv. de treizeci de ori. — Sigur, răspunse tatăl, dar și­ dv. uitați că băiatul meu a contaminat cu scarlatina lul jumătate de liceu ! PRECAUTIUNE I ■ ’ . ■ — Dragă nu mai știu,ce să fac! — Dece Nae. — Fiindcă nu mai e chip să dorm li­niștit noaptea.­­— Cum, tu nu dormi acasă­? Doar ești însurat. — Păi tocmai asta e, nu pot să dorm acasă. — Dar ce s'a întâmplat ? ‘ — Nevasta mea mă trezește mereu. Și uite dece. Săptămâna trecută a au­zit un zgomot suspect şi crezând că sunt spărgători m-a sculat din somn. Atunci i-am spus „Draga mea, să ştii că hoţii, nu fac zgomot niciodată.“ Şi acr­m mă trezeşte mereu, chiar când nu aude­ nici un zgomot­. LOGICA Mitică are multe datorii pe piaţă. Creditorii săi ştiu de aceea că nu-l pot găsi niciodată acasă. Deunăzi unul avu mai m­ul noroc. Uşa era încuiată, dar croitorul r\s se intimidă. Bătu în uşă şi rosti urmă­torul avertisment. „Domnule Mitică, în zadar te faci că nu eşti­ acasă. Uite, pantofii dumi­­tale sunt în faţa uşii.“ „Asta nu dovedeşte nimic", răspun­se cinstit Mitică, „am eșit in papuci...” HOLTEIUL — Ascultă, Jeanc, observ că-ți pe­treci toate serile n casa văduvei Io­­nescu — dece n'o iei de nevastă ? — Bine, m'am gândit și eu la asta — dar atunci unde să-mi petrec serile ? INDISPOZIŢIE — Gică, dece eşti indispus ? — Sunt indispus, dragă, fiindcă tre­bue să mă duc mâine la o nuntă. — N’ai decât să nu te duci. Nu pot, dragă, e nunta mea... Margareta nu e măritată decât de șase luni cu frumosul Emil. Dar Emil pare plictisit de căsncie. O, desigur, nimic nu-l trădează încă, dar Marga­reta simte­ că’n sărutările lui nu mai e atâta foc, şi că 'n îmbrăţişările lui mimai e atâta pasiune, şi-apoi, se pare că înainte o săruta mai des, în timp ce astăzi îşi măsoară cu linguriţe porţia zilnică. Ce n’a încercat Margareta ca să-l facă să înţeleagă că nu e mulţumită de ei Astfel, dătunăzi, la cinematograf, pe când rula o vedere marină. Marga­­reta îi şopti : „Emil, vezi cum, se sărută valurile mării, ca şi cum nu s’ar sătura nici­odată..“ „Da dragă, ii răspunse Emil,­ „dar sunt mereu altele.“ CONFUZIE Doi trecători se întâlnesc tn faţa unei impozante cascade. Amândoi s'au oprit şi admiră căderea de apă care se scurge la vale. — Ce apă superbă! Trebuie s’o in­­trebuințec ! spuse unul. — Sunteți inginer ? — Nu, cârciumar. Burgtheatmil a înființat un studio dramatic De domeniu de activitate pentru tineri, actorii- 0 premieră intimi.- Deda- Fără nici un anunț prealabil, «­Burgtheatern I» din Viena, care până în prezent are o singură fi­­lială la «Akademietheater», și-a deschis o nouă ramură de activi­tate. Intr’adevăr, zilele trecute ac­torii Karl Edlitz şi Philipp Zes­­ka, din ansamblul Burgth­eateru­­lui, au înfiinţat, cu consimţămân­tul şi sprijinul direcţiunei gene­rale a teatrelor de stat şi al direc­torului Burgtheaterului, Wild­­gans, un «Studio al Burgtheateru­lui» care va da spectacole excep­ţionale cu actori tineri şi piese noui. De săptămâni de zile se pregă­teşte de către ansamblul acestui studio prima piesă din repertoriu, comedia «Androclus şi leul» de Bernard Shaw, în regia lui Phi­lipp Zeska. La finele săptămânei trecute a avut loc o reprezentaţie de probă a acestei piese, în faţa directorului Mildgans, care avea să hotărască dacă piesa poate fi­­ reprezentată în public în forma pregătită în studio. Această premieră intimă a con­stituit un mare eveniment al Burgtheatemlui, la care a parti­cipat întreg ansamblul. Piesa s-a jucat fără sufleur în costume şi decoruri stilizate. Rolurile principale au fost jucate de actorii Albach (Caesar), Hu­ber (Androclus) şi Siegel (Leul). Reprezentaţia a făcut o exce­lentă impresie asupra asistenţei, iar directorul Burgtheaterului