Rampa, octombrie 1936 (Anul 19, nr. 5615-5641)

1936-10-14 / nr. 5626

unui 19 — No .5626 REDACHT ADMINISTRAȚIA . Șl ATELIERELE GRAFICE tSTR. BREZOIANU, 51 TEI. 3.61.24 m 15* * ABONAMENT^ Tr*i Ioni — — — — L«1 300 Sa*« ioni — — — — Lai MO,* Un an — — — — Lai 1000 In atr&mulata sl pentru Inatituțiaal mm. Publicitatea la Administraţia ziarului RAMPA Str. Brezoianu, 51 Tel. 3.61.24 .24 .1 ironica plastică Expoziţia Boris Carapea la Dalles tratam cândva că sculptura e două calităţi principale: forşi siguranţa. Siguranţa dă pertea definitivului, indispensabilnei sculpturi, pentru că ea istitue un echilibru, o lume ,fă închisă în ordineaşi ritmul temei, care nu îngădue nici eniri, nici complectări, nici fugiriar forţa e mijlocul de exprec©l mai di.r®ct prin care se primă materiei voinţa creatori. In orice operă sculpturală e forţă vie ce se desfăşoară şi realzează, învingând rezistenmateriei, însufleţind materiamert. De fapt, sculptura nu c aţacedecât materieînsufleţită. Dinsa amorfă s’a făurit un schili , o ordine, o armonie, s’a desrîs Şi înălţat avânt. Ce depă e lumescul şi închide în farsa un simbol etern, xistă o nobleţe, o majestate a laturii. Obiectivul acestei arau e nici redarea clipei fugareasă într’o imagine, nici imita, naturii. ti orie® operă sculpturală că un element metafizic, o înoare de a plămădi, de a crea echilibru, de a supune mated® a o integra într'o lumeă, într’o nouă armonie, în un simbol care să exprime era unei idei sau a unei afirmi. ). Boris Caragea, prin expozi sa din sala Dalles, dovedeşte a înţeles cu adevărat cerinţei aestei arte şi de ace®a sculptu. sa are un caracter de nobleţe adesea de majestate,ucrările expuse în sala Dalles pot împărţi în două categorii, cea dintâiu intră operire în d. Boris Caragea a încercat exprime armonia unui echilispiritualizat. In cea de a doua pot situa lucrările cari aduc o mare a unei forţe desfăşurate imic în toată vigoarea sa. rima categorie e aceea a oper ce realizează o ideie, în esen i; cea de a doua a lucrărilor, tarist afirma o forţă vie. 1 prima categorie ar intra la (No- 1), Maternitate No. Dansatoare (No. 7), Turcoaică . 12), Sf. Metodiu (No. 11), Maa (No. 16), Nunta dela Cana . 19), Coborârea de pe cruce 24), etc. In cea de a doua carte putem cita Meşterul Ma(No. 4), Cosaş (No. 22), Pes(No. 5), Sf. Ion Botezătorul 6), Eva (No. 23), Joc dobros (No. 36), Cap de expresie 27), etc. „Poeta” compoziţia a rigidă,zată. Trupul Mântuitorului finit pe cele două femei e ase ea axei unei cruci, imul dominant e vertical, dra a veştmintelor celor două fe repetând prin cutele drepte, in verticala ce exprimă norile compoziţiei, întreaga lucrare arată cu o remarcabilă sobrie şi t®a vizează un echilibru şi mânie plină de o adâncă spiditate. Că în Poeta d. Boris Garageauţ să exprime caracterul saal divinului sacrificiu în nic în „Maternitate” a căutat ealizeze o ală ideie, pe un dlan. Formele rotunde, care unesc nu numai conturile, cipetă şi în draperie şi în tratia mişcării, au o blândeţe, unătate care exprimă mulţita lumească, duioşia mamei cu copilul său. Ritmul domin, nu mai e verticala — semn scetică depăşire a lumescului , voluta, unduirea blândă a ici pline, involuburarea unei vii din belşug. Linia rotundă inlentă, materială, e simbolul inirii lumeşti. Deşi concepuinamic, această