Rampa, octombrie 1935 (Anul 18, nr. 5315-5340)
1935-10-27 / nr. 5337
Anul is No. 5337 Asta scara premiera Cărăbușul prezintă „Rose ■ Marie“ la Teatrul Comedia Prea multă muzică! Un dirijor englez observa, zilele trecute într'un interesant interview, că muzica suferă actualmente de... supra-consumatie. Cel care observa asta nu e un oarecare. Este Sir Landon Ronald, sărbătorit de curând pentru 25 ani de activitate. Jubiliarul este un muzician din generaţia şi clasa lui Edward Elgar. „Prea multă muzică!” spune Sir Landon. Şi tocmai un muzician spune asta? Desigur, unul care nu fuge după tantieme si care poate judeca faptele imparţial, dezinteresat, lucid Dar ce înseamnă supra-consumaţie, în această materie? înseamnă că se oferă publicului enorm de multă muzică şi că publicul o primeşte cu entuziasm. Fiecare film conţine câteva melodii, fiecare piesă e aproape de piesă muzicală, fiecare post de radio consacră trei sferturi din program, dacă nu şi mai mult muzicei. Şi ce e rău în asta? Tocmai bunăvoinţa cu care publicul primeşte şi aplaudă totul — fără pic dediscernământ. Muzica de categoria doua cunoaşte vremuri de extraordinară prosperitate. Producţia e de un belşug uimitor. Producţia —dar nu şi creaţia. Pe vremuri se scriau mai puţine operete, dar ce fel de operete erau acelea ! Astăzi, se compun tot atâtea operete cât şi simple şlagăre - dar ce „şlagăre”, ce „operete”! O lipsă aproape generală de inspiraţie şi originalitate, iată caracteristica muzicii uşoare moderne. Şi când se întâmplă să reuşească vreunul din marii meşteri câte o bucată, fiţi siguri că va fi utilizată imediat, în fel de fel de variante, de nenumăraţii confraţi ai săi din toate ţările Ah, plagiatele acestea pe care le descoperă şi licienii... Şi nu ne referim în mod deosebit la isprăvile maeştrilor noştri, care, nu ştiu din ce motive, se bucură de o surprinzătoare, imunitate. In adevăr, în presă nu se pomenește nici un cuvânt despre o seriede plagiate care sunt de notorietate publică. De ce? Ce forte oculte îi protejează pe pla- giatori? Dar sistemul se practică pe o scară întinsă și în Apus. (Ceeace, desigur, ar putea fi eventual invocat ca o scuză de anumit componiști autohtoni). Nu e mult de când Bruno Granichstaedten l-a prins pe Ralph Benatzky. Ultimul introdusese în partitura comediei sale muzicale „Regele cu umbrelă” un cântec al lui Granichstaedten. Reclamat parchetului, Benatzky s’adeclarat dispus să-i plătească lui Granischstaedten un procent din tantieme. Cât despre delict în sine, Benatzky l-a contestat, susţinând că a considerat compoziţia lui Granichstaedten drept o arie populară. Ceea ce nu prea e plauzibil, dat fiind că Benatzky nu e la prima afacere de acest gen. Un caz şi mai grav încă s’a petrecut în America. Un compozitor oarecare l-a acuzat pe marele Irving Berlin de plagiat. I-a fost uşor însă lui Berlin să spulbere acuzaţia, întorcând-o împotriva acuzatorului. In adevăr, a dovedit că acea compoziţie a reclamantului, pe care ar fi plătit-o el, Berlin, nu era, la rândul ei, decât un plagiat, şi anume chiar după o compoziţie de... Irving Berlin, publicată cu mulţi ani înainte. Prin urmare, Berlin se plagiase de sine. Ceea ce nu constitue infracţiune. Dar este totuş un lucru grav. Un simptom caracteristic al supra-consumaţiei de care se plângea Sir Ronald. Se cere muzică, indiferent de provenienţă şi calitate, muzică pentru cinematograf şi radio. Creaţia n’a ţinut