Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)

1936-06-11 / nr. 5520

Antal id No REDACŢIA. ADMINISTRAŢIA . Şl ATELIERELE GRAFICE STR BREZOIANU, 51 TEL. 3.61.Î4 ABONAMENT t frti l u ni — — — — L«1 300 Şase Ioni — — — — Lei 500 Ud an--------~ ~ Lei 1009 In str&inatate şl pentru Instituţiuni preţul dublu­­Plumimn PubPcitaleo la Administraţia ziarului RAM HA Str. Brezoianu, 51 Tel. 3.61.24 Director: SCARLAT FRODA Technici de roman In literatura românească nu se pot pune încă probleme funda­mentale, privind literatura, de­oarece technica începe d­e la sem­nificaţia spirituală a literaturii. Teoria începe şi ea dela o ma­ximă realizare: întrepătrunde­rea acestor elemente, ale tech­­nicii şi ale teoriei asupra tech­­nicii, creiază şcoala. Se observă de exemplu, că a­­tunci când Maior­escu a făcut ,,teoria poeziei”, cu vagi incursi­uni în ştiinţa limbajului (ştiinţă desvoltată abia după război de şcoala germană) el nu a putut să realizeze decât un discernământ, o informare de natura poeziei româneşti, fără a creia şi o şcoa­lă (în sensul technicii spirituale, nu în sensul strict literar). Pen­­tru că Maiorescu, dacă ar fi a­­vut o tradiţie în urmă, ar fi pu­tut creea o şcoală tot atât de valabilă ca aceea a lui Emi­­nescu. O revistă curentă a pus câtor­va scriitori de seamă dela noi, ba chiar şi câtorva gânditori, ce cred despre... romanul româ­nesc. [Pretând peste previziuni şi păreri personale, alegem numai ocazia die a vorbi despre anumi­te .»technici” cari circulă. Deobiceiu, se face prea mult caz despre „technica. ’ unui^ ro­man, când genul e foarte tânăr .— în perspectiva culturii — (wi­pe inteles, daca nu vom merge prea departe cu originile lui, până la epoca lui Homer!) Când însă romanul nu e tâ­năr numai ca „origine ci și ca integrare în cultura unei jăni a­­tunci perspectiva se schimbă. Sforțarea genului tinde o technica clasică, întotdeauna, şi în toate genu­rile de expresie, ,»inovaţiile _ au­­venit după realizarea maximei technici­­ a technicei clasice. Între „Fraţii Karain­azkîi” şi «,Les faux m­énayeurs (adică în ♦re Dostoievski şi Qide) nu e nici o diferenţă dacă vorbim de .,intenţie” spirituală, dar dacă măsurăm realizările, diferenţa e imensă. La noi, cea mai dură technică de roman o posedă d­esigur — Liviu Rebreanu — deşi cu o a­­parenţă de lipsă a semnificaţii­lor spirituale. Dacă însă ne in­tegrăm în concepţia marelui, au­tor, vedem cât de palidă iese ..intenţia” spirituală faţă de co­­mogonia sa creatoare. Technica­ lui Liviu Rebreanu e balzaciană — totuşi, o Răscoa­lă apare mai vizibilă decât în oricare operă a lui Balzac. Bal­zacian e şi Tolstoi (şi .»balzacis­­mul” lui Liviu Rebreanu e luat prin Tolstoi). Dar nu e Şi Dostoievski ni­ci a­­ic­­i: technica romanului? Cine ,ar putea-o nega? Totuşi techni­ca lui Dostoiewski nu e... dacă ci — se ştie — e luată din Eugene Sue şi Alexandru Du­mas. Vom vedea din acestea că tech­nca e bazată pe configuraţia specifică a creatorului, deşi mo­dul genului e acelaş. Omul dă faţa sa modului, păstrându-i ele mentarul. Un om inteligent, şi prea in­teligent, cum a fost Oskar Wil­de, a scris un roman prea lucid — şi tocmai de aceea confuz. Aici ar trebui amintită diferenţa din­tre claritatea creatorului adevă­rat şi claritatea scriitorului inte­li gent. Cred că s’ar releva prin şi pen­tru ştiinţă, lucruri extraordina­re, dacă