Rampa, decembrie 1930 (Anul 15, nr. 3862-3884)

1930-12-01 / nr. 3862

Cn i. (OBSiäHfln Bonn despre el si Continuare din pag. l-a nnde un Edouard Herriot se simte mândru de a fi membru al Aca­demiei Goncourt şi unde un Ray­mond Poincaré, matematician de seama, a vorbit cu ocazia discur­sului său de recepţie la Acade­mie, despre Sully Prudhomme. Ca ministru, d. Constantin Banu a desfăşurat una din cele mai rodnice activităţi la departamen­­tu Cultelor şi Artelor. Numai d. Octavian Gogaşid­sa au izbutit să arate din plin ros­tul acelui Minister al Cultelor şi Artelor, a cărui desfiinţare a con­stituit o greşală a guvernelor. Ca om de cultură, să nu uităm că d. Banu este întemeietorul «Flacărei» care a constituit unul din cele mai importante momente în evoluţia literilor române. — Doreşti să-ţi vorbesc despre mine şi despre alţii? — mi-a spus zilele trecute d. Banu. Despre al­ţii fie! Dar despre mine? Pe cine poate interesa o existenţă din miile de existenţe, pe care viaţa le ţine o clipă la suprafaţă, pen­tru ca apoi vălul uitării să le în­ghită întregi şi fără cruţare? Câţi dintre noi pot spune ca Horaţiu : «Non omnis moriar»...? Cei cari o pot spune, pot vorbi despre dânşii. Viaţa lor interesea­ză şi, într’o zi, spusele lor din «Rampa» vor putea fi un docu­ment preţios. Ceilalţi, mulţimea anonimă, destinată naufragiului total, pot să vorbească, pot să tacă. Nici vorba, nici tăcerea lor nu interesează. — Dar nici nu supără ? „Cred că nu, şi de aceea îţi răs­pund. BUCURESTII DE ALTA DATA ,,Sunt bucureştean. Ce vrei ? Mai există în Capitală şi această specie, din­­ în ce mai rară: Bucureşteni din Bucureşti. Mam născut, am copilărit în Bucureştii de odinioară. Bucureş­tii mahalalelor tihnite; al căsu­ţelor învelite cu olane, risipite prin curţi, cât o răzăşie; al mai­danelor lăsate în voia lui Dumne­zeu şi a drumeţilor; al săniilor cu zurgălăi ; al Moş-Ajunului fără arii de operă; al Stelei; al Vicei­­anului, al sporturilor de iarnă în dauna pingelelor şi a turilor pan­talonilor, — în scurt al acelui far­mec patriarhal dispărut pentru totdeauna. Dar nu ! Ceva din el a rămas în opera lui Delavrancea, marele fiu al maidanelor bucureş­­tene. Păcat însă că numai atâta ! Dar oare atâţia din scriitorii de astăzi nu trăesc în Bucureşti, fără ca să-l vadă ? Şi totuşi câte n’ar fi de văzut, în acest oraş al tuturor contrastelor ! Să sperăm că talentul unora dintre scriitorii actuali se va aplica mai des şi mai cu drag asupra Capitalei, în care bate pâl­ul vieţii noastre. PROFESORII DE ALTA DATA „Am făcut cursul primar cu dascălii de pe vremuri. Nu tre­cuseră prin şcoli normale. Nu ştiu dacă auziseră de Pestalozzi. Şi, în orice caz, nu credeau că pe ume­rii lor susţin democraţia şi viito­rul României. Erau oameni foarte cum se­cade, modeşti, muncitori, resemnaţi şi— ceea ce era mai im­portant — nu le lipsea dragostea de copii. Oricum, carte ne învă­ţau. Şi nu voi fi învinuit de în­gâmfare, dacă voi spune că un absolvent al cursului primar de pe atunci scria mai corect decât unii din bacalaureaţii de astăzi şi poate aveau şi câteva cunoştinţe — puţine într’adevăr — mai te­meinice decât aceştia. Se învăţa însă prea mult pe dinafară. Şi ,ti­picul” nu era dispreţuit, din po­trivă, îmi amintesc că în clasa IV-a primară, unul din camarazi şi cu mine, băteam recordul în această privinţă : recitam, fără nici o să­ritură şi fără nici o greşeală, „Re­voluţia lui Tudor Vladimirescu” din nu mai ştiu ce manual de Is­torie. Nu cumva era manualul lui Florenţiu, care ne era şi das­căl ? Recordul mi-a fost însă fa­tal. Căci cred că tocmai de atunci mi se trage intrarea în partidul liberal, precum