Rampa, octombrie 1935 (Anul 18, nr. 5315-5340)

1935-10-27 / nr. 5337

Anul is No. 5337 Asta scara premiera Cărăbușul prezintă „Rose ■ Marie“ la Teatrul Comedia Prea multă muzică! Un dirijor englez observa, zi­lele trecute într'un interesant in­terview, că muzica suferă actual­mente de... supra-consumatie. Cel care observa asta nu e un oarecare. Este Sir Landon Ro­nald, sărbătorit de curând pentru 25 ani de activitate. Jubiliarul este un muzician din generaţia şi clasa lui Edward Elgar. „Prea multă muzică!” spune Sir Landon. Şi tocmai un muzician spune asta? Desigur, unul care nu fuge du­pă tantieme si care poate jude­ca faptele imparţial, dezintere­sat, lucid Dar ce înseamnă supra-consu­maţie, în această materie? înseamnă că se oferă publicu­lui enorm de multă muzică şi că publicul o primeşte cu entu­ziasm. Fiecare film conţine câteva me­lodii, fiecare piesă e aproape de piesă muzicală, fiecare post de radio consacră trei sferturi din program, dacă nu şi mai mult muzicei. Şi ce e rău în asta? Tocmai bunăvoinţa cu care pu­blicul primeşte şi aplaudă totul — fără pic de­­discernământ. Muzica de categoria doua cu­noaşte vremuri de extraordinară prosperitate. Producţia e de un belşug uimi­tor. Producţia —­­dar nu şi creaţia. Pe vremuri se scriau mai pu­ţine operete, dar ce fel de ope­rete erau acelea ! Astăzi, se compun tot atâtea operete cât şi simple şlagăre - dar ce „şlagăre”, ce „operete”! O lipsă aproape generală de inspiraţie şi originalitate,­­ iată caracteristica muzicii uşoare mo­derne. Şi când se întâmplă să reuşea­scă vre­unul din marii meşteri câte o bucată, fiţi siguri că va fi utilizată imediat, în fel de fel de variant­e, de nenumăraţi­i con­fraţi ai săi din toate ţările Ah, plagiatele acestea pe care le descoperă şi licienii... Şi nu ne referim în mod deose­bit la isprăvile maeştrilor noş­tri, care, nu ştiu din ce motive, se bucură de o surprinzătoare, imunitate. In adevăr, în presă nu se pomenește nici un cuvânt des­pre o serie­­de plagiate care sunt de notorietate publică. De ce? Ce forte oculte îi protejează pe pla-­ giatori? Dar sistemul se practică pe o scară întinsă și în Apus. (Ceea­­ce, desigur, ar putea fi eventual invocat ca o scuză de anumit­ componiști autohtoni). Nu e mult de când Bruno Granichstaedten l-a prins pe Ralph Benatzky. Ultimul intro­dusese în partitura comediei sale m­uzicale „Regele cu umbrelă” un cântec al lui Granichstaedten. Reclamat parchetului, Benatzky s’a­­declarat dispus să-i plătească lui Granischstaedten un procent din tantieme. Cât despre delict în sine, Benatzky l-a contestat, sus­ţinând că a considerat compozi­ţia lui Granichstaedten drept o arie populară. Ceea ce nu prea e plauzibil, dat fiind că Benatzky nu e la prima afacere de acest gen. Un caz şi mai grav încă s’a petrecut în America. Un compo­zitor oarecare l-a acuzat pe ma­rele Irving Berlin de plagiat. I-a fost uşor însă lui Berlin să spul­bere acuzaţia, întorcând-o împo­triva acuzatorului. In adevăr, a dovedit că acea compoziţie a re­clamantului, pe care ar fi plăti­­t-o el, Berlin, nu era, la rândul ei, decât un plagiat, şi anume chiar după o compoziţie de... Ir­ving Berlin, publicată cu mulţi ani înainte. Prin urmare, Berlin se plagia­­se de sine. Ceea ce nu constitue infracţiune. Dar este to­tuş un lu­cru grav. Un simptom caracte­ristic al supra-consumaţiei de care se plângea Sir Ronald. Se cere muzică, indiferent de pro­venienţă şi calitate, muzică pen­tru cinematograf şi radio. Crea­ţia n’a