s’ar studia technica ro-­ manelor moderne cari abundă în literatura franceză, engleză şi germană. O caracterizare a romanului ar face posibilă o a­­naliză mai complexă a fenome­nului de infuzie efectuat de „so­cietate” în configuraţia primară­­a omului modern. ■ Am citit ..Sfârlează cu îotea­­ză’­ romanul d­-lui Victor Ion Popa şi am avut una din cele mai frumoase surprize literare. In acest roman scris cu o vigu­roasă posibilitate de expresie— nu se descrie decât ascensiunea unu­i erou simplu, oltean, spui visul lui de aviator. El își rea­lizează visul și asta e totul. Sim­­plitatea temeinic răscumpărată de o technică admirabilă, ar nu­mi-o „instinctivă . Autorul a scris cartea, desigur spre fără să se gândească prea mult la „technica” ei. (Acesta e poate marele secret al tehnicei). Dar priviem cu neîncredere activita­­tea de romancier a d-lui Victor Ion Popa. Prea era d-sa multi­lateral! D. Victor Ion Popa, în­să, e făcut să desmintă toate ne­încrederile asupra... diletantis­mului. Un nou romancier, pregătit pentru istoria romanului nostru, nu e puțin lucru. DAN PETRAȘINCU Concert Enescu la Paris PARIS, 8. (Ager). — Miercuri 10 Iunie, în sala ,,Tritoni, va a­­vea loc un concert Enescu. Programul conţine mai multe o­­pere inedite ale maestrului, prin­tre care şi o, sonată pentru violon­cel şi pian. Debuturile interesante în cinematograf ale marelor vedete Gaby Morlay şi Joan Crawford Se realiza, câţiva ani înainte de începuturile filmului vorbitor, un film istoric, pentru care trebuia să se turneze o mică scenă de tran­ziţie, scurtă dir indispensabilă. O scenă în care o fetiţă din po­por trebuia să râdă la trecerea u­­nei trăsuri puţin ridicule şi să a­­dreseze birjarului câteva cuvin­te pitoreşti. Acestei fetiţe însă nu i se găsi­se o interpretă care să se poată achita convenabil de însărcinarea ce i se încredinţa. Se anunţă a- i mnei prin ziare că este nevoe de o fată deşteaptă şi frumoasă. In urma anunţului se prezenta­şi în aceiaşi dimineaţă o domni­şoară care părea că va corespun­de scopului. Nu mai turnase încă şi se bucura vădit că i se oferea posibilitatea să debuteze într un mic rolişor. Ea făcu cu această o­­cazie, faţă colegii săi figuranţi, care vegetau fără speranţă, câte­va refleţii răutăcioase şi supără­toare. Veni momentul când trebui să se producă. Eu machiată, i se repetă de zece ori mica propoziţui­ne pe care trebuia s-o spuie. 1ă­uta era sigură de ea. Insârşit trăsura se puse în mişcare. Birjarul pocni din biciu. Caii se desmorţiră. Re­gisorul ridică mâna pentru a in­dica debutantei să fie atenta, să facă ce fusese învăţată, să râdă sgomotos întâi şi apoi să vorbea­scă spre a-şi justifica râsul. Ne­norocirea nu întârzie. Ori, îr­şi uită propoziţia- ori nu-şi putea st a­vâni un râs nervos care crispa a­­sistenţa. După opt încercări, una mai penibilă decât alta, a fost în­locuită cu o figurantă care se a­­chită de folişor fără strălucire, dar şi fără efort. REUŞITA ESTE O LUNCA AŞ­TEPTARE In aceiaşi seară, în trenul care ducea la Paris o parte din perso­nal, se afla şi d-şoara în ches­tiune. Plângea întrun colţ al com­partimentului, întrebata de unul din actori ea nu ezită să învinuia­­scă de eşecul său pe regisor, ope­rator, autor şi chair pe producă­tor. Apoi a recunoscut că şi cine­matograful seamănă cu orice me­serie, croitoria sau chiar dansul