compoziţie zează un echilibru ireproşat în ritmul formelor rotunde , bucuria împlinirii trupeşti, fi greu să examinam în carestrâns al acestei cronici, lucrările d-lui Boris Cara- Trebue insă — dintre cele prima categorie — să mai an cel puţin trei şi anume: îsatoarea” pentru puritatea arării unui avânt în piatră, cu graţia cu care corpul se geşte dansului şi pentru coniţa cu care trupul s® desprin un fundal; „Madona”, penineţea aproape înfiorată ce-i ălue în piatra dură, minunata puritate şi mai ales pentru acea extraordinară trecere, atât de sensibilă, de la materia amorfă la spiritualitatea unei conturări de o neîntrecută armonie; însfârşit ,,Coborârea de pe cruce’ pentru ingeniozitatea şi indrăsneala compoziţiei, prin prezentarea în perspectivă, în adâncime a trupului Mântuitorului, ce formează axa centrală a întregei grupări. Ar trebui să vorbim şi de celelalte lucrări din prima categorie, cami toate exprimă talentul şi resursele acestui tânăr artist. Dar nu e posibil. Trebu® să le vedeţi* pentru a le admira. Din sculpturile situate în cea de a doua categorie vom releva patru şi anume: „Jocul Dobrogean”, compoziţie închegată, plină de mişcare, prinsă în plin avânt, realizând un echilibru perfect în ritmul dansului celor trei fecioare care alcătuesc un grup unitar şi dinamic; „Cosaş” plin de o forţă conc®ntrată, de o vigoare ce nu se opreşte numai în conturarea exterioară, ci imprimă materiei însăş o putere expresivă; apoi sculptura No. 27 un cap lucrat cu o intensitate de expresie, o siguranţă şi o forţă cu totul excepţionale şi ,,Cain ’ reprezentând materialitatea unei pasiuni prinsă în deslănţuirea ei ce pustieşte sufletul. Dar în afară de lucrările acestea — care se integrează mai mult sau mai puţin în cele două categorii folosite pentru o mai bună analizare a operii artistului — mai sunt, în expoziţia din sala Darles câteva sculpturi cari merită o atenţie specială. E mai ales acel „Tors” tăiat în piatră, de o consistenţă, o plinătate materială cu totul remarcabile, ce vădesc cu prisosinţă calităţile excepţionale ale acestui artist. Şoldurile, rotunjimea coapselor se involburează cu o bogăţie, o împlinire din viaţa trupului. Şi totuş e ceva pur în acest tors bogat de femeie, creat din piatra rece de inspiraţia artistului* D. Boris Caragea, fostul titular al premiului şi bursei Paciurea, se afirmă prin această expoziţie ca una din cele mai frumoase speranţe ale sculpturii noastre. Arta sa nu cunoaşte nici compromisul bibeloului, nici produsele minore în scop de comercializare. E o artă nobilă, severă, în care se exprimă o viziune inspirată, de o înaltă spiritualizare, o forţă vie t® însufleţeşte materia şi caută să exprime, în piatra dură sau în bronzul sever, un simbol etern. ] IONEL JIANU O piesă Napoleon de Ferdinand Bruckner Ziarele parisiene anunţă că autorul german Ferdinand Bruckner, care a scris Elisabeta Regina Angliei a terminat o nouă piesă intitulată: Napoleon. Piesa va fi jucată la Paris, Ferdinand Brukner Iseoooooeeeeoeooooooooooofl Noua piesă a lui B. G. Sheriff a fost jucaţi la New-York Piesa englezească: ..Sfânta Elina” de R. C- Sheriff şi G. de Carales s’a jucat cu mare succes la New York. Această piesă va fi jucată şi la Teatrul Porte St Martja din Paris în actuala stagiune Cronica dramatică Teatrul