Rampa, martie 1937 (Anul 20, nr. 5740-5765)

1937-03-01 / nr. 5740

RAMPA D. Marcel Enescu ne vorbeşte Continuare din pag. I-a fru mine până la acea oră — şi apoi încep să inspectez încăperea care serveşte de atelier, în timp ce d-ra Grigorescu, în gazdă amabilă ne oferă câte un păhărel de Martini. Tablouri, — portrete, interioare, peisaje, fotografii, — acoperă pereţii. O bibliotecă plină vârf, cuprinde volume, elegant legate, pe care a căror copertă se citesc numele gloriilor literare universale. Când ceasornicul se apropie de ora mesei, şedinţa se ridică, domnişoarele ne părăsesc, iar noi, rămaşi singuri, pornim pe calea confidenţelor. — Teatrul este o veche pasiune a mea, şi singurul meu regret este că nu am putut să fac „frumos la public” — nu protesta, la mnâl intarii aşa se spune teatrului — mai devreme decât am isbutit. — Să începem atunci cu începutul... — Teatru am jucat prima oară p vremea când eram copil. Părinţii mei locuiau pe strada Romulus, într’o casă care acum s’a dărâmat, şi unde aveam în fundul curţii o baracă amenajată cu scenă prevăzută cu cortină. Acolo am jucat împreună cu băeţii din cartier şi colegii de şcoala teatru. Reprezentam piese pe cari li alegeam la întâmplare, în special scenete de Vasile Alexandri, uni băeţi spuneau versuri comice sau tragice, iar alţii, cu voce, cântau cu plete şi romanţe. Spectacolele noastre pentru că erau gratis şi, probabil, pentru că nu erau de prea proastă canitate erau foarte frecventate. Invitaţii erau compuşi din familiile actorilor, unchi, mătuşe, veri, fraţi şi bine înţeles părinţii noştri. De ce atunci visam să devin actor. Sau dacă nu, în cel mai rău caz... marinar. Marina a fost cea de-a doua mare pasiune a mea. îmi reamintesc că tata mi-a promis chiar că dacă voi învăţa bine şi am să iau o medie bună la matematică mă trimite la Şcoala de marină din Livorno, unde să studiez ca să-mi pot vedea visul cu ochii. Precum vezi însă acum, marinar n’am devenit. Nu eram, dragul meu domn, un copil minune şi preferam cu bucurie enormă o partidă de oină sau de ţurcă unei lecţii de matematică. Ori cu aceste două sporturi specific româneşti, îţi închipui că aveam prea puţine şanse la Livorno, aşa că deşi tatei îi surâdea mai mult ideia mea de a mă face marinar, a fost nevoit să accepte primul meu vis. Spre finele ocupaţiei germane, prin 1917, sfătuit de unchiul meu, directorul de scenă Vasile Enescu de la Teatrul Naţional, m-am înscris la Conservator în clasa răposatului Aristide Demetriad. Nu am urmat însămultă vreme cu acesta, deoarece, după semnarea păcii, revenind maestrul Nottara din Moldova, Demetriad care ÎL înlocuise numai în timpul retragerei, i-a restituit catedra, aşa că am terminat studiile actoriceşti cu bătrânul maestru. — Teatru „adevărat” rum şi când ai început să joci ? — După ce am terminat primul an de Conservator, la Producţie, am fost remarcat de d. Buzescu. Acesta m’a recomandat soţilor Bulandra cari reveniţi şi ei din refugiu, intenţionau să facă un teatru, şi d. Ton. Bulandra m’a angajat. Am debutat în „Două pamflete”, alături de Mihalescu, într’un, operator de cinema, un rol de două vorbe. Mai târziu mi s’au dat roluri frumoase. Am jucat un Teatru în Castel de Franz Molnár, Familie Bliss de Noel Coward, Frumoasa, aventură Și Amorul veghiază de Robert de Flers și Caillavet, alături de Lena Caler, Simithul de Lenormand Și alb atâtea piese, încât să vreau să le e număr nu cred să reușesc. — Care au fost rolurile preferate ? I ' —■ -Rolurile mele preferate1 au trecut