a încuviinţat înscrierea piesei in repertoriul Burgtheaterului. Directorul general al teatrelor de stat din Austria a declarat presei după spectacol­­ — «Am primit cu bucurie acest proiect deoarece aprob în totul scopul pe care-l urmăreşte stu­dioul. Burgtheaterul e mărginit în ceia ce priveşte numărul pre­mierelor şi este obligat să ţină sea­ma, în alegerea pieselor noui, de unele considere­ţiuni care nu tre­­buesc luate în consideraţie de un studio. Deoarece, de altă parte, în stu­dio se va da prilej tinerelor ta­lente de a se încerca în rezolvi­­rea unor probleme mari, sunt ho­tărât să dau tot concursul pentru o grabnică realizare a proiectu­lui. Studioul urmează să funcţione­ze în aşa mod­ ca piesele pregă­tite de acest ansamblu să fie re­prezentate la «Burgtheater» sau «Akademietheater» ca specta­cole osebite ale «Studio»-ului. Această inovaţie e salutată cu entuziasm de publicul vienez care până în prezent nu a găsit la Burgtheater decât spectacole, de nivel artistic înalt, însă încadrate în clişeele tradiţiei acestei insti­tuţii. Iată de pilda ce se joaca în cursul acestei săptămâni pe scena vechiului teatru al Vienei : «Iosefina» de H. Bahr, «Volpo­nes» de Ben Jonson, «Medea» de Grillparzer, «Măsură pentru mă­sură» de Schakespeare, «Meter­­nich de Hans Sassmann. ** După cum se vede, majoritatea pieselor din repertoriu sunt piese clasice. La «Akademietheater» a avut loc — după o lungă pauză — o premieră, cu piesa «Diplomaţii joacă teatru» de autorul maghiar Norbert Garai. Este o comedie de salon — ca toate comediile din repertoriul acestui teatru, inter­pretate de protagoniştii Burg­­theaterului Georg Reimers, Ph. Zeska, Otto Tressler şi Alma Sei­­dler. Piesa, în montarea lui­ Iwan Smith a obținut un frumos suc­­­ces. Ceva despre amorezi III Este imposibil ca­ actoril­ om sa nu fie influenţat cât de puţin de structura sufletească a personagii­­lor pe care le interpretează. Chariot — marele Chariot — după ce a jucat rolul­­ lui Napoleon a continuat să joace rolul Impăratu­­lui şi in viaţa de toate zilele, spre stupefacţia fostei sale sofii care-l vedea prânzind în, uniforma verde de la Waterloo. In această ordine de idei, m'am­ gândit deseori ce trebue sa creadă în sinea lor, despre noi, ceilalţi muritori, amorezii, aceşti oameni, cărora le este dat prin însăşi meseria lor, să iasă de cele mai multe ori învingători în această lu­ptă eternă dintre Cele doua sexe, aceşti oameni iubiţi la nebunie de cochetă sau ingenuă, spre disperarea junelui comic sau a rai­sonneurului, dispre­ţuit întotdeauna­. Să ne gândim că oricât roman­tis­­tă­­ nu mai e la modă, aşa zisa Idă moderna, midineta, ba ce zic,­­chiar femeia în toata firea, toate suspină și sunt luate cu tremurici, când intră în scenă, el — amore­zul — fercheş şi, dat, dracului. Sunt femei cari vin de câteva ori la un spectacol pi în pauză mituesc pla­satorul ca sa-i" ducă „lui" un bile­ţel pe care au scris cu mâini tre­­murânde: „Te-am văzut astăzi pen­tru a­ paispera oară, eşti delicios !" Sunt lucruri văzute şi nu poves­tite de aceşti oameni cu „fizic plă­cut", care, fie vorba între noi­, mint ceva de speriat. Cunoscător al acestor lucruri am vorbit ori cu unul din aceşti favo­riţi ai soartei, căutând să vad, în­trucât sa repercutat meseria a­­mm­a omului fără grimă şi cos­tum. Am stat de vorbă cu Nicu Bălţă­ţeanu, actor de talent, variat şi­ des­­pre care nu se poate spune că şi-a caput din fizic o carieră. Din o sută de m­ese cari se joacă la Naţional, Bălţăţeanu joacă în k­­uăzeci şi nouă. Vine la teatru la ora 9 dimineaţa si pleacă la 1 noaptea. Joacă atât de mult in­cât deseori mă minunez cum reţine textul, deşi la un moment dat me­morarea unui rol