Rampa, noiembrie 1930 (Anul 15, nr. 3836-3861)
1930-11-26 / nr. 3857
ANUL XV -No 3857 REDACTA: ADMINISTRAŢIA ŞI ATELIERELE GRAF DE INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria). — Telefon 301/59 BUCUREŞTI publicitatea concesionată exclusiv Societăţii Anonime Rudolf Mosses, Calea Victoriei, 31 Directors SCARLAT FRODA 4 PAGINI 3 LEI C. MIERCURI 26 NOEMBRIE 1930 ABORAMESTIll M TAHA Tftt luni •«•••••••••*• L*1 900 tast iun« «••••••••••• • ooo Un an.......................... . «oqî IN 8 TRAIN ATATI DUBLU Abonament»!* •» piat**o nani* I» I uu 9 I »I» R»oor»i »unt Ansamblul, nu vedeta de B. Cehait Va atras, vreodată, la un spectacol, afişul ? Precizez, că nu mă gândesc la un afiş litografiat, în patru culori şi cu fotografii uriaşe pe el. Ci vă întreb dacă v-a atras afişul modest, pe care nu citiţi decât numele interpreţilor... Rareori, poate. Fiindcă nu cunoaştem încă valoarea unui afiş care să nu strălucească prin culmi tipografice, ci prin conţinutul cu miez. Şi asta înseamnă ca nu cunoaştem încă valoarea unui ansamblu care să nu strălucească prin culmi de interpretare, ci printr’o distribuţie de clasă, de la primul până la ultimul rol. ..vă asigur că berlinezul care ar citi că Alexandru Moissi joaga în piesa X, nu sar duce, oricât l-ar admira pe acest actor, să-l vadă, până când nu va afla ce nume îl înconjoară, cari actori sunt distribuiţi chiar şi în rolurile cele mai episodice. Rolurile episodice ? Dar cum pot fi ele neglijate, când adeseori un simplu episod este punctul de pornire al dramei, când aproape totdeauna un simplu episod hotărîşte întreaga desfăşurare a conflictului ? Reinhardt, omul de teatru a cărui operă lumea învaţă pe zi ce trece s-o preţuiască mai mult, a fost şi’n această direcţie marele inovator. El a recunoscut, primul, colosala importanţă a ansamblului şi el a demonstrat-o printr’o formidabilă pildă de conştiinciozitate regisorală , jucând în persoană la Salzburg, rolul lacheului din «Intrigă şi amor», sau dublându-l prin Alexandru Moissi, la reprezentaţia de astă vară. Şi aceasta e şi forţa artei sale. Afişul unui teatru al lui Reinhardt, nu cunoaşte nume tipărit cu roşu şi pus in frunte, şi nume tipărit cu negru, cu literă mai mică, şi pus cu doi centimetri mai jos. Nu cunoaşte aceste lucruri, fiindcă toţi actorii cari joacă sub regia lui sunt mari. Nu sunt, adică, celebrii, ci, să fim înţeleşi, mari. E o deosebire. Celebru va fi fără îndoială, un actor care-l joacă la Reinhardt pe Hamlet, dar celebru nu va fi un actor bun care joacă tot la Reinhardt roluri episodice. Dar pentru acele roluri episodice, acest actor va fi mare. Şi spectatorii vor şti cum să aprecieze afişul pe care vor găsi numele lui. Şi e mult, e foarte mult, să ştii că nu vei găsi într’o piesă cu personagii din lumea mare, de-o pildă, un conte care să-ţi facă impresia unui croitor îmbrăcat din greşală în fracul clientului său, sau un preşedinte de bancă în care să simţi de departe pe absolventul de conservator ce poartă cu stângăcie peruca şi mustaţa albă. E mult să ştii că interpreţii rolurilor secundare contribue la izbânda serii şi că nu trebue tu, spectator, să te jenezi când îi vezi pe scenă. Veţi răspunde că distribuţii bune până la ultimul rol nu sunt posibile la noi — fiindcă navem ca’n străinătate libertatea de a alege actori din alte trupe. Dar fie ce n’o avem ? Fiindcă actorul nostru, aşi spune aproape şi publicul nostru, e mai mulţumit când citeşte în cronica unui spectacol că «într’un ansamblu mizerabil, sa remarcat din nou marele talent al răsfăţatului X...