ţinut pas cu­ cerinţele a­­cestea enorme. Nu s au ivit chiar atât de mulţi compozitori noui, câţi i-au trebuit, dintr’odată, cine­matografului sonor­­ şi radiofo­niei, iar cei vechi n’au mai putut găsi chiar atât d­e multă inspi­raţie, câtă le-ar fi trebuit ca să facă faţă tuturor... comenzilor. De-aci, cercul vicios al plagia­telor de astăzi. In unele cazuri, nici nu se mai poate stabili cu preciziune, cine e plagiatorul şi cine a fost plagiat. Şi pentru ce să se mai stabi­lească? Muzica nu se mai scrie, nu se mai creiază, se produce, după metode şi în cantităţi industriale. Prea multă muzică, desigur. Dar prea puţină muzică bună­.. B. Cehan Louis Verneuil, despre noua lui piesă Vive le Roi! Aniversarea Elvirei Popescu Louis Vernéill, fecundul autor dramatic Parisian, a acordat zi­lele trecute o convorbire unui confrate Parisian. Vorbind de Elvira Popescu, Louis Vernéill a spus: La 20 octombrie 1924 a fost premiera piesei „Pille ou face”, a doua piesă în care a jucat Elvira Popescu după ce­­crease cu un an mai înainte: Ma cousine de Varșovie. Zilele trecute la 20 Octombrie 1935, peste unsprezece ani s’a dat ultima reprezentaţie cu Pile ou face. .­­ Numai la Paris piesa s’a jucat de 600 de ori. . Cu prilejul acestei aniversări s'a organizat o mică solemnitate la Teatrul Odeon. întrebat ce l-a determinat să scrie o comedie apropiată de is­torie? Louis Vernétll a spus: — Comedia Vive le Roi! e o nouă piesă pe care am scris-o pentru Elvira Popescu. La fie­care piesă nouă se punea chesti­unea accentului cu care vorbește Elvira Popescu. Acest accent a determinat un fel de legătură în­tre eroinele din piesele mele. Eram în căutarea unei formule inedite, când mi-a căzut în mână o lucrare consacrată lui Talley­rand și o altă consacrată lui Ca­rol al X-lea. De aci mi-a venit ideea de a scrie o piesă cu costume. Elvira Popescu joacă rolul Ana, Charles Lefaur pe al lui Carol al X-lea şi eu, rolul lui Thiers. —* Ce v-a făcut să alegeţi a­­cest rol? — Faptul că era mai scurt. Piesa e scrisă în cinci acte şi şapte tablouri. Tablourile se petrec în 1830 la Paris la preşedinţia consiliu­lui de miniştri, în cabinetul du­celui de Polignac, al doilea ta­blou lângă Blois , pe terasa unui castel al lui Francoise de Brionne. Actul al doilea se petrece la Comedia Franceză în anticame­ra lojei regelui Carol al X-lea­ Alte tablou­ri se petrec: La ducele de Orleans, la Palais Ro­yal și altul în palatul regelui Philippe la Tuilleries. „sTo. ■ * Elvira Popescu Director : SCARLAT FRODA «­ IM © fitil ! GO­T „O zi a lumii M­axim Gorki care e desigur , cel mai tânăr om de şapte­zeci de ani, a luat o intere­santă iniţiativă, adresându-se u­­nui mare număr de scriitori eu­ropeni şi americani spre a le cere să povestească „o zi a lumii“. Ziua aceasta a fost a­­leasă, la întâmplare. Vineri 27 Septembrie 1935. Romain Rolland, Stefan Zweig, Feuchtwanger, Dos Passos, Jean Richard Bloch, Andre Gide Şi alţi, s’au grăbit sa anunţe tele­grafic că acceptă propunerea lui Gorki. Ziua de 27 Septembrie, povestită de scriitori ai celor cinci continente, va da o carte excepţională, un document fără egal asupra timpului nostru. Martorii acestei zile vor arăta câtă viaţă şi câtă moarte poate încăpea într’o singură zi a lumii. Un imens material se află la dis­poziţia cronicarilor acest°r două­zeci şi patru de ceasuri din sbu­­citm­ul globului, ziare care apar în sute de graiuri şi dialecte, undele herziene care se sărută noaptea schimbând veşti şi mar­şuri, uriaşele