Rampa, decembrie 1930 (Anul 15, nr. 3862-3884)
1930-12-01 / nr. 3862
Cn i. (OBSiäHfln Bonn despre el si Continuare din pag. l-a nnde un Edouard Herriot se simte mândru de a fi membru al Academiei Goncourt şi unde un Raymond Poincaré, matematician de seama, a vorbit cu ocazia discursului său de recepţie la Academie, despre Sully Prudhomme. Ca ministru, d. Constantin Banu a desfăşurat una din cele mai rodnice activităţi la departamentu Cultelor şi Artelor. Numai d. Octavian Gogaşidsa au izbutit să arate din plin rostul acelui Minister al Cultelor şi Artelor, a cărui desfiinţare a constituit o greşală a guvernelor. Ca om de cultură, să nu uităm că d. Banu este întemeietorul «Flacărei» care a constituit unul din cele mai importante momente în evoluţia literilor române. — Doreşti să-ţi vorbesc despre mine şi despre alţii? — mi-a spus zilele trecute d. Banu. Despre alţii fie! Dar despre mine? Pe cine poate interesa o existenţă din miile de existenţe, pe care viaţa le ţine o clipă la suprafaţă, pentru ca apoi vălul uitării să le înghită întregi şi fără cruţare? Câţi dintre noi pot spune ca Horaţiu : «Non omnis moriar»...? Cei cari o pot spune, pot vorbi despre dânşii. Viaţa lor interesează şi, într’o zi, spusele lor din «Rampa» vor putea fi un document preţios. Ceilalţi, mulţimea anonimă, destinată naufragiului total, pot să vorbească, pot să tacă. Nici vorba, nici tăcerea lor nu interesează. — Dar nici nu supără ? „Cred că nu, şi de aceea îţi răspund. BUCURESTII DE ALTA DATA ,,Sunt bucureştean. Ce vrei ? Mai există în Capitală şi această specie, din în ce mai rară: Bucureşteni din Bucureşti. Mam născut, am copilărit în Bucureştii de odinioară. Bucureştii mahalalelor tihnite; al căsuţelor învelite cu olane, risipite prin curţi, cât o răzăşie; al maidanelor lăsate în voia lui Dumnezeu şi a drumeţilor; al săniilor cu zurgălăi ; al Moş-Ajunului fără arii de operă; al Stelei; al Viceianului, al sporturilor de iarnă în dauna pingelelor şi a turilor pantalonilor, — în scurt al acelui farmec patriarhal dispărut pentru totdeauna. Dar nu ! Ceva din el a rămas în opera lui Delavrancea, marele fiu al maidanelor bucureştene. Păcat însă că numai atâta ! Dar oare atâţia din scriitorii de astăzi nu trăesc în Bucureşti, fără ca să-l vadă ? Şi totuşi câte n’ar fi de văzut, în acest oraş al tuturor contrastelor ! Să sperăm că talentul unora dintre scriitorii actuali se va aplica mai des şi mai cu drag asupra Capitalei, în care bate pâlul vieţii noastre. PROFESORII DE ALTA DATA „Am făcut cursul primar cu dascălii de pe vremuri. Nu trecuseră prin şcoli normale. Nu ştiu dacă auziseră de Pestalozzi. Şi, în orice caz, nu credeau că pe umerii lor susţin democraţia şi viitorul României. Erau oameni foarte cum secade, modeşti, muncitori, resemnaţi şi— ceea ce era mai important — nu le lipsea dragostea de copii. Oricum, carte ne învăţau. Şi nu voi fi învinuit de îngâmfare, dacă voi spune că un absolvent al cursului primar de pe atunci scria mai corect decât unii din bacalaureaţii de astăzi şi poate aveau şi câteva cunoştinţe — puţine într’adevăr — mai temeinice decât aceştia. Se învăţa însă prea mult pe dinafară. Şi ,tipicul” nu era dispreţuit, din potrivă, îmi amintesc că în clasa IV-a primară, unul din camarazi şi cu mine, băteam recordul în această privinţă : recitam, fără nici o săritură şi fără nici o greşeală, „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu” din nu mai ştiu ce manual de Istorie. Nu cumva era manualul lui Florenţiu, care ne era şi dascăl ? Recordul mi-a fost însă fatal. Căci cred că tocmai de atunci mi se trage intrarea în