Rampa, august 1932 (Anul 15, nr. 4360-4385)

1932-08-01 / nr. 4360

f Lizica Petrescu In Intimitate Continuare din pag. la de orice, o femeie nespus de ordonată, extrem de sinceră, aproape copilăroasă, burgheză incorigibilă şi mai ales neînduplecata adversară a tuturor complicaţiilor inutile şi artificiale care nu fac altceva decât să îngreuieze zadarnic viaţa, — şi aşa destul de grea. încolo, bună camaradă, prietenoasă, vecinie surâzătoare şi neîntrecută în voioşie, Lizica Petrescu îşi petrece aproape tot timpul disponibil, în cadrul unui cămin patriarhal, luminos şi plin de voie bună. Acolo, în tovărăşia bătrânei sale maici, a celor trei crunţi şi totuşi drăgălaşi cerberi, Gâgă, Pitzy şi Titu, superbe exemplare ale gintei canine, a florilor, răfeştilor şi tuturor celorlalte vietăţi domestice din ograda bunului gospodar, Lizica Petrescu şi-a făurit o viaţă liniştită, cu totul aparte de caleidoscopul de lumină, culoare, melodie, aplauze şi ambiţie în care stă avântă seară cu seară, însufleţită ca de un stupefiant puternic, de demonul neistovit al scenei, care-i clocoteşte sălbatec în toata făptura ei... Căminul pe care şi l-a realizat Lizica Petrescu pe strada Cuţitul de Argint, în vecinătatea Parcului Carol, este, în sobrietatea lui prietenoasă, tot ce poate fi mai încântător şi de invidiat... O locuinţă de om cuprins, cu o curte mică şi curată, cu o grădiniţă drăgălaş aranjată, cu o ogradă măricică, în care se joacă pisici, câini, răţuşte şi găini, şi 0 căsuţă cochetă cu o sufragerie luminoasă, un dormitor mare, frumos şi un salonaş mobilat cu mult gust... Acesta e apartamentul Lizicăi... Primindu-mă în sufragerie. Lizica Petrescu a ţinut să-mi prezinte, — cum le spune ea cu o nostimă seriozitate, — „neamurile”... , pe d-nii Gâgă şi Pitzy şi pe d-na Tity. — Uite, îţi prezint familia mea : pe Gâgă, pe Pitzy şi pe Tity... Gâgă e dragostea mea cea mare şi trebue să recunoşti că e un „spitz” de toată frumuseţea... Tity e nevastă-sa, după cum vezi, o corcitură de „spitz” negru cu „spitz” alb, iar Pitzy e... copilul lor şi în acelaş timp, mi se pare, amantul măsii. — Asta ţi-e toată familia ? Nu, dar nu-i mai spun pe alţi că mi-e frică să nu mă ție cer dela impozite... Şi anici nu sunt tineri, ci nişte pensionari. Atât Lulu cât llegii s’au ramolit de bătrâ şi nu mă mai îndeamnă ia să-i aduc prin casă. Mai o pisică, pe Mitzy... Are 18 năveri. ■ Ieși vreodată cu „familia” plimbare . — Numai cu Gâgă, dar foarte rar, fiindcă e neastâmpărat și deprins să facă pe nebunul la el acasă, unde pozează în dictator , cum iese pe stradă se vede, smucindu-se din lanț, să facă bătaie cu concetăţenii. Unul e Gâgă al meu ! — De câţi ani Icneşti ,Asici ? — De doi ani ! Nu e drăguţ la mine ? — Ba e cât se poate de simpatic... Eşti o mică prinţesă în acest „regat” pe care-l stăpâneşti singură. Dar n’ai îi dorit să ai o casă mai mare, cu multe odăi, cu o curte mai spaţioasă ? — La oraş nu mi-ar place o locuinţă mai mare decât aceasta în care stau astăzi... Aşi vrea însă să am la ţară, o fermă mare, cu de toate... Aşi fi tare mulţumită. Şi aşi dori din suflet să trăesc lunile de vară la ţară. Cu Gâgă, cu Pitzy şi cu Tity... —Eşti mulţumită de viaţă ? — Aş minţi, răspunzând că sunt foarte mulţumită de viaţă... Fără a exagera deci, îţi pot spune că sunt mulţumită