trasatlantice care străbat oceanele, fulgerătoarele expressuri, sborul aeronavelor, svonul marilor hoteluri interna­ţionale, cântecul de fier al mo­toarelor, ţipetele­­noilor născuţi, gemătul muribunzilor, tot ce face laolaltă viaţa unei zile a lu­mii poate încăpea într’o singură odae, pe-o masă de lucru, lângă o foaie albă de hârtie şi un sty­­lou. O zi a lumii! Nici nu mai e nevoe să baţi drumurile planetei, iscodind noule cetăţi industriale, satele pierdute între munţi şi sutele de metropole spre a sur­prinde viaţa unei zile a lumii. Viaţa s-a organizat şi vine până la tine, trântind uşile, năvălind prin văzduh şi cotropindu-te. Dacă azi la ora trei şi zece mi­nute leacul cancerului a fost des­coperit, la cinci tot globul a pri­mit vestea, la șase toate acade­miile de medicină au desbătut în contradictoriu descoperirea, iar la șapte, milioane de bolnavi au luat cu asalt spitalele cerând lea­cul, leacul, leacul... Dacă petro­lul a înregistrat o scădere catas­trofală la bursa din Londra, azi la amiază, până diseară zeci de mii de muncitori de pe valea ’Prahoveţ se vor trezi fără lucru, la poarta rafineriilor închise. O zi a lumii într’o singură car­­te! O carte în care ficţiunea nu va fi decât un corolar al reali­tăţii, o carte pe care omenirea o va citi ca­ pe-un ziar, dar ca un ziar adevărat cum n’a fost încă.. SERGIU DA­N­A Tatărescu a luat obiceiul de­ a­ convoca consiliul de miniştri ,fără participarea subsecretari­lor de stat, mai ales când la ordi­nea zilei sunt probleme importante. Fără să protesteze făţiş, subsecreta­­rii au găsit mijlocia de a-şi exprima nemulţumirea faţă de acest trata­ment umilitor. In timp ce se ţinea ultimul consiliu de miniştri, subse­cretarii de stat s'au adunat intro sală a preşedinţiei discutând între dânşii un mijloc spre a pune capăt acestei situaţii. — Ori suntem­, ori nu suntem mem­ri ai guvernului ! a exclamat u­­nul d­in subsecretarii de la Interne. D. Tătărăscu auzind sgomotul ca­re pătrundea până în cabinetul său unde se ţinea consiliul, a deschis uşa şi a întrebat : — Ce este aici ? — Consiliul de miniştri... subse­cretari de stat! a răspuns d. Canei­­cov. Nu se ştie încă dacă d. Tătărăscu a tras concluziile dorite de cei cari ocupă câte­ un strapontin ministerial. Entuziasm scump... e­st­e — şi nu de astăzi — că vizitele ministeriale costă foarte mulţi bani. Cu cheltuialia unei ase­menea vizite se pot plăti lefurile u­­nui număr de o sută de medici la ţara, pe puţin.­Fără­ exagerare, dacă ne amintim că sunt vizite ministe­riale care costă vreo două sute de mii de lei şi sunt medici plătiţi cu lei două mii lunar. Aşa zisa conferinţă ministerială de la Constanţa, vă amintiţi că s’a des­­f­ăşurat în mijlocul unui „entuziasm de nedescris“ cum au scris gazetele guvernamentale. Epilogul n-a întâr­ziat. Zilele trecute prefectul de Con­stanţa preda d-lui Inculeţ socote­ala banilor cheltuiţi cu vizita guvernu­lui. — Ce-i cu suma asta de optzeci de mii de lei ? întrebă d. Inculeţ dând cu ochii de­ ac­e­astă sumă. Un nou consiliu... — Entuziasmul spontan al mulţi­­mei, domnule ministru, răspunse pre­fectul. — Aha , înţeleg ! făcu d. Inculeţ care înţelege atât de uşor orice. Dar am să te rog da altădată să obţii un entuziasm tot atât de spontan dar mai... ieftin ! Prefectul speră să­­ realizeze mani­festaţii entuzi­aste, cu prilejul viito­a­­relor vizite ministeriale, după un ta­rif mai redus... Toate trec... şi pe ce să începem această no­­tiţ­ — foarte deplasat. Eram