partidul liberal, precum acestuia i se trage fiinţa din mişcarea Domnului Tudor. Cel puţin aşa m’au învăţat aceia cari m’au botezat în apele liberalismului. ,,De ce l-am putut învăţa pe de rost pe «Tudor Vladimirescu» şi de ce n’am izbutit niciodată sa învăţ «Crezul», cu toate silinţele ce mi-am dat, — nici până astăzi nu pot pricepe. Poate pentrică trebuia să ajung odată ministru a! Cultelor. O PIERDERE PENTRU LITERATURA NAŢIONALA Liceul l’am făcut mai întâi la Sfântul Sava. Ah ! primele impresii când, sfios şi tremurând, am intrat în curtea de la Mazar Paşa. Băieţii din cursul superior — mulţi dintre ei cu mustăţi mijinde — îmi inspirau un respect religios, iar profesorii o teroare sacră. Şi aceştia erau aşa de mulţi şi unii din ei aşa de gravi, bietul Than Tănăsescu aşa de gras, iar Angliei Demetrescu aşa de masiv şi înalt, — încât pipernicitul de mine mă simţeam ca o furnică gata să fie strivită, aşa cum trebuie să şi fie soarta oricărei furnici. Şi totui furnica s’a strecurat, căci acei cari ar fi fost so strivească — Iacomi, Herăscu, Codrescu, etc. — erau mai puţin teribili decât păreau. „Pe când eram în clasa IV-a a apărut «Revista Nouă» a lui Haşdeu. Mare emoţie ! Un exemplar — nu era oare al lui Scarlat Orescu ? — trecea din mână în mână iar în clipele de recreaţieşi recreaţiile erau lungi pe vremea aceea), unul din colegi ne citea, într’o linişte religioasă, «Bursierul» lui Delavrancea ori vreuna din poemele lui Vlahuţă. Dar dacă Haşdeu avea revista lui, noi dece să n’o avem pe-a noastră? Şi atunci cu Bassarabescu, cu Costescu, cu Scarlat Orescu, cu Livescu, cu Slătineanu şi cu alţii am făcut să apară „Studentul Român”, revistă literară şi ştiinţifică. De câte ori n’am trecut pe la vitrina librăriei Haimann (era pe vremuri undeva, cam în faţa Palatului) ca să vedem expus primul număr cu coperta lui galbenă şi cu numele — negru pe galben — al «marilor» scriitori decişi să contribuiască la gloria literilor române. Directorul liceului, Zefir Herescu, ne-a tras un frecuş zdravăn pentru lipsa noastră de disciplină, iar Anghel Demetrescu, care suindu-se pe catedră a dat de revistă, a citit-o, a făcut unele observaţii şi, în fond, cred că a fost încântat de a scăpa de plictiseala unei ore. Din cei de la «Studentul Român» singur Bassarabescu a rămas cu boala literaturii, Anghel Demetrescu nu fusese dealtminteri binevoitor decât pentru nuvela lui, care dacă-mi aduc bine aminte, cuprindea şi germene, unele din frumoasele însuşiri ale nuvelistului de astăzi. A vrut amicul Bassarabescu să facă şi pe poetul, dar n’a mers. Şi cred că până astăzi el a rămas autorul unei singure poezii, aceea publicată chiar în primul număr al revistei noastre : Negre gânduri, negre tot le zăresc In bura ploii ; Negră-i firea pretutindeni. In afar’ can fundul odăiii. De câte ori l-am necăjit cu aceste versuri, singurele pe care mi le mai aduc aminte ! Am păstrat întreaga colecţie a revistei, compusă din trei numere, multă vreme. N’o mai am. Academia n’o are şi dacă şi Bassarabescu n’o mai are, — vai! ce pierdere pentru literatura naţională. O «REVOLUŢIE» NEIZBUTITA „In clasa V-a am fost eliminat împreună cu vre o duzină de camarazi. Ministerul desfiinţase examenul din Ianuarie. Direcţia noastră totuş îl păstrase. Am decis în unanimitate sa refuzăm examenul. Unanimitatea s’a transformat într’o infimă minoritate, din care făceam şi eu parte, având pe deasupra şi nenorocul să fiu întâiul la catalog. Actul nostru de rebeliune a scandalizat pe profesori : anchetă, consiliu profesoral, eliminare. Alergături pe la Minister, intervenţii. Cei cu protecţie