Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)
1936-06-11 / nr. 5520
Antal id No REDACŢIA. ADMINISTRAŢIA . Şl ATELIERELE GRAFICE STR BREZOIANU, 51 TEL. 3.61.Î4 ABONAMENT t frti l u ni — — — — L«1 300 Şase Ioni — — — — Lei 500 Ud an--------~ ~ Lei 1009 In str&inatate şl pentru Instituţiuni preţul dubluPlumimn PubPcitaleo la Administraţia ziarului RAM HA Str. Brezoianu, 51 Tel. 3.61.24 Director: SCARLAT FRODA Technici de roman In literatura românească nu se pot pune încă probleme fundamentale, privind literatura, deoarece technica începe de la semnificaţia spirituală a literaturii. Teoria începe şi ea dela o maximă realizare: întrepătrunderea acestor elemente, ale technicii şi ale teoriei asupra technicii, creiază şcoala. Se observă de exemplu, că atunci când Maiorescu a făcut ,,teoria poeziei”, cu vagi incursiuni în ştiinţa limbajului (ştiinţă desvoltată abia după război de şcoala germană) el nu a putut să realizeze decât un discernământ, o informare de natura poeziei româneşti, fără a creia şi o şcoală (în sensul technicii spirituale, nu în sensul strict literar). Pentru că Maiorescu, dacă ar fi avut o tradiţie în urmă, ar fi putut creea o şcoală tot atât de valabilă ca aceea a lui Eminescu. O revistă curentă a pus câtorva scriitori de seamă dela noi, ba chiar şi câtorva gânditori, ce cred despre... romanul românesc. [Pretând peste previziuni şi păreri personale, alegem numai ocazia die a vorbi despre anumite .»technici” cari circulă. Deobiceiu, se face prea mult caz despre „technica. ’ unui^ roman, când genul e foarte tânăr .— în perspectiva culturii — (wipe inteles, daca nu vom merge prea departe cu originile lui, până la epoca lui Homer!) Când însă romanul nu e tânăr numai ca „origine ci și ca integrare în cultura unei jăni atunci perspectiva se schimbă. Sforțarea genului tinde o technica clasică, întotdeauna, şi în toate genurile de expresie, ,»inovaţiile _ auvenit după realizarea maximei technici a technicei clasice. Între „Fraţii Karainazkîi” şi «,Les faux ménayeurs (adică în ♦re Dostoievski şi Qide) nu e nici o diferenţă dacă vorbim de .,intenţie” spirituală, dar dacă măsurăm realizările, diferenţa e imensă. La noi, cea mai dură technică de roman o posedă desigur — Liviu Rebreanu — deşi cu o aparenţă de lipsă a semnificaţiilor spirituale. Dacă însă ne integrăm în concepţia marelui, autor, vedem cât de palidă iese ..intenţia” spirituală faţă de comogonia sa creatoare. Technica lui Liviu Rebreanu e balzaciană — totuşi, o Răscoală apare mai vizibilă decât în oricare operă a lui Balzac. Balzacian e şi Tolstoi (şi .»balzacismul” lui Liviu Rebreanu e luat prin Tolstoi). Dar nu e Şi Dostoievski nici aici: technica romanului? Cine ,ar putea-o nega? Totuşi technica lui Dostoiewski nu e... dacă ci — se ştie — e luată din Eugene Sue şi Alexandru Dumas. Vom vedea din acestea că technca e bazată pe configuraţia specifică a creatorului, deşi modul genului e acelaş. Omul dă faţa sa modului, păstrându-i ele mentarul. Un om inteligent, şi prea inteligent, cum a fost Oskar Wilde, a scris un roman prea lucid — şi tocmai de aceea confuz. Aici ar trebui amintită diferenţa dintre claritatea creatorului adevărat şi claritatea scriitorului inteli gent. Cred că s’ar releva prin şi pentru ştiinţă, lucruri extraordinare, dacă s’ar studia technica ro- manelor moderne cari abundă în literatura franceză, engleză şi germană. O caracterizare a romanului ar face posibilă o analiză mai complexă a fenomenului de infuzie efectuat de „societate” în configuraţia primarăa omului modern. ■ Am citit ..Sfârlează cu îotează’ romanul d-lui Victor Ion Popa şi am avut una din cele mai frumoase surprize literare. In acest roman scris cu o viguroasă posibilitate de expresie— nu se descrie decât ascensiunea unui erou simplu, oltean, spui visul lui de aviator. El își realizează visul