pas cu cerinţele acestea enorme. Nu s au ivit chiar atât de mulţi compozitori noui, câţi i-au trebuit, dintr’odată, cinematografului sonor şi radiofoniei, iar cei vechi n’au mai putut găsi chiar atât de multă inspiraţie, câtă le-ar fi trebuit ca să facă faţă tuturor... comenzilor. De-aci, cercul vicios al plagiatelor de astăzi. In unele cazuri, nici nu se mai poate stabili cu preciziune, cine e plagiatorul şi cine a fost plagiat. Şi pentru ce să se mai stabilească? Muzica nu se mai scrie, nu se mai creiază, se produce, după metode şi în cantităţi industriale. Prea multă muzică, desigur. Dar prea puţină muzică bună.. B. Cehan Louis Verneuil, despre noua lui piesă Vive le Roi! Aniversarea Elvirei Popescu Louis Vernéill, fecundul autor dramatic Parisian, a acordat zilele trecute o convorbire unui confrate Parisian. Vorbind de Elvira Popescu, Louis Vernéill a spus: La 20 octombrie 1924 a fost premiera piesei „Pille ou face”, a doua piesă în care a jucat Elvira Popescu după cecrease cu un an mai înainte: Ma cousine de Varșovie. Zilele trecute la 20 Octombrie 1935, peste unsprezece ani s’a dat ultima reprezentaţie cu Pile ou face. . Numai la Paris piesa s’a jucat de 600 de ori. . Cu prilejul acestei aniversări s'a organizat o mică solemnitate la Teatrul Odeon. întrebat ce l-a determinat să scrie o comedie apropiată de istorie? Louis Vernétll a spus: — Comedia Vive le Roi! e o nouă piesă pe care am scris-o pentru Elvira Popescu. La fiecare piesă nouă se punea chestiunea accentului cu care vorbește Elvira Popescu. Acest accent a determinat un fel de legătură între eroinele din piesele mele. Eram în căutarea unei formule inedite, când mi-a căzut în mână o lucrare consacrată lui Talleyrand și o altă consacrată lui Carol al X-lea. De aci mi-a venit ideea de a scrie o piesă cu costume. Elvira Popescu joacă rolul Ana, Charles Lefaur pe al lui Carol al X-lea şi eu, rolul lui Thiers. —* Ce v-a făcut să alegeţi acest rol? — Faptul că era mai scurt. Piesa e scrisă în cinci acte şi şapte tablouri. Tablourile se petrec în 1830 la Paris la preşedinţia consiliului de miniştri, în cabinetul ducelui de Polignac, al doilea tablou lângă Blois , pe terasa unui castel al lui Francoise de Brionne. Actul al doilea se petrece la Comedia Franceză în anticamera lojei regelui Carol al X-lea Alte tablouri se petrec: La ducele de Orleans, la Palais Royal și altul în palatul regelui Philippe la Tuilleries. „sTo. ■ * Elvira Popescu Director : SCARLAT FRODA « IM © fitil ! GOT „O zi a lumii Maxim Gorki care e desigur , cel mai tânăr om de şaptezeci de ani, a luat o interesantă iniţiativă, adresându-se unui mare număr de scriitori europeni şi americani spre a le cere să povestească „o zi a lumii“. Ziua aceasta a fost aleasă, la întâmplare. Vineri 27 Septembrie 1935. Romain Rolland, Stefan Zweig, Feuchtwanger, Dos Passos, Jean Richard Bloch, Andre Gide Şi alţi, s’au grăbit sa anunţe telegrafic că acceptă propunerea lui Gorki. Ziua de 27 Septembrie, povestită de scriitori ai celor cinci continente, va da o carte excepţională, un document fără egal asupra timpului nostru. Martorii acestei zile vor arăta câtă viaţă şi câtă moarte poate încăpea într’o singură zi a lumii. Un imens material se află la dispoziţia cronicarilor acest°r douăzeci şi patru de ceasuri din sbucitmul globului, ziare care apar în sute de graiuri şi dialecte, undele herziene care se sărută noaptea schimbând veşti şi