au fost reprimiţi; ceilalţi, printre care şi eu, am rămas eliminaţi. De atunci am înţeles avantagiile inegalităţii între oameni. Ce folos însă dacă eu eram de partea celor cu sacrificiile, nu a celor cu beneficiile. Un «ghinion», care dealtminteri, m’a cam urmărit toată viaţa. Am trecut la Matei Basarab împreună cu Conţescu. Cu Caracaş, cu Livescu... Eram socotiţi, la început, ca nişte fiinţe ciumate. Cu încetul s’au învăţat însă cu noi, şi dascălii şi colegii, şi am dus trai bun împreună. Literatură însă n’am mai făcut. Doar Livescu a continuat să scrie în reviste, unui oarecare Adamaki, un polonez rătăcit pe la noi care făcea negoţ de literatură. LA UNIVERSITATE ! „Am făcut mai întâi Literile şi apoi Dreptul. Ah ! beţia ideilor! Neuitate mi-au răspas serile când ascultam cursurile lui Maiorescu şi Coco Demetrescu. Maiorescu, cu adânca lui pătrundere în substanţa doctrinelor şi cu acel dar incomparabil de a da viaţă celor mai subtile abstracţiuni; Coco, inteligenţă sclipitoare, de un diletantism irezistibil, jucându-se cu ideile ca un chinez cu cuţitele, — amândoi mari oratori, urmăriţi de noi cu asiduitatea celor 18 ani ai noştri, — împărţindu-se în două tabere, gata să se încaiere, dar tot aşa de grabnice la împăcare. Mai aproape am fost de Tocilescu, un om cu mari însuşiri şi tot aşa de mari slăbiciuni. Acum, că e de mult ţărână, şi că patimile au amuţit, nu-i va mai contesta nimeni serioasa pregătire istorică, puterea de muncă şi tot ce-a făcut, înfrângând destule greutăţi, în domeniul arheologiei. PETRE LOCUSTEANU ŞI AL. MIHALESCU „Am fost profesor la liceul din Brăila şi apoi în Bucureşti, la Matei Basarab. Prelucrat probabil de amintirile din vremea «Studentului român», am făcut aici, cu o parte din elevi, o societate literară, cu şezători, la cari se ţineau conferinţe, se recitau versuri, şi se făcea muzică. Directorul liceului, răposatul Demarat, un spirit fin rătăcit în vremea noastră, din zilele lui Pericles, nu ne-a pus nici o piedică, ba din potrivă ne-a dat tot sprijinul. Cele două stele ale manifestărilor noastre erau Locusteanu şi Mihalescu. Declamam, jucam scene din Molière şi adeseori jucam câte-o festa şi vre unuia dintre profesori. La insistenţele lor am scris o piesă în trei acte şi încă în versuri: «Intelectualii». Era o uşoară satiră a falşilor intelectuali, speţă care nu lipseşte nici astăzi. Locusteanu era convins că are tot ce-i trebuie spre a fi actor. A făcut Conservatorul, a jucat, pare-mi-se, şi la Craiova, dar era destul de inteligent şi avea destulă autocritică, spre a trage, din toate sforţările lui, încheierea că rostul şi viitorul lui nu sânt în această direcţie. Cu pasiunea teatrului a rămas însă până la moarte. A scris piese de teatru şi critică teatrală şi, dacă o clipă de rătăcire nu i-ar fi curmat aşa de timpuriu firul vieţei ar fi ajuns de sigur unul din cei mai de seamă oameni de teatru ai noştri. Pentru inteligenţa lui sclipitoare, pentru humorul lui nesecat, pentru vioiciunea scrisului lui şi (cine ar fi crezut-o?) pentru candoarea lui sufletească, l-am iubit mult şi îi păstrez o duioasa amintire. De Mihalescu a rămas prieten nedespărţit, îmi închipui ce bucurie ar fi avut omul acesta, care nu ştia ce este invidia, să-l fi văzut pe prietenul lui — aşa cum l-am văzut eu — jucând la Paris, pe scena teatrului lui Lugrc Poe, aplaudat de publicul marei Metropole. Pe Locusteanu l-am luat ca cronicar teatral la „Voinţa Naţională”. Dar ce căutam eu acolo ? Oare politica interesează pe cititorii dv. ? Atunci dă-mi voie să depăn câteva din amintirile mele politice. AMINTIRI POLITICE De abia