și asta e totul. Simplitatea temeinic răscumpărată de o technică admirabilă, ar numi-o „instinctivă . Autorul a scris cartea, desigur spre fără să se gândească prea mult la „technica” ei. (Acesta e poate marele secret al tehnicei). Dar priviem cu neîncredere activitatea de romancier a d-lui Victor Ion Popa. Prea era d-sa multilateral! D. Victor Ion Popa, însă, e făcut să desmintă toate neîncrederile asupra... diletantismului. Un nou romancier, pregătit pentru istoria romanului nostru, nu e puțin lucru. DAN PETRAȘINCU Concert Enescu la Paris PARIS, 8. (Ager). — Miercuri 10 Iunie, în sala ,,Tritoni, va avea loc un concert Enescu. Programul conţine mai multe opere inedite ale maestrului, printre care şi o, sonată pentru violoncel şi pian. Debuturile interesante în cinematograf ale marelor vedete Gaby Morlay şi Joan Crawford Se realiza, câţiva ani înainte de începuturile filmului vorbitor, un film istoric, pentru care trebuia să se turneze o mică scenă de tranziţie, scurtă dir indispensabilă. O scenă în care o fetiţă din popor trebuia să râdă la trecerea unei trăsuri puţin ridicule şi să adreseze birjarului câteva cuvinte pitoreşti. Acestei fetiţe însă nu i se găsise o interpretă care să se poată achita convenabil de însărcinarea ce i se încredinţa. Se anunţă a- i mnei prin ziare că este nevoe de o fată deşteaptă şi frumoasă. In urma anunţului se prezentaşi în aceiaşi dimineaţă o domnişoară care părea că va corespunde scopului. Nu mai turnase încă şi se bucura vădit că i se oferea posibilitatea să debuteze într un mic rolişor. Ea făcu cu această ocazie, faţă colegii săi figuranţi, care vegetau fără speranţă, câteva refleţii răutăcioase şi supărătoare. Veni momentul când trebui să se producă. Eu machiată, i se repetă de zece ori mica propoziţuine pe care trebuia s-o spuie. 1ăuta era sigură de ea. Insârşit trăsura se puse în mişcare. Birjarul pocni din biciu. Caii se desmorţiră. Regisorul ridică mâna pentru a indica debutantei să fie atenta, să facă ce fusese învăţată, să râdă sgomotos întâi şi apoi să vorbească spre a-şi justifica râsul. Nenorocirea nu întârzie. Ori, îrşi uită propoziţia- ori nu-şi putea st avâni un râs nervos care crispa asistenţa. După opt încercări, una mai penibilă decât alta, a fost înlocuită cu o figurantă care se achită de folişor fără strălucire, dar şi fără efort. REUŞITA ESTE O LUNCA AŞTEPTARE In aceiaşi seară, în trenul care ducea la Paris o parte din personal, se afla şi d-şoara în chestiune. Plângea întrun colţ al compartimentului, întrebata de unul din actori ea nu ezită să învinuiască de eşecul său pe regisor, operator, autor şi chair pe producător. Apoi a recunoscut că şi cinematograful seamănă cu orice meserie, croitoria sau chiar dansul Că şi aici trebue să munceşti, să reîncepi să te supui diferitelor legi, că nu trebue să jicneşti pe alţii, chiar şi atunci când ai talent. Sunt multe de spus asupra cinematografului. S-ar putea compune munţi de satină, de vodeviluri, de cântece, vorbind de calitatea filmelor, de gestiunea afacerilor, de naţionalitatea producătorilor, de remarcile pe care technicienii le fac despre autori şi invers. Care sunt rezultatele unei afaceri, meritele sau defectele unei opere, este în cinema o meserie aprite Cine vrea să facă cinematograf trebue să cunoască cuvintele: laborios, aşteptare, îndemânare şi să le aplice sieşi. Dar, spun cei nerăbdători, există un psihic, o voce a talentului. Desgur că exista un psihic, însă e pus în aplicare numai în Franţa, unde în baza lui se dau roluri mici şi secundare. El constitue însă inferioritatea producţiei franceze faţă de cea americană. 