marşuri, uriaşele trasatlantice care străbat oceanele, fulgerătoarele expressuri, sborul aeronavelor, svonul marilor hoteluri internaţionale, cântecul de fier al motoarelor, ţipetelenoilor născuţi, gemătul muribunzilor, tot ce face laolaltă viaţa unei zile a lumii poate încăpea într’o singură odae, pe-o masă de lucru, lângă o foaie albă de hârtie şi un stylou. O zi a lumii! Nici nu mai e nevoe să baţi drumurile planetei, iscodind noule cetăţi industriale, satele pierdute între munţi şi sutele de metropole spre a surprinde viaţa unei zile a lumii. Viaţa s-a organizat şi vine până la tine, trântind uşile, năvălind prin văzduh şi cotropindu-te. Dacă azi la ora trei şi zece minute leacul cancerului a fost descoperit, la cinci tot globul a primit vestea, la șase toate academiile de medicină au desbătut în contradictoriu descoperirea, iar la șapte, milioane de bolnavi au luat cu asalt spitalele cerând leacul, leacul, leacul... Dacă petrolul a înregistrat o scădere catastrofală la bursa din Londra, azi la amiază, până diseară zeci de mii de muncitori de pe valea ’Prahoveţ se vor trezi fără lucru, la poarta rafineriilor închise. O zi a lumii într’o singură carte! O carte în care ficţiunea nu va fi decât un corolar al realităţii, o carte pe care omenirea o va citi ca pe-un ziar, dar ca un ziar adevărat cum n’a fost încă.. SERGIU DANA Tatărescu a luat obiceiul de a convoca consiliul de miniştri ,fără participarea subsecretarilor de stat, mai ales când la ordinea zilei sunt probleme importante. Fără să protesteze făţiş, subsecretarii au găsit mijlocia de a-şi exprima nemulţumirea faţă de acest tratament umilitor. In timp ce se ţinea ultimul consiliu de miniştri, subsecretarii de stat s'au adunat intro sală a preşedinţiei discutând între dânşii un mijloc spre a pune capăt acestei situaţii. — Ori suntem, ori nu suntem memri ai guvernului ! a exclamat unul din subsecretarii de la Interne. D. Tătărăscu auzind sgomotul care pătrundea până în cabinetul său unde se ţinea consiliul, a deschis uşa şi a întrebat : — Ce este aici ? — Consiliul de miniştri... subsecretari de stat! a răspuns d. Caneicov. Nu se ştie încă dacă d. Tătărăscu a tras concluziile dorite de cei cari ocupă câte un strapontin ministerial. Entuziasm scump... este — şi nu de astăzi — că vizitele ministeriale costă foarte mulţi bani. Cu cheltuialia unei asemenea vizite se pot plăti lefurile unui număr de o sută de medici la ţara, pe puţin.Fără exagerare, dacă ne amintim că sunt vizite ministeriale care costă vreo două sute de mii de lei şi sunt medici plătiţi cu lei două mii lunar. Aşa zisa conferinţă ministerială de la Constanţa, vă amintiţi că s’a desfăşurat în mijlocul unui „entuziasm de nedescris“ cum au scris gazetele guvernamentale. Epilogul n-a întârziat. Zilele trecute prefectul de Constanţa preda d-lui Inculeţ socoteala banilor cheltuiţi cu vizita guvernului. — Ce-i cu suma asta de optzeci de mii de lei ? întrebă d. Inculeţ dând cu ochii de această sumă. Un nou consiliu... — Entuziasmul spontan al mulţimei, domnule ministru, răspunse prefectul. — Aha , înţeleg ! făcu d. Inculeţ care înţelege atât de uşor orice. Dar am să te rog da altădată să obţii un entuziasm tot atât de spontan dar mai... ieftin ! Prefectul speră să realizeze manifestaţii entuziaste, cu prilejul viitoarelor vizite ministeriale, după un tarif mai redus... Toate trec... şi pe ce să începem această notiţ — foarte deplasat. Eram gata