Rampa, noiembrie 1931 (Anul 16, nr. 4136-4161)

1931-11-26 / nr. 4157

1* ANUL XIV Na. 4157 Redacţia, Administraţia şi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT No. 1 (Hotel Astoria) — Telef. 301/59 BUCUREŞTI Publicitatea concesionate exclusiv Societăţii Ano­nime . Rudolf Mossa", Calea Victoriei No. 31 I Pagini 1 Lei C. TOI 26 NOEMBRIE 1931 vizitaţi Ex­po­ziţia „Cam să tre căm noi mea * * Palatul CICLOP B-dul TAKE IONESCU desch. 10 dioî-8s. wxiaumm Esm Prăpastia de timp de ION MARIN SADOVEANU Am în faţa mea o carte roşie,­­re se presupunea că ar frumos legată care îmi readu­ urme degetul norocului, ce, pentru a nu ştiu câta oară, aceiaş veşnica ispită, acelaş permanent viraj al adâncului de vreme, de imaterială fântâ­nă cu fund statornicit undeva, într’o lume de mult dispăruta, făcută d­in palate înalte, azurii cu porii mari de aur cu drep­tunghiuri de cer albastru pe curţi interioare, cu semne fie baltage duble din paturi ofi­ciale şi până în cele mai mici amanunte­ de toaletă: Creta. Cartea e a unui nou cercetă­tor d-l Helmuth Bossert şi a­­duce un material inedit cu pri­vire la peisagiile intime şi d­e viață socială a acestor vechi cetăți în care au făcut un popas lumea Egiptului şi a Răsăritu­lui în drum spre Grecia ve­che. Ceia ce emoţionează în mod special în această cultu­ră cretană, mai mult decât pa­latele­­de la Phaistos cu drep­tunghiuri­le lor de trepte lar­­­gi, mai mult decât sălile monu­mentale din care numai amin­tiţi mai rămân în lumea ho­merică, sunt amănuntele şi sti­lul decoraţi­unii şi-al modei, ca femei mai ales. Un stil suplu, urduios cu gâtuiri în linii şi rotunjimi îndrăsneţe. Există păstrată şi astăzi, alături de măşti de aur, o ta­blă de joc, ceva intermediar între un joc de ,,dame’’ şi ta­blele curente ale oricărei ca­fenele orientale. Un joc care se juca, probabil, tot cu piese de două culori, cu un câmp mai dinainte desemnat de în­crustaţii preţioase într’un câmp şi mai preţios. Unde şi cine şi-a omorât vre­mea cu patru cinci mii de ani înainte de Christos Cu jocul acesta, ale cărui reguli sunt de mult­ dispărute? A fost numai o simplă uneal­tă de alungat monotonia vietii sau in ce Monte Carlo antic au trecut pe deasupra lui o­­dată cu nebunia omenească în convenţiuni neghioabe în ca­lăsa ave­ri situaţii, vieţi? In arta insulei acesteia, care a atins fără îndoială nu nu­mai o mare dezvoltare dar şi un mare rafinament, există un motiv ce se întâlneşte mult mai des decât în pictura egip­teana, de pildă, care a avut vă­dite predispoziţii pentru na­tura moartă, motivul faunei marine. Cupele lui Difilos, pe fond negru, cu figuri roşcate ereim e adevărat, în lumea greceas­că siluetele stilizate ale delfi­nilor dar numai ca accesoriu alături de cine ştie ce triremă sau de corabia lui Orliseu. Delfinul însă, în aceiaş stili­zare, şi rândunica de mare şi steaua de mare, mai ales, cu braţele ei subţiri şi încolăcite, repartizate armonios pe un petic de rămasă tencuială sub mâna unui meşter cretan n’au lăsat în nici o artă impresia ceia de aquarium preţios, ca de pe urma acestei civilizaţii, rai dacă astăzi încă Spania mi» păstrează pentru european un oarecare exotism în cursele ei de tauri, cu cât mai mult în lu­­­m­ea aceasta dintre două mări­­aceste distracţii trebue să fi atras şi prin sângerosul şi prin acrobaticul său! 1 Creta, astăzi, în locul ei is­toric este