* E acelaş stupid şi anti-artistic sistem pe care-l cunoaştem şi un cinematograf : sistemul vedetelor. Când îl vom desfiinţa? DIN CUŞCA SUFLEORULUI RABAT REPLICA Un elev s'a îmbolnăvit, de scamatină. După câteva, zile a fost izolat și, tatăl său a chemat pe un cunoscut medic să fi-l vaute. După ce băiatul a fost in afară de pericol, medicul a prezentat tatălui nota de plată. Acesta, in fata pretenţiunilor doctorului, a protestat cu vehemență. — Cum, răspunse medicul, găsiți onorariul meu prea ridicat ? Vitali pe semne că l-am căutat pe băiatul dv. de treizeci de ori. — Sigur, răspunse tatăl, dar și dv. uitați că băiatul meu a contaminat cu scarlatina lul jumătate de liceu ! PRECAUTIUNE I ■ ’ . ■ — Dragă nu mai știu,ce să fac! — Dece Nae. — Fiindcă nu mai e chip să dorm liniștit noaptea.— Cum, tu nu dormi acasă? Doar ești însurat. — Păi tocmai asta e, nu pot să dorm acasă. — Dar ce s'a întâmplat ? ‘ — Nevasta mea mă trezește mereu. Și uite dece. Săptămâna trecută a auzit un zgomot suspect şi crezând că sunt spărgători m-a sculat din somn. Atunci i-am spus „Draga mea, să ştii că hoţii, nu fac zgomot niciodată.“ Şi acrm mă trezeşte mereu, chiar când nu aude nici un zgomot. LOGICA Mitică are multe datorii pe piaţă. Creditorii săi ştiu de aceea că nu-l pot găsi niciodată acasă. Deunăzi unul avu mai mul noroc. Uşa era încuiată, dar croitorul r\s se intimidă. Bătu în uşă şi rosti următorul avertisment. „Domnule Mitică, în zadar te faci că nu eşti acasă. Uite, pantofii dumitale sunt în faţa uşii.“ „Asta nu dovedeşte nimic", răspunse cinstit Mitică, „am eșit in papuci...” HOLTEIUL — Ascultă, Jeanc, observ că-ți petreci toate serile n casa văduvei Ionescu — dece n'o iei de nevastă ? — Bine, m'am gândit și eu la asta — dar atunci unde să-mi petrec serile ? INDISPOZIŢIE — Gică, dece eşti indispus ? — Sunt indispus, dragă, fiindcă trebue să mă duc mâine la o nuntă. — N’ai decât să nu te duci. Nu pot, dragă, e nunta mea... Margareta nu e măritată decât de șase luni cu frumosul Emil. Dar Emil pare plictisit de căsncie. O, desigur, nimic nu-l trădează încă, dar Margareta simte că’n sărutările lui nu mai e atâta foc, şi că 'n îmbrăţişările lui mimai e atâta pasiune, şi-apoi, se pare că înainte o săruta mai des, în timp ce astăzi îşi măsoară cu linguriţe porţia zilnică. Ce n’a încercat Margareta ca să-l facă să înţeleagă că nu e mulţumită de ei Astfel, dătunăzi, la cinematograf, pe când rula o vedere marină. Margareta îi şopti : „Emil, vezi cum, se sărută valurile mării, ca şi cum nu s’ar sătura niciodată..“ „Da dragă, ii răspunse Emil, „dar sunt mereu altele.“ CONFUZIE Doi trecători se întâlnesc tn faţa unei impozante cascade. Amândoi s'au oprit şi admiră căderea de apă care se scurge la vale. — Ce apă superbă! Trebuie s’o intrebuințec ! spuse unul. — Sunteți inginer ? — Nu, cârciumar. Burgtheatmil a înființat un studio dramatic De domeniu de activitate pentru tineri, actorii- 0 premieră intimi.- Deda- Fără nici un anunț prealabil, «Burgtheatern I» din Viena, care până în prezent are o singură filială la «Akademietheater», și-a deschis o nouă ramură de activitate. Intr’adevăr, zilele trecute actorii Karl Edlitz şi Philipp Zeska, din ansamblul Burgtheaterului, au înfiinţat, cu consimţământul şi sprijinul direcţiunei generale a teatrelor de stat şi al directorului Burgtheaterului, Wildgans, un «Studio al Burgtheaterului» care va da spectacole excepţionale cu actori tineri şi piese noui. De săptămâni de zile se pregăteşte de către ansamblul acestui studio prima piesă din repertoriu, comedia «Androclus şi leul» de Bernard Shaw, în regia lui Philipp Zeska. La finele săptămânei trecute a avut loc o reprezentaţie de probă a acestei piese, în faţa directorului Mildgans, care avea să hotărască dacă piesa poate fi reprezentată în public în forma pregătită în studio. Această premieră intimă a constituit