ga­­ta să scriem „Cu dispariţa d-lui Jean Tehaş politica românească pier­de..." Adevărul este că d. Jean Tehaş dispare în condiţiuni fericite din a­­rena politică internă spre a răsări cu o şi mai mare putere în arena politică mondială. Numirea sa în postul de ministru al ţării la Madrid, nu ne va face să-l uităm. D. Jean Tehaş are prea multe drepturi la recunoştinţa noastră pen­tru tot ce-a făcut ca să înveselească o viaţă po­litică plină de amărăciuni. Iar ca avocat, maestrul Jean Tehas a fost o pildă, de umanitate. Nu putem lăsa să treacă acest moment fără a reaminti consolarea pe care d. Jean Tehas a dat-o unui Met om condam­nat, pe nedrept la muncă silnică pe viaţă. — De ce plănui aşa, măi omule ? l’a întrebat d. Jean Tehas pe nefe­ricitul osândit. — Cum, să nu plâng, domnule? Cum, să nu plâng când intru în ocnă pe toată viața — nevinovat ! D. Jean Tehas, profund, înduioşat, l'a bătut, pe umeri măngâetor : — Lasă, mâl ! Nu-i mai amări zilele de pomană! Trece și.asta! Kt ■■............. •**"*• •" Stema Moldovei έl înjura cineva pe-un fost minis­­­tru basarabean, zicând printre al­­tele, că ar fi cel mai idiot român ivit vreodată pe­ aceste meleaguri. — Și pe-un asemenea bou să-l facă ministru ! Confratele P. S. întrerupse : — Eu o găsesc reprezentativ to­­tuși ! Reprezentativ pentru Moldova ! — ??? — Nimeni nu seamănă mai bine cu Stema Moldovei, ca dânsul! GURALIVU ET COMP. Cronica muzicală Filarmonica şi Sumarul muzical al săptămânii După fulguraţiile augurale ale începutului, a început­­ chiar din a doua săptămână destinde­rea. Eforturile pregătirii unei in­trări frumoase au obosit într’a­­tât, încât oamenii după ce au pus la punct un concert bun, se odih­nesc. întreaga săptămână muzi­cală, lipsită de interes, a fost punctată de câteva concerte fără însemnătate şi de un concert al „Filarmonicei“, simţitor sub ni­velul primului şi celui de-al doi­lea. , I­­ j.i . Pentru informaţie vom nota, în cuprinsul acestei cronici, câ­teva concerte, cari au avut loc în ultimile zile. Recitalul pianistului Immanuel Bernfeld, de pildă, n’a fost prea departe de a constitui o seara interesantă. Programul d-sale a avut două bucăţi — mai bine zis, două serii de bucăţi — oferite în primă audiţie. Anume: câteva delicioase piese mici pentru copii, de compozitorul român Filip La­zar şi „şase cântece şi marşuri din cantata lui P.­llindemith „Wir bauen eine Stadt". D. Im­manuel Bernfeld a dovedit o teh­nică destul de îngrijită, dar în interpretare, o lipsă de partici­pare, care ne-a lăsat adesea sin­guri în faţa pianului. D-sa a mai cântat patru preludii de De­bussy, Sonata appassionata de Beethoven, Concertul italian de Bach, Intermezzo şi Cappriccio de Brahms, Fantezia de Chopin. Quartetul vocal Kedroff a dat un al treilea concert cu aproape acelaş program, prezentat în con­certele anterioare, vădind ace­leaşi calităţi, pe cari am avut prilejul de a le semnala, dintru început, aci. Săptămâna aceasta s’a mai soldat şi cu două concerte de vi­oară. Unul al domnului C. Bo­­bescu, care a cântat un program compus din Tartini, Saint-Saens, Cuclin, Bobescu, Cyril Scott, De Falla, arătând posibilităţile sale, cunoscute publicului, care l-a au­zit şi în alte daţi. Al doilea con­cert de vioară a fost acela dat — în cerc intim — de tânărul I. Bernstein. Şi bine a făcut. După cum bine face că se întoarce la Paris pentru a-şi continua stu­diile. Fiindcă, netăgăduit, are ta­lent, are o tehnică destul de lu­crată, calităţi de ton, etc. Mari