nu e decât un antrenament al creerului. I-am spus lui Bălţăţeanu : — Nicule dagă, tu care ţi-ai dat de atâtea ori pe scenă ochii, peste cap şi i-ai spus partenerei tale , te iubesc”, spune drept ai m­e­ un sentiment adevărat faţă de această parteneră ? —• „Sincer îţi spun, că în mo­mentul acela o iubesc cu adevărat şi sunt convins de tot ce-i spun. Ceva mai mult, fiinţa ei îmi ră­mâne în suflet şi, după terminarea Spectacolului, cam vre­ o oră. Pe urmă... Aceasta însă numai la reprezen­taţii, nu şi la repetiţii.. — Dar când ştii că o admira­toare a ta e în sală, cum joci a­­tunci ?................. . . — „Atunci aş putea spune că joc mai mult pentru ea şi tot în o­­noarea ei, improvizez replici cam­ nu sunt la text. — Iţi înveţi repede rolurile? — ,Memorarea textului, e un lu­cru­ secundar pentru, mine. Unele roluri — cele de interiorizare — le învăţ după ora 1 noaptea; pentru ele am nevoe de linişte. „Acele le învăţ în cursul repeti­ţiilor, aş putea spune aproape fără să-mi dau seama. —• Nicule dragă, te ştiam blând, o baţi cu adevărat pe Conchia Pe­rez în „Femeia şi paiaţa’? — „Şi acum mă ustură palma de bătaia care i-am dat-o­ aseară. Ce-i drept­, la repetiţii deşi Soare mă, îndemne să lovesc, eu nu pu­team concepe acest lucru. La pre­mieră însă, mi-am luat curaj şi cu timpul omul, se obişnueşte... Şi cu cât mă face în unele seri drăgălaşa Conchita, să sufăr mai mul, cu atât, o bat şi eu mai se­rios. Ba în linele seri, de abia aş­tept momentul. De aceea, distinsa mea camaradă, d-na Marioara Zim­­niceanu, îmi spune câteodată : ..A­st aseară mai lovit mai tare. Poli­­cos, eu mă scuz: „Ce să fac , aşa e piesa ? I. M. N. Bălţăţeanu . Românii la Sionul de Toamnă din Paris de Aida Vermont Champs-Elysee-ul asaltat de maşini, nu mai permite accesul trecătorilor. Se inaugurează «Salo­nul oficial». Tot Parisul se îngră­mădeşte la intrarea palatului. Ştiţi, cum e la Paris? Invitaţii, nu pot pătrunde aşa de lesne, pentru că din stradă şi până­ sus, trotua­rul şi scările, sunt ocupate de două coloane groase de curioşi ce nu pot intra. Prin saloane forfo­­teala unei mulţimi pestriţe, ame­ţeşte pe cel ce intră, îmbrâncit din toate părţile, te laşi purtat de vârtejul comun. Privirea contrariată aleargă de la o pânză la alta, din sală în sala, doritoare, însetată, de o formă nouă, de o atitudine originală, de un colorit puternic. Exasperant d­e banale, chipurile se aseamănă­ între ele —­e ar zice o colaborare directă între pictorii de toate ra­sele, culorile? Când nu-ți dau im­presia unei zugrăveli sunt de o stridenţă inacceptabilă. Nudul, din totdeauna subiectul de atracţie al artiştilor, este re­prezentat un chip sărăcăcios, deşi foarte numeros. Modernisml, în dorinţa de a distruge vechea concepţie, nu reuşeşte să-şi impună o nouă per­sonalitate. E permanenta chibzui­­re în labirintul unu­i estetism rău înţeles. Formele, sunt­­schimono­site, exagerate, frumuseţea linii­lor diminuate, expresiunile poar­tă pecetea­­ monstruozităţii, a cri­mei a desnădejdei cumplite. Este secolul nostru inspirator de monştrii. Dar viaţa, mai ascuns­ de frumuseţi sufleteşti, chipuri ce păstrează curată imaginea clasi­cei bunătăţi, a surâsului fără pri­hană. De unde răsar, atâtea for­me deformate? Este spiritul artistic de azi, e­­voluat spre contrarietate, spre complecta negare a frumosului suprem, sau este o afirmare neiz­butită a unei personalităţi fără elan şi fără par­tea unui riguros talent? Anul acesta, Salonul de Toam­nă, l-aş numi mai curând «Salonul internaţional» expune mai mult decât 2160 de pânze. De data asta, femeile au între­cut cu mult — nu cu talentul — numărul bărbaţilor. Nuduri, in­terioare, peisagii, portrete, naturi