să scriem „Cu dispariţa d-lui Jean Tehaş politica românească pierde..." Adevărul este că d. Jean Tehaş dispare în condiţiuni fericite din arena politică internă spre a răsări cu o şi mai mare putere în arena politică mondială. Numirea sa în postul de ministru al ţării la Madrid, nu ne va face să-l uităm. D. Jean Tehaş are prea multe drepturi la recunoştinţa noastră pentru tot ce-a făcut ca să înveselească o viaţă politică plină de amărăciuni. Iar ca avocat, maestrul Jean Tehas a fost o pildă, de umanitate. Nu putem lăsa să treacă acest moment fără a reaminti consolarea pe care d. Jean Tehas a dat-o unui Met om condamnat, pe nedrept la muncă silnică pe viaţă. — De ce plănui aşa, măi omule ? l’a întrebat d. Jean Tehas pe nefericitul osândit. — Cum, să nu plâng, domnule? Cum, să nu plâng când intru în ocnă pe toată viața — nevinovat ! D. Jean Tehas, profund, înduioşat, l'a bătut, pe umeri măngâetor : — Lasă, mâl ! Nu-i mai amări zilele de pomană! Trece și.asta! Kt ■■............. •**"*• •" Stema Moldovei Îl înjura cineva pe-un fost ministru basarabean, zicând printre altele, că ar fi cel mai idiot român ivit vreodată pe aceste meleaguri. — Și pe-un asemenea bou să-l facă ministru ! Confratele P. S. întrerupse : — Eu o găsesc reprezentativ totuși ! Reprezentativ pentru Moldova ! — ??? — Nimeni nu seamănă mai bine cu Stema Moldovei, ca dânsul! GURALIVU ET COMP. Cronica muzicală Filarmonica şi Sumarul muzical al săptămânii După fulguraţiile augurale ale începutului, a început chiar din a doua săptămână destinderea. Eforturile pregătirii unei intrări frumoase au obosit într’atât, încât oamenii după ce au pus la punct un concert bun, se odihnesc. întreaga săptămână muzicală, lipsită de interes, a fost punctată de câteva concerte fără însemnătate şi de un concert al „Filarmonicei“, simţitor sub nivelul primului şi celui de-al doilea. , I j.i . Pentru informaţie vom nota, în cuprinsul acestei cronici, câteva concerte, cari au avut loc în ultimile zile. Recitalul pianistului Immanuel Bernfeld, de pildă, n’a fost prea departe de a constitui o seara interesantă. Programul d-sale a avut două bucăţi — mai bine zis, două serii de bucăţi — oferite în primă audiţie. Anume: câteva delicioase piese mici pentru copii, de compozitorul român Filip Lazar şi „şase cântece şi marşuri din cantata lui P.llindemith „Wir bauen eine Stadt". D. Immanuel Bernfeld a dovedit o tehnică destul de îngrijită, dar în interpretare, o lipsă de participare, care ne-a lăsat adesea singuri în faţa pianului. D-sa a mai cântat patru preludii de Debussy, Sonata appassionata de Beethoven, Concertul italian de Bach, Intermezzo şi Cappriccio de Brahms, Fantezia de Chopin. Quartetul vocal Kedroff a dat un al treilea concert cu aproape acelaş program, prezentat în concertele anterioare, vădind aceleaşi calităţi, pe cari am avut prilejul de a le semnala, dintru început, aci. Săptămâna aceasta s’a mai soldat şi cu două concerte de vioară. Unul al domnului C. Bobescu, care a cântat un program compus din Tartini, Saint-Saens, Cuclin, Bobescu, Cyril Scott, De Falla, arătând posibilităţile sale, cunoscute publicului, care l-a auzit şi în alte daţi. Al doilea concert de vioară a fost acela dat — în cerc intim — de tânărul I. Bernstein. Şi bine a făcut. După cum bine face că se întoarce la Paris pentru a-şi continua studiile. Fiindcă, netăgăduit, are talent, are o tehnică destul de lucrată, calităţi de