Că şi aici trebue să munceşti, să reîncepi să te supui diferitelor legi, că nu trebue să jicneşti pe alţii, chiar şi atunci când ai ta­lent. Sunt multe de spus asupra cine­matografului. S-ar putea compu­ne munţi de satină, de vodeviluri, de cântece, vorbind de calitatea filmelor, de gestiunea afacerilor, de naţionalitatea producătorilor, de remarcile pe care technicienii le fac despre autori şi invers. Ca­re sunt rezultatele unei afaceri, meritele sau defectele unei opere, este în cinema o meserie ap­rite Cine vrea să facă cinematograf trebue să cunoască cuvintele: la­borios, aşteptare, îndemânare şi să le aplice sie­şi. Dar, spun cei nerăbdători, exis­tă un psihic, o voce a talentului. Desgur că exista un psihic, în­să e pus în aplicare numai în Franţa, unde în baza lui se dau roluri mici şi secundare. El con­­stitue însă inferioritatea produc­ţiei franceze faţă de cea ameri­cană. 4 In 1919, o piesă a lui Henry Duvernois a lansat-o pe Gaby Morlay. Sosită din frumosul de­cor al Sicilie, bo­cuind nenorocit multă vreme la Marsilia şi Paris ea trebui, pentru a satisface de­monul teatrului care o poseda, să accepte un um­it rol de figuranţă. Puţin câte puţin, roiuri de tinere fete frumoase şi cinstite, din pie­sele burgheze fără sânge, ii per­­miseră­­să-şi dovedească marile sale posibilităţi de tragediană In epoca când a deputat pe ecran, în „Agonia vulturilor“ văzurăm în ea un contrast al vedetei stan­dard. Şi preferarăm alte vedete care astăzi sunt moarte ...chiar şi în amintire“. A trebuit să aştep­te deci triumful filmului vorbitor, ani întregi adică, pentru a putea juca roluri importante, pentru a ocupa situaţia de prim plan care îi permite azi să fie adulată iar fimului francez să fie comparat cu producţiunile străine. „Nu o aveţi decât pe Gaby Morlay“, spunea într-o zi unui producător fracez, unul ameri­can. Un omagiu strălucit, pentru mi­ca fetiţă care după opt încercări eşuate de a vorbi şi râde în faţa ecranului a trebuit să fie înlocuită cu o figurantă. LUCILE CASSIN, O FETIŢA CIUFULITĂ Debutul Joanei Crawford, azi una in cele mai smpatizate vedete a ecranului american, este unul din acele debuturi care merită să fie semnalate. Joan Crawford, care se numea pe atunci Lucile Cassin, a văzut lumina zilei printre ultimile Piei Roşii, într’un circ situat la Law­­ton. Bătăuşă şi ciufulită se juca de-a soldaţii cu băieţii, şi daripa pe stradă. Fiind suferindă, a fost operată de trei ori şi internată în­tr’un pensionat de fete aproape de Kansas City, de unde trecu la Universitatea din Columbia. Ră­­­m­asă fără posibilităţi şi supusă la tot felul de privaţiuni intră ca chorus-girl într’o trupă din De­troit unde debuta sub numele Joan Crawford. Trecură multe luni pâ­nă când a fost admisă să deble­­ze pe Norma Shearer la Holly- Gaby Morley Ciudate interdicţii in materie de critică teatrală, dialect de scenă şi filme rasiste în Germania Problema diferenţierii Germaniei de­­azi de restul naţiunilor, în orice di­recţiune se manifestă în chipuri sur­prinzătoare. Astfel în Saxonia a luat fiinţă o organizaţie cu scopul de a interzice comicilor întrebuinţarea pe scenele din Saxonia jargonul berlinez s­au altul, cu toate că acest lucru de­­venise un obiceiu pentru comicii, Ger­mani. In acest scop s’a şi dat un or­­din special, şi se speră ca acţiunea a­­ceasta să fie imitată şi de alte