acestuia i se tra­ge fiinţa din mişcarea Domnului Tudor. Cel puţin aşa m’au învă­ţat aceia cari m’au botezat în a­­pele liberalismului. ,,De ce l-am putut învăţa pe de rost pe «Tudor Vladimirescu» şi de ce n’am izbutit niciodată sa învăţ «Crezul», cu toate silinţele ce mi-am dat, — nici până astăzi nu pot pricepe. Poate pentrică trebuia să ajung odată ministru a! Cultelor. O PIERDERE PENTRU LITERATURA NAŢIONALA Liceul l’am făcut mai întâi la Sfântul Sava. Ah ! primele im­presii când, sfios şi tremurând, am intrat în curtea de la Mazar Paşa. Băieţii din cursul supe­rior — mulţi dintre ei cu mustăţi mijinde — îmi inspirau un res­pect religios, iar profesorii o te­roare sacră. Şi aceştia erau aşa de mulţi şi unii din ei aşa de gravi, bietul Than Tănăsescu aşa de gras, iar Angliei Demetrescu aşa de masiv şi înalt, — încât pi­pernicitul de mine mă simţeam ca o furnică gata să fie strivită, aşa cum trebuie să şi fie soarta orică­rei furnici. Şi totu­i furnica s’a strecurat, căci acei cari ar fi fost so strivească — Iacom­i, Herăscu, Codrescu, etc. — erau mai puţin teribili decât păreau. „Pe când eram în clasa IV-a a apărut «Revista Nouă» a lui Haş­­deu. Mare emoţie ! Un exemplar — nu era oare al lui Scarlat O­­rescu ? — trecea din mână în mâ­nă iar în clipele de recreaţie­­şi recreaţiile erau lungi pe vremea aceea), unul din colegi ne citea, într’o linişte religioasă, «Bur­sierul» lui Delavrancea ori vre­una din poemele lui Vlahuţă. Dar dacă Haşdeu avea revista lui, noi dece să n’o avem pe-a noastră? Şi atunci cu Bassarabes­­cu, cu Costescu, cu Scarlat Ores­­cu, cu Livescu, cu Slătineanu şi cu alţii am făcut să apară „Stu­dentul Român”, revistă literară şi ştiinţifică. De câte ori n’am trecut pe la vitrina librăriei Hai­­mann (era pe vremuri undeva, cam în faţa Palatului) ca să ve­dem expus primul număr cu co­perta lui galbenă şi cu numele — negru pe galben — al «marilor» scriitori decişi să contribuiască la gloria literilor române. Directorul liceului, Zefir He­­rescu, ne-a tras un frecuş zdra­văn pentru lipsa noastră de dis­ciplină, iar Anghel Demetrescu, care suindu-se pe catedră a dat de revistă, a citit-o, a făcut unele observaţii şi, în fond, cred că a fost încântat de a scăpa de plic­tiseala unei ore. Din cei de la «Studentul Ro­mân» singur Bassarabescu a ră­mas cu boala literaturii, Anghel Demetrescu nu fusese dealtmin­­teri binevoitor decât pentru nu­vela lui, care dacă-mi aduc bine aminte, cuprindea şi germene, unele din frumoasele însuşiri ale nuvelistului de astăzi. A vrut a­­micul Bassarabescu să facă şi pe poetul, dar n’a mers. Şi cred că până astăzi el a rămas autorul unei singure poezii, aceea publi­cată chiar în primul număr al revistei noastre : Negre gânduri, negre tot le zăresc In bura ploii ; Negră-i firea pretutindeni. In afar’ c­an fundul odăiii. De câte ori l-am necăjit cu a­­ceste versuri, singurele pe care mi le mai aduc aminte ! Am păs­trat întreaga colecţie a revistei, compusă din trei numere, multă vreme. N’o mai am. Academia n’o are şi dacă şi Bassarabescu n’o mai are, — vai! ce pierdere pen­tru literatura naţională. O «REVOLUŢIE» NEIZBUTITA „In clasa V-a am fost eliminat împreună cu vre­ o duzină de ca­marazi. Ministerul desfiinţase examenul din Ianuarie. Direcţia noastră totuş îl păstrase. Am de­cis în unanimitate sa refuzăm examenul. Unanimitatea s’a trans­format într’o infimă minoritate, din care făceam şi eu parte, a­­vând pe deasupra şi nenorocul să fiu întâiul la catalog. Actul nos­tru de rebeliune a scandalizat pe profesori : anchetă, consiliu pro­fesoral, eliminare. Alergături pe la Minister, intervenţii. Cei cu protecţie au fost