o lume cu care a­­proape nimic nu,ne mai leagă. Drumurile ascunse din lu­mea grecească, în care s’a to­pit viața ei sunt, dacă nu cu totul necunoscute, în orice caz foarte puțin. Și totuși de­­câte ori mă întâlnesc cu urme din lumea ei, încă incomplet cunoscută, cum ar fi de pilda cu ajutorul cărţii acesteia roşii pe care o am în faţa mea, din fundul acestei prăpăstii de timp, cu asemuiri ciudate in mii de lucruri, cu lumea noas­tră modernă simt o atracţie ab­sunda peste care vremea pu­ţină şi mică de azi şi de ntâi­­ne tin face decât să aducă o şi mai stăruitoare chemare. ­V . «jtsomtmr 1111 ■ INIWWIMB—B—g Din cosea suflen­oral ...ŞI SOMN UŞOR In lumea actorilor face vâlvă, o nouă întâmplare a poznaşului ador ... Lv. . Crupul era compact cum de aulei se­­ întâmplă regulat In fala „Capşii", Ah! veşnica Capşa, cu veşnicele în­­tâmplari. Căci renumele e format. jVrei să auzi lucruri senzaţionale te postezi la Capşa cu'n ziar, pi mână, cu ochii pe el şi cu urechile­­, la ce s­e vorbeşte. Şi atunci e sigur că eşti primul care vei auzi că actriţa X şi-a părăsit amantul, că luliu Maniu nu mai prezidează naţional ţărăniştic şi că Rosa­ Amy a dispărut. Şi Intr'un astfel de grup se poves­­tea noul caraghioslâc al actorului G. L.. — Ascultați mă, dacă nici ăsta nu se face de râs­ mare minune! — Dar ce s’a întâmplat? — Auzi, d­acă noaptea trecută, ne­­vastă.sa care e cam des bolnavă de stomac, se îmbolnăvește iarăși și o apucă stomacul. Ce să se facă bietul C. Fuga, fuge la o farmacie. . Notați că lucrurile se petrec așa pe la două din noapte. După ce bate de sparge giamurile, farmacistul ii deschide — Ce dorește domnu . I—Da,mi te rog un purgativ! — Și pentru asta mă scoli dja din somn, nu aveai decât si iei pulin zahăr, să­ l dizolvi in apă și să ispră, cea socoteala. — Aşa?! Multumesc! zice G. şi se în­dreaptă spre uşă. . Atunci bună­ seară şi somn uşor! VIZITA LUI GANDHI LA ROMA După cum se ştie Mahatma Gandhi, faimosul conducător al mişcării nun­ţionatiste indiene, circulă prin lume Intr'un costum extrem, de­ sumar­­­a ţesătură de pânză proastă, pe care o îmbracă, întocmai ca o broboadă, pe corpul gol. Cu ocazia vizitei pe care, recent, a făcut-o la Londra, s-au dat, în onoa­­rea lui numeroase recepţii şi, cu o zi înaintea plecării sale, a fost dus la opera din Londra. In clipa când dă să intre în tea­­tru, garderobiera, o duduie încântă, luare, văzând că Gandhi nu se opreş­­te, i s’a adresat : Au depuneţi mantaua la garde, robă, domnule? A fost un haz enorm! Cel mai mult a râs Gandhi. — Tot un Cişmigiu? — Tot! Și un oftat adânc complectează răspunsul individului, un bătrânel să­răcăcios îmbrăcat. I— A’tei d.ta n’ai găsit de lucru?. — Nici! I— Nicăeri? • . t— N­­ederi! v- Ce ne facem? — Ar trebui să întreprindem ceva! r~ Ai bani? — Am vreo 8.000 lei! — Perfect! Și averea mea se ridi­­că la 7.000 lei! — Ei și.? — Să băgăm banii într’o afacere care să meargă. I— Anume? r— Înfiinţăm un birou de plasare! LA RESTAURANT — Chelner! — Vine! — Ce e cu insecta asta din supă? — Să mor dacă știu!