4 In 1919, o piesă a lui Henry Duvernois a lansat-o pe Gaby Morlay. Sosită din frumosul decor al Sicilie, bocuind nenorocit multă vreme la Marsilia şi Paris ea trebui, pentru a satisface demonul teatrului care o poseda, să accepte un umit rol de figuranţă. Puţin câte puţin, roiuri de tinere fete frumoase şi cinstite, din piesele burgheze fără sânge, ii permiserăsă-şi dovedească marile sale posibilităţi de tragediană In epoca când a deputat pe ecran, în „Agonia vulturilor“ văzurăm în ea un contrast al vedetei standard. Şi preferarăm alte vedete care astăzi sunt moarte ...chiar şi în amintire“. A trebuit să aştepte deci triumful filmului vorbitor, ani întregi adică, pentru a putea juca roluri importante, pentru a ocupa situaţia de prim plan care îi permite azi să fie adulată iar fimului francez să fie comparat cu producţiunile străine. „Nu o aveţi decât pe Gaby Morlay“, spunea într-o zi unui producător fracez, unul american. Un omagiu strălucit, pentru mica fetiţă care după opt încercări eşuate de a vorbi şi râde în faţa ecranului a trebuit să fie înlocuită cu o figurantă. LUCILE CASSIN, O FETIŢA CIUFULITĂ Debutul Joanei Crawford, azi una in cele mai smpatizate vedete a ecranului american, este unul din acele debuturi care merită să fie semnalate. Joan Crawford, care se numea pe atunci Lucile Cassin, a văzut lumina zilei printre ultimile Piei Roşii, într’un circ situat la Lawton. Bătăuşă şi ciufulită se juca de-a soldaţii cu băieţii, şi daripa pe stradă. Fiind suferindă, a fost operată de trei ori şi internată într’un pensionat de fete aproape de Kansas City, de unde trecu la Universitatea din Columbia. Rămasă fără posibilităţi şi supusă la tot felul de privaţiuni intră ca chorus-girl într’o trupă din Detroit unde debuta sub numele Joan Crawford. Trecură multe luni până când a fost admisă să debleze pe Norma Shearer la Holly- Gaby Morley Ciudate interdicţii in materie de critică teatrală, dialect de scenă şi filme rasiste în Germania Problema diferenţierii Germaniei deazi de restul naţiunilor, în orice direcţiune se manifestă în chipuri surprinzătoare. Astfel în Saxonia a luat fiinţă o organizaţie cu scopul de a interzice comicilor întrebuinţarea pe scenele din Saxonia jargonul berlinez sau altul, cu toate că acest lucru devenise un obiceiu pentru comicii, Germani. In acest scop s’a şi dat un ordin special, şi se speră ca acţiunea aceasta să fie imitată şi de alte oraşe germane. In urma acestui fapt comicii şi artiştii germani au intrat in panică. Va avea influenţă asupra succesului pieselor de teatru, in schimb însă Saxonii vor fi mai puţin comici ,de aci înainte. După cum se ştie ministrul Goebels a interzis orice critică scrisă imediat după reprezentarea unei piese de teatru. E vorba de aşa zisa „critică de noate”, care poate să apară, in urma acestei interziceri, numai a doua zi în ziarele de la amiază, nicidecum în cele de dimineaţă. Măsurile acestea ar fi fost acceptabile numai in cazul când ar fi înlăturat criticile uşoare, acele scrise mai înainte ca publicul să părăsescă sala teatrului şi care numai critici nu erau. Fără îndoială că apăreau în ziare şi critici scrise de cunoscător, conştiincioşi, serioase şi instructive ! Hotărârea ministrului propagandei a fost îndreptată mai ales contra presei berlineze, din care de altfel de mult dispăruse aia zisă critică de noapte. In ziarul „Berliner Boersenzeitung", Herbert Wilk propune ca ideia rasistă să se apice și în arta filmului. Asta nu înseamnă că filmul german a neglijat Până acum legile rasiste. Evreii și ani străini indezirabili au fost de mult înlăturaţi din filmul german. E vorba prin urmare ca să se toarne filme din punct de vedere rasist. Deşi evreii au fost îndepărtaţi din locurile cu răspundere, totuşi cei care le-au luat locul au neglijat tocmai ideologia hitlerista. De aceea se vine cu altfel de propuneri. După moda căsătoriilor din Germania asupra căreia s’a insistat mult ia ultimii ani, vine acum vremea divorţurilor N’au folosit nici ajutoarele băneşti acordate pentru încheierea căsătoriilor. In 1934 