transferat de la Brăila, la Bucureşti, prietenii de-acolo mă invitară să ţin o conferinţă la Ateneul local. In această privinţă am avut întotdeauna bunul obicei de-a promite şi a nu mă ţine de cuvânt. Cum însă printre aceşti prieteni era un om la care ţineam foarte mult, avocatul Costică Alessiu, un spirit de o rară distincţiune, un suflet generos şi fără ascunzişuri, m’am ţinut de cuvânt. Am vorbit despre Mihail Kogălniceanu. Presa liberală de pe vremuri mi-a făcut o dare de seamă elogioasă. Gheorghe Paladi şi-a lăsat, în persoană, cartea de vizită în fundul mahalalei unde locuiam iar într’o zi m’am pomenit cu Cociaş că vine să mă ia zicându-mi că Eugeniu Carada ţine să mă cunoască. Conferinţa mea nu era nimic extraordinar; era însă extraordinar interesul pe care vechii liberali îl purtau oricărei manifestaţiuni, în care li se părea că pot vedea o promisiune pentru viitor. Ce păcat că, cel puţin de data asta, s’au înşelat. Dar să trecem. L’am văzut pe Carada la Banca Naţională. Un bătrân senin, simpatic, cu barba de zăpadă, aşezat la biuroul lui, desfăcându-şi corespondenţa. M’a întâmpinat cu cuvintele : — Intră, tinere aici e vizuina Ocultei. Fii bine venit şi la un scaun. A fost de 0 nespusă bunăvoinţă, cu mine, şi s’a roşit, ca o fată mare, când i-am spus că am citit micile lui încercări literare de odinioară. Dela Carada, Cociaş m’a tîrît la Cameră, să mă prezinte lui Conu Mitiţă Sturdza. Vai ! ce decepţie. După două-trei banalităţi dintr-’o parte şi din alta, mi-am permis să-i spun şefului liberalilor câteva cuvinte despre însemnătatea Istoriei contimporane. Spre marea mea stupefacţie, Conu Mitiţă a început aproape să mă mustre spunându-mi că şi Istoria mai veche este foarte interesantă şi că aşa sântem noi tinerii că uităm pe cei de demult, etc. etc. Ca să n’o mai lungesc, m’am trezit de atunci în partidul liberal, în care se zice că sânt încă. Intr’o zi, d. Vintilă Brătianu mi-a spus că ia conducerea oficiosului «Voinţa Naţională» şi că e lucru hotărît ca trebuie să fiu alături de dânsul. Am primit. Din vechea redacţie au rămas Pârvulescu, Niculescu-Şchiopu, Compoteca, Aurel Marcu şi Sever. L-am adus şi pe Locusteanu, care cu glumele lui, uneori îndrăzneţe, amuza chiar pe d. Vintilă Brătianu. Era însă un enfant terrible, care mi-a făcut multe şotii. Director al Teatrului Naţional — fireşte, post politic — era Patan Sihleanu, membru marcant al partidului nostru. Intr’o bună zi apare în «Voinţa» un foileton dramatic în care Locusteanu îl făcea pe Sihleanu cu ou şi cu oţet. A doua zi, directorul Teatrului vine furios să se plângă d-lui Vintilă Brătianu. Cercetare, chemarea vinovatului în cabinetul directorial, aspre observaţii şi, în cele din urmă, după o neîntreruptă tăcere, făgăduiala solemnă a culpabilului că nu va mai face altădată. Fericit că ușuratecul meu protejat n’a fost concediat, am răsuflat ușor. Dar, vai ! a doua zi chiar apare în gazetă o notă aproape violentă în potriva lui Sihleanu. Credeam că de astădată d. Brătianu va fi fără milă. Spre marea mea surprindere, însă a zâmbit, spunându-imi : — Locusteanu e incorigibil. Spune-i, te rog, că o să fim siliţi să-l amendăm. Alta. D-rul Măldărescu, profesor la facultatea de medicină, vechiu liberal, ne aduce într’o zi un lung foileton despre nu mai ştiu ce. Ii remit lui Locusteanu cu recomandaţia specială să revadă el corectura şi să fie atent la paginare — S’a făcut, Locustene ? — In regulă, domnule Banu. Frumoasă regulă! A doua zi, d-rul Măldărescu vine ca ieşit din minţi . — Mi-aţi nenorocit articolul, striga bietul doctor. Aţi pus sfârşitul la început şi