­ ­ DIN PARADOXELE VIEȚEI DIRECTOR SCARLAT FRODA Jean Giraudoux critică aspru activitatea teatrală pariziană ILUSTRUL AUTOR DRAMATIC II ATACA AT­AT PE DIRECTORII DE ARTA CAT SI PE Jean Giraudoux, ilustrul autor dramatic francez, a ţinut săptă­mână trecută o magistrala confe­rinţă asupra crizei teatrale pari­ziene. Dar importanţa constatări­lor şi observaţiilor sale e, pentru noi şi pentru orice altă ţara în care teatrul trece printro criză ca aceea franceză, tot atât­ de mare, ca şi pentru parizieni. Reproducem de aceea pasag­iile esenţiale ale conferinţei autoru­lui lui „Amphitryon 38”. ,,Chestiunea teatrului şi a -s­pec­­tacolului, care a jucat un rol ca­pital şi adesea decisiv în istoria popoarelor, rin pierdut n­r.Tc din im­portan­ţa ei într’o epocă în care timpul liber al cetăţeanului creş­te, graţie zilei de opt sau şapte ore. Spectacolul­­este singura for­mă de educaţie, morală sau artisti­că a unei naţiuni. Spectacolul este singurul curs seral valabil pentru adulţi şi pentru moşnegi, singurul mijloc prin care publi­cul ,cel­ mai umil ,şi cel mai puţin cultivat poate fi pus în contact personal cu cele mai înalte con­flicte şi poate să-şi creeze o reli­gie laică, o liturghie şi sfinţi, sen­timente şi pasiuni. Există popoa­­re care visează, dar celor care im visează le rămâne teatrul”. Făcând apoi constatarea că la Paris, de o pildă, aceste lucruri au fost uitate, iar teatrul şi-a pier­dut, în consecinţă, valoarea sa a­­devărată, Jean Giraudoux conti­nuă: „A pierdut-o fiindcă, în loc de cului, este o axiomă pentru anu­mite teatre pariziene. Totul e, pentru ele, să placi, prin mijloa­cele cele m­ai comune şi cele mai josnice. Cum limba franceză, vorbită şi scrisă corect, rezistă de la sine a­­cestui şantaj şi nu-i ascultă decât pe acei pe cari îi stimează, ofen­siva a fost îndreptată împotriva ei, găsind­u-se pentru piesele în care ea nu e insultată şi schimo­nosită, un calificativ care valo­rează, pare-se, cât cele mai grave injurii, acela de piese literare. Nu veţi mai fi numit om de tea­tru, ci literator. Veţi afla, as­tfel, că toate dome­niile de activitate sunt deschise CRITICII DRAMATICI a-1 respecta şi de a se ridica spre în Franţa Literaturii, dar că exis-el, un­ mare număr de oameni de teatru nu au făcut apel decât la partea lui facilă. Incomprehensiu im** dp«»1*, nu el’ ar iv' 'i tă două în care intrarea îi este for­mal interzisă: teatrul şi cinemato graful. Faptul că directorii de tea­tru nu această convingere, se ex­plică. Ei administrează o întreprin­dere care trebue să dea beneficii, nu deficite. Dar faptul că anu­miţi critici, oameni de litere ei în­şişi, nu-şi ascund accesele de ne­răbdare în faţa unei piese scrise şii nu vorbite, este mai puţin admi­sibil, şi când unii dintre ei, vag conştienţi de greşula lor, ne spun pentru a se scuza: ce piesă plicti­sitoare, dar ce mult ne-ar plăcea s’o citim! ei sunt proprii lor jude­­că­tori, căci această frază dă a­­plauzelor cu care ei au primit sen­ra trecută o altă piesă, adevăratul lor sens. — Ce piesă reuşită! Ce mult ne-ar plăcea să ni o citim! N’am intenţia de a întreprin­de astăzi critica acestor câţiva cri­tici dramatici. Probitatea lor este întreagă, sinceritatea lor este din nefericire în afară de orice bănuială. In ce priveşte dragostea lor pentru tea­tru, nu e ,deasemeni, nici un mo­tiv ca să-i deosebim de acei iluş­tri înaintaşi dintre cari Antoine e cel mai ilustru şi de acei nume­roşi tineri cari favorizează prin efortul lor înflorirea unui teatru literar”. Eroarea lor este, însă, spune m­ai departe, în rezumat, Girau­doux, faptul că nu vor să creadă în bunul gust al publicului, care nu cunoaşte ceea ce senii-cui­nii numesc ..plictiseală”. Jean