un mare eveniment al Burgtheatemlui, la care a participat întreg ansamblul. Piesa s-a jucat fără sufleur în costume şi decoruri stilizate. Rolurile principale au fost jucate de actorii Albach (Caesar), Huber (Androclus) şi Siegel (Leul). Reprezentaţia a făcut o excelentă impresie asupra asistenţei, iar directorul Burgtheaterului a încuviinţat înscrierea piesei in repertoriul Burgtheaterului. Directorul general al teatrelor de stat din Austria a declarat presei după spectacol — «Am primit cu bucurie acest proiect deoarece aprob în totul scopul pe care-l urmăreşte studioul. Burgtheaterul e mărginit în ceia ce priveşte numărul premierelor şi este obligat să ţină seama, în alegerea pieselor noui, de unele considereţiuni care nu trebuesc luate în consideraţie de un studio. Deoarece, de altă parte, în studio se va da prilej tinerelor talente de a se încerca în rezolvirea unor probleme mari, sunt hotărât să dau tot concursul pentru o grabnică realizare a proiectului. Studioul urmează să funcţioneze în aşa mod ca piesele pregătite de acest ansamblu să fie reprezentate la «Burgtheater» sau «Akademietheater» ca spectacole osebite ale «Studio»-ului. Această inovaţie e salutată cu entuziasm de publicul vienez care până în prezent nu a găsit la Burgtheater decât spectacole, de nivel artistic înalt, însă încadrate în clişeele tradiţiei acestei instituţii. Iată de pilda ce se joaca în cursul acestei săptămâni pe scena vechiului teatru al Vienei : «Iosefina» de H. Bahr, «Volpones» de Ben Jonson, «Medea» de Grillparzer, «Măsură pentru măsură» de Schakespeare, «Meternich de Hans Sassmann. ** După cum se vede, majoritatea pieselor din repertoriu sunt piese clasice. La «Akademietheater» a avut loc — după o lungă pauză — o premieră, cu piesa «Diplomaţii joacă teatru» de autorul maghiar Norbert Garai. Este o comedie de salon — ca toate comediile din repertoriul acestui teatru, interpretate de protagoniştii Burgtheaterului Georg Reimers, Ph. Zeska, Otto Tressler şi Alma Seidler. Piesa, în montarea lui Iwan Smith a obținut un frumos succes. Ceva despre amorezi III Este imposibil ca actoril om sa nu fie influenţat cât de puţin de structura sufletească a personagiilor pe care le interpretează. Chariot — marele Chariot — după ce a jucat rolul lui Napoleon a continuat să joace rolul Impăratului şi in viaţa de toate zilele, spre stupefacţia fostei sale sofii care-l vedea prânzind în, uniforma verde de la Waterloo. In această ordine de idei, m'am gândit deseori ce trebue sa creadă în sinea lor, despre noi, ceilalţi muritori, amorezii, aceşti oameni, cărora le este dat prin însăşi meseria lor, să iasă de cele mai multe ori învingători în această luptă eternă dintre Cele doua sexe, aceşti oameni iubiţi la nebunie de cochetă sau ingenuă, spre disperarea junelui comic sau a raisonneurului, dispreţuit întotdeauna. Să ne gândim că oricât romantistă nu mai e la modă, aşa zisa Idă moderna, midineta, ba ce zic,chiar femeia în toata firea, toate suspină și sunt luate cu tremurici, când intră în scenă, el — amorezul — fercheş şi, dat, dracului. Sunt femei cari vin de câteva ori la un spectacol pi în pauză mituesc plasatorul ca sa-i" ducă „lui" un bileţel pe care au scris cu mâini tremurânde: „Te-am văzut astăzi pentru a paispera oară, eşti delicios !" Sunt lucruri văzute şi nu povestite de aceşti oameni cu „fizic plăcut", care, fie vorba între noi, mint ceva de speriat. Cunoscător al acestor lucruri am vorbit ori cu unul din aceşti favoriţi ai soartei, căutând să vad, întrucât sa repercutat meseria amma omului fără grimă şi costum. Am stat de vorbă cu Nicu Bălţăţeanu, actor de talent, variat şi despre care nu se poate spune că şi-a caput din fizic o carieră. Din