începutul la sfârşit. Va să zică e destul ca cineva să fie vechiu liberal pentru ca dv. cei tineri să vă bateţi joc de dânsul. Eu am fost colaboratorul lui Ion Brătianu, domnule !... Şi aşa mai departe. II chem pe Locusteanu. Ii spun pe un ton imperativ, să dea explicaţii d-rului Măldărescu şi o şterg repede din odaie. După vreo douăzeci de minute, iată-l, în sfârşit, pe bătrânul doctor ieşind cu Locusteanu la braţ, cu figura dacă nu radioasă dar mulţumită. — Mi-a explicat băiatul toată chestia. Şi, lucru curios, articolul merge şi aşa, nu e nici-o lipsă de legătură. Ba chiar parcă se prezintă mai bine. Şi bătrânul discipol al lui Ipocrat coborî satisfăcut. Pe când eram la «Voinţa» a apărut în foileton primul roman al lui Sadoveanu: «Şoimii». Prietenul Bogdan Duică îndreptase la mine pe tânărul începător căzut în Bucureşti fără nici unt alt sprijin decât încrederea în marele lui talent şi fără altă speranţă decât manuscrisul Şoimilor. Tânărul cu ochi albaştri, aşa de cuviincios în atitudine şi aşa de măsurat în vorbă, mi-a lăsat manuscrisul iar eu i-am făgăduit că voiu face tot ce-mi va sta în putinţă ca romanul să poată apărea în gazeta noastră. De apărut, ştiam eu că ar putea să apară dar de unde şi cum să scot onorariul ? Lasă că, pe acea vreme, nu prea era obiceiul ca scrisul literar să se plătească dar, în afară de asta, «Voinţa» era veşnic în lipsă de fonduri şi d. Vintilă Brătianu nu era desigur cel mai risipitor dintre directori. Am obţinut totuşi dacă îmi aduc bine aminte, suma de 400 lei pentru romanul lui Sadoveanu iar peste câteva zile ceva mai mult, mărturisirea directorului ca a început să-l citească şi că-i place. Ceva mai târziu, Haret l-a numit pe Sadoveanu impiegat la Ministerul Instrucţiunii şi în curând secretar al Inspectoratului, pe care-l conduceam eu. Satul de glorie şi încărcat de lauri, Sadoveanu va zâmbi desigur când va afla că mu am cunoscut funcţionar mai harnic, mai metodic şi mai punctual decât dânsul, însuşirile bunului gospodar le-a avut din prima lui tinereţe şi nu ştiu dacă astăzi nu-l bucură mai mult rostul bine chibzuit al gospodăriei lui rurale decât cel mai răsunător succes de librărie. Tot în «Voinţa» a apărut pentru întâia oară marea nuvelă a lui Brătescu-Voineşti : Pană Trăsnea Sfântul. Şi pe aceasta a urmărit-o d. Vintilă Brătianu, număr cu număr, şi nu-şi ascundea admiraţia ce avea pentru talentul autorului, care ştiuse să evoace o lume dispărută, pe care şi dânsul o cunoscuse. S’ar putea crede că viaţa alături de d. V. Brătianu era dificilă şi neplăcută! Cine nu ştie că are reputaţia unui om ursuz, încăpăţînat şi autoritar ? Şi totuşi nu era aşa. Ii plăcea gluma şi ştia să glumească; cerea părerea altora şi nu odată a urmat-o iar în raporturile cu ziariştii era întotdeauna delicat şi adeseori cordial. Ne prăpădea însă pe toţi cu exemplul unei extraordinare puteri de muncă. Era cel d’intîi la redacţie şi plecă cel din urmă. Cobora în atelier, asista la paginaţie şi se interesa de cele mai mici amănunte. Teamă nu-i inspira decât lui Niculescu-Şchiopu, reporter de şcoală veche, care gîfîind venea zilnic cu... mişcarea cargoboturilor! Seara, plecam de la redacţie mai întotdeauna împreună. Şi pe drum era preocupat de grija gazetei şi de multe ori articolul de fond de a doua zi era schiţat în aceste convorbiri peripatetice. Intr’o zi — zi călduroasă de vară — s’a întâmplat şi o minune, cea mai de necrezut dintre toate. Trecând pe lângă grădina Boulevard, numai ce-l aud pe d. Vintilă Brătianu că mă îmbie: — Hai, să intrăm să bem o bere... Până să-mi dau bine seama, m’am şi trezit la o