ora­şe germane. In urma acestui fapt co­­micii şi artiştii germani au intrat in panică. Va avea influenţă asupra suc­cesului pieselor de teatru, in schimb însă Saxonii vor fi mai puţin comici ,de aci­ înainte. După cum se ştie ministrul Goebels a interzis orice critică scrisă ime­diat după reprezentarea unei piese de teatru. E vorba de aşa zisa „cri­­tică de noa­­te”, care poate să a­­pară, in urma acestei interziceri, nu­mai a doua zi în ziarele de la amiază, nici­decum în cele de dimineaţă. Măsurile acestea ar fi fost accep­­tabile numai in cazul când ar fi în­lăturat criticile uşoare, acele scrise mai înainte ca publicul să părăsescă sala teatrului şi care numai critici nu erau. Fără îndoială că apăreau în z­iare şi critici scrise de cunoscător,­ conştiincioşi, serioase şi instructive ! Hotărârea ministrului propagandei a fost îndreptată mai ales contra pre­sei berlineze, din care de altfel de mult dispăruse aia zisă critică de noapte. In ziar­ul „Berliner Boersenzei­­tung", Herbert Wilk propune ca ideia rasistă să se apice și în arta filmu­lui. Asta nu înseamnă că filmul ger­man a neglijat Până acum legile ra­­siste. Evreii și ani străini indezirabili au fost de mult înlăturaţi din filmul german. E vorba prin urmare ca să se toarne filme din punct de vedere rasist. Deşi evreii au fost îndepărtaţi din locurile cu răspundere, totuşi cei care le-au luat locul au neglijat toc­­mai ideologia hitlerista. De aceea se vine cu altfel de propuneri. După moda căsătoriilor din Germa­nia asupra căreia s’a insistat mult ia ultimii ani, vine acum vremea divor­­ţurilor N’au folosit nici ajutoarele băneşti acordate pentru încheierea că­sătoriilor. In 1934 numărul divorţuri­­lor a sporit cu 28 la’ sută mai mult decât în 1933, întrecând chiar și anul cel mai bogat în divorțuri 1921. Importante declaraţii ale lui Charles Mére in apărarea drepturilor de autor D. Charles Méré care a fost mez nu va mai avea nevoie să reales şi în anul acesta presi­ facă apel pentru apărarea sa. la client al Societăţii Autorilor şi compozitorilor muzicali a făcut Presei următoarele declaraţii: — Am spus anul trecut, pe când ne găsiam în pragul aces­tui sezon că avem o grea sarci­nă de îndeplinit. Criza care nu este numai o criză tatatrală ci una generală cerea neapărat şi înainte de toa­te reducerea cheltuelilor şi mă­rirea fondurilor. Prima parte a acestei sarcini am îndeplinit-o cu severitate, dar cu dreptate, realizând în bu­getul societăţii noastre econom­­ri­ii masive, cari ne-au permis să ne rotunjim bugetul­­ ,un bu­get ce ar fi putut fi deficitar. Cea de-a doua parte a progra­mului: sporirea fondurilor. Am indicat între primele obi­ecţii: chestiunea cinematografu­lui legată de cea a sălilor şi de reorganizarea teatrului în pro­vincie. Sunteţi în curent cu eve­nimentele desfăşurate in vara trecută şi la începutul sezonu­lui care se termină: proectul de decret lege asupra cinematogra­fului. Proectul acesta n’a căzut, în prima sa redactare cel puţin un proect de lege a fost depus» şi sunt convins că dacă indus­tria cinematografică nu se va reorganiza, dacă nu va găsi prin ea însuşi un teren de înţelegere cu autorii, fapt indispensabil, pentru însănătoşirea­­indu­striei guvernul va fi obligat să inter-­­ vie sub o formă oarecare. Aşa­dar, în ziua în care după cum prevede proectul guverna­mental, o agenţie