Naţional: „Manechinul sentimental“ comedie in 3 acte şi „Lulu Popescu“ 1 act de d. Ion Minulescu Repertoriul Teatrului Naţional e — trebue so recunoaştem, programatic — fericit alcătuit. Căci după doi clasici străini (un Molie, reeînoit şi un Shakespeare nou), după un clasic român reia acum un modernist original pe d. Ion Minulescu. Prima noastră scenă datora acest loc de repertoriu poetului care anima cândva teatrul nostru cu forme nouţ, şi căruia, din consideraţii străine de artă, i-a răsplătit aportul cu ingratitudine... Era apoi și necesar să se verifice viabilitatea operei unui scritor autentic, căci viitorul nu-i poate refuza un loc în repertoriul nostru permanent. Acum zece ani, când după falimentul încercărilor nebuloase ale expresionismului de import, Ion Minulescu reprezentantul celor mai bizare forme ale simbolismului românesc, anunţa, debutul său în teatru, evenimentul la totuşi aşteptat mai curând cu interes de încredere, decât cu scepticism. Publicul, deprins cu atâtea încercări îndrăzneţe de originalitate , orice preţ a zâmbit, poate când a văzut cortina ridicândue deasupra unei vitrine de raa■azin, în cadrul căreia manechine însufleţite de autor se pregăteau să joace o comedie.A fost însă repede cucerit de verva dialogului, de abundenţa cuvântului pitoresc care face farmecul şi savoarea literaturei d-lui Ion Minulescu. Şi până în cele din urmă a înţeles că în vitrina cu manechine trăiau oameni autentici cu idealuri şi sentimente, cu avânturi şi micimi, oameni ai vieţii oameni ai teatrului. ,,Manechinul sentimental” a avut succes, succes în plin fiindcă era tocmai c®eace publicul nu se aştepta să fie, era teatru. Forma nouă care îmbia scepticismul era un simplu decor de cadru şi încă un decor de bun gust, şi de o noutate întru nimic căutată. Teatrul poetului Minulescu şi-a justificat aridin prima zi chiar, nu numai succesul dar şi viabilitatea. Reluarea de aseară a verificat ce prisosinţă şi succesul şi viabilitatea. E drept că preferinţele publicului merg astăzi spre teatrul social, că din ce în ce e mai puţin preţuită poezia dramatică. Tot mai mult gustul vremei înclină spre sintetic şi dialogul substanţial, lipsit de emfaza cuvântului care era una din atributele şi farmecul simbolismului. Ion Minulescu are însă o vervă care animă şi azi mereu acţiunea. Oricâtă metaforă şi înflorire de stil ar literariza fraza, v®rva captivă şi însufleţeşte dialogul. Spiritul i uneori caustic alteori ironic colorează replica şi teatrul său rămâne mereu tânăr şi actual. Dar mai presus de orice timpul verifică azi că Ion, Minulescu e un artist, un autentic artist şi prin aceasta opera sa trăeşte şi va fi oricând. ,,Manechinul sentimental” putea fi ori (ca întreaga lui operă) literatură „pentru mai târziu”, după cum — paradoxuri — var părea azi poate puţin prăfuită. Realizarea unui artist rt are însă n®voe nici de epocă, nici de preferinţi. E peste timpuri... Nimic din farmecul premierei Idip 1926 nu a schimbat realizarea aceluiaş maestru regisor, d. Paul Gusty, decât prezenţa necesară a câtorva interpreţi. D. N. Bălţăţeanu şi-a regăsit succesul său din trecut, succes de tinereţe, de începuturi fagăduitoare. Timpul şi zecile de roluri dintre timp nu l-au obosit, nu i-au astâmpărat avânturile. D-na Marioara Zhrijceanu reapare după lungi