Giraudoux Se imbun­ă­şte pe spinarea noastră!... Deşi mă feresc de ei, aşa cum se fereşte dracul de tămâie, ne­norocul mă paşte ; îi întâlnesc în fiecare şi­ îmbrăcaţi în tronchepai­­turi decolorate, dârdâind subţire, nerâfŞÎ, purlârA pădur­ii ' pîecşhte. E­ vgrpa, de. feforii .smpfijfiri., Imn om, fără ocupaţia nu prea nihî. im­presionează astăzi, când, statisti­cele ne dovedesc sute de mii de şomeuri, ■ , • ; . Totuş, actorii, şomeuri mă .im­presionează în deosebi, aşa cum ifi provocă o impresie mult mai dezagreabilă, o femee în stare de ebrietate, decât un bărbat in­ a­­ceiaş situaţie. E ca un făcut­: de câte ori trec pe lângă ,grupul lor,, unul din ei se, plimbă cu o hârtie, solicitând semnături: — Semnează domnule , şi fii mâine dimineaţă in „Piaţă“" că dacă nu suntem solidari, nimic nu facem !­­ — Cine să mai aibe grije de noi? — spune un altul cu ghetre albe şi catifeaua dela palton mâncată de molii — cine să mai aibe gri­je, când toate ghelirurile cad pe capul ăstora dela „Azilul de zi". Trebue să ştiţi că sub a­­ceasta denumire este presupus Teatrul Naţional, pentru , care „şomeurii" au o repulsiune fir­­ească dacă vreţi. — Uite-l şi p ăsta !— spune fi­nul din grup la trecerea, unui ar­tist al Naţionalului — are o pru­nă în gură şi spune că, e artist ! — Mă, care aţi văzut „Ham­let", în ultimul timp ? — Ce sunt nebun să mă duc ?­ Trebuie să fie o nenorocire ! — „Hamlet" în mâna turcilor, mă asta e şi nu altceva ! — Nu vedeţi mă, că­ nu se poa­te trăi. când îi ţine pe toţi baba­lâcii şi nu-i, mai trimete.­să .'se o*. dihnească ? — Dar ştii că'am făcut cerere de activare ? ' rr­.Ce vorbeşti mă ? . — Păi âh’ ’ffe chezi, că o gă. xtnu qsp cu m.âiliilC'.in Sold ! Am fost prost Când mi-qtâ ‘dat depasia după război , astâii eram, Jocole­­ment-colonel. Aşa mi-a propus ,Li­­vescu să­­joc, la Chişinău. Dar­ nu joc „la­­province’’ pentru nimic,în­ lume ! • După cum se vede, avem de a­­face cu nişte şomeuri sui-gene­­ris , şomeuri cu principii. Deseori, un actor ’cu iniţiativă pune la cale un „turneu de şo­meuri", prin oraşele de mai pu­ţină importanţă. Şomeurul de profesiune se an­gajează, să spunem cu cinci, sute de leii pe zi. " Se­ învaţă în vre-o câteva zile o piesă­ din care se suprimă vre-o câteva personagiii pentru ca bu­getul să nu fie prea încărcat şi trupa pleacă să lumineze provin­cia. Nu ştiu cum se face, dar mai întotdeauna când trenul ajunge pe la Chitila, vagonul este mar­torul unor teribile controverse între „artişti", de cele mai multe ori pe­­chestiuni de pură ideolo­gie. Cuvintele tari nu lipsesc şi nu mult, lipseşte ca să se încingă ,o bătaie în lege. Scara, când tru­pa.Se întoarce la vagon după re­­prezentaţie, dacă organizatorul teatrului, nu, şi-a scos nici jumă­tate din cheltueli, încep comen­tariile :­­ — Fason să organizeze turne­.unt — Uite, cine ne -o conduce ! — Mă p’ăsta îl ştiu eu cănd­ întorcea roata la tipografie care o ţinea tata lui Ionel Ţăranu­. — Cum no să piardă mă un incult ca ăsta ? Dacă­­insă reprezentaţia , iese bine, reţetă întrebând bugetul, membrii trupei sunt amărâţi şi strâng pumnii ‘de indignate t -T Asta,se îmbogăţeşte pe spir na.’reai noastră:! ■ ■ ■ '—■ Cât spui mă că a făcut ?' •— Patruzeci de mii, fără vre-o câteva sute. ’ . ■ — Şi pe noi ne plăteşte cu cinci sute de. lei de căciulă ? ■ —­ Se pricopseşte pe spinarea noastră, ca să iasă până