naţională, ad­ministrată de cele două mari so­cietăţi de autori va funcţio­na, asigurând o percepere regulată a­­drepturilor de autor, filmul făran măsuri de contingentare, adese­ori iritante, şi aproape întotdea­una zadarnice. ,,Căci dacă problema percep­ţiei dreptului de autor, e o pro­blemă vitală pentru noi, e în a­­celaş timp şi pentru producăto­n Ori în ziua în care noi auto­rii vom realiza acest obiectiv, producătorii îl vor putea realiza şi ei pe al lor. ,,Am indicat în acelaşi timp­­ printre datoriile ce se impu­neau: reorganizarea teatrului în provincie. O muncă grea! Suntem înain­tea unui pământ virgin pe care trebue să-l însămânţăm. Avem un plan în studiu. Nu l-am rea­lizat încă pentru căt am avut câ­te­va probleme grele de rezol­vat. Am stabilit totuşi în unire cu directorii teatrelor parisiene un contract-tip încă în prima mea preşedinţie. Asociaţia directori­lor teatrelor parisiene, neliniş­tiţi au denunţat acest contract. A fost deci nevoie să ne punem din nou în contact cu ei asupra acestui punct. Contractul care va fi semnat de către toţi directorii din Pa­ris nu va fi prea deosebit de cel precedent. Au fost făcute câte­va rectificări privitoare la reper ♦oriile teatrelor parisiene, cât şi la dreptul de opoziţie pe care îl posedă drectorii asupra lucrări­lor creiate de ei şi cari au ob­ţinut la minimum de o sută de reprezentaţii şi în fine privitor la dreptul de preferinţă în con­­diţiuni egale, ceea ce lasă auto­rului posibilitatea de­ aşi apăra interesele. Textul, aduce autorilor, în ce priveşte retransmisiunile la radio, eventuale înregistrări me­canice şi — aceasta e problema de mâine —retviziunea cu so­lide garanţii. Am avut de aranjat în ace­laşi timp, chestiunea­­■epartiţiei drepturilor în materie de radio­difuziune. | | Nu trebue să vă spun că sun­tem numai la prima etapă a dru­mului pe care trebue să-l urmăm Ne gândim azi mai mult ca nici­odată că sumele atribuite auto­rilor în materie de radiodifuziu­ne sunt insuficiente, dacă ne gân­dim la numărul de milioane pe care îl încasează statul. Ar trebui ca asupra acestui punct să fim cu toţi de acord pentru a obţine un regim mai generos şi mai just. ..........................-i Charles Mere lol 11 Iunie 1936 3 Lei Teatrul VESEL-MARCONI Vineri 12 Iunie deschiderea La iarbă verde farsă de Tudor Muşatescu şi Sică Niculescu-Buzău, Mişu Fotino, Vasiliu Birlic ș , Alexandrescu cu Copiii vagabonzi la fota ecranului Cinematograful, cel mai viu mijloc de educare al acestor desmoşteniţi ai soartei pi ii purtaţi în faţa barei tribu­nalelor, învinuiţi de furt, nouă din zece au mărturisit că fura­seră ,,ca să-şi procure bani spre a merge la cinema ”. In inima unui oraş mare, în care viaţa de familie e adesea tristă, cenuşie şi artificială, ci­nematograful distrează, stimu­lează şi înlătură monotonia exis­tenţei cotidiene, exercitând ast­fel o influenţă puternică asupra copilului, aflat în perioadă de­ creştere. Se mai poate constata că frecventarea cinematografe­lor „bon m­arche’’ cu filmele tot prost alese, cu efecte senzaţio­nale constitue elementul funda­mental în viaţa unui mare nu­măr de copii vagabonzi. Filmele acestea le oferă veşnic aceiaş „hrană” : filme comice, groteş­ti, exagerate, sau înfăţişând pe omul rău ce înşelând pe toată lumea rămâne totuşi nepedep­­sit, răul care triumfă deci dea­supra binelui. Astfel, copiii aceştia nu pot afla nimic din idealul de coridei­tă şi a bunelor principii, dato­ria cărora se pot forma adevă­raţii eroi. Pe câtă vreme firmele ar trebui să le arate acţiunile re­le sub aspectul lor urât şi cu re­zultatele lor dezastruoase. Dacă crima va fi înfăţişată ca un­ lu­cru oribil şi nu ca ceva agrea­bil şi plin de atracţii, vagabonzii ar putea fi influenţaţi în mod favorabil.