de cele ce-mi oferă viaţa din clipele de astăzi... Am o gospodărie frumuşică, îmi place să mă ocup cu ea, teatrul îmi procură şi el satisfacţii, astfel că trăesc comod... Mai cu seamă că iluziile nu şi-au făcut cuib în sufletul meu...? — Eşti optimistă ? — Dimpotrivă , sunt o pesimistă feroce, oricât m’ar desminţi alura mea vioae şi firea mea ghiduşă. Şi să-ţi spun de ce sunt pesimistă. Viaţa mi-a rezervat multe prăbuşiri sufleteşti pe cari le-am parat numai cu deprinderea, astfel că m’am învăţat să pun totdeauna răul în faţă... Nu mi-am făcut iluzii şi mi-au devenit astfel mai uşor suportabile şi mai puţin surprinzătoare, decepţiile. Părerea mea este că, dacă toţi oamenii ar fi mai puţini optimişti, — sentiment ce trebue să rămână numai al anilor de adolescenţă, — n’ar exista atâtea supărări şi amărăciuni şi s’ar evita foarte multe drame. Pornind cu negura pesimismului înainte, e suficientă o simplă licărire de izbândă pentru a te stimula să perseverezi. Intr’o viaţă echilibrată, pesimismul e un regulator foarte necesar... Acum, ce-i drept, eu sunt de un pesimism exagerat... — Probabil că ești o sentimentală ? — Da... Dar mai degrabă o fire impresionabilă. Nu mă înspăimântă un obstacol cât de greu, dar, câteodată, e suficient un te miri ce, ca să mă indispue, să mă frământe, să mă tortureze și să mă facă sa plâng... Ce să-ţi spun, plâng cu o uşurinţă... remarcabila şi cu lacrimi cât pumnul... — Şi desigur că eşti şi religioasă 2. /-î — Exact ! Sunt foarte religioasă şi mă duc regulat la biserică , la sfântul Niculae Şelari, iar Marţea la biserica Sf. Iosif, de pe strada Luterană, unde mă rog sfântului Anton, protectorul femeilor... De ce râzi ? '"1 " ••• — Păi crezi că numai eu mă duc ? Vai ! Vin o mulţime de femei, de n’ai loc de ele... Şi de multe ori, Sf. Anton ne împlineşte rugăciunile. — Eşti superstiţioasă ? — Şi asta sunt ! Am groază de ziua de 13... Intr’un „13” am suferit o cruntă deziluzie, intr’un „13” mi-a murit o căţeluşă Saxa, o splendoare de câine pentru care chiar mama, femeie la 60 ani, a plâns, — și totîntr’un „15”, anul trecut, am suferit un accident stupid, dar care m’a făcut să sufăr îngrozitor... Angajasem un om să-mi taie lemnele... La prânz îi trimit mâncare... Pe urmă, ce-mi zic : „hai să îi dau şi un vinişor !” Şi cobor în pivniţă... Am venit peste cap şi m’am lovit la picior... Deasemenea, mi-e teamă de popii cu barbă neagră şi-i „taiu”... — Te atrag jocurile de noroc ? — Deloc. Ţi-am spus doar că sunt o pesimistă convinsă... Şi pentru a te desfăta participând la un joc de noroc, trebue să-ţi adie în suflet cel mai naiv optimism... — Eşti bogată ? — Dacă sunt bogată ?... Mi-ar fi prins bine să fiu şi mai bogată. De-o pildă nu mi-ar fi dat prea mare bătaie de cap cu administrarea ei, o avere de zece milioane... — Şi ce-ai face cu atâta bănet ? — Mi-e,şi cumpăra o vilă frumoasă, cu un parc mare şi cu o piscină mititică, mi-aşi cumpăra un automobil, aşi voiaja şi nu m’aşi mărita niciodată, fiindcă nu cred să pot găsi bărbatul ideal... M’ar plictisi să-l văd neglijent, să fiu nevoită să-i cos nasturii, să văd că i s’au rupt ciorapii la călcâie sau că gulerul e şifonat. — Aha! El n’ar fi soţul ideal ? ! — Sau eu nu aşi fi soţia ideală (aşa mai merge, d-ră Lizica Petrescu !), astfel că aşi vrea să fiu bogată, să