masă, cu un ţap din’nainte iar în faţă Vintilă Brătianu aşijderea, — spre marea surpriză a comesenilor, uluiţi de această apariţie neaşteptată. Va mai fi intrat oare de atunci în vre-o berărie ? Intr’o Duminică ne-am dus la Florica. Era pentru întâia oară când mergeam acolo. Vroia să-mi arate biblioteca și manuscrisele. Am petrecut acolo câteva ceasuri neuitate. Biblioteca lui Ion. C. Brătianu e dovada indiscutabilă a culturei acestui mare bărbat de stat. Istorie, politică, sociologie, mai tot ceea ce a produs ca opere de seamă epoca în care el a trăit, se înşiră pe rafturi, cu numeroase însemnări de mâna neobositului cititor. Şi când te gândeşti ca printre legendele ce au circulat pe seama acestui atât de iubit dar şi atât de hulit om politic, a fost şi aceea a înculturei lui totale !... Publicarea scrierilor şi a cuvântărilor lui, al căror prim volum l-a lucrat d. Vintilă Brătianu cu mine, a spulberat dealtfel definitiv această legendă neroadă. începusem dejunul când Ionel Brătianu a sosit de la București. Ah! ce incomparabil fermecător !... Par’ că-1 aud : — Dar, bine, Vintilă, aşa îţi îngrijeşti musafirul ? In loc să vezi dacă mănâncă, tu-i vorbeşti de istorie contimporană... Era nedrept căci amfitrionul meu fusese extrem de gentil cu mine. Dar la această gentileţe, Ionel Brătianu ştia să adauge acea irezistibilă vrajă a privirei, a glasului, a surâsului care te cucereau dela prima întâlnire. Bineînţeles când vroia s’o facă. Farmecul acesta îl moştenise dela marele lui părinte, despre a cărui putere de atracţiune se povestesc adevărate minuni. La masa de seară, Ionel Brătianu a adus vorba şi despre literatură. Am constatat, nu fără oarecare surprindere, că nu era străin de mişcarea noastră literară de pe atunci şi îmi amintesc de unele caracterizări foarte juste ale lui. Avea pentru Delavrancea personal o deosebită afecţiune dar îi găsea stilul exagerat, îngreunat prin abuzul de epitete, lipsit în genere de măsura şi de sinceritate. Era şi firesc să aibă aceasta părere omul a cărui vorbă şi scris erau aşa de sobre şi de măsurate. L’am mai auzit vorbind literatura, peste multa vreme, la dânsul acasă, unde poeţii Pillat, Voiculescu şi Moşoiu, veniseră să citească din operile lor. Gustul lui Ionel Brătianu se dovedea fără greş iar observaţiile lui, făcute pe uni ton glumeţ ori cu o fineţe într’adevăr aristocratică, erau cele mai întemeiate. Nu isprăvisem bine cina şi a trebuit #Mec, grăbit de ora trenului.. In ’curte, m’am pomenit cu Ionel Brătianu după mine, cu mâinile încărcate cu mere şi cu pere : „ Uite, să ai pe drum ca să nu uiţi prea repede Florica... Şi îmi umplu buzunarele cu minunatele fructe, de care stăpânul Florichii era tot aşa de mândru ca de caii, de boii, de vacile și de pasările gospodăriei... Nu aci s’au terminat interesantele amintiri ale d-lui Banu. Spaţiul însă nu-mi permite să le public toate în numărul de astăzi. loan Massoff ax’.aBBiMW^wr t*ssew*9 ®,3K£®fflCTffirf Pentru alcătuirea unui repertoriu de Lucia Sturdza Bulandra Grija cu care d. Timuş cântăreşte părerile pe cari le exprimă in ziarul „Rampa”, prin articole minunat documentate, mă îndeamnă să examinez întotdeauna afirmaţiunile D-sale cu un deosebit interes. Aşa fiind mărturisesc că articolul „Comedie... Comedie", din Rampa de Luni 24, m’a lăsat gânditoare. D-l Timuş, afirmă, pe bună dreptate, că spectatorul vrea să se amuze, să se distreze uitând de propriile sele necazuri. Că deci genul comediei atrage un număr de clienţi mai mare decât dramele prea sumbre. Şi atunci m-am întrebat dacă trebue oare, pentru aceasta, să renunţăm să mai