* Filmele pe care d-na Lucy Clarke-Simonson le-a prezentat acestor copii părăsiţi. în casa de k­orecţiune din Manhattan au fost de predilecţie actualităţi is­torice, şi d­-sa a putut constata, — nu cu puţină satisfacţie —că în ciuda primelor manifestări dle deziluzie ale vagabonzilor, atun­ci când constatau că nu le pre­zintă comicii lor obişnui­ţi, au mărturisit la sfârşit, în mod sin­cer, că prefera totuşi filme ca ,,Renaşterea Poloniei" .,Musso­lini’, „Spre Polul Nord îin a­­vion”.. Copiii cari au furat au aflat, da­torită unor asemenea filme, ce înseamnă cinstea de a munci pentru realizarea marilor între­prinderi, şi-au mai dat de ase­­­menea seama că tot ceea ce se realizează uşor e în general de o valoare superficială, trecătoa­re. Răspunsul adeseaori repetat de aceşti copii vagabonzi „Pen­­tru ce să muncim, când e mult mai uşor să furi!” îşi găseşte astfel o replică din cele mai pu­ternice. După o experienţă atât d­e bo­gată, d-na Clarke­ Simonson a aj­uns la convingerea fermă că filmele, bine alese, sunt elemen­te puternice pentru educaţia spi­rituală şi intelectuală a copiilor vagabonzi. Mulţi dintre aceşti copii aparţin familiilor sărace, năpădite de mizerie, cu părinţi prea mult absorbiţi de lupta pentru existenţă ca să le mai poată da şi un sprijin, cât de mic, intelectual. Filmele stimu­lează aceste tinere inteligente, le trezesc şi le conduc spre regiuni mai vaste, în care imaginaţia e împinsă spre o nouă activitate şi în care viziunile sunt mai largi, mai atotcuprinzătoare. A­­tunci aceşti copiii, pe cari ni­meni nu i-a întrebat, nimeni n’a vut să ştie de ei, încep — după cum mărturiseşte această profe­soară americană ce a trăit atâ­ţia ani în mijlocul vagabonzilor — să pună o mulţime de între­bări asupra universului vast, pe care îl cunosc atât de puţin. Iată un exemplu: Intr’o zi, un băiat o întrebă pe d-na Simon­son. ..Ce sunt stelele?” întreba­re pe care, înainte de a-i răspun­d­e, d-na Simonson o întoarse ce­lorlalţi vagabonzi, primind ur­mătoarele răspunsuri ciudate: „Sunt nişte diamante”; „Cerbi-zburători”; „Morţi”; „Lumini purtate de îngeri”; „Găuri făcute în cer prin care ne priveşte Dumnezeu”; „Boboci de floare” (Buds). Răspunsul acesta lăsă pe profe­soară foarte perplexă şi provoa vagabonzi şi în aşteptare ca toa- tcă următoarea explicaţie din nar­te cazurile lor să fie judecate de -----------------------------------­tribunalul copiilor. Printre co- (Continuare în pag. IV.a) Literatura tuturor tarilor a fost cu deosebire atrasă de via­­a vagabonzilor, mai ales a celor tineri. întotdeauna vagabondul a fost puţin considerat ca un om scos afară din lege, ca un ţigan pornit să colinde lumea în cău­tarea aventurei. — aventură ve­selă sau tragică, — bucuros să­­şi petreacă ziua în bătaia raze­lor de soare, chiar daca zilei în­sorite trebuie să-i urmeze noap­tea rece de ghiaţă, moartea în fundul unui şanţ, singur, neaş­­teptând nimic bun din partea în mii. vagabondului