la’urmă tot el filantrop ! — Mă, ştii , ce era fata ăstuia? Vindea „bezele" la Moşi. A fost şi prin puşcărie ! — Dar pe mă-sa ai­ cunoscut-o ! — Mie mi-o spui, mă ? • — Una d’aia de o ■ cunoşteau zece mahalale. — Zi a făcut patruzeci de mii astă-seară ? Să creadă el că mai mă prosteşte şi mai stau cu aşa pe gratis, cu cinci sute de lei! Mă înapoez la Bucureşti cu pri­mul tren. Să-l vedem cum o scoa­te la căpătâi domnul, care nera luat, robi la el ! Şi intr’adevăr, eroul nostru se­ ţine de cuvânt,­­ cumpăra bilet pentru primul tren şi lasă pe impresar cu buzele umflate, pen­tru ca ziua următoare să spună în Pi­aţa Teatrului, : „Iscăleşte domnule, că dacă nu suntem solidari nimica nu fa­cem. Nu mai e dc, trail ! Nu ve­deţi că toate ghelirurile au căzut, pe capul ăstora dela ,,Azilul de noapte" ?. Deşi sunt şi excepţii, cari nu fac decât,, să confirme regula, pe mine actorii şomeuri mă­­descura­jează şi mă scârbesc în acelaş timp. IO­AN MASSOFF Emoţionanta carieră a unei actriţe descoperită de Reinhardt La Berlin a apărut de curând o carte intitulată „Tony van Eyck“ — tablourile unei copilă­rii, datorită lui Hans Frentz. Numele Tony van Eyck, nu era necunoscut. Se ştie de mult că Reinhardt descoperise încă a­­cum şase ani un copil-minune că­ruia i se prezisese o prodigioasă carieră artistică. De atunci şi sub sprijinul lui Felix Hollaen­­der, mica actriţă a făcut o cari­eră strălucită, atrăgând atenţia nu numai a publicului şi a între­­gei critici germane, dar bucurân­­du-se de o faimă aproape uni­versală, copila, fiind considerată ca una dintre artistele ce vor a­­vea să joace un mare rol în tea­trul german. Evident ca în­­ toate ascensiunile rapide şi neaştepta­te, conjecturile şi legendele n’au lipsit, şi mulţi au contestat şi vârsta şi originile Tonyei , van Eyck. Volumul care apare astăzi, nu numai că lămureşte multe din punctele obscure ale acestei pro­digioase cariere, dar e într’ade­văr o pagină emoţionantă de ro­man, oricât de neverosimilă ar părea viaţa celebrei actriţe. De fapt, deşi romanul are un subtitlu,„Tablouri din v­iaţa unei copilării1­*,. totuşi . .''biografia­­ To­nyei vgn E.ycE, începe real­mente, de la vârsta de patruspre­zece ani. . . Până’ atunci, • povesteşte.,' jians F­rentz, copilăria, actriţei a fost o lungă suferinţă de foame­­ şi boală. Trebuia să se mulţumeas­că numai cu ceea ce-i dădeau ve­cinii care cunoscuseră părinţii ei nenorociţi, şi de multe­­ori,­­viaţa ei se scurgea între pereţii albi ai spitalelor. La patruspre­zece ani, Tony van Eyck s-a pre­zentat cu multe insistenţe lui *Fe­­lix Hollaender spunându-i că are un talent de dansatoare şi, cerân­­du-i sprijinul pentru a se putea desăvârşi. Felix Hollaender i-a răspuns că de dansat ştie şi Im­pekoven să danseze, dar că-l in­teresează în deosebi, felul cum fata se prezintă şi m­ai ales cum ştie să vorbească, deşi niciodată n’a­ trăit în lume şi nu a primit o cultură. Chiar în faţa ei, Holla­ender a chemat la telefon pe Max Reinhardt, celebrul regisor, spu­­nân­du-i ca ,a descoperit un mare talent pe care i-1 recomandă­ cie căldură. A doua zi, Tony van­­Eyck. S a prezentat la­ Reinhardt K­are i-a date să citească poezia ,,Mya../'Mya“, considerată de el un fel de piatră de încercare pentru toţi debutanţii, încântat, i-au spus să vie­ în Aprilie la Con­servator şi numai în patru săp­tămâni de studiu,­­marele regisor