moarte, flori, din toate colţurile lumei reprezintă pleiada artişti­­lor, francezi, americani, englezi, germani, austriaci egipteni, ro­mâni, japonezi, chinezi, coreeni, ruşi argentineni, spanioli, elve­ţieni, italieni, turci, greci, austra­lieni, belgieni, unguri, norvegieni, portughezi, letonieni, palestinieni, caucazieni, polonezi, olandezi, suedezi, brazilieni, canadieni, ar­­menieni, bulgari,­ ucraineni, ceho­slovaci, sârbi, etc... Treizeci şi cinci de rase diferi­te, de mentalităţi opuse, de gus­turi variate, cari se regăsesc şi se aseamănă în chip obsedant în rea­lizările modernismului, care e în­că foarte departe de a cuceri gus­tul marelui public. Pretutindeni se oglindeşte vă­dita sărăcie a subiectelor, insufi­cienţa inspiraţiei, lipsa unui teri­bil talent, copleşitor, grandios, a cărui operă să prindă privirea, să entuziasmeze sufletul, aşa cum reuşeau clasicii ironizaţi de crea­torii artei moderne de azi. Dar suntem la început. Exploratorii artistici, mai au un lung drum, de parcurs şi dintre cinci sau şase mii câţi se străduesc acum, cine ştie câte zecimi vor rămâne în is­toria artelor moderne? Primiţi cu entuziamul, cu care Franţa, îmbrăţişează arta­ de pre­tutindeni, românii de la Paris şi­­au pus la contribuţie rezultatul studiilor şi eforturilor lor. Am în­tâlnit lucrările Domnişoarelor Irena Codreanu (sculptură în bronz) Michaela Elefteriade, (pic­tură), Stela Nedelcovici (pictură) şi a compatrioţilor bărbaţi: Paul Scorţescu (pictura), Augustin Pall (Oradea Mare) pictură Mircea Ba­sarab (sculptură), Constantin Fă­râmă (pictură, Nicolae Gropeanu pictură), Ion Grimescu (sculptură) Arnold M. V. (pictură), Miracolii (pictură).. . . Eforturi, răsplătite de forfotea­­la unei mulţimi pestriţe şi inter­naţionale. Paris, Noembrie 1930. -oxxo- Cronica muzicală Concert simtonîc dirijat de George Georgescu Solist: Violonistul Rdlenkampff O săptămână a marilor eveni­mente şi a intenselor emoţii mu­zicale s’a încheiat cu un admira­bil concert simfonic dirijat Du­minică de d. George Georgescu. Să mai poftească scepticii să vorbească , de «criză» după a­­ceastă splendidă performanţă a pu­blicului nostru care după o săp­tămână de 8 concerte, a umplut Duminică dimineaţa până la ulti­mul loc incinta Ateneului. Iar cu o seară mai înainte Mil­­stein îşi lua rămas bun de la pu­blicul bucureştean cu un al doi­lea concert dat în faţa unei săli tot atât de­ pline şi de entuziaste ca şi la concertul de debut al ge­nialului violonist. Aeeiaş matură pătrundere în stilul clasicilor, aeeiaş tumul­toasă pasiune în cantilenă şi o a­­gilitate supraomenească în pasa­­giile de virtuozitate. In afară de clasicii preferaţi — Vitali,­ Tartini — Milstein a în­scris de astădată în programul serii Sonata în­t­re minori de Brahms, în care tânărul concer­­tist a realizat — împreună cu excelentul său partener I. Gimpel — o interpretare plină de vigoare și culoare cu «Ruralia», compo­zitorul E. v. Dohnany a scris una din cele mai frumoase compoziţii cu caracter rapsodic, demnă să fie alăturată rapsodiilor pentru pian ale lui Liszt. Ea îi dă lui Milstein prilejul să recapituleze în faţa publicu­lui întreaga gamă a uimitoarelor sale calităţi tehnice. Un public robit de talentul a­­cesta strălucit şi­­ desăvârşit s’a despărţit cu regret de Milstein. * ' Duminică publicul a venit să asculte inetrpretarea superioară pe care maestrul George Geor­­gesen le dă compoziţiilor lui Bee­thoven. Uvertura «Coriolan» şi Simfonia «Eroică» alcătuiau pri­ma parte a programului. Două tragedii eroice, dramatizate în muzică. Simfonia a treia este o gigan­tică apoteoză a «Eroului». Uver­tura «Coriolan» ne redă însă nu­mai tragedia sufletească a lui Caius Marcius, eroul