nu-i pasă de nimeni şi nimic. Totuşi, copilul părăsit şi va­gabond este lucrul cel mai trist ce poate fi imaginat, şi e peni­bil să-l mai întâlnim încă în se­colul nostru de pretinsă civili­zaţia. Copii cari n au cunoscut nici­odată sărutul unei mame şi care, poate, nici nu ştiu ce-i aceia un zâmbet; copii cari sunt împinşi la furtişag­ — primul pas pe ca­lea delictului — de nevoile cele mai elementare ale vieţii; copii cărora, primele chemări ale se­xului, li-au fost trezite ca un apetit brutal, pe cari ei le-au sa­tisfăcut în mod brutal, fără să cunoa­scă plăcerile iubirii si cari nu au probabil pentru so­cietate decât un sentiment de raneună, de ură In toate țările, problema co­pilăriei părăsite se află pe pri­mul plan al preocupărilor socio­logilor si legiuitorilor: pretutin­deni, tribunalele de copii se mul­tiplică, ca să poată înlătura mi­cilor delicvenţi, împinşi la ho­ţii, în majoritatea cazurilor, de necesităţi, ruşinea descurajatoa­re a judecăţii publice. Prevenţiunea ş­i reprimarea de­lictului are faţă de copiii pără­siţi atenţii speciale; copiii aces wood. Şi mult timp ea n’a fost b­a ne-au fost înfăţişaţi de multe celebră decât prin ,,hoaţele" Hol­­lywoodiene ca dansatoare de black-botom şi samba. Târziu, Joan Crawford a isbu­­tit să-şi impute marele talent ca­re a consacrat-o şi a instalat-o în fruntea vedetelor americane, ori pe ecran, sub aspectele cele mai penibile, cele mai dure­roase. " A­cum observă d-na Lucy Clar­­ke­ Simonson, într’un foarte in­teresant studiu, cinematograful trebuie să devie un mijloc de cul­tură și de îndreptare. De altfel d-na Lucky Clarke Simonson a avut prilegiul să predea ,vreme de câţiva ani, la Şcoala „Adăpostul pentru pre­­ventirea contra cruzimei faţa de copii’’ organizat de societatea Brown în colaborare cu tribuna­lul pentru copii şi fiind astfel în contact zilnic cu băeţii şi fetele — care veneau din căminuri roase de boală, moarte sau cri­mă; anii cari n’au putut suporta condiţiunile de viaţă ale unei fa­milii prea numeroase şi s’au abstras influenţei părinţilor; băeţi cari împinşi de instincte puternice, au furat; vagabonzi cari, fie din cauză de incapaci­tate mintală pentru studii şco­lare, fie din cauză de instabili­tate naturală, au fost antrenaţi să trăiască pe stradă,— să cu­noască pe toţi aceşti vagabonzi şi să-şi dea seama, prin experien­ţele avute de influenţa covârşi­toare a cinematografului asupra acestor nenorocite mici fiinţe. „Cineva a spus” — declară d-na Lucky Clarke.Simonson — că majoritatea copiilor părăsiţi şi vagabonzi ,,îşi fac sericiul’ la şcoala publică, şi ,,educaţia'' pe stradă. Experienţa mea mă îndeamnă să modific aceasta de­claraţie înlocuind­ cuvântul ,,stra­dă’’ cu „cinematograf’’. Fiind însărcinată, pe lângă lecţiile predate la Adăpost, cu predarea instrucţiunii vizuale într-o casă de corecţie pentru băeţi, la Manhattan, d-sa a pu­tut avea sub ochii ei fel de fel d­e cazuri psihologice. Copii cari au fost aduşi la şcoala de corecţie în urma actelor comise, fie din lipsă de control mintal, fiind anormali ş­i atinşi de cre­tinism, alţii incapabili să­­se a­­dapteze vieţii de familie sau de şcoală, fie comise de copii cari şi-au părăsit căminul ca să tră­iască în oraşe străine; copii de toate vârstele, între 6 ş 1­6 ani, de toate rasele, de toate condi­­ţiunile mintale şi spirituale toţi

Next