intervale, cu acea meticuloasa grije de a-şi compune rolul din detalii subtile, un joc frumos de inteligenţă şi analism- D. Ion Sârbul şi-a reluat mica dar savuroasa d-sale schiţă, care valorează cât un rol bun şi d. C. Stăncescu una din realizările sale care ni-l reaminteşte (destul de rar) atât de personal şi de detaşat în orice ansamblu. D-na Eugenia Zaharia are un farmec al său, un merit cu care ştie să treacă rolurile ingrate, iar d-na Fifi Milanovici lui ,e discret din cele mai preţioase. ,,Manechinul sentimental” e precedat de un act mai vechiu al poetului Minulescu ,Lulu Popescu” o glumă, însă o glumă bună şi substanţială. Scrisă viu, colorat, cu vervă lăsa de acum 15 ani să se întrevadă autorul dramatic de la care mai aşteptăm încă lucruri de preţ. Mi se pai® că şi autorul aşteaptă cu manuscrise noui în sertare, curajul teatrelor speriate de ,,moralişti”. Cum primul pas spre dreptate s’a făcut, să sperăm că al doilea e mai uşor. • „L.du Ropescu” e jucat cu brio şi haz de d-na Nely Cutava-Vinea şi d-nii Ion Manu. N. Atanasiii. N. Poizu, Brancomir, C. Antoniu şi C. Morţun.V. TIMUŢ Existența tânărului scriitor Fiindcă veni vorba de Bogdan Amaru... Fiindcă veni vorba de Bogdan Amaru, care, ştim cu toţii că şi chimie de luni de zile trupul descentrat de boală, pe un pat de sanatoriu, n ar fi rău să lărgim puţin problema, fiindcă este o problemă. Nu este vorba de a fi pesimist ca teodor Scarlat a cărui sens, luptate, aş zice chiar, susceptibilitate, toamna aceasta elegiacă a a făcut decât să i-o irite, sau optimist ca domnul Erasm, căruia coloanele largi ale ziarului său ii fac de vreo câţiva ani îneoac®, toamne roze şi călduţe, şi al cărui punct de vedere suntem nevoiţi totuş să-l lăudăm. Pe vremile acestea grele, optimismul e el însuş atât de rar şi tocmai de ■iceea atât de preţios, încât chiar când îi bănuim gratuitatea, e mai bine să tăcem asupra ei. Aşadar, nu-i vorba numai de Bogdan Amaru, care, dacă mai există un Dumnezeu pe lumea asta, (sunt ispitit să adaug: şi un medic bun) se va însănătoşi, vina spre bucuria, celor pesimişti, sunt sigur. Dar, după ce se va însănătoşi Bogdan Amâni, va fi altcineva decât el, va fi în primul rând, scriitorul tânăr, ceva, o idee, mai fericit? Afară de bucuria trecătoare a omului din el, va cuceri scriitorul, vreau să spun condiţia lui, vreun milimetru de eldorado? Voiu avea curajul s’o spun verde, nu! însănătoşirea lui Sabia l-a bucurat sincer pe Bogdan Amaru dar nu l-a făcut să-şi câştige dreptul la o soartă mai bună, şi deci dreptul său la boală, da, boala e un dr®pt de care nu ne bucurăm toţi — după cum însănătoşirea lui Baltazar, ca să nu merg mai departe, dacă l-a bucurat pe Salva, n’a învățat minte pe nimeni. Altul dintre noi a venit la rând şi situaţia a rămas aceeaş Prin urmare, nu există un ,,caz Bogdan Amaru”, ca să-l considerăm închis odată cu însănătoşirea lui. Ori, dacă există un asemenea caz, el nu este unul izolat Există însă cu siguranţă o problemă a existenţei, poate chiar numai a subsistenţei scriitorului tânăr, în care problemă se integrează şi cazul lui Bogdan Arnaru. Problema? E de o conciziune dezolanta, lat-o: fiecare din noi e un virtual Bogdan Amaru. La asta, poate că optimistul ar spune: Dacă Pasteur a avut dreptate când a spus că purtăm cu toţii în gât, aproape