reprimiţi; cei­lalţi, printre care şi eu, am rămas eliminaţi. De atunci am înţeles avantagiile inegalităţii între oa­meni. Ce folos însă dacă eu eram de partea celor cu sacrificiile, nu a celor cu beneficiile. Un «ghi­nion», care dealtminteri, m’a cam urmărit toată viaţa. Am trecut la Matei­ Basarab împreună cu Conţescu. Cu Cara­­caş, cu Livescu... Eram socotiţi, la început, ca nişte fiinţe ciuma­te. Cu încetul s’au în­văţat însă cu noi, şi dascălii şi colegii, şi am dus trai bun împreună. Litera­tură însă n’am mai făcut. Doar Livescu a continuat să scrie în reviste, unui oarecare Adamaki, un polonez rătăcit pe la noi care făcea negoţ de literatură. LA UNIVERSITATE ! „Am făcut mai întâi Literile şi apoi Dreptul. Ah ! beţia ideilor! Neuitate mi-au răspas serile când ascultam cursurile lui Maiorescu şi Coco Demetrescu. Maiorescu, cu adânca lui pătrundere în sub­stanţa doctrinelor şi cu acel dar incomparabil de a da viaţă celor mai subtile abstracţiuni; Coco, inteligenţă sclipitoare, de un di­letantism irezistibil, jucându-se cu ideile ca un chinez cu cuţitele, — amândoi mari oratori, urmă­riţi de noi cu asiduitatea celor 18 ani ai noştri, — împărţindu-se în două tabere, gata să se încaiere, dar tot aşa de grabnice la împă­care. Mai aproape am fost de Toci­­lescu, un om cu mari însuşiri şi tot aşa de mari slăbiciuni. Acum, că e de mult ţărână, şi că pati­mile au amuţit, nu-i va mai con­testa nimeni serioasa pregătire istorică, puterea de muncă şi tot ce-a făcut, înfrângând destule greutăţi, în domeniul arheolo­giei. PETRE LOCUSTEANU ŞI AL. MIHALESCU „Am fost profesor la liceul din Brăila şi apoi în Bucureşti, la­ Matei Basarab. Prelucrat proba­bil de amintirile din vremea «Studentului român», am făcut aici, cu o parte din elevi, o socie­tate literară, cu şezători, la cari se ţineau conferinţe, se recitau versuri, şi se făcea muzică. Di­rectorul liceului, răposatul De­marat, un spirit fin rătăcit în vremea noastră, din zilele lui Pericles, nu ne-a pus nici o pie­dică, ba din potrivă ne-a dat tot sprijinul. Cele două stele ale manifestărilor noastre erau Lo­­custeanu şi Mihalescu. Decla­mam, jucam scene din Mol­ière şi adeseori jucam câte-o festa şi vre unuia dintre profesori. La in­sistenţele lor am scris o piesă în trei acte şi încă în versuri: «In­telectualii». Era o uşoară satiră a falşilor intelectuali, speţă care nu lipseşte nici astăzi. Locusteanu era convins că are tot ce-i trebuie spre a fi actor. A făcut Conservatorul, a jucat, pa­­re-mi-se, şi la Craiova, dar era destul de inteligent şi avea des­tulă autocritică, spre a trage, din toate sforţările lui, încheierea că rostul şi viitorul lui nu sânt în această direcţie. Cu pasiunea tea­trului a rămas însă până la moar­te. A scris piese de teatru şi criti­că teatrală şi, dacă o clipă de ră­tăcire nu i-ar fi curmat aşa de timpuriu firul vieţei ar fi ajuns de sigur unul din cei mai de sea­mă oameni de teatru ai noştri. Pentru inteligenţa lui sclipi­toare, pentru humorul lui nesecat, pentru vioiciunea scrisului lui şi (cine ar fi crezut-o?) pentru can­doarea lui sufletească, l-am iubit mult şi îi păstrez o duioasa amin­tire. De Mihalescu a rămas prieten nedespărţit, îmi închipui ce bu­curie ar fi avut omul acesta, care nu ştia ce este invidia, să-l fi văzut pe prietenul lui —­ aşa cum l-am văzut eu — jucând la Pa­ris, pe scena teatrului lui Lugr­c­ Poe, aplaudat de publicul marei Metropole. Pe Locusteanu l-am luat ca cronicar teatral la „Voinţa Na­ţională”. Dar ce căutam eu a­­colo ? Oare politica interesează pe cititorii d­v. ? Atunci dă-mi voie să depăn câteva din aminti­rile mele politice. AMINTIRI POLITICE De abia