ton, etc. Mari aşteaptă să mai treacă vremea, pentru a fi puse în valoare, aşa cum se cuvine. ■ Al treilea concert al „Filarmonicei“, dirijat de d. Gogu Georgescu a avut neşansa să urmeze prea repede după al doilea, când amintirea sorei lui Molinari era iaca prea vie, prea proaspătă. Orchestra obosită de eforturile cerute de Molinari a revenit la odihna standardului ei de muzicalitate, beneficiind şi de îngăduinţa dirijorului. Programul de asemeni a lăsat de dorit, fiind alcătuit cu mai puţină grijă decât cele precedente. Aşadar am avut o a doua audiţie a tablourilor simfonice „Escales“ de Jacques Ibert. Trei piese interesante ca factură, de o orchestraţie subtilă şi plină de culoare, căreia filarmoniştii blazaţi i-au dat concurs destul de neconvins, fiecare având aerul că spune: ,,Vino mâine, astăzi sunt obosit! “. A doua piesă din program a fost tot o suită de muzică descriptivă, „Pini di Roma“ de Ottorino Respighi, patru tablouri pentru orchestră mare zugrăvind patru poetice aspecte romane. Am avut prilejul să constatăm cât de adevărată era afirmaţia celebrului dirijor, care spunea că dirijatul echivalează cu o reorchestrare. Intr’adevăr în „Pini di Roma“, deşi mai frumoasă poate decât „Fontane di Roma“, n’am recunoscut aceiaşi mână, care a scris fluiditatea şi limpezimile „fântânilor“. Culoarea era ori prea ştearsă, ori violentă (finalul din „Pinii din Via Appia“). Totuşi unele pasagii realizate plin de d. Georgescu, în „Pinii de lângă o catacombă“ şi „Pinii de pe lanicul”, au dovedit că puţină muncă şi aplicare reuşesc să menţină o orchestraţie minunată. In cel de-al treilea tablou compozitorul aduce o innovaţie: un cântec de privighetoare, care completează tabloul, este redat de o placă de patefon, pe care este înregistrat cântecul unei privighetori autentice. Această intenţie de naturalism nu ştim dacă îşi ajunge scopul ce şi -a impus autorul. Atmosfere creiată de muzică este stricata în cursul celor câteva tacte, în cari se aude cântecul privighetorii și efectul este cu totul altul decât acela, pe care l’a scontat autorul. In poezia nocturnă, selenară realizată prin muzică, privighetoarea autentică intervine cu efecte hazlii. Dar aceasta e o problema, care ar trebui discutată mai larg. Clou-ul concertului ar fi trebuit să fie violonistul Henry Szeryng, solistul concertului pentru vioară și orchestră de Tschaikowsky. In concertul de Tschaikowsky, violonistul a dovedit o deosebită tehnică, un ton bogat, cald (excepţie uneori pe coarda sol), un lirism reţinut, atunci când o inexplicabilă nervozitate îi permitea. In general însă concertul a fost cântat cu mult prea multă lipsă, de stăpânire (aceasta o fi însemnând oare temperament?), cu o nervozitate, la care s’a adăugat şi nervozitatea noastră, a acelora, cari suntem obligaţi să ascultăm mult prea des dificilul, dar uzatul concert al lui Tschaikowsky. H i Andrei Tudor ■ ■ DOMINICA 27 OCTOMBRIE 193 3 Lei Despre cărţi şi coperte „Sezonul” a început în sfârşit. In vitrină îşi fac loc primele cărţi noui. Pe masa scriitorului se aglomerează paginile de corectură, umede încă de cerneală tipografică. Rubricile literare respiră uşurate de a găsi în fine material de informaţie, începe acea febrilitate, care pleacă de la editură, trece prin tipografii, se răspândeşte în librăriile din centru, urcă scările redacţiilor, animă micile conversaţii de stradă... E un fel de întoarcere la şcoală. E un fel de reintrare