de la Co­rb­l­i, care a pornit în lupta împo­triva" propriei" sale patrii. Simfo­nia a treia sfârşeşte cu imnul de recunoştiinţă al mulţimei pornită în pios pelerinaj la mormântul Eroului. «Goriolan» se încheie o­­dată cu scurta agonie a lui Caius Marcius,­­străpuns de pumnalele duşmanilor săi. George Georgescu reconstitue cu admirabilă intuiţie dramatică ambele tragedii, stăpâneşte cu virtuozitate ansamblul instrumen­tal din care plămădeşte­­imagi­nile cele mai felurite şi cu care realizează nuanţele sonore cele mai subtile. Tot acestei înţelegeri şi­ colabo­rări perfecte între dirijor şi or­chestră i se datoreşte marele suc­ces al dinamicului «Bolero» de Ravel, pe care publicul l-a ascul­tat pentru a doua oară în această stagiune, cu aceiaş încordată aten­­ţie ca şi la prima audiţie. Solistul concertului a fost violo­nistul german Georg Kulenkampff, un artist deplin stăpân pe instru­mentul său şi pe partiţiunea vio­­linei din Concertul în mi minor de Mendelssohn. • Kulenkampff mânuieşte arcuşul cu o technică precisă poseda multă agilitate în mâna stângă şi un ton amplu şi clar. E inutil deci să mai marcheze prin mişcările trupului eforturi pe care calităţile sale vio­lonistice le învinge cu uşurinţă tocmai în concertul lui Mendel­sohn. Solistul de Duminică a fost răs­plătit cu aplauze călduroase reia­te preţueşte mult întro săptă­mână domitr­fă de Milsten şi l'bi­­baud, pentru a cita numai pe vio­loniştii celebri cari ne-au vizitat în cursul ultimelor zile. de Liviu Artemie De ce mi-a plăcut spectacolul „Călătoria din urmă“ de Lucia Sturza-Bulardia ? Jucând în turneu «Étienne» împreună cu camarazii mei, nu am putut nici unii, din noi cari am lipsit, să asistăm la reprezen­taţiile piesei «Călătoria din ur­mă». Citisem în ziare primirea entu­ziastă pe care o făcuse întreaga cronică teatrală acestui spectacol, şi ni se comunicase de către ca­marazii rămaşi în Bucureşti ela­nul de însufleţire aproape deli­rante, cu care a fost îmbrăţişată piesa lui Sheriff. Dar nu am putut — o mărtu­risesc. — să-mi închipui până la ce culme de sublim şi emoţie s'a înălţat într’adevăr reprezentaţia acestei lucrări — neîntrecută ca artă şi profundă umanitate —­ pe scena teatrului nostru. O proclam fără falsă modestie. Mulţumim din suflet tuturor a­­celor cari nu au cruţat nimic din sinceritatea şi avântul lor sufle­tesc in analizarea subiectului şi cari nu au precupeţit elogiile adu­se companiei noastre pentru fap­tul că am Înscenat «Călătoria din urmă» aşa cum s’a jucat. Am aci toate cronicile pe cari în absenţă nu le putusem ceti. Ştiu că la Ra­dio d-nii Dem­. Theodorescu şi Bra­nişte au transmis întregei lumi ad­miraţia pentru autor şi interpreţi, şi ne mândrim că silinţele noastre de a menţine un repertoriu demn, înălţător, moral şi artistic a fost încununat de aprecieri măguli­toare din partea tuturor acelor cari sunt chemaţi să-şi dea păre­rea în materie de artă. Eu nu asistasem la premiera piesei. Cum am sosit din prima seară — ceea ce era şi firesc, — m’am dus să vad piesa. O cunoş­team, de­oarece nu numai că o ci­tisem şi o tradusesem, dar în tre­cere prin Bucureşti, în timpul chiar al turneului, asistasem la un crâmpeiu de repetiţie. Venisem — fără voe, înarmată şi cu spiritul critic al actorului care nu poate să fie orbit de trucurile scenice, şi care vede în jocul camarazilor amănunte de meşteşug pe cari un spectator profan nu le poate în­trezări. Şi totuş am plâns — la­­crămi nestăpânite, am simţit emo­­­ia care mă îngheţa şi îmi lua res­piraţia şi m’am cutremurat de jo­­c, de milă, de duioşie, alături de spectatorii de lângă mine. (Con in u a re în pag. II-a coloana IIl-a şi IV-a jos) Luria Sturza-Bulandra

Next