numărul divorţurilor a sporit cu 28 la’ sută mai mult decât în 1933, întrecând chiar și anul cel mai bogat în divorțuri 1921. Importante declaraţii ale lui Charles Mére in apărarea drepturilor de autor D. Charles Méré care a fost mez nu va mai avea nevoie să reales şi în anul acesta presi facă apel pentru apărarea sa. la client al Societăţii Autorilor şi compozitorilor muzicali a făcut Presei următoarele declaraţii: — Am spus anul trecut, pe când ne găsiam în pragul acestui sezon că avem o grea sarcină de îndeplinit. Criza care nu este numai o criză tatatrală ci una generală cerea neapărat şi înainte de toate reducerea cheltuelilor şi mărirea fondurilor. Prima parte a acestei sarcini am îndeplinit-o cu severitate, dar cu dreptate, realizând în bugetul societăţii noastre economriii masive, cari ne-au permis să ne rotunjim bugetul ,un buget ce ar fi putut fi deficitar. Cea de-a doua parte a programului: sporirea fondurilor. Am indicat între primele obiecţii: chestiunea cinematografului legată de cea a sălilor şi de reorganizarea teatrului în provincie. Sunteţi în curent cu evenimentele desfăşurate in vara trecută şi la începutul sezonului care se termină: proectul de decret lege asupra cinematografului. Proectul acesta n’a căzut, în prima sa redactare cel puţin un proect de lege a fost depus» şi sunt convins că dacă industria cinematografică nu se va reorganiza, dacă nu va găsi prin ea însuşi un teren de înţelegere cu autorii, fapt indispensabil, pentru însănătoşireaindustriei guvernul va fi obligat să inter- vie sub o formă oarecare. Aşadar, în ziua în care după cum prevede proectul guvernamental, o agenţie naţională, administrată de cele două mari societăţi de autori va funcţiona, asigurând o percepere regulată adrepturilor de autor, filmul făran măsuri de contingentare, adeseori iritante, şi aproape întotdeauna zadarnice. ,,Căci dacă problema percepţiei dreptului de autor, e o problemă vitală pentru noi, e în acelaş timp şi pentru producăton Ori în ziua în care noi autorii vom realiza acest obiectiv, producătorii îl vor putea realiza şi ei pe al lor. ,,Am indicat în acelaşi timp printre datoriile ce se impuneau: reorganizarea teatrului în provincie. O muncă grea! Suntem înaintea unui pământ virgin pe care trebue să-l însămânţăm. Avem un plan în studiu. Nu l-am realizat încă pentru căt am avut câteva probleme grele de rezolvat. Am stabilit totuşi în unire cu directorii teatrelor parisiene un contract-tip încă în prima mea preşedinţie. Asociaţia directorilor teatrelor parisiene, neliniştiţi au denunţat acest contract. A fost deci nevoie să ne punem din nou în contact cu ei asupra acestui punct. Contractul care va fi semnat de către toţi directorii din Paris nu va fi prea deosebit de cel precedent. Au fost făcute câteva rectificări privitoare la reper ♦oriile teatrelor parisiene, cât şi la dreptul de opoziţie pe care îl posedă drectorii asupra lucrărilor creiate de ei şi cari au obţinut la minimum de o sută de reprezentaţii şi în fine privitor la dreptul de preferinţă în condiţiuni egale, ceea ce lasă autorului posibilitatea de aşi apăra interesele. Textul, aduce autorilor, în ce priveşte retransmisiunile la radio, eventuale înregistrări mecanice şi — aceasta e problema de mâine —retviziunea cu solide garanţii. Am avut de aranjat în acelaşi timp, chestiunea■epartiţiei drepturilor în materie de radiodifuziune. | | Nu trebue să vă spun că suntem numai la prima etapă a drumului pe care trebue să-l urmăm Ne gândim azi mai mult ca niciodată că sumele atribuite autorilor în materie de radiodifuziune sunt insuficiente, dacă ne gândim la numărul de milioane pe care îl încasează statul. Ar trebui ca asupra acestui punct să fim cu toţi de acord pentru a obţine un regim mai generos şi mai just. ..........................