aşteaptă să mai treacă vremea, pentru a fi puse în valoare, aşa cum se cuvine. ■ Al treilea concert al „Filarmo­nicei“, dirijat de d. Gogu Geor­­gescu a avut neşansa să urmeze prea repede după al doilea, când amintirea sorei lui Molinari era iaca prea vie, prea proaspătă. Orchestra obosită de eforturile cerute de Molinari a revenit la odihna standardului ei de muzi­calitate, beneficiind şi de îngă­duinţa dirijorului. Programul de asemeni a lăsat de dorit, fiind alcătuit cu mai puţină grijă decât cele prece­dente. Aşa­dar am avut o a doua audiţie a tablourilor simfonice „Escales“ de Jacques Ibert. Trei piese interesante ca factură, de o orchestraţie subtilă şi plină de culoare, căreia filarmoniştii bla­zaţi i-au dat concurs destul de neconvins, fiecare având aerul că spune: ,,Vino mâine, astăzi sunt obosit! “. A doua piesă din program a fost tot o suită de muzică des­criptivă, „Pini di Roma“ de Otto­rino Respighi, patru tablouri pentru orchestră mare zugrăvind patru poetice aspecte romane. Am avut prilejul să consta­tăm cât de adevărată era afirma­ţia celebrului dirijor, care spu­nea că dirijatul echivalează cu o reorchestrare. Intr’adevăr în „Pini di Roma“­, deşi mai fru­moasă poate decât „Fontane di Roma“, n’am recunoscut aceiaşi mână, care a scris fluiditatea şi limpezimile „fântânilor“. Culoa­rea era ori prea ştearsă, ori vio­lentă (finalul din „Pinii din Via Appia“). Totuşi unele pasagii re­alizate plin de d. Georgescu, în „Pinii de lângă o catacombă“ şi „Pinii de pe lanicul”, au dovedit că puţină muncă şi aplicare reu­şesc să menţină o orchestraţie minunată. In cel de-al treilea tablou com­pozitorul aduce o innovaţie: un cântec de privighetoare, care completează tabloul, este redat de o placă de patefon, pe care este înregistrat cântecul unei pri­vighetori autentice. Această in­tenţie de naturalism nu ştim dacă îşi ajunge scopul ce şi -a impus autorul. Atmosfere creiată de muzică este stricata în cursul celor câteva tacte, în cari se aude cântecul privighetorii și e­­fectul este cu totul altul decât acela, pe care l’a scontat aut­orul. In poezia nocturnă, selenară rea­lizată prin muzică, privighetoa­rea autentică intervine cu efecte hazlii. Dar aceasta e o problema, care ar trebui discutată mai larg. Clou-ul concertului ar fi tre­buit să fie violonistul Henry Szeryng, solistul concertului pen­tru vioară și orchestră de Tschai­kowsky. In concertul de Tschaikowsky, violonistul a dovedit o deosebită tehnică, un ton bogat, cald (ex­cepţie uneori pe coarda sol), un lirism reţinut, atunci când o i­­nexplicabilă nervozitate îi per­mitea. In general însă concertul a fost­ cântat cu mult prea multă lipsă, de stăpânire (aceasta o fi însemnând oare temperament?), cu o nervozitate, la care s’a adău­gat şi nervozitatea noastră, a a­­celora, cari suntem obligaţi să ascultăm mult prea des dificilul, dar uzatul concert al lui Tschai­­kowsky. H i Andrei Tudor ■ ■ DOMINICA 27 OCTOMBRIE 193­ 3 Lei Despre cărţi şi coperte „Sezonul” a început în sfârşit. In vitrină îşi fac loc primele cărţi noui. Pe masa scriitorului se a­­glomerează paginile de corectu­ră, umede încă de cerneală tipo­grafică. Rubricile literare respi­ră uşurate de a găsi în fine ma­terial de informaţie, începe acea febrilitate, care pleacă de la editură, trece prin tipografii, se răspândeşte în libră­riile din centru, urcă scările re­dacţiilor, animă micile conversa­ţii de stradă... E un fel de întoarcere la şcoa­lă. E un fel de reintrare în clasă. Puţină