toate bolile existente, atunci fiecare din noi, din noi cei mulţi, milioanele, miliardele de britani, e un virtual Bogdan Amara. Nu numai dvs., scriitorii tineri. Ei, atunci ce ne facem ? Dacă domnul optimist mar întreba aşa, aş răspunde la rândumi : Fiecare din voi, din voi cei mulţi, milioanele miliardele de bimani, aveţi fie o leafă, fie un stipendiu, fie un ton ambele, în sfârşit un ceva, un minim care vă asigură acel drept , la boală de care vorbeam mai sus şi graţie căruia vă puteţi purta microbii în gât cu seninătate. Căci, în marea lor majoritate, bimaiiii s’au aranjat. Doar o minoritate, se zice, circa treizeci de milioane de indivizi pe tot pământul, a rămas fără nici un ,ciubuc’, absolut vagabonda. Printre aceşti treizeci de milioane de partaş internaţionali, trebuese socotiţi fără nici ezitare şi cei câţiva, câteva zeci, haide, câteva sute de scriitori români. (E un maximum admis cu multă mărinimie). Asta e situaţia: scriitorul român, şi cu precădere cel tânăr, nu numai că nu s a aranjat dar el crapă de foame păr şi simplu, in turnul său de fildeş, în sanatoriu sau pe stradă. Sunt oameni cari ştiu să dea fără să li se ceară În sfârşit, sunt oameni cari dau numai atunci când i se cere. Dar Doamne, sunt mii de oameni in ţara asta în care există un club al miliardarilor şi nici un mecenat, in ţara asta în care di. scriitorul e socotit un cetăţean de elită, sunt mii de oameni cari nu ştiu să dea nici când li se cere şi, mai ales, când nu dau din punga lor. Cunosc destule Excelenţe cari privesc pe scriitor ca pe un şomeur mai mult sau mai puţin intelectual şi care se miră că nu-l aud milogindu-se. Pentrucă, mi se pare că de-asta crapă de foame scriitorul român, pentrucă nu cere de două ori, ci o singură dată şi cu demnitate, pentrucă nu miorlăe la picioarele puternicilor zilei şi nu-i gâdilă la tălpi. Scriitorul pretinde. Şi că are dreptul s’o facă, nu mai e de discutat. Dac’ar fi numai laudele ce i se aduc anual la Dalles sau aiurea, şi încă ar avea acest drept. Dar mai e şi conştiinţa personalităţii lui deosebite, mândria că e din cei puţini, din cei aleşi. Mai e şi patrimoniul său literar. Şi totuşi aceşti puţini, aceşti aleşi trăesc zilele vagabondului care n’are nimic. Eminescu care cerea şi el, trăeşte şi astăzi în inimile noastre, şi încă în condiţii strălucite, în timp ce mandarinii care nu ştiau să-i dea, sunt mord demult, jalnic şi definitiv. E drept, asta ar fi o consolare. Dar vai! nu mâncăm consolări. Iar ambrozia şi nectarul s’au dovedit, întotdeauna dealungul timpurilor, prea puţin substanţiale. Atunci, trece-vom cu toţii prin patul lui Bogdan Amant? CONSTANTIN COMAN Cuartetul Kedroff împlineşte patru zeci de ani Cvartetul vocal Kedroff care a concertat în iarna trecută şi la noi împlineşte în toamna asta patru zeci de ani de existenţa-Na da un concert festiv în sala Gaveau din Paris la 15 octombrie. BI Miecuri 14 Octombrie 1936 4 pagini 3 Lei Teatrul VESEL-EFORIE . #^ultimele spectacole ca La iarbă verde farsă de Tudor Mușatescu și Sică Alexandrescu cu Niculescu-Buzău, Mișu Fotino, Vasiliu Birlic Cronica muzicală Repetiţia concertului JHilstein Ne vom permite, în această cronică, o inovaţie, care nu va fi, suntem convinşi, lipsită de interes pentru cititori. Vom face cronica unei repetiţii, care se ştie că sunt