nebăgate în seamă de nimeni și n’au fostrelevate de critică. Totuși... Foarte mult mi-a plăcut Doctorul din Tatăl de Strindberg și volișorul pe care-1 interpretam un Marius de Marcel Pagnol. — Și ție când joci teatru ai făcut parte numai din ansamblul Teatrului Regina Maria ? — Nu. Am plecat de câteva ori, dar după foarte puţin timp reveneam la matcă Astfel în ,1924 am plecat la Brăila unde se înfiinţase o companie sub direcţiunea lui Mişu Fotino şi C. Mărculescu. In această formaţie am jucat o stagiune după care am revenit la „Regina Maria”. In anul 1928 am, încercat o nouă escapadă angajându-mă la Teatrul Naţional. Nici aici n’am stat mai mult decât o stagiune. Suficient timp însă ca să schimb doi directori: Corneliu Moldovanu şi Liviu Rebreanu. Acesta din urmă când m am anunţat că vreau să plec, m-a sfătuit să rămân promiţându-mi grad și alte avantaje pe cari nu le-am luat în seamă și am intrat din nou la Teatrul Regina Maria. Nu mă puteam împăca cu atmosfera de la Naţional şi nu mă puteam obişnui să iau leafă fără să joc sau să „creez” boeri cu barbă şi cu hlamidă. — Pentru că veni vorba de jucat, cum îţi compui un rol ? — Nu prea original. Citesc piesa de două-trei ori, şi mă gândesc la ceea ce spune personajul. Apoi repet. Oriunde. In tramway. Pe stradă, acasă. De multe ori se Întâmplă să mă vadă vreun cunoscut gesticulând sau vorbind şi să-şi închipue că cine știe ce s’a petrecut cu mine. Dacă seîntâmplă să bag și eu de seamă că sunt observat, încep să fluer pentru a părea că sunt în contenență. In special însă rolul îl compun în repetiție. — Directorul de scenă are vreo influență asupra jocului d tale ? — O influență foarte mare chiar. Am o deosebită admiraţie pentru felul cum pune în scenă d. Maximilian, un „meteur en scene” care ştie să vrea, să arate, să dea linie şi contur unui rol. Nu mai puţină admiraţie am pentru direcţia de scenă a d-nei Bulandra, căreia îi datorez foarte multe din succesele mele şi pentru cea a d-lui Tony Bulandra. ■ Convorbirea continuă într’o bună dispoziţie suscitată de verva interlocutorului meu şi de păhărele de vermuth cu cari nu facem nici o economie. Ambii sorbim licoarea cafenie al cărei gust şi aromă ne invită să nu lăsăm nici o clipă paharele goale. Şi trebue să recunosc că dexteritatea de barman a lui Marcel Enescu e la fel de mare ca acela de pictor sau de comedian. Aparatul de radio, o adevărată uzină, ne îngădue să ascultăm o muzică fermecătoare. ■ — Iţi place muzica ? — Muzica este o altă pasiune a mea, pe care, din păcate, nu mi-o pot satisface decât ca auditor. Nu cunosc nici un fel de instrument şi, colac peste pupăză, nu am nici voce, deşi posed o remarcabilă ureche muzicală, aşa că nici nu pot cânta. Ce-i drept nu-mi place orice gen de muzică Tangourile, romanţele ţigăneşti, foxtrotturile nu sunt deloc în gustul meu. Sunt un admirator al muzicii cu oarecare pretenţie. Am favoriţi chiar printre compozitorii români : Stan Golestan, Enescu, Jóra, eta . — Cu literatura cum stai ? — Priveşte-mi biblioteca şi răspunde-ţi singur la întrebarea aceasta. Citesc foartemult şi numai autoribuni. îmi plac in special, Jack London, pentru stilul său viu, limpede şi fără înflorituri inutile, J. Curwood, Aldous Huxley, Mary Webb, I. Wassermann, iar dintre ai noştri Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, pe care-l găsesc însă prea poetic, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu şi încă alţii. — Pictura te preocupă de multă vreme ? — De fapt încă din timpul şcolii. Nu pictez însă