transferat de la Brăila, la Bucureşti, prietenii de-acolo mă invitară să ţin­ o conferinţă la Ateneul local. In această pri­vinţă am avut întotdeauna bunul obicei de-a promite şi a nu mă ţine de cuvânt. Cum însă printre aceşti prieteni era un om la care ţineam foarte mult, avocatul Cos­­tică Alessiu, un spirit de o rară distincţiune, un suflet generos şi fără ascunzişuri, m’am ţinut de cuvânt. Am vorbit despre Mihail Kogălniceanu. Presa liberală de pe vremuri mi-a făcut o dare de seamă elogioasă. Gheorghe Pa­­ladi şi-a lăsat, în persoană, cartea de vizită în fundul mahalalei un­de locuiam iar într’o zi m’am po­menit cu Cociaş că vine să mă ia zicându-mi că Eugeniu Ca­ra­da ţine să mă cunoască. Confe­rinţa mea nu era nimic extraor­dinar; era însă extraordinar in­teresul pe care vechii liberali îl purtau oricărei manifestaţiuni, în care li se părea că pot vedea o promisiune pentru viitor. Ce pă­cat că, cel puţin de data asta, s’au înşelat. Dar să trecem. L’am văzut pe Carada la Ban­ca Naţională. Un bătrân senin, simpatic, cu barba de zăpadă, a­­şezat la biuroul lui, desfăcân­­du-şi corespondenţa. M’a întâm­pinat cu cuvintele : — Intră, tinere aici e vizuina Ocultei. Fii bine venit şi la un scaun. A fost de 0 nespusă bunăvoin­ţă, cu mine, şi s’a roşit, ca o fată­ mare, când i-am spus că am citit micile lui încercări literare de odinioară. Dela Carada, Cociaş m’a tîrît la Cameră, să mă prezinte lui Conu Mitiţă Sturdza. Vai ! ce de­cepţie. După două-trei banalităţi dintr-’o parte şi din alta, mi-am permis să-i spun şefului liberali­lor câteva cuvinte despre în­semnătatea Istoriei contimporane. Spre marea mea stupefacţie, Co­nu Mitiţă a început aproape să mă mustre spunându-mi că şi Is­toria mai veche este foarte inte­resantă şi că aşa sântem noi ti­nerii că uităm pe cei de demult, etc. etc. Ca să n’o mai lungesc, m’am trezit de atunci în partidul libe­ral, în care se zice­ că sânt încă. Intr’o zi, d. Vintilă Brătianu mi-a spus că ia conducerea ofi­ciosului «Voinţa Naţională» şi că e lucru hotărît ca trebuie să fiu alături de dânsul. Am primit. Din vechea redacţie au rămas Pârvu­­lescu, Niculescu-Şchiopu, Com­­poteca, Aurel Marcu şi Sever. L-am adus şi pe Locusteanu, care cu glumele lui, uneori îndrăzne­ţe, amuza chiar pe d. Vintilă Brătianu. Era însă un enfant ter­rible, care mi-a făcut multe şotii. Director al Teatrului Naţional — fireşte, post politic — era Pa­tan Sihleanu, membru marcant al partidului nostru. Intr’o bună zi apare în «Voinţa» un foileton dramatic în care Locusteanu îl făcea pe Sihleanu cu ou şi cu oţet. A doua zi, directorul Tea­trului vine furios să se plângă d-lui Vintilă Brătianu. Cercetare, chemarea vinovatului în cabine­tul directorial, aspre observaţii şi, în cele din urmă, după o neîn­treruptă tăcere, făgăduiala so­lemnă a culpabilului că nu va mai face altădată. Fericit că u­șu­­ratecul meu protejat n’a fost con­cediat, am răsuflat ușor. Dar, vai ! a doua zi chiar apare în ga­zetă o notă aproape violentă în potriva lui Sihleanu. Credeam că de astădată d. Brătianu va fi fără milă. Spre marea mea surprin­dere, însă a zâmbit, spunân­­du-imi : — Locusteanu e incorigibil. Spune-i, te rog, că o să fim siliţi să-l amendăm. Alta. D-rul Măldărescu, profe­sor la facultatea de medicină, vechiu liberal, ne aduce într’o zi un lung foileton despre nu mai ştiu ce. Ii remit lui Locusteanu cu recomandaţia specială să revadă el corectura şi să fie atent la pa­ginare — S’a făcut, Locustene ? — In regulă, domnule Banu. Frumoasă regulă! A doua zi, d-rul Măldărescu vine ca ieşit din minţi . — Mi-aţi nenorocit articolul, striga bietul doctor. Aţi pus sfâr­şitul la început