emoţie, puţină nelinişte e în toată această agitaţie, care străbate poporul literar. Nu sunt un om posac şi n’am suficientă blazare, pentru a nu participa la aceste modeste şi simpatice emoţii de început. O carte este încă un lucru solemn şi — deşi critica literară are o­­boselile ei —­ niciodată nu des­chid un volum nou, fără o tre­sărire de speranţă. Este în orice copertă, care răsare în vitrină, o fărîmă de necunoscut. Cine ştie? Poate că de acolo vei trece mai departe cu un gând nou, cu un sentiment regăsit... In orice copertă? Exagerez. In nici un caz nu în coperţile, care au invadat săptămâna aceasta vitrinele. Dacă le-aţi văzut, veţi înţele­ge. Sunt câteva oribile. Prostul lor gust este strigător. E parcă un semnal de alarmă: „nu Vă a­­propiaţi!” Am vorbit mai­eri, în cronica noastră literară, despre „Pensio­narii” d-lui Damian Stănoiu. Nu vreau să repet ce am spus, dar pot adăuga că banalitatea textu­lui este întrecută de vulgarita­tea coperţii. Un desen ridicul, o literă urâtă, o culoare spălăcită. Ceva care respiră trivialitatea de la distanţă. Alături­­de această nenorocire grafică, se află expu­să în librării, o altă nenorocire de acelaş gen: coperta „Cărţii de demult” a lui Axei Munthe, a­­părută în a doua ediţie. Nu ştiu cine a desenat-o şi nici nu vreau să aflu. Poate că e un biet om necăjit şi n’am deloc in­tenţia să-i fac vreun rău, scriind despre el. Dar cred­ că e vorba despre prestigiul tiparului româ­nesc şi despre respectul pe care cu toţii îl datorăm cărţii. O vi­trină de librărie trebue să fie o bucurie a ochiului. O vitrină tre­bue să fie o invitaţie, o promi­siune, o ispită. De aceea oricine tipăreşte o carte, ar trebui să se simtă responsabil nu numai faţă de sine însuşi, dar şi faţă de toate cărţile celelalte. O co­pertă urâtă compromite o întrea­gă vitrină. Nu cred că este numai vina desenatorilor. Ştiu prea bine cât de prost le este retribuită mun­ca. Nu este poate nici vina edi­torilor, nici ei nu-şi pot permite cheltueli somptuoase. Dar în a­­cest caz, n’ar fi mai cuminte şi mai mai frumos să se revină la simpla copertă tipografică, pe care o întrebuinţam pe vre­muri? Noi am luat deja editorii ger­mani moda copertei ilustrate. La început a fost o surpriză, ca­re încânta ochiul. Pe urmă însă am căzut într’o cromolitografie ţipătoare. Pentru câteva coperţi reuşite („Arsenic”, „Maitreyi’, „Fecior de slugă ’) am avut zeci de coperţi greşite, disgraţioase şi greoaie, când­ n’au fost dea­­dreptul vulgare. Foto-montajul e bun, numai când e foarte bun. O copertă simplă nu e niciodată urâtă. In schimb un foto-montaj ratat este ceva pretenţios şi m­e­dicul. Aş putea să dau zeci de exemple. Dar e mai simplu să vă uitaţi cu atenţie într-o librărie la vayonul cărţilor româneşti şi veţi vedea. Cred că e timpul să punem ca­păt acestor zugrăveli fără gust şi fără sens. Să lăsăm culorile tari şi să lăsăm fotografiile „ex­presive”. Să ne întoarcem la sim­plicitatea copertei, care nu love­şte ochiul, dar nici nu-l insultă. Puţină modestie nu strică în a­­cest domeniu. Ce frumoasă este­ o vitrină franceză sau italiană! Coperci al­be sau gris, chenare regulate, li­tere subţiri şi elegante tocmai prin discreţia lor, variaţii deduse de culoare. E ceva intim, fami­liar, decent în aceste cărţi, care îţi vorbesc parcă cu glasul scă­zut, numai tic, ca şi cum ar­ fi o mică taină de prietenie între ele şi tine. Ce expresivă este aparenta ră­ceală a coperţii de la N. R. F. — totdeauna aceeaşi,­­dar totdeauna