decât din 1933. Până atunci, din lene sau din apatie mă sculam târziu. Dragostea mea pentru pictură a învins însă, mai ales după ce am vizitat extraordinarele muzee din Paris şi Budapesta. Am început să caut un profesor care să-mi îndrume calităţile înăscute şi am fost fericit când l-am descoperit in persoana d-lui C. Vlădescu, pictor şi scriitor valoros, pentru care am o profundă admiraţie atât ca maestru cât şi ca om — un admirabil causeur cu o cultură teribilă. M’am înscris deci în ,Academia de pictură” a d-lui Vlădescu, care funcţiona în str. Carol şi am urmat, în anul acela, cursurile cu regularitate, timp de şase luni de zile — mă înscrisesem târziu. In anul următor, Academia s’a mutat în str. Spiru Haret unde a funcţionat, iar vre-o şase luni de zile apoi s’a închis definitiv, deoarece rămăsesem prea puţini elevi şi cheltuelile de întreţinere a şcolii erau cu mult mai mari decât plăteam noi. Am rămas să lucrez deci singur. M’am dus două veri la Balele. Această localitate te învaţă foarte mult să pictezi. Se spune că dacă poţi picta Balcicul eşti pictor. Intri adevăr acolo ai mare, ai munte, un colorit special şi peisagii admirabile. Azi, cu toate că spectacolul mă ţine treaz până noaptea târziu, la 8 juni. dimineaţa sunt in picioare şi încep să lucrez. Maestrul, meu, care mă vizitează din când în când este mulţumit de ceea ce realizez. Când voi fi mulţumit şi eu, voi face, probabil, o expoziţie. In nici un caz mai devreme de doi ani de zile. — Cinematograful îţi place ? Te-ar tenta să filmezi şi d-ta ? ■ Imi plac filmele bune. Gary Cooper, actorul acela admirabil, şi Irene Dunner sunt favoriţii’ mei. Dacă m’ar tenta să filmez ? Mă întrebi probabil pentru că nu şti ce am mai jucat în film. Da, în 1934, am filmat în Trenul fantomă, una din primele realizări sonore româneşti, alături de d-nii Tony Bulandra şi G. Storin, în «regia lui Jean Mihail. Acest film s-a realizat la Budapesta şi angajamentul — Pentru care trebue să-i mulţumesc tot d-nei Bulandra — mi-a surâs extrem, deoarece am lucrat o zi şi o noapte şi am stat, pentru asta, 30 de zile la Budapesta vizitând toate muzeele şi clădirile importante. Atunci am făcut cunoştinţă cu Szőke Szakai, Franciska Gaal, Tibor von Halmay şi Oskar Beretty. Trebue sä recunosc cä am fost, foarte bine primiţi şi găzduiţi "de unguri. Locuiam la hotel Royal, cel mai mare de acolo, şi masa ni se servea în hali. Trebue aici să subliniez un lucru impresionant. Ca un omagiu, masa noastră era ornată cu tricolorul românesc, atenţie care ne-a tuşat foarte mult. Ca să revenim însă la cinema, ţin să-şi comunic că mi-ar place să mai filmez cu toate că este o deosebire fundamentală între scenă şi studio. Teatrul este o muncă cerebrală, tu actor iţi compui rolul şi răspunzi de el, pe când filmul este o muncă brută şi în plus joci ca o marionetă după sforile trase de regizor. — Repetiţiile de teatru bineînţeles, sunt în favoarea d tale ? — De loc, cu toate că le găsesc foarte necesare. Prefer un spectacol unei repetiţii. Când o piesă nouă trecela „probe”, atâta vreme cât prezenţa mea nu este necesară în scenă mă aşez într’un colţ ,şi cu un creion, fac croquiuri pe rol, încercând să-mi prind camarazii. De aceia toate rolurile sunt mâzgălite. — Dar turneele ? — Iama nu-mi plac. Primăvara şi toamna însă sunt marea mea bucurie. Am multe amintiri frumoase din turneele pe cari le-am făcut. îndeosebi îmi aduc cu plăcere aminte de primul meu turneu pe care l am făcut cu camarazii J. Constantinescu, Delvechio și Focșăneanu — ultimii nu mai fac teatru — în vremea când nu se făceau turnee în vagoane speciale ci trebuiam să locuim la hotel. Pe atunci nu se pleca cu o singură piesă ca azi, ci cu patru-cinci şi ră- mâneam mai multe zile în fiecare oraş. Cum eram tineri, toţi patru făceam atâta gălăgie şi atâtea farse , încât niciodată nu eram toleraţi mai mult de o zi intr’un hotel aşa că veşnic umblam cu geamantanele în mână în căutare de locuinţă. Nici nu ştiu când a trecut vremea. Şi probabil că interlocutorul meu ar fi ajuns cu întârziere la spectacolul de matineu dacă, din întâmplare, nu s’ar fi uitat la ceas. Probabil că simpaticul meu intevievat o să ție minte multă vreme ziua convorbirii noastre, pentru că atunci a rămas nemâncat la prânz... Mihail Vulpe# Mi: • -SîHîtul Cârti noui .»Opere’ de Matei I. Caragiale Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, prezintă într’o ţinută de sobră eleganţă şi rară ţinută technică, al doilea volum din seria „Ediţii Critice Definitive”, „Opere” de Mateiu I. Caragiale, în îngrijirea şi cu prefaţa luminoasă a d-lui Perpessicius. Preţuitorii scrisului de nobile aurării şi nestemate al lui Mateiu 1. Caragiale vor găsi în această cuprinzătoare şi unică — prin înfăţişarea şi ■alcătuirea ei — ediţie, întreaga operă epică şi lirică a marelui prozator şi poate şi mărturie rotunjită în adevărata ei lumină, a artei sale atât de personale. Volumul, care acoperă un gol vizibil în mişcarea literaturii noastre contemporane, prezintă totodată şi la înălţimea meritată, un adânc omagiu postum memoriei originalului scriitor. „Opere” de Mateiu I. Caragiale cuprinde ciclul de poezii: „Pajere”, românul miraculos de subtil farmec şi rafinament: „Craii de Curte vecile”, „Remember”, „Sub pecetea tainei’’, precum şi bogate şi nedite anexe : „Negru şi aur”, „Isnoave vechi” Contribuţii Heraldice, „Pagini de jurnal”, etc. Cartea aceasta, de rară artă scriitoricească asigură prin îngrijirea critică a d-lui Perpessicius, o prezentare integral cuvenită, demnă şi prestigioasă, marelui artist cărei a fost şi în viaţă şi în literatura sa Mateius Caragiale. „In Tartaria“ de R. P. Hue Un volum de mare interes documentar şi instructiv, se adaugă colecţiei „Energia” a editurei Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, „In Tartaria” de părintele Hue, misionarul căruia literatura drumeţiei îi datorează câteva din cele mai strălucite şi mai ingenioase opere. Un ochi de observator atent şi lin, un povestitornăscut, un puternic farmec literar, o redare epică vie şi colorată în aceiaşi măsură în care e exactă şi instructivă, se fac văzute în scrisul părintelui Hue care reîmprospătează şi revalorifică puterea de comunicare a acestui gen cu păturile cetitoare cele mai largi. „In Tartaria” este prin aceste însuşiri ale autorului cu mult mai mult decât un itinerar de călătorie. E un sugestiv, exemplu de viaţă închinată unei credinţe, un îndreptar şi în acelaş timp o frenetică şi aventuroasă povestire. „In Tartaria” de R. P. Hue e o carte unui răsunător succes. Proectele actriţei Alice Cocea Compatrioată noastră Alice Cocea care conduce teatrul Codie des Champs Elysees a declarat că va reprezenta în curând o comedie intitulată „Inima nu şomează”, adaptată din englezeşte de Charlotte Nevens. Alice Cocea Concertul violoncelistului George Cocea Violoncelistul George Cocea, va da un singur concert, Luni 22 Martie, la sala Dalles cu concursul la pian al d-lui Miron Şoarec. In program: Bach, Boccherini,, Pop per, Fauré, Granados, Nottara Şi DavDloff. Biletele