adesea mult mai interesante decât concertele respective. Din păcate, foarte rar avem prilejul de a asista la repetiţii De aceia suntem foarte încântaţi că ,,URANIA” (Societatea culturală în nume colectiv, Braunschwein et I umiKufelel, a acordat presei dreptul de a renunţa la concert, pentru a asista în schimb la repetiţii. E drept că societatea şi-a făcut in acest mod afacerile, vânzând absolut toate locurile, dar şi cronicarii au avut avantajul de a asculta repetiţia Să vă spun „cum a fost”. ■ Instructiva repetiţie a avut loc la Ateneu, Sâmbătă seară la ora 9. Pe program: ,,Egmont”, ulvertură de Beethoven, concert brandenburghez de I. S. Bach; concert pentru vioară şi orchestră de Mendelssohn şi concert pentru vioară şi orchestră de Dvorack. Atmosferă intimă, familiară. Toţi câţi sunt de faţă schimbă păreri, accentuiază fiecare pasaj agreabil cu un surâs admirativ. E un fel de francmasonerie, Cantanta ca între gastronomi consumaţi. Fiecare fineţe, fiece nuanţă orice puritate e consemnată printr’un plescăit de limbă, printr’o înghiţire în sec, omagială. O lume cunoscătoare şi rafinată, care degustă. Ciupeşte de a ici, ciuguleşte de colo şi-şi face o ideie de cum va fi mâncarea, servită gata. Şi cunoscătorii gustă în bucătărie fiindcă nu li se oferă „platul” complet. I In general e comod. Se poate discuta, se poate fuma, nimeni nu te obligă să asculţi. Dealtfel e şi mai bine să nu asculţi, dacă nu vrei să-ţi pui urechea la grea încercare. — iNein, nejn. ni cit so-... nochmal.. bitje... eips, zwei, drei vier takte vor C-.. Also— Câteva bătăi de baghetă în pupitru au precedat scurta imprecaţie, pe care orchestra a ascultat-o, făcând apel la toatele cunoştinţele sale de limba germană. Orchestra cântă iar. D. Paul Breisach e un bun dirijor. La repetiţie am avut cel mai bun prilej de a-l observa- O mare grijă pentru detalii se uneşte la dânsul cu concepţia mar®, de ansamblu. Ne-am întrebat totuşi de ce oare l-au adus din străinătate special pentru acest concert, când şi la noi se găsesc destul de buni !Perlea,Tora, Rogalski, Matei Sobor, Silvestri). Găseşte oare ,Tirania” că muzicanţii de la noi sunt prea ocupaţi? Ei, dacă ar fi fost vorba de o mare celebritate, un Toscanini, un Bruno Walter, un Furtwängler, era altceva; dar să aduci un dirijor — desigur bun — dar de prea mică anvergură, nu era permis, când există atâţia români, cari puteau îndeplini aceleaşi oficii. Dar să trecem peste asta. D. Breisach, vigilent, iar a găsit ceva: — Ach! bitte nicht, ta-ti-ta-ta, ti-to.rom, falsk, viei leidenschaft lieber, bitte, nochmals, mit aczent, ta-tiiii-tatataa-tatopo-rom... într’o lojă, Braunschwein şi Lumpenfeld, pasionaţi după muzică, y,dau farmec regretelor”. In umbră, muzica îmblânzeşte pe om mai ales pe cunoscători. Lumpenfeld îşi aminteşte melancolic de vremea când îşi făcea studiile la o croitorie, vis-a-vis de Conservator, la Iaşi. Făcea atunci teoria şi solfegiul: din de dimineaţă îl punea meşterul să facă cheiele sol cu stropitoarea pe trotuar. — Ah, ce sublim, ce infinit. — Apropos, intervin® Braun, schwein, ştii că nu plătim nici drepturi de autor la Bach, mi-a spus cosmherul meu că a murit demult şi n’are moştenitori... — Ce vorbeşti, să mă duc la Offţerul Stării Civile să iau un extract de depes.. pentru orice eventualitate, nu