introducem în repertoriul teatrelor, piese a căror subiecte ne storc lacrămi? Fără îndoială că nu. Fiindcă numai prin variaţie, prin o selecţie vecinie în căutarea noutăţii, ne vom putea îndeplini menirea de a satisface toate gusturile, toate aspiraţiunile. Trebue oare , atunci când eşti conştient de menirea pe care ţi-ai făurit-o, să te abaţi de la calea străbătută cu demnitate, pentru a te coborî la un nivel mai profitabil dar inferior, bătătorit de toţi acei cari cu înlesnire şi-au croit drumul spre succese rentabile şi uşoare? Cred că nu. Fireşte, şi la noi , ca în toate ţările, comedia festă, revista, chiar comedia propriu zisă au de multe ori şanse de izbândă pecuniară mai sigură. Şi o Întreprindere teatrală trebue neapărat să fie seama de gustul publicului, şi să joace piese cari să-l atragă, fiind alese din acelea cari pot fi la nivelulsău cultural şi conforme dorinţei sale de a se distra; şi asta înseamnă, pentru cei mulţi, comedie, comedie! Cu riscul însă de a fi acuzată de lipsă de sinceritate voi susţine că bunul renume al unei companii serioase se menţine prin jertfe artistice, cari la rândul lor mărind prestigiul acelui teatru, îi vor aduce beneficii morale. Acestea prin forţa lucrurilor 11 vor preamări, căpătând în acest fel o suprafaţă şi un bun renume care se va transmite prin svon public, îşi va spori reputaţia, va creşte ca importanţă, deci va atrage mai multă lume în jurul spectacolelor pe cari le va da şi in felul acesta arta va folosi la menţinerea prosperităţei. Şi dacă aruncăm o privire retrospectivă asupra succeselor teatrale din ultimii ani — aşa după cum ne îndeamnă d-l Timuş, — înregistrăm marele succese ale pieselor dramatice ca: „îndrăgostita” — care după atâtea şi atâtea reluări a făcut săli pline chiar în actuala stagiune, apoi „Omul de altă dată”, „Marşul Nupţial", „Fedra”, etc., etc. Şi toate spectacolele doamnei Ventura care străluceşte cu deosebire în drame, deşi îmbrăţişează cu un egalat talent şi genul comediei, şi cari au luminat orizontul nostru teatral în stagiunile imediat precedente. S’ar putea argumenta că fiind dată personaliţea de excepţională anvergură a distinsei societare a Comediei Franceze, cazul rămâne izolat şi nu poate să dovedească nimic în favoarea pieselor dramatice. Dar succesele Doamnei Voiculescu cu ,,Învierea” şi ,,Papagalii’’ nu sunt de dată recentă? Pomenesc intenţionat numai de cele din urmă, pentru că de mentalitatea mai recentă a publicului este vorba aci. Dar ,,Romanţa” care s’a jucat de sute de ori cu d-na Filotti, Tony Bulandra şi Manolescu pe scena Teatrului Regina Maria. Aşi mai insista şi asupra unei piese foarte verbe, care stoarce lacrămi de câte ori se joacă şi care este tot atât de vestită şi de populară ca şi interpretul ei, dacă nu toţi-ar fi frică că se supără camaradul meu Ion Manolescu. Nu mai am nevoe să o numesc. Ştiţi cu toţii că este vorba de piesa italienească „Moartea civilă”. Şi apoi abia s’a împlinit anul de când „Profesiunea d-nei Werren” piesă destul de aridă ca subiect şi tratare, a făcut săli arhipline cu un număr foarte mare de reprezentaţii. Dar „Cyrano de Berterac“ care a prilejuit un succes atât de răsunător lui Tony Bulandra? „Acum chiar „Călătoria din urmă” se joacă cu săli pline Duminică şi Sâmbătă şi cu reţete medii în restul săptămânei. Nu hotărît, publicului nu-i displace să plângă să tremure de spaimă, să urmărească cu atenţie situaţiuni încordate, şi desvoltarea problemelor sociale. Rezolvarea lor oferă spectatorului satisfacţii cari variază după temperament, educaţie cultură, etc. Firește că asta nu Înseamnă că nesocotesc