o sută de mese cari se joacă la Naţional, Bălţăţeanu joacă în kuăzeci şi nouă. Vine la teatru la ora 9 dimineaţa si pleacă la 1 noaptea. Joacă atât de mult incât deseori mă minunez cum reţine textul, deşi la un moment dat memorarea unui rol nu e decât un antrenament al creerului. I-am spus lui Bălţăţeanu : — Nicule dagă, tu care ţi-ai dat de atâtea ori pe scenă ochii, peste cap şi i-ai spus partenerei tale , te iubesc”, spune drept ai me un sentiment adevărat faţă de această parteneră ? —• „Sincer îţi spun, că în momentul acela o iubesc cu adevărat şi sunt convins de tot ce-i spun. Ceva mai mult, fiinţa ei îmi rămâne în suflet şi, după terminarea Spectacolului, cam vre o oră. Pe urmă... Aceasta însă numai la reprezentaţii, nu şi la repetiţii.. — Dar când ştii că o admiratoare a ta e în sală, cum joci atunci ?................. . . — „Atunci aş putea spune că joc mai mult pentru ea şi tot în onoarea ei, improvizez replici cam nu sunt la text. — Iţi înveţi repede rolurile? — ,Memorarea textului, e un lucru secundar pentru, mine. Unele roluri — cele de interiorizare — le învăţ după ora 1 noaptea; pentru ele am nevoe de linişte. „Acele le învăţ în cursul repetiţiilor, aş putea spune aproape fără să-mi dau seama. —• Nicule dragă, te ştiam blând, o baţi cu adevărat pe Conchia Perez în „Femeia şi paiaţa’? — „Şi acum mă ustură palma de bătaia care i-am dat-o aseară. Ce-i drept, la repetiţii deşi Soare mă, îndemne să lovesc, eu nu puteam concepe acest lucru. La premieră însă, mi-am luat curaj şi cu timpul omul, se obişnueşte... Şi cu cât mă face în unele seri drăgălaşa Conchita, să sufăr mai mul, cu atât, o bat şi eu mai serios. Ba în linele seri, de abia aştept momentul. De aceea, distinsa mea camaradă, d-na Marioara Zimniceanu, îmi spune câteodată : ..Ast aseară mai lovit mai tare. Policos, eu mă scuz: „Ce să fac , aşa e piesa ? I. M. N. Bălţăţeanu . Românii la Sionul de Toamnă din Paris de Aida Vermont Champs-Elysee-ul asaltat de maşini, nu mai permite accesul trecătorilor. Se inaugurează «Salonul oficial». Tot Parisul se îngrămădeşte la intrarea palatului. Ştiţi, cum e la Paris? Invitaţii, nu pot pătrunde aşa de lesne, pentru că din stradă şi până sus, trotuarul şi scările, sunt ocupate de două coloane groase de curioşi ce nu pot intra. Prin saloane forfoteala unei mulţimi pestriţe, ameţeşte pe cel ce intră, îmbrâncit din toate părţile, te laşi purtat de vârtejul comun. Privirea contrariată aleargă de la o pânză la alta, din sală în sala, doritoare, însetată, de o formă nouă, de o atitudine originală, de un colorit puternic. Exasperant de banale, chipurile se aseamănă între ele —e ar zice o colaborare directă între pictorii de toate rasele, culorile? Când nu-ți dau impresia unei zugrăveli sunt de o stridenţă inacceptabilă. Nudul, din totdeauna subiectul de atracţie al artiştilor, este reprezentat un chip sărăcăcios, deşi foarte numeros. Modernisml, în dorinţa de a distruge vechea concepţie, nu reuşeşte să-şi impună o nouă personalitate. E permanenta chibzuire în labirintul unui estetism rău înţeles. Formele, suntschimonosite, exagerate, frumuseţea liniilor diminuate, expresiunile poartă pecetea monstruozităţii, a crimei a desnădejdei cumplite. Este secolul nostru inspirator de monştrii. Dar viaţa, mai ascuns de frumuseţi sufleteşti, chipuri ce păstrează curată imaginea clasicei bunătăţi, a surâsului fără prihană. De unde răsar, atâtea forme deformate? Este spiritul artistic de azi, evoluat spre contrarietate, spre complecta negare a frumosului suprem, sau este o afirmare neizbutită a unei personalităţi fără elan şi fără partea unui riguros talent? Anul acesta, Salonul de Toamnă, l-aş numi mai curând «Salonul internaţional» expune