şi-a făcut convingerea că desco­perirea lui Hollaender e într’a­devăr de o reală valoare. Abcea după o furtă de studii, in 1925, Reinhardt are curajul să-i încre­dinţeze rolul fecioarei din piesa „­Sf. Ioana“ a lui Bernard Shaw, la Akademie-Theater. Succesul acestei revelaţiuni e încă viu în amintirea tuturora, întrucât ziarele au scris atunci critici ditirambice despre această copilă de patrusprezece ani, care a interpretat cu atâta strălucire­­copleşitorul rol. De­­ atunci şi sub conducerea lui Reinhardt, Tony van Eyk, trece din succes în succes. La o reprezentaţie cu Kätchen, von Heilbron, Herman Sudermann, i care se afla într o lojă în sală, a­­ izbucnit în lacrimi, declarând că J era fatal să-l emoţioneze atât de­­ tare, văzând „cea mai puternică scenă din dramaturgia germană, interpretată de o actriţă cu un ta­lent atât de covârşitor”. Succesul lui Tony van Eyck ajunsese la culme, când într’o zi, Felix Hollaender, prietenul şi protectorul ei, a închis ochii pen­tru totdeauna. Pe patul de moar­te, ultimele sale cuvinte au fost , pentru, ea, declarând că moare­­ fericit că a putut realiza ceva în viaţă şi că e sigur că de acum înainte, Tony îşi va putea face şi singură drumul în viaţă. La rându-i, Tony van Eyck a depus pe mormântul lui Hollaen­­der un emoţionant epitaf: „cu ce aş putea răsplăti ceea ce ai făcut pentru mine : flori, câteva cu­vinte şi promisiunea solemnă că la fiecare premieră tot gândul meu va fi numai la tine...**. „Barbe Blonde“ Champs Teatrul Comedie des Champs ? Elysees a repus pe afiş piesa „Bar­be Blonde” o comedie de­­ Bouve­­let și Bradley care mai fusese ju­cată acum zece ani la teatrul Gymnase. Piesa fusese remarcată atunci pentru savoarea ei originală, dar găsită nepotrivită pentru cadrul de la Gymnase. Un biet notar­ îşi duce de doua zeci de ani necazurile cu soţia lui Honorine, o femeie arţăgoasă şi insuportabilă. El n'a găsit de­cât un mijloc să se răsbune pe ea, gâdilând-o. îndată ce schiţează gestul de a o gâdila femeia e apucată de cri­ze nervoase.­Intro dimineaţă, după o ceartă violentă, Honorine ameninţă că se va sinucide aruncându-se pe fereastră. Nimeni nu vrea sa o creadă şi nu e luată în serios. Clement o a­­meninţă din nou că o va gâdila, iar Honorine­­nebunită cade pe fereastră. Un văr al Honorinei acuză pe Clement de crimă. Şi acesta îşi în­chipue că e într’adevăr vinovat de crimă. Piesă e scrisă cu multă­ savoa­re comică, și într’un ton care păs­trează un just­ echilibru între dra­mă și farsă cu o analiză­ fină a progresului unei idei. Rolul­ Honorinei a fost jucat de Jane Lovy iar al soţului, cu bar­bă blondă­ de Robert le V’igan. Spectacolul se sfârşeşte cu o piesă în două acte .,Surorile Cuc­­donec” de Jean Jacques Bernard. Două surori bătrâne, surorile trăesc solitare într’o căsuţă din Bretania. Intr'o zi primarul li cere să­ primească în gazdă pe nişte orfani dintr’o colonie de va­canţă.