ştii cum sunt artiştii? — Măi Lumpenfeld, tu eşti un prost. Bach a murit in Germania şi noi n’avem relaţii cu ei.. A priceput. Fiindcă a tăcut şi s’a cufundat din nou în muzică. A căpătat ochi metafizici, profunzi, cum întâlneşti în peisagiile bucolice. Opturile copilăriei se transformau în înfinituri Loja era obosită. Se făcuse ora 11 jumătate, când s’a terminat. A doua zi. Duminecă dimineaţa la ora 11 a avut loc la Ateneu, repetiţia generală. In faţa publicului. A fost şi retransmisă la Radio. A fost o repetiţie generală mulţumitoare, care a putut fi luată şi drept concert. Cum artistul n’a mai putut rămâne în Capitala, concertul propriu zis, n’a mai avut loc. In schimb, publicul budapestan va auzi ac®laş program bine pus la punct. ANDREI TUDOR Cinematoaratiştii americani Îngrijoraţi producţiei Televiziunea, culoarea şi Plata filmului american a fost susra saturată de filme până mai anul trecut. Producătoriile la Hollywood nu se temeau de nici o concurenţă. Filmele acestora inundaseră întreaga Americă, fără să mai amimim de Europy, şi Extremul Orient, unde filmele americane erau foarte căutate. Filmele străine sosite in Statele Unite dovedeau superioritatea şi bogăţia celor americane. Insă moneda are două feţe. Cu un an în urmă au intrat în America. 44 filme străine, dintre care 18 engleze, 10 fraanceze, 10 italiene, un film spaniol, doua cehoslovace, unul austriac şi restul germane. Pentru anul viitor s-au şi anunţat pentru America 100 filme engleze. Ori lucrul acesta constitue o uimitoare surpriză pentru negustorii americani. Spiritul englez se răspândeşte de-a lungul Americei: e modal să se croiască rochii şi haine după linie engleză, sa se vorbească englezeşte, să se citească cărţi englezeşti şi, desigur, să se joace filme engleze. Contra acestei mode periculoase luptă din răsputeri Hollywoodul. Alege subiecte din lumea engleză, interzice artiştilor să vorbească americăneşte, invită artişti englezi sau toamă filme cu subiecte din istoria Angliei, care ar putea atrage publicul. Deocamdată crizale durează, iar a,mericanii cer mărfuri şi produse englezeşti. filmul englez in SL-Unite O altă ameninţare pentru plata Rimelor americane sunt produsele germane. Ministerul propagandei dela Berlin s’a hotărt să exporte filme germane în America. Lucrul nu î l tot aşa de uşor ca pentru cele englezeşti. Filmele germane nu se bucură de prea mare simpatie în America. Ministrul Goebbels nu vrea sa ţină seamă de acest lucru şi de aceea nu cercetează calitatea filmelor exportate- Tine cu orice chip să ducă luptă cu negustorii americani. Până cum foarte multe filme americane au păstuns în Germania. Filmele turnate la, Hollywood sunt interzise în Germania. Scopul acestei măsuri e să forţeze America de a importa filme germane. Dacă se va întâmpin acest lucru, atunci şi filmele americane vor pătrunde în Germania. TELEVIZIUNEA A FOST INTRODUSA o altă primejdie pentru filmul american e televiziunea care a fost consfinţită în chip oficial în ziua de 29 iunie la New-York. In această zi au avut, loc primele şedinţe de transmisiune sub controlul oficialităţii. Staţiunea a fost instalată pe acoperişul unei zgârie nori, Empire State Building şi dispune de o forţă de 10 kw. Cu acest prilej televiziunea şi-a de calitatea europene la (Continuare in ultima Pagină)