în clasă. Puţină emoţie, puţină nelinişte e în toată această agitaţie, care străbate poporul literar. Nu sunt un om posac şi n’am suficientă blazare, pentru a nu participa la aceste modeste şi simpatice emoţii de început. O carte este încă un lucru solemn şi — deşi critica literară are oboselile ei — niciodată nu deschid un volum nou, fără o tresărire de speranţă. Este în orice copertă, care răsare în vitrină, o fărîmă de necunoscut. Cine ştie? Poate că de acolo vei trece mai departe cu un gând nou, cu un sentiment regăsit... In orice copertă? Exagerez. In nici un caz nu în coperţile, care au invadat săptămâna aceasta vitrinele. Dacă le-aţi văzut, veţi înţelege. Sunt câteva oribile. Prostul lor gust este strigător. E parcă un semnal de alarmă: „nu Vă apropiaţi!” Am vorbit maieri, în cronica noastră literară, despre „Pensionarii” d-lui Damian Stănoiu. Nu vreau să repet ce am spus, dar pot adăuga că banalitatea textului este întrecută de vulgaritatea coperţii. Un desen ridicul, o literă urâtă, o culoare spălăcită. Ceva care respiră trivialitatea de la distanţă. Alăturide această nenorocire grafică, se află expusă în librării, o altă nenorocire de acelaş gen: coperta „Cărţii de demult” a lui Axei Munthe, apărută în a doua ediţie. Nu ştiu cine a desenat-o şi nici nu vreau să aflu. Poate că e un biet om necăjit şi n’am deloc intenţia să-i fac vreun rău, scriind despre el. Dar cred că e vorba despre prestigiul tiparului românesc şi despre respectul pe care cu toţii îl datorăm cărţii. O vitrină de librărie trebue să fie o bucurie a ochiului. O vitrină trebue să fie o invitaţie, o promisiune, o ispită. De aceea oricine tipăreşte o carte, ar trebui să se simtă responsabil nu numai faţă de sine însuşi, dar şi faţă de toate cărţile celelalte. O copertă urâtă compromite o întreagă vitrină. Nu cred că este numai vina desenatorilor. Ştiu prea bine cât de prost le este retribuită munca. Nu este poate nici vina editorilor, nici ei nu-şi pot permite cheltueli somptuoase. Dar în acest caz, n’ar fi mai cuminte şi mai mai frumos să se revină la simpla copertă tipografică, pe care o întrebuinţam pe vremuri? Noi am luat deja editorii germani moda copertei ilustrate. La început a fost o surpriză, care încânta ochiul. Pe urmă însă am căzut într’o cromolitografie ţipătoare. Pentru câteva coperţi reuşite („Arsenic”, „Maitreyi’, „Fecior de slugă ’) am avut zeci de coperţi greşite, disgraţioase şi greoaie, când n’au fost deadreptul vulgare. Foto-montajul e bun, numai când e foarte bun. O copertă simplă nu e niciodată urâtă. In schimb un foto-montaj ratat este ceva pretenţios şi medicul. Aş putea să dau zeci de exemple. Dar e mai simplu să vă uitaţi cu atenţie într-o librărie la vayonul cărţilor româneşti şi veţi vedea. Cred că e timpul să punem capăt acestor zugrăveli fără gust şi fără sens. Să lăsăm culorile tari şi să lăsăm fotografiile „expresive”. Să ne întoarcem la simplicitatea copertei, care nu loveşte ochiul, dar nici nu-l insultă. Puţină modestie nu strică în acest domeniu. Ce frumoasă este o vitrină franceză sau italiană! Coperci albe sau gris, chenare regulate, litere subţiri şi elegante tocmai prin discreţia lor, variaţii deduse de culoare. E ceva intim, familiar, decent în aceste cărţi, care îţi vorbesc parcă cu glasul scăzut, numai tic, ca şi cum ar fi o mică taină de prietenie între ele şi tine. Ce expresivă este aparenta răceală a coperţii de la N. R. F. — totdeauna