mă bizui pe atotputernicia eului meu ca să nu fiu silită să mă mărit niciodată... — Ai prieteni ? — Nu aş merita să am prieteni, dar n’am nici unul. Cu prietenii se întâmplă ca şi cu metamorfoza broaştei, de la mormoloc până la cogeamite broasca urâtă, care nu aşteaptă altceva decât să-ţi sară în cap La capitolul acesta am învăţat destule, am primit destule lecţii, astfel că astăzi nu mă sfiesc s-o spun că nu există prietenie între un bărbat şi o femeie... Cât privesc „prietenele”, sunt literalmente copleşită cu drăgălăşeniile şi dragostea lor inepuizabilă. — Duşmani ? — Câţi vrei ! — Ma surprinde : eşti o fire bună, prietenoasă. — Da, dar sunt şi... nostimă. Aia e. Şi dintr’un costum mai reuşit, un rol mai usârişor, sau un cuplet mai aplaudat, ţâşneşte o duşmănie teribilă... — Ce părere ai despre celelalte actriţe de revistă ? — Aceiaşi pe care o au şi ele despre mine... — Dacă rolul, — şi hai să zicem un rol straşnic, — ţi ar pretinde să apari goală pe scenă, ai accepta ? — Nu ! Ceea ce e prea mult strică. Şi, Slavă Domnului, eu apar destul de golaşă... De altfel dacă nu o ştii, eu sunt firecursoarea curentului care a ansat în revista românească, farmecul goliciunii... Eu am fost cea dintâi care amîndrăstuit să mă desbrac până la cea mai insignifiantă discreţie. — Şi n’ai avut emoţii ? — Eu, nu, — poate spectatorii ! Cu toate acestea, cum îţi spuneam mai înainte, n’aşi apare goală pe scenă... Pentru ce să asvârl ultima rămăşiţa de discreţie, răpind spectatorului prilejul de a-şi voiaja fantezia şi a sorbi astfel minciuna misterului... Ar regreta el cel dintâi c’a fost prea... pofticios. — In timpul spectacolului, fixezi pe vreun spectator ? — Da ! E un capriciu al meu... Mă uit la câte unul, nici prea tânăr şi nici prea frumos, şi mă amuz văzându-l cum roşeşte, cum îşi potriveşte cravata, cum îşi îndreaptă părul şi cum clipeşte din ochi... Şi râd gândindu-mă cât de tulburat pleacă şi ce iluzii fantastice îşi face, în definitiv, să aibe şi el o bucurie. — Primeşti scrisori de la admiratori ? — Nu prea micire. De când a început stagiunea „Cărăbuşului”, am primit opt scrisori... — Răspunzi ? — Nu răspund. De altfel, să-ţi mărturisesc sincer, nici unul nu mi-a scris, semnând cu adresă şi aşteptând răspuns. De aceea, scrisorile acestea, un omagiu tot atât de anonim ca şi aplauzele, — dar expresia unei admiraţiuni de mare entuziasm, — îmi fac o nespusă plăcere. Şi deseori le recitesc... iar cea mai frumoasă amintire pe care o am dela spectatori, este un patefon pe care l-am primit într’un chip original. Cântam, — fm nu,mi aduc aminte care revistă, — celebra melodie „Valencia” şi am obţinut cu ea primul meu mare succes revuistic. După spectacol, când m’am întors acasă, am găsit pe o mescioară, — primit ție mama, în lipsa mea, — un patefon. Cu o placă : „Valencia”. Nici până astăzi nu ştiu cine mi l-a trimis... — Iţi place bârfeaua ? — Nu-mi place, dar bârfesc şi eu ca oricare actriţă care se respectă. Trebue însă să deosebim bârfeala, — care nu trebuie să fie decât o şuetă răutăcioasă, — de murdăria calom- niei. Şi pe separaţiunea aceasta, aşi putea spune că bârfeala e necunoscută în domeniul revistei... — Te încântă minciuna ? Iţi place să minţi ? Lizica se sfătueşte cu Gâgă asupra răspunsului. Gâgă mârâie... E limbagiul lui convenţional