amicală şi promiţătoare! Ce sua­vă este coperta editurii Grasset — copertă-tip şi totuşi individua­lizată dela caz la caz, printr’un mărunt detaliu, care nu ţipă nici­odată, dar te reţine totdeauna! Şi poate nici nu e nevoe să re­curgem la exemple străine. Ar fi deajuns să ne întoarcem puţin în urmă şi să căutăm aici la noi, o tradiţie grafică. Vă amintiţi al­bele coperţi ale editurii „Anco­ra”? Litera neagră şi albastră se detaşa pe hârtia albă, cu o grafie şi o delicateţă perfectă. Un volum de la „Ancora” era în­tr’adevăr un obiect, care deschi­dea un colț de casă. Dar chiar, dacă mergem cu mult în urmă, vom prefera fără ezitare coper­­țile „Minervei” dinaintea războiu­lui, actualelor orori murdărite de cele mai abracadabrante culori.­ A fost o adevărată plăcere anul trecut să ve­dem romanul d-lui Sadoveanu — Fraţii Jderi — a­­părând cu o copertă puţin de­suetă, dar nesfârşit de evoca­toare, în stilul coperţilor dinainte de­­război. Reveniţi,­­domnilor editori, la coperta simplă. Costă mai puţini bani, are mai puţine pretenţii,d e mai uşor de făcut şi este nesfâr­şit mai demnă. Cazurile, în care o carte se pretează la o copertă în foto-montaj sau desen colorat, sunt rare. Deo­bicei o carte se simte bine într’o haină modestă, dincolo de care poate străluci lumina ei interioară, nu vopselile ei multicolore. Şi nu spuneţi că în definitiv coperta e un lucru de nimic. Co­perta este pentru carte, ceea ce rama este pentru tablou: un ca­dru, un orizont, o limită, un nimb. Itâihai! Sebastian BREVIAR UN EXEMPLU de ravagiile pe ca­­­re „dreapta“ și, „stânga“ le face în cultura noastră, intervenind abuziv in orice domeniu de gândire stau de fapte, este extravagantul titlu al u­­nui mic esseu publicat în „Vremea“ lie d. Vasile Lovinescu. Acest titlu sună asfel : „Moldovea­nul, om de dreapta". Nu e absurd! ? Nu e aici o gene­ralizare fără sens ? Nu e o confuzia de planuri, care deprimă ? Aţi auzit cumvia de un domn pe care o cheamă Mihail Sadoveanu? Probabil că da. Dar cu siguranţă nuaţi auzit că acest Mihail Sadovea­­au să fie un „om de dreapta“ deşi e foarte moldovean. Și exemplele ar putea continua. Dar la ce bun ? Tipul politic — și d. Vasile Lovi­­nescu este un „tip politic“, căci lec­­turra sa este „Je suis partout“ — fi­nul politic, deci, este un om cu ob­sesii. F­ie că e de dreapta, fie că e de stânga, el nu judecă decât­ cu ob­sesii.­­ DINTRE articolele închinate memo­riei lui Gib. Mihăescu, trebue remar­cat foiletonul d.lui Şerban Ciocu­­lescu din ,,Adevărul" de Miercuri­, E mai mult decât un necrolog, e o evo­care. sintetică şi­ justă a întregeî o­­pere.­­ ÎNAINTE de a da publicităţii un nou roman, d. N. D. Cocea va reti­pări într’o nouă ediţie (a treia, dacă nu ne înşelăm) .,Pentru un petec de negreaţă­ Cartea, care — se ştie — a provo­cat oarecari proteste din cauza titlu­­lui — va apărea, de astădată sub un nou­­aliu, mai puţin violent . AM remarcat laici excelenta in­iţia­­tivă a tinerei „Asociaţii pentru mu­zica nouă", de a da concerte lunare închinate exclusiv muzicii moderne, atât de clar primită în programele „cuminţi“ de concert. Prima audiţie a­ „Asociaţiei” cu­­prinde nume dintre cele mai îndrăz­neţe şi bucăţi dintre cele mai cura­joase.­­ Anume : Hugo Wolff (Serenadă i­­taliană), Paul Constantinescu (Sonata pe pian şi vioară), A. Mossolow (Qu­artet de coarde). Dar mai­­ales aşteptăm cu emoţia cele „Patru cântece pe versuri de Bacovia", laie d-lui Mihail Jora şi cântate de d­. C. Stroescu.

Next