-i Charles Mere lol 11 Iunie 1936 3 Lei Teatrul VESEL-MARCONI Vineri 12 Iunie deschiderea La iarbă verde farsă de Tudor Muşatescu şi Sică Niculescu-Buzău, Mişu Fotino, Vasiliu Birlic ș , Alexandrescu cu Copiii vagabonzi la fota ecranului Cinematograful, cel mai viu mijloc de educare al acestor desmoşteniţi ai soartei pi ii purtaţi în faţa barei tribunalelor, învinuiţi de furt, nouă din zece au mărturisit că furaseră ,,ca să-şi procure bani spre a merge la cinema ”. In inima unui oraş mare, în care viaţa de familie e adesea tristă, cenuşie şi artificială, cinematograful distrează, stimulează şi înlătură monotonia existenţei cotidiene, exercitând astfel o influenţă puternică asupra copilului, aflat în perioadă de creştere. Se mai poate constata că frecventarea cinematografelor „bon marche’’ cu filmele tot prost alese, cu efecte senzaţionale constitue elementul fundamental în viaţa unui mare număr de copii vagabonzi. Filmele acestea le oferă veşnic aceiaş „hrană” : filme comice, groteşti, exagerate, sau înfăţişând pe omul rău ce înşelând pe toată lumea rămâne totuşi nepedepsit, răul care triumfă deci deasupra binelui. Astfel, copiii aceştia nu pot afla nimic din idealul de corideită şi a bunelor principii, datoria cărora se pot forma adevăraţii eroi. Pe câtă vreme firmele ar trebui să le arate acţiunile rele sub aspectul lor urât şi cu rezultatele lor dezastruoase. Dacă crima va fi înfăţişată ca un lucru oribil şi nu ca ceva agreabil şi plin de atracţii, vagabonzii ar putea fi influenţaţi în mod favorabil.* Filmele pe care d-na Lucy Clarke-Simonson le-a prezentat acestor copii părăsiţi. în casa de korecţiune din Manhattan au fost de predilecţie actualităţi istorice, şi d-sa a putut constata, — nu cu puţină satisfacţie —că în ciuda primelor manifestări dle deziluzie ale vagabonzilor, atunci când constatau că nu le prezintă comicii lor obişnuiţi, au mărturisit la sfârşit, în mod sincer, că prefera totuşi filme ca ,,Renaşterea Poloniei" .,Mussolini’, „Spre Polul Nord îin avion”.. Copiii cari au furat au aflat, datorită unor asemenea filme, ce înseamnă cinstea de a munci pentru realizarea marilor întreprinderi, şi-au mai dat de asemenea seama că tot ceea ce se realizează uşor e în general de o valoare superficială, trecătoare. Răspunsul adeseaori repetat de aceşti copii vagabonzi „Pentru ce să muncim, când e mult mai uşor să furi!” îşi găseşte astfel o replică din cele mai puternice. După o experienţă atât de bogată, d-na Clarke Simonson a ajuns la convingerea fermă că filmele, bine alese, sunt elemente puternice pentru educaţia spirituală şi intelectuală a copiilor vagabonzi. Mulţi dintre aceşti copii aparţin familiilor sărace, năpădite de mizerie, cu părinţi prea mult absorbiţi de lupta pentru existenţă ca să le mai poată da şi un sprijin, cât de mic, intelectual. Filmele stimulează aceste tinere inteligente, le trezesc şi le conduc spre regiuni mai vaste, în care imaginaţia e împinsă spre o nouă activitate şi în care viziunile sunt mai largi, mai atotcuprinzătoare. Atunci aceşti copiii, pe cari nimeni nu i-a întrebat, nimeni n’a vut să ştie de ei, încep — după cum mărturiseşte această profesoară americană ce a trăit atâţia ani în mijlocul vagabonzilor — să pună o mulţime de întrebări asupra universului vast, pe care îl cunosc atât de puţin. Iată un exemplu: Intr’o zi, un băiat o întrebă pe d-na Simonson. ..Ce sunt stelele?” întrebare pe care, înainte de a-i răspunde, d-na Simonson o întoarse celorlalţi vagabonzi, primind următoarele răspunsuri ciudate: „Sunt nişte diamante”; „Cerbi-zburători”; „Morţi”; „Lumini purtate de îngeri”; „Găuri făcute în cer prin care ne priveşte Dumnezeu”; „Boboci de floare” (Buds). Răspunsul acesta lăsă pe profesoară foarte perplexă şi provoa vagabonzi şi în aşteptare ca toa- tcă următoarea explicaţie din narte cazurile lor să fie judecate de -----------------------------------tribunalul