cu Lizica Petrescu. — In viaţa mea n’am spus decât patru minciuni. Atât : patru minciuni... — Alunei, asta e a cincea... — Da! — Adori luxul, nu e aşa ? — La nebunie. Atât pe stradă cât şi pe scenă, dar mai cu seamă pe scenă. Sunt în stare pentru un detaliu de toaletă, să putreei ceasuri întregi magazinele şi să aduc croitoresele la exasperare, tot modificând şi veşnic fiind nemulţumită. Pentru „Ura Cărăbuş”, — în care voiu arbora câteva costume delicioase, — am repetat mai mult pe la croitoreasă, decât pe scenă. Şi uite acum,în ajun de premieră, ştiu rolurile la perfecţie, dar cu toaletele tot n’am terminat. Ce vrei, sunt o sclavă a luxului. Pentru oricare femeie, luxul e capriciul cel mai puţin neglijat. Pentru altele, luxul e o pasiune. Pentru mine, mai mult : viciu... Mă culc şi mă scol cu gândul la toalete, frământându-mi mintea, cum să le combin mai ingenios. Şi este o problemă dificilă toaleta de scenă a unei actriţe de revistă, prin faptul că, fiind redus la ultima expresie, e necesară o inventivitate formidabilă pentru a oferi variația. — Nu mă îndoesc că-ţi place să fii remarcată pe stradă ? — Mă îngraş de plăcere ! — Ceea ce înseamnă că nu eşti remarcată prea des ?... — Ba da, dar vezi că fac multă gimnastică și pun lucrurile la punct... — Practici vreun sport ? — Innotuî este sportul meu preferat. Deasemenea fac regulat exerciţii de gimnastică suedeză. Iar ca spectatoare mă pasionează boxul şi football-uî. Mă pasionează chiar prea mult şi mă întrec cu măsura, agitându-mâ şi sbierând din toate puterile. Ce să-ţi spun, după na match de football, sunt mai obosită cu care am stat în tribună, decât jucătorii cari au alergat pe câmpul de joc... Cred că aportul meu vocal, — cum am și citit prin presă, dealtfel, — a fost... decisiv întru realizarea victoriei pe care echipa de football a „Cărăbușului”, a repurtat-o asupra echipei ziariştilor. — Care e anotimpul d-tale preferat ? Iarna ! Şi cel mai displăcut : toamna. Când vine toamna mă întristez... Toamna aduce a agonie, a bătrâneţe şi la ultimele spectacole ale „Cărăbuşului” când şueră vântul printre scaune şi băncile prind broderie de frunze argintii, simt în suflet o nostalgie mistuitoare şi, de multe ori, plâng... Aştept cu nerăbdare iarna, cu lumina ei de fulgi albi splendizi şi cu frigul ei sincer, sănătos... Frigul zilelor de toamnă e hoţesc, se insinuează, e înfiorător. — Eşti risipitoare ? Econoamă ? Sgârcitii ? — Sgârcită,în nici un caz... Și sgârcenia îmi dă impresia de toamnă, de bătrâneţe. N’ai remarcat că oamenii și mai ales femeile bătrâne sunt sgârcite! Nici risipitoare nu sunt. Sunt cumpătată. Nu cheltuesc mai mult decât ce mă Confratele nostru parizian „Comedia” a început publicarea răspunsurilor la marea-i anchetă printre directorii de teatre asupra crizei şi mijloacelor de a o remedia. întrebările puse sunt următoarele: 1) Ce proecte aveţi pentru viitoarea stagiune? 