şi începutul la sfârşit. Va să zică e destul ca ci­neva să fie vechiu liberal pentru ca dv. cei tineri să vă bateţi joc de dânsul. Eu am fost colabora­torul lui Ion Brătianu, domnu­le !... Şi aşa mai departe. II chem pe Locusteanu. Ii spun pe un ton imperativ, să dea explicaţii d-rului Măldărescu şi o şterg repede din odaie. După vre­o douăzeci de minute, iată-l, în sfârşit, pe bătrânul doctor ie­şind cu Locusteanu la braţ, cu figura dacă nu radioasă dar mul­ţumită. — Mi-a explicat băiatul toată chestia. Şi, lucru curios, artico­­lul merge şi aşa, nu e nici-o lipsă de legătură. Ba chiar parcă se prezintă mai bine. Şi bătrânul discipol al lui Ipo­­crat coborî satisfăcut. Pe când eram la «Voinţa» a a­­părut în foileton primul roman al lui Sadoveanu: «Şoimii». Prie­tenul Bogdan­ Duică îndreptase la mine pe tânărul începător căzut în Bucureşti fără nici­ unt alt spri­jin decât încrederea în marele lui talent şi fără altă speranţă decât manuscrisul Şoimilor. Tânărul cu ochi albaştri, aşa de cuviincios în atitudine şi aşa de măsurat în vorbă, mi-a lăsat manuscrisul iar eu i-am făgăduit că voiu face tot ce-mi va sta în putinţă ca roma­nul să poată apărea în gazeta noastră. De apărut, ştiam eu că ar putea să apară dar de unde şi cum să scot onorariul ? Lasă că, pe acea vreme, nu prea era obiceiul ca scrisul literar să se plătească dar, în afară de asta, «Voinţa» era veş­nic în lipsă de fonduri şi d. Vin­tilă Brătianu nu era de­sigur cel mai risipitor dintre directori. Am obţinut totuşi dacă îmi aduc bine aminte, suma de 400 lei pentru romanul lui Sadoveanu iar peste câteva zile ceva mai mult, măr­turisirea directorului ca a început să-l citească şi că-i place. Ceva mai târziu, Haret l-a nu­mit pe Sadoveanu impiegat la­ Ministerul Instrucţiunii şi în cu­rând secretar al Inspectoratului, pe care-l conduceam eu. Satul de glorie şi încărcat de lauri, Sado­veanu va zâmbi de­sigur când va afla că mu am cunoscut funcţionar mai harnic, mai metodic şi mai punctual decât dânsul, însuşirile bunului gospodar le-a avut din prima lui tinereţe şi nu ştiu dacă astăzi nu-l bucură mai mult rostul bine chibzuit al gospodăriei lui rurale decât cel mai răsunător succes de librărie. Tot în «Voinţa» a apărut pen­tru întâia oară marea nuvelă a lui Brătescu-Voineşti : Pană Trăs­nea Sfântul. Şi pe aceasta a ur­mărit-o d. Vintilă Brătianu, nu­măr cu număr, şi nu-şi ascundea admiraţia ce avea pentru talentul autorului, care ştiuse să evoace o lume dispărută, pe care şi dân­sul o cunoscuse. S’ar putea crede că viaţa ală­turi de d. V. Brătianu era dificilă şi neplăcută! Cine nu ştie că are re­putaţia unui om ursuz, încăpăţî­nat şi autoritar ? Şi totuşi nu era aşa. Ii plăcea gluma şi ştia să glumească; cerea părerea altor­a şi nu odată a urmat-o iar în ra­porturile cu ziariştii era întotdea­una delicat şi adeseori cordial. Ne prăpădea însă pe toţi cu exem­plul unei extraordinare puteri de muncă. Era cel d’intîi la redac­ţie şi plecă cel din urmă. Cobora în atelier, asista la paginaţie şi se interesa de cele mai mici amă­nunte. Teamă nu­-i inspira decât lui Niculescu-Şchiopu, reporter de şcoală veche, care gîfîind venea zilnic cu... mişcarea cargoboturi­­lor! Seara, plecam de la redacţie mai întotdeauna împreună. Şi pe drum era preocupat de grija ga­zetei şi de multe ori articolul de fond de a doua zi era schiţat în aceste convorbiri peripatetice. Intr’o zi — zi călduroasă de vară — s’a întâmplat şi o minune, cea mai de necrezut dintre toate. Trecând pe lângă grădina Boule­vard, numai ce-l aud pe d. Vin­tilă Brătianu că mă îmbie: — Hai, să intrăm să bem o bere... Până să-mi dau bine seama, m’am şi trezit