copiilor. Printre co- (Continuare în pag. IV.a) Literatura tuturor tarilor a fost cu deosebire atrasă de viaa vagabonzilor, mai ales a celor tineri. întotdeauna vagabondul a fost puţin considerat ca un om scos afară din lege, ca un ţigan pornit să colinde lumea în căutarea aventurei. — aventură veselă sau tragică, — bucuros săşi petreacă ziua în bătaia razelor de soare, chiar daca zilei însorite trebuie să-i urmeze noaptea rece de ghiaţă, moartea în fundul unui şanţ, singur, neaşteptând nimic bun din partea în mii. vagabondului nu-i pasă de nimeni şi nimic. Totuşi, copilul părăsit şi vagabond este lucrul cel mai trist ce poate fi imaginat, şi e penibil să-l mai întâlnim încă în secolul nostru de pretinsă civilizaţia. Copii cari n au cunoscut niciodată sărutul unei mame şi care, poate, nici nu ştiu ce-i aceia un zâmbet; copii cari sunt împinşi la furtişag — primul pas pe calea delictului — de nevoile cele mai elementare ale vieţii; copii cărora, primele chemări ale sexului, li-au fost trezite ca un apetit brutal, pe cari ei le-au satisfăcut în mod brutal, fără să cunoască plăcerile iubirii si cari nu au probabil pentru societate decât un sentiment de raneună, de ură In toate țările, problema copilăriei părăsite se află pe primul plan al preocupărilor sociologilor si legiuitorilor: pretutindeni, tribunalele de copii se multiplică, ca să poată înlătura micilor delicvenţi, împinşi la hoţii, în majoritatea cazurilor, de necesităţi, ruşinea descurajatoare a judecăţii publice. Prevenţiunea şi reprimarea delictului are faţă de copiii părăsiţi atenţii speciale; copiii aces wood. Şi mult timp ea n’a fost ba ne-au fost înfăţişaţi de multe celebră decât prin ,,hoaţele" Hollywoodiene ca dansatoare de black-botom şi samba. Târziu, Joan Crawford a isbutit să-şi impute marele talent care a consacrat-o şi a instalat-o în fruntea vedetelor americane, ori pe ecran, sub aspectele cele mai penibile, cele mai dureroase. " Acum observă d-na Lucy Clarke Simonson, într’un foarte interesant studiu, cinematograful trebuie să devie un mijloc de cultură și de îndreptare. De altfel d-na Lucky Clarke Simonson a avut prilegiul să predea ,vreme de câţiva ani, la Şcoala „Adăpostul pentru preventirea contra cruzimei faţa de copii’’ organizat de societatea Brown în colaborare cu tribunalul pentru copii şi fiind astfel în contact zilnic cu băeţii şi fetele — care veneau din căminuri roase de boală, moarte sau crimă; anii cari n’au putut suporta condiţiunile de viaţă ale unei familii prea numeroase şi s’au abstras influenţei părinţilor; băeţi cari împinşi de instincte puternice, au furat; vagabonzi cari, fie din cauză de incapacitate mintală pentru studii şcolare, fie din cauză de instabilitate naturală, au fost antrenaţi să trăiască pe stradă,— să cunoască pe toţi aceşti vagabonzi şi să-şi dea seama, prin experienţele avute de influenţa covârşitoare a cinematografului asupra acestor nenorocite mici fiinţe. „Cineva a spus” — declară d-na Lucky Clarke.Simonson — că majoritatea copiilor părăsiţi şi vagabonzi ,,îşi fac sericiul’ la şcoala publică, şi ,,educaţia'' pe stradă. Experienţa mea mă îndeamnă să modific aceasta declaraţie înlocuind cuvântul ,,stradă’’ cu „cinematograf’’. Fiind însărcinată, pe lângă lecţiile predate la Adăpost, cu predarea instrucţiunii vizuale într-o casă de corecţie pentru băeţi, la Manhattan, d-sa a putut avea sub ochii ei fel de fel de cazuri psihologice. Copii cari au fost aduşi la şcoala de corecţie în urma actelor comise, fie din lipsă de control mintal, fiind anormali şi atinşi de cretinism, alţii incapabili săse adapteze vieţii de familie sau de şcoală, fie comise de copii cari şi-au părăsit căminul ca să trăiască în oraşe străine; copii de toate vârstele, între 6 ş 16 ani, de toate rasele, de toate condiţiunile mintale şi spirituale toţi