2) Care sunt ideile dumneavoastră asupra mijloacelor de reacţiune pentru activitatea teatrală? Primul răspuns este acela al lui René Rocher, directorul teatrului Antoine. René Rocher atacă problema, după cum se va vedea, cu multă hotărâre și perspicacitate. ..Există actualmente o criză. — declară René Rocher—o criză pur și simplu: criză generală, criză universală, criză mondiala, criză pe care însfârşit, nu ne vom face ridiculi s’o descoperim aci. Dar am impresia că mulţi se servesc de această criză ca să arunce în spinare-i responsabilitatea erorilor pe care le-au comis. E probabil că m’am înşelat uneori; m’am înşelat, cu siguranţă, ori decâte ori publicul nu m’a urmat. Dar, vedeţi, există două feluri de erori: pe de-o parte, acelea pe care ţi le explici şi pe care le regreţi (prea târziu!), pe de altă parte acelea pe care nu ţi le explici şi pe care, în consecinţa, nu le poţi regreta. Daţi mi voe să vă spun că nu regret, că nu voi regreta niciodată de a fi montat La Prochaine de Andre Paul Antoine! La dreptul vorbind, criza, faimoasa criză, n’are nimic a face cu toate acestea. Teatrul suferă de o maladie trecătoare — în fond nici nu e atât de bolnav şi nu cere decât să se însănătoşească. Cunosc cauzele acestei maladii şi întrevăd şi remediile. Dar treime, înainte de toate, ca teatrul să redevină teatru, şi să-şi recimoască pe ai săi. Trebue ca toţi cei cari îl iubesc şi-l respectă, cei cari nu exista decât prin el, cei cari nu trăesc decât pentru el, să aibă curajul de a angaja sincer lupta — o luptă cruntă — împotriva tuturor acelor cari nu sunt cu adevărat ,,de-ai lor’’, împotriva tuturor amatorilor cari l-au știu în stare să suport, fără a-mi provoca intemperii în micuța mea gospodărie. — Iți plac călătoriile ? — Le ador. Le visez. N’am avut încă posibilitatea de a evada peste hotare, iar peregrinările prin colivia noastră naţională şi în strict „interes de serviciu”, nu se pot numi călătorii, ci pur şi simplu... turnee. Nădăjduesc însă că, foarte curând, poate chiar în toamna sau iarna asta, să iau pietricica în gură, poate pentru Paris, poate pentru Roma. Ce-aşi mai petrece ! — Iţi plac petrecerile ? — M’ai înţeles greşit. Petrecerile nu-mi plac şi daca se întâmplă câteodată că particip la o petrecere, mă distrez ca... spectatoare. — Turneele ? — Turneele, cu toată istovitoarea lor desfăşurare, îmi plac foarte mult şi totdeauna mă întorc din turneu cu amintiri frumoase şi cu soare mult în suflet. Pentru că întâlnesc în orăşelele de provincie, un public entuziast, voios, cald. E acolo încă publicul de altădată, invadat şi compromis în ultimii ani. Amatorismul, nefastul amatorism, iată cel mai mare duşman. Trebue ca adevăraţii, ,,puri”, sa aibă curajul de a se număra, de a se grupa, şi strângând rândurile de a alunga, departe de ei pe toţi indezirabilii... cari sunt legiune. Căci nu trebue să uităm că teatrul este o artă, înainte de a fi o profesiune sau o afacere. Mă bizui mult pe criza actuală, fiindcă ea ne va ajuta să ducem la îndeplinire această misiune, şi o voi binecuvânta, această criză dacă, îngreunând „comerţul”, va parveni să gonească pe toţi negustorii cari ne invadează şi cari vor sfârşi prin a omorî teatrul, aşa cum au omorât dragostea dezinteresată de teatru. Asta nu e totul. Mai trebue, înainte de toate, să reînviem şi să respectăm cu scrupulozitate „marele mister" al teatrului. Trebue adică, cu orice preţ, să se ridice din nou o barieră de netrecut între cei din sală şi cei de pe scenă. Tot amatorii nefaşti, deschizând larg uşile culiselor, au făcut să cadă masca şi au omorât iluzia, iluzia scenică indispensabilă vieţii înşiş a teatrului. Aceste măsuri, de ordin pur moral nu sunt evident singurele. Mai sunt şi altele, de ordin practic şi material, cari îşi au deasemeni importanţa lor, întâi, suprimarea taxelor nedrepte. Apoi, micşorarea salariilor vedetelor, chestiune aproape rezolvată, graţie bunului simţ al directorilor şi al artiştilor demni de acest nume... Căci mai există încă şi de aceştia! Apoi, chestiunea preţului locurilor—care mi se pare esenţială. Spectacolul trebuind să se adreseze tuturor, este evident că era fotoliilor de 69 până la 80 franci a murit. 