triumful comediei. Cine poate să reziste plăcerea să admire și să aplaude pe lancovescu, pe Maximilian? Cine nu vrea să profite de norocul de a avea posibilitatea să petreacă o seacă ascultând pe lancovescu, acest scânteetor fantezist, care pe scenă pare ca se află la el acasă, şi a cărui vervă. Nu e un secret pentru nimeni că expoziţiile merg dezastruos. Sărmanii artişti abia dacă-şi scot echivalentul ramelor. De chiria sălii nici vorbă nu poate fi! Am dat o raită pe la diferitele expoziţii. Începutul i-am făcut cu foyerul teatrului ,,Ventura'' unde expune talentatul pictor lonescu- Sin. L’am găsit pe expozant singur, în mijlocul tablourilor sale care aşteaptă cumpărători... Cum îţi merge expoziţia? — Ca tuturor, rău! — Cauza? — Lipsa de amaori serioşi. Nu cred ca amatorii serioşi să fie zece în toată România. Pictorii sunt singurii cari dau spectacole gratuite nefiind subvenţionaţi de stat. — Va să zică eşti nemulţumit de public? — Pe drept cuvânt. Vezi D-ta inventivitate, veselie, naturaleţă şi brio le ar invidia orice celebritate mondială? Cine nu se desfată urmărind calda siguranţă cu care Maximilian Îşi întipăreşte cu o artă desăvârşită,, aproape savantă tipurile extravagante şi totuşi atât de umane şi de un comic aşa de savuros, cari compun galeria atâttor nemuritoare creaţiuni. Nu mă pot opri aci asupra tuturor camarazilor cari mai de cari mai valoroşi; nu ceasta este scopul rândurilor de faţă. Ceea ce face obiectul discuţiunei pe care a provocat-o reflecţiile d-lui Timuş, în conştiinţa mea de actriţă, şi de co-directoare a unei instituţii teatrale care datează de 16 ani de zile, este faptul de a şti dacă este sau nu o necesitate ineluctabilă alegerea exclusivă a unui repertoriu de comedii, ca fiind mai rentabil, mai eficace în realizarea budgetului. După cele spuse mai sus, concluzia urmează fireşte şi sună astfel: Repertoriul este bine înţeles in functie de public, dar mai ales de valoarea intrinsecă a piesei, fie ea dramă sau comedie; și în mare parte iarăş de calitatea, înscenărei și în mod culminant al interpretarei, adică al talentului și devotamentului actorilor. HAW 11 B Uzitând eipozifiile De vorbă cu pictorul Ionescu-Sio publicul nu aşteaptă să vadă într’un tablou decât frumuseţea fizică sau anecdota tabloului. Nu ştie să privească o lucrare de artă. II preocupă mai mult caligrafia şi nici de cum fondul. E ca omul neştiutor de carte pe care-l impresionează floricelele literilor în faţa cărora cască gura. Alţii unt mai periculoşi. Te pomeneşti că vine un „amator". — Aş vrea să iau aceste două tablouri. Trec mâine dimineaţă la 11, îţi dau cariile de vizită şi ţi le şi acontez. Aşadar, nu uita, mâine la 11... A doua zi, la 11 vine cine pofteşte, numai „amatorul” în chestie, nu. II cauţi, îi dai telefoane, în zadar. Trece peste alte două săptămâni şi repetă istoria. Iar expozantul rămâne cu tablourile nevândute. — Ce-i de făcut atunci? — Nimic. Trebue să ne resemnăm. Eu unul mă consolez cu ideia că toate expoziţiile merg la fel. Numai publicul să fie civilizat. — Se întâmplă şi contrariu, câteodată? — Să-ţi dau o pildă. Acum două săptămâni a venit să-mi viziteze expoziţia un grup de tineri. Unul dintre ei, mai „înfipt” sta cu pălăria în cap şi făcea glume necuviincioase în faţa tablourilor. Invitat să părăsească sala, tânărul s’a împotrivit. Atunci am intervenit eu și l-am expediat pe sus. Desigur ca acest fapt a mai alungat monotonia sălii goale în care d. lonescu-Sin face opinie separată. In lipsa de spectatori, un match de box e un divertisment i'fuzant. nanii expozanții —I—.—-■ OXXO—------ iiiaBaKaMaBaHKi