mai mult decât 2160 de pânze. De data asta, femeile au întrecut cu mult — nu cu talentul — numărul bărbaţilor. Nuduri, interioare, peisagii, portrete, naturi moarte, flori, din toate colţurile lumei reprezintă pleiada artiştilor, francezi, americani, englezi, germani, austriaci egipteni, români, japonezi, chinezi, coreeni, ruşi argentineni, spanioli, elveţieni, italieni, turci, greci, australieni, belgieni, unguri, norvegieni, portughezi, letonieni, palestinieni, caucazieni, polonezi, olandezi, suedezi, brazilieni, canadieni, armenieni, bulgari, ucraineni, cehoslovaci, sârbi, etc... Treizeci şi cinci de rase diferite, de mentalităţi opuse, de gusturi variate, cari se regăsesc şi se aseamănă în chip obsedant în realizările modernismului, care e încă foarte departe de a cuceri gustul marelui public. Pretutindeni se oglindeşte vădita sărăcie a subiectelor, insuficienţa inspiraţiei, lipsa unui teribil talent, copleşitor, grandios, a cărui operă să prindă privirea, să entuziasmeze sufletul, aşa cum reuşeau clasicii ironizaţi de creatorii artei moderne de azi. Dar suntem la început. Exploratorii artistici, mai au un lung drum, de parcurs şi dintre cinci sau şase mii câţi se străduesc acum, cine ştie câte zecimi vor rămâne în istoria artelor moderne? Primiţi cu entuziamul, cu care Franţa, îmbrăţişează arta de pretutindeni, românii de la Paris şiau pus la contribuţie rezultatul studiilor şi eforturilor lor. Am întâlnit lucrările Domnişoarelor Irena Codreanu (sculptură în bronz) Michaela Elefteriade, (pictură), Stela Nedelcovici (pictură) şi a compatrioţilor bărbaţi: Paul Scorţescu (pictura), Augustin Pall (Oradea Mare) pictură Mircea Basarab (sculptură), Constantin Fărâmă (pictură, Nicolae Gropeanu pictură), Ion Grimescu (sculptură) Arnold M. V. (pictură), Miracolii (pictură).. . . Eforturi, răsplătite de forfoteala unei mulţimi pestriţe şi internaţionale. Paris, Noembrie 1930. -oxxo- Cronica muzicală Concert simtonîc dirijat de George Georgescu Solist: Violonistul Rdlenkampff O săptămână a marilor evenimente şi a intenselor emoţii muzicale s’a încheiat cu un admirabil concert simfonic dirijat Duminică de d. George Georgescu. Să mai poftească scepticii să vorbească , de «criză» după această splendidă performanţă a publicului nostru care după o săptămână de 8 concerte, a umplut Duminică dimineaţa până la ultimul loc incinta Ateneului. Iar cu o seară mai înainte Milstein îşi lua rămas bun de la publicul bucureştean cu un al doilea concert dat în faţa unei săli tot atât de pline şi de entuziaste ca şi la concertul de debut al genialului violonist. Aeeiaş matură pătrundere în stilul clasicilor, aeeiaş tumultoasă pasiune în cantilenă şi o agilitate supraomenească în pasagiile de virtuozitate. In afară de clasicii preferaţi — Vitali, Tartini — Milstein a înscris de astădată în programul serii Sonata între minori de Brahms, în care tânărul concertist a realizat — împreună cu excelentul său partener I. Gimpel — o interpretare plină de vigoare și culoare cu «Ruralia», compozitorul E. v. Dohnany a scris una din cele mai frumoase compoziţii cu caracter rapsodic, demnă să fie alăturată rapsodiilor pentru pian ale lui Liszt. Ea îi dă lui Milstein prilejul să recapituleze în faţa publicului întreaga gamă a uimitoarelor sale calităţi tehnice. Un public robit de talentul acesta strălucit şi desăvârşit s’a despărţit cu regret de Milstein. * ' Duminică publicul a venit să asculte inetrpretarea superioară pe care maestrul George Georgesen le dă compoziţiilor lui Beethoven. Uvertura «Coriolan» şi Simfonia «Eroică» alcătuiau prima parte a programului. Două tragedii eroice, dramatizate în muzică. Simfonia a treia este o gigantică apoteoză a «Eroului». Uvertura «Coriolan» ne redă însă numai tragedia sufletească a lui Caius Marcius, eroul de la Corbli, care a pornit în lupta împotriva" propriei" sale patrii. Simfonia a treia sfârşeşte cu imnul de recunoştiinţă al mulţimei pornită în pios pelerinaj la mormântul Eroului. «Goriolan» se încheie odată cu scurta agonie a lui Caius Marcius,străpuns de pumnalele duşmanilor săi. George Georgescu reconstitue cu admirabilă intuiţie dramatică ambele tragedii, stăpâneşte cu virtuozitate ansamblul instrumental din care plămădeşteimaginile cele mai felurite şi cu care realizează nuanţele sonore cele mai subtile. Tot acestei înţelegeri şi colaborări perfecte între dirijor şi orchestră i se datoreşte marele succes al dinamicului «Bolero» de Ravel, pe care publicul l-a ascultat pentru a doua oară în această stagiune, cu aceiaş încordată atenţie ca şi la prima audiţie. Solistul concertului a fost violonistul german Georg Kulenkampff, un artist deplin stăpân pe instrumentul său şi pe partiţiunea violinei din Concertul în mi minor de Mendelssohn. • Kulenkampff mânuieşte arcuşul cu o technică precisă poseda multă agilitate în mâna stângă şi un ton amplu şi clar. E inutil deci să mai marcheze prin mişcările trupului eforturi pe care calităţile sale violonistice le învinge cu uşurinţă tocmai în concertul lui Mendelsohn. Solistul de Duminică a fost răsplătit cu aplauze călduroase reiate preţueşte mult întro săptămână domitrfă de Milsten şi l'bibaud, pentru a cita numai pe violoniştii celebri cari ne-au vizitat în cursul ultimelor zile. de Liviu Artemie De ce mi-a plăcut spectacolul „Călătoria din urmă“ de Lucia Sturza-Bulardia ? Jucând în turneu «Étienne» împreună cu camarazii mei, nu am putut nici unii, din noi cari am lipsit, să asistăm la reprezentaţiile piesei «Călătoria din urmă». Citisem în ziare primirea entuziastă pe care o făcuse întreaga cronică teatrală acestui spectacol, şi ni se comunicase de către camarazii rămaşi în Bucureşti elanul de însufleţire aproape delirante, cu care a fost îmbrăţişată piesa lui Sheriff. Dar nu am putut — o mărturisesc. — să-mi închipui până la ce culme de sublim şi emoţie s'a înălţat într’adevăr reprezentaţia acestei lucrări — neîntrecută ca artă şi profundă umanitate — pe scena teatrului nostru. O proclam fără falsă modestie. Mulţumim din suflet tuturor acelor cari nu au cruţat nimic din sinceritatea şi avântul lor sufletesc in analizarea subiectului şi cari nu au precupeţit elogiile aduse companiei noastre pentru faptul că am Înscenat «Călătoria din urmă» aşa cum s’a jucat. Am aci toate cronicile pe cari în absenţă nu le putusem ceti. Ştiu că la Radio d-nii Dem. Theodorescu şi Branişte au transmis întregei lumi admiraţia pentru autor şi interpreţi, şi ne mândrim că silinţele noastre de a menţine un repertoriu demn, înălţător, moral şi artistic a fost încununat de aprecieri măgulitoare din partea tuturor acelor cari sunt chemaţi să-şi dea părerea în materie de artă. Eu nu asistasem la premiera piesei. Cum am sosit din prima seară — ceea ce era şi firesc, — m’am dus să vad piesa. O cunoşteam, deoarece nu numai că o citisem şi o tradusesem, dar în trecere prin Bucureşti, în timpul chiar al turneului, asistasem la un crâmpeiu de repetiţie. Venisem — fără voe, înarmată şi cu spiritul critic al actorului care nu poate să fie orbit de trucurile scenice, şi care vede în jocul camarazilor amănunte de meşteşug pe cari un spectator profan nu le poate întrezări. Şi totuş am plâns — lacrămi nestăpânite, am simţit emoia care mă îngheţa şi îmi lua respiraţia şi m’am cutremurat de joc, de milă, de duioşie, alături de spectatorii de lângă mine. (Con in u a re în pag. II-a coloana IIl-a şi IV-a jos) Luria Sturza-Bulandra