aceeaşi,dar totdeauna amicală şi promiţătoare! Ce suavă este coperta editurii Grasset — copertă-tip şi totuşi individualizată dela caz la caz, printr’un mărunt detaliu, care nu ţipă niciodată, dar te reţine totdeauna! Şi poate nici nu e nevoe să recurgem la exemple străine. Ar fi deajuns să ne întoarcem puţin în urmă şi să căutăm aici la noi, o tradiţie grafică. Vă amintiţi albele coperţi ale editurii „Ancora”? Litera neagră şi albastră se detaşa pe hârtia albă, cu o grafie şi o delicateţă perfectă. Un volum de la „Ancora” era într’adevăr un obiect, care deschidea un colț de casă. Dar chiar, dacă mergem cu mult în urmă, vom prefera fără ezitare coperțile „Minervei” dinaintea războiului, actualelor orori murdărite de cele mai abracadabrante culori. A fost o adevărată plăcere anul trecut să vedem romanul d-lui Sadoveanu — Fraţii Jderi — apărând cu o copertă puţin desuetă, dar nesfârşit de evocatoare, în stilul coperţilor dinainte derăzboi. Reveniţi,domnilor editori, la coperta simplă. Costă mai puţini bani, are mai puţine pretenţii,d e mai uşor de făcut şi este nesfârşit mai demnă. Cazurile, în care o carte se pretează la o copertă în foto-montaj sau desen colorat, sunt rare. Deobicei o carte se simte bine într’o haină modestă, dincolo de care poate străluci lumina ei interioară, nu vopselile ei multicolore. Şi nu spuneţi că în definitiv coperta e un lucru de nimic. Coperta este pentru carte, ceea ce rama este pentru tablou: un cadru, un orizont, o limită, un nimb. Itâihai! Sebastian BREVIAR UN EXEMPLU de ravagiile pe care „dreapta“ și, „stânga“ le face în cultura noastră, intervenind abuziv in orice domeniu de gândire stau de fapte, este extravagantul titlu al unui mic esseu publicat în „Vremea“ lie d. Vasile Lovinescu. Acest titlu sună asfel : „Moldoveanul, om de dreapta". Nu e absurd! ? Nu e aici o generalizare fără sens ? Nu e o confuzia de planuri, care deprimă ? Aţi auzit cumvia de un domn pe care o cheamă Mihail Sadoveanu? Probabil că da. Dar cu siguranţă nuaţi auzit că acest Mihail Sadoveaau să fie un „om de dreapta“ deşi e foarte moldovean. Și exemplele ar putea continua. Dar la ce bun ? Tipul politic — și d. Vasile Lovinescu este un „tip politic“, căci lecturra sa este „Je suis partout“ — finul politic, deci, este un om cu obsesii. Fie că e de dreapta, fie că e de stânga, el nu judecă decât cu obsesii. DINTRE articolele închinate memoriei lui Gib. Mihăescu, trebue remarcat foiletonul d.lui Şerban Cioculescu din ,,Adevărul" de Miercuri, E mai mult decât un necrolog, e o evocare. sintetică şi justă a întregeî opere. ÎNAINTE de a da publicităţii un nou roman, d. N. D. Cocea va retipări într’o nouă ediţie (a treia, dacă nu ne înşelăm) .,Pentru un petec de negreaţă Cartea, care — se ştie — a provocat oarecari proteste din cauza titlului — va apărea, de astădată sub un noualiu, mai puţin violent . AM remarcat laici excelenta iniţiativă a tinerei „Asociaţii pentru muzica nouă", de a da concerte lunare închinate exclusiv muzicii moderne, atât de clar primită în programele „cuminţi“ de concert. Prima audiţie a „Asociaţiei” cuprinde nume dintre cele mai îndrăzneţe şi bucăţi dintre cele mai curajoase. Anume : Hugo Wolff (Serenadă italiană), Paul Constantinescu (Sonata pe pian şi vioară), A. Mossolow (Quartet de coarde). Dar maiales aşteptăm cu emoţia cele „Patru cântece pe versuri de Bacovia", laie d-lui Mihail Jora şi cântate de d. C. Stroescu.