la o masă, cu un ţap din’nainte iar în faţă Vintilă Brătianu aşijderea, — spre marea surpriză a comesenilor, uluiţi de această apariţie neaşteptată. Va mai fi intrat oare de atunci în vre-o berărie ? Intr’o Duminică ne-am dus la Florica. Era pentru întâia oară când mergeam acolo. Vroia să-mi arate biblioteca și manuscrisele. Am petrecut acolo câteva ceasuri neuitate. Biblioteca lui Ion. C. Brătianu e dovada indiscutabilă a culturei acestui mare bărbat de stat. Istorie, politică, sociologie, mai tot ceea ce a produs ca opere de seamă epoca în care el a trăit, se înşiră pe rafturi, cu numeroa­se însemnări de mâna neobositu­lui cititor. Şi când te gândeşti ca printre legendele ce au circulat pe seama acestui atât de iubit dar şi atât de hulit om politic, a fost şi aceea a înculturei lui totale !... Publicarea scrierilor şi a cuvân­tărilor lui, al căror prim volum l-a lucrat d. Vintilă Brătianu cu mine, a spulberat dealtfel defi­nitiv această legendă neroadă. începusem dejunul când Ionel Brătianu a sosit de la București. Ah! ce incomparabil fermecă­tor !... Par’ că-1 aud : — Dar, bine, Vintilă, aşa îţi în­grijeşti musafirul ? In loc să vezi dacă mănâncă, tu-i vorbeşti de istorie contimporană... Era nedrept căci amfitrionul meu fusese extrem de gentil cu mine. Dar la această gentileţe, Ionel Brătianu ştia să adauge a­­cea irezistibilă vrajă a privirei, a glasului, a surâsului care te cuce­reau dela prima întâlnire. Bine­înţeles când vroia s’o facă. Far­mecul acesta îl moştenise dela marele lui părinte, despre a că­rui putere de atracţiune se po­vestesc adevărate minuni. La masa de seară, Ionel Brătia­nu a adus vorba şi despre litera­tură. Am constatat, nu fără oare­care surprindere, că nu era străin de mişcarea noastră literară de pe atunci şi îmi amintesc de u­­nele caracterizări foarte juste ale lui. Avea pentru Delavrancea personal o deosebită afecţiune dar îi găsea stilul exagerat, îngreu­nat prin abuzul de epitete, lipsit în genere de măsura şi de since­ritate. Era şi firesc să aibă acea­sta părere omul a cărui vorbă şi scris erau aşa de sobre şi de mă­surate. L’am mai auzit vorbind litera­tura, peste multa vreme, la dân­sul acasă, unde poeţii Pillat, Voi­­culescu şi Moşoiu, veniseră să ci­tească din operile lor. Gustul lui Ionel Brătianu se dovedea fără greş iar observaţiile lui, făcute pe uni ton glumeţ ori cu o fineţe în­tr’adevăr aristocratică, erau cele mai întemeiate. Nu isprăvisem bine cina şi a trebuit #Mec, grăbit de ora tre­nului.. In ’curte, m’am pomenit cu Ionel Brătianu după mine, cu mâinile încărcate cu mere şi cu pere : „ Uite, să ai pe drum ca să nu uiţi prea repede Florica... Şi îmi umplu buzunarele cu mi­nunatele fructe, de care stăpânul Florichii era tot aşa de mândru ca de caii, de boii, de vacile și de pasările gospodăriei... Nu aci s’au terminat intere­santele amintiri ale d-lui Banu. Spaţiul însă nu-mi permite să le public toate în numărul de astăzi. loan Massoff ax’.aBBiMW^wr t*ssew*9 ®,3K£®fflCTffirf Pentru alcătuirea unui repertoriu de Lucia Sturdza Bulandra Grija cu care d. Timuş cântăreşte părerile pe cari le exprimă in ziarul „Rampa”, prin articole minunat docu­mentate, mă îndeamnă să examinez întotdeauna afirmaţiunile D-sale cu un deosebit interes. Aşa fiind mărturisesc că articolul „Comedie... Comedie", din Rampa de Luni 24, m’a lăsat gânditoare. D-l Timuş, afirmă, pe bună drepta­te, că spectatorul vrea să se amuze, să se distreze uitând de propriile se­le necazuri. Că deci genul comediei atrage un număr de clienţi mai mare decât dramele prea sumbre. Şi atunci m-am întrebat dacă trebue oare, pentru aceasta, să renunţăm să mai introducem