­Timp de o lună se deslanţţie un Premiere gars­ene la Studio des Elysees adevărat infern în casa butror,i­lor surori din cauza copiilor neas­tâmpăraţi. Totuşi la plecarea copiilor cele două surori sunt triste, ele nu-şi explică această tristeţe. Aci e subconştientul care domi­nă piesa. Reprezentaţiile lui Saliapin la Opera Comicii din Paris In primele zile ale lunei De­cembrie celebrul bas Saliapin va relua unul din rolurile sale I* Opera Comique, interpretând ro­lul lui Don Quichotte din óim­ra lui Massenet. In afară de „Don Quichotte"* Saliapin va mai cânta în câteva spectacole rolul Don Basilio din „Bărbierul din Sevilla“. , Feodor Șaliapin interpreta fecioarei Maria de la Oberam­­m­ergan e servitoare la un han Se știe că, la Oberammergan se dau adesea­ spectacole cu ca­racter religios interpretate de țăranii din localitate. Un corespondent, de la Daily Mail a descoperit intr un mic sat de lângă Sussex pe o fată tâ­nără care a jucat unul din rolu­rile­ importante în­ spectacolele de la Oberammergau.­­Anpy Rute,, care a jucat vara trecută rolul Fecioarei Maria, și-a părăsit satul din Alpii Ba­varezi ca să se angajeze­ servitoa­re la o rentieră de la Slinfold. întrebată de ziarist, fata a refuzat să indice motivele care au determinat-o să se retragă a­­colo în Anglia. Stăpâna ei a declarat că fata e foarte modestă şi că munceşte ca să-şi ajute mama şi cele două su­rori. ........................................................ Scrisori din Varşovia Poezia şi muzica românească în Polonia Ziarul „Dzien Bydgoski“ publică in­tr’unul din ultimele.! numere urmă­­torul articol :­­ „După o Şedere mai lungă In Ro­­mânia, autorul „Lu­mpei de unde­­liemn“ (e vorba de marele poet Emil Zegaglowicz) a publicat o culegere in­teresantă din poezia românească con­tmporana într’o traducere din cele mai strălucite. „Tematy Bumunskie“ sunt, după în­seşi cuvintele traducătorului, „nota­­tii prinse In cursul călătoriei in ţi­­nuturile atât de puţin cunoscute de noi ale poeziei româneşti“. In volumul acesta avem o serie de fragmente scurte, uşor, legate între ele,­­care ne dau insă posibilitatea de a cunoaşte întru câtva caracterul poe­­ziei româneşti curentele care o­ stră­bat, stilul ei specific, atmosfera şi ideile l ei. In această poezie clocoteşte nemărginita iubire pentru gh­a­­stră, moşească, iubire crescută din aceass­ta în mod organic. Zegadkowicz în afară de­ propagan­da culturală, a organizat câteva se­rate de poezie şi m­u­zică românească, spre a se putea adresa direct, audito­­rului, prin grai şi prin muzică, spre a-i deştepta curiozitatea şi a­-l atitt pe In .sfera de preocupări care­­ o privesc de aproape pe aliata noastră. Trebue­ să recunoaştem că modul a­­cesta „demonstrativ“­ al schimbului cultural- reciproc intre Polonia şi Ro­mânia, ne poate duce în modul ce! mai sigur la , realizarea scocurilor noastre. Zegadlowicz a organizat o astfel de serată şi pentru intelectualitatea du­i Bydgoszcz, lucru pentru care ii sun­tem recunoscători. Zegadlowicz a vorbit cu eritusiaz,­mu­i înăscut şi mai ales cu o cunoaş­tere profundă a subiectului, despre poezia românească de astăzi. Partea cea mai mare a conferinţei a consacrat,o personalităţii celei mai puternice a României contimporane, actualul prim ministru, prof. Nico­­lae Iorga, care este in acelaş timp şi în aceleaşi uriaşe proporţii isto­riograf, critic literar, dramaturg, poet, etc., un prodigios creator in­ toa­te domeniile, vieţii spirituale. D.l Juraszek a recitat apoi o serie de­ bucăţi ale poeţilor­ români. Am făcut astfel cunoştinţă cu Tu­­dor Arghezi, poet profund -sensibil, i­­magist; cu Nichifor Crainic, un pa­­sionat tradiţionalist; cu Adrian Ma­nia un poet cu predilecţii ron­antice, cu­ Aron Cotruş, actualul ataşat de presă pe lângă Legaţia României de (Continuare in pag. ll-a, col. VI şi VII, jos)

Next