30 sau 35 franci mi se pare a fi astăzi un maximum pe care ar fi imprudent sal depăşească cineva. In ce mă priveşte, eu voi avea totdeauna locuri cu 2 franci In fine, marea chestiune, adevărata, singura, în fond: „să nu ne înşelăm...’’ Dar a fi director, In, nebazat şi nepretenţios, — fără a şti totuşi ce vrea, — şir pentru care artistul nu e nu-imai un obiect de critică, mai întotdeauna nejustificată, ci munca lui e înţeleasă şi preţuită aşa cum merită. Am în provincie simpatii constante pe care le verific cu plăcere an cui an, mi se trimit atenţiuni drăigălaşe, mi se fac mici manifestaţii de simpatie şi pornind cui speranţa de a trăi aceste clipe suit plictiseala, monotonia şi oboseala turneelor... j — Când vei abandona scena ? — Când voiu împlini 60 de ani... _ -j f — Ce te sperii ? Ai mai vă* zut d.ta actriţă de 60 de ani . Nici Cecil Sorei n’are 60 de ani !... j — Și-acum, o ultimă între* bare : care e lucrul cel mai frumos de pe lume : Dragostea ?— Gloria ? Bogăţia ? Care e cel mai frumos lucru de pe pământ ? * — Care AR fi, pentru că mi există . PRIETENIA... — JACK BERARIU seamnă încă a fi om, şi nimeni nu e infailibil. Să căutăm deci să ne înşelăm cât mai puţin posibil-4 şi cât mai rar posibil. Dar toate acestea nu sunt atât de grave şi n’au mare importanţă pe lângă factorii morali de care am pomenit înainte. Teatrul va fi salvat, atunci când va redeveni astfel cum l-a fi cunoscut şi iubitteatrul lui Du*quesnel, al lui Perei, al lui Antoine... ca să nu citez decât câţiva. Şi pentru aceasta nu există decât un singur mijloc: Purificare”. —-----exo------— Teatrul trebus purSreat! Senzaţionalele declaraţii ale vui Ilene Rocher, directorul teatrului Antoine din Paris Să fie alungaţi toţi, nechemaţii! Jan Kubelik la Pistiany După o serie de concerte absolvite la Praga în timpul şi după serbările sokoliste, celebrul violonist cehoslovac Jan Kubelik a plecat în vestita staţiune balneară cehoslovacă Prestiany , cunoscuta prin rezultatele ei împotriva reumatismului, care este şi în timpul crizei foarte bine vizitată de Cehoslovaci şi străini. Aci Kubelik va da câteva concerte. In 3. . August Kubelik va executa pentru prima oară, nouile sale compoziţii: Canzonetta, Dansul octav, Tarantella, etc. In afară de aceasta Kubelik mai mare în program Saint Saens: Concert de vioară , moll, Bach: Fantezia scoţiană şi Paganini: La campaniei!® Kubelik va fi însoţit de pianistul Alfred Holecek. Studenţi americani la Moscova Zilele acestea a sosit la Mosco- va, un grup de studenţi americani. După sosirea în gara Octombrie, grupul studenţesc a întreprins o excursie prin Moscova, vizitând în primul rând „Parcul a culturii şi odihnei’’. Grupul e compus din 13 studenţi reprezentând 13 Universităţi americane. Studenţii vor vizita apoi oraşele Nijni-Novgorod, Stalingrad, Rostov, Preprostroi şi Kiev.