în repertoriul teatre­lor, piese a căror subiecte ne storc la­­crămi? Fără îndoială că nu. Fiindcă numai prin variaţie, prin o selecţie vecinie în căutarea noutăţii, ne vom putea îndeplini menirea de a satisface toate gusturile, toate aspiraţiunile. Trebue oare , atunci când eşti con­ştient de menirea pe care ţi-ai făuri­­t-o, să te abaţi de la calea străbătută cu demnitate, pentru a te coborî la un nivel mai profitabil dar inferior, bă­tătorit de toţi acei cari cu înlesnire şi-au croit drumul spre succese renta­bile şi uşoare? Cred că nu. Fireşte, şi la noi , ca în toate ţările, comedia festă, revista, chiar comedia propriu zisă au de multe ori şanse de izbân­dă pecuniară mai sigură. Şi o Între­prindere teatrală trebue neapărat să fie seama de gustul publicului, şi să joace piese cari să-l atragă, fiind ale­se din acelea cari pot fi la nivelul­­său cultural şi conforme dorinţei sale de a se distra; şi asta înseamnă, pentru cei mulţi, comedie, comedie! Cu riscul însă de a fi acuzată de lipsă de sinceritate voi susţine că bu­nul renume al unei companii serioase se menţine prin jertfe artistice, cari la rândul lor mărind prestigiul acelui teatru, îi vor aduce beneficii morale. Acestea prin forţa lucrurilor 11 vor preamări, căpătând în acest fel o suprafaţă şi un bun renume care se va transmite prin svon public, îşi va spo­ri reputaţia, va creşte ca importanţă, deci va atrage mai multă lume în­ ju­rul spectacolelor pe cari le va da şi in felul acesta arta va folosi la men­ţinerea prosperităţei. Şi dacă aruncăm o privire retros­pectivă asupra succeselor teatrale din ultimii ani — aşa după cum ne în­­deamnă d-l Timuş, — înregistrăm ma­rele succese ale pieselor­ dramatice ca: „îndrăgostita” — care după atâtea şi atâtea reluări a făcut săli pline chiar în actuala stagiune, apoi „Omul de altă dată”, „Marşul Nupţial", „Fedra”, etc., etc. Şi toate spectacolele doamnei Ventura care străluceşte cu deosebire în drame, deşi îmbrăţişează cu un e­­galat talent şi genul comediei, şi cari au luminat orizontul nostru teatral în stagiunile imediat precedente. S’ar putea argumenta că fiind dată perso­nal­iţea de excepţională anvergură a distinsei societare a Comediei Fran­ceze, cazul rămâne izolat şi nu poate să dovedească nimic în favoarea pie­selor dramatice. Dar succesele Doamnei Voiculescu cu ,,Învierea” şi ,,Papagalii’’ nu sunt de dată recentă? Pomenesc intenţionat numai de cele din urmă, pentru că de mentalitatea mai recentă a publi­cului este vorba aci. Dar ,,Romanţa” care s’a jucat de su­te de ori cu d-na Filotti, Tony Bulan­dra şi Man­ol­escu pe scena Teatrului Regina Maria. Aşi mai insista şi asupra unei piese foarte verbe, care stoarce lacrămi de câte ori se joacă şi care este tot atât de vestită şi de populară ca şi inter­pretul ei, dacă nu toţi-ar fi frică că se supără camaradul meu Ion Manolescu. Nu mai am nevoe să o numesc. Ştiţi cu toţii că este vorba de piesa italieneas­că „Moartea civilă”. Şi apoi abia s’a împlinit anul de când „Profesiunea d-nei Werren” pie­să destul de aridă ca subiect şi trata­re, a făcut săli arhipline cu un nu­măr foarte mare de reprezentaţii. Dar „Cyrano de Bertera­c“ care a prilejuit un succes atât de răsună­tor lui Tony Bulandra? „Acum chiar „Călătoria din urmă” se joacă cu săli pline Duminică şi Sâmbătă­ şi cu reţete medii în restul săptămânei. Nu hotărît, publicului nu-i displace să plângă să tremure de spaimă, să urmărească cu atenţie situaţiuni în­cordate, şi desvoltarea problemelor sociale. Rezolvarea lor oferă spectato­rului satisfacţii cari variază după tem­perament, educaţie cultură, etc. Firește că asta nu Înseamnă că ne­socotesc triumful comediei. Cine poa­te să reziste plăcerea să admire și să aplaude pe lancovescu, pe Maximilian? Cine nu vrea să profite de norocul de a avea posibilitatea să petreacă o sea­că ascultând pe lancovescu, acest scân­teetor fantezist, care pe scenă pare ca se află la el acasă, şi a cărui vervă. Nu e un secret pentru nimeni că expoziţiile merg dezastruos. Sărmanii artişti abia dacă-şi scot echivalentul ramelor. De chiria sălii nici vorbă nu poate fi! Am dat o raită pe la diferitele expoziţii. Începutul i-am făcut cu foyerul teatrului ,,Ventura'' unde expune talentatul pictor lonescu- Sin. L’am găsit pe expozant singur, în mijlocul tablourilor sale care aşteaptă cumpărători... Cum îţi merge expoziţia? — Ca tuturor, rău! — Cauza? — Lipsa de amaori serioşi. Nu cred ca amatorii­ serioşi să fie zece în toată România. Pictorii sunt singurii cari dau spectacole gratui­te nefiind subvenţionaţi de stat. — Va să zică eşti nemulţumit de public? — Pe drept cuvânt. Vezi D-ta inventivitate, veselie, naturaleţă şi brio le ar invidia ori­ce celebritate mondială? Cine nu se desfată urmărind calda siguranţă cu care Maximilian Îşi înti­păreşte cu o artă desăvârşită,, aproa­pe savantă tipurile extravagante şi to­tuşi atât de umane şi de un comic aşa de savuros, cari compun galeria atât­­tor nemuritoare creaţiuni. Nu mă pot opri aci asupra tuturor camarazilor cari mai de cari mai va­loroşi; nu ceasta este scopul rânduri­lor de faţă. Ceea ce face obiectul discuţiunei pe care a pr­ovocat-o reflecţiile d-lui Ti­muş, în conştiinţa mea de actriţă, şi de co-directoare a unei instituţii tea­trale care datează de 16 ani de zile, este faptul de a şti dacă este sau nu o necesitate ineluctabilă alegerea ex­clusivă a unui repertoriu de comedii, ca fiind mai rentabil, mai eficace în realizarea budgetului. După cele spuse mai sus, concluzia urmează fireşte şi sună astfel: Repertoriul este bine înţeles in func­tie de public, dar mai ales de valoa­rea intrinsecă a piesei, fie ea dramă sau comedie; și în mare parte iarăş de calitatea, înscenărei și în mod cul­minant al interpretarei, adică al ta­lentului și devotamentului actorilor. H­A­W 11 B Uzitând eipozifiile De vorbă cu pictorul Ionescu-Sio publicul nu aşteaptă să vadă în­­tr’un tablou decât frumuseţea fizi­că sau anecdota tabloului. Nu ştie să privească o lucrare de artă. II preocupă mai mult caligrafia şi nici de cum fondul. E ca omul ne­ştiutor de carte pe care-l impresio­nează floricelele literilor în faţa cărora cască gura. Alţii unt mai periculoşi. Te pomeneşti că vine un „amator". — Aş vrea să iau aceste două tablouri. Trec mâine dimineaţă la 11, îţi dau cariile de vizită şi ţi le şi acontez. Aşa­dar, nu uita, mâi­ne la 11... A doua zi, la 11 vine cine pof­teşte, numai „amatorul” în chestie, nu. II cauţi, îi dai telefoane, în zadar. Trece peste alte două săp­tămâni şi repetă istoria. Iar expozantul rămâne cu ta­blourile nevândute. — Ce-i de făcut atunci? — Nimic. Trebue să ne resem­năm. Eu unul mă consolez cu ideia că toate expoziţiile merg la fel. Numai publicul să fie civilizat. — Se întâmplă şi contrariu, câte­odată? — Să-ţi dau o pildă. Acum două săptămâni a venit să-mi viziteze expoziţia un grup de tineri. Unul dintre ei, mai „înfipt” sta cu pă­lăria în cap şi făcea glume necu­viincioase în faţa tablourilor. In­vitat să părăsească sala, tânărul s’a împotrivit. Atunci am interve­nit eu și l-am expediat pe sus. Desigur ca acest fapt a mai a­­lungat monotonia sălii goale în ca­re d. lonescu-Sin face opinie se­parată. In lipsa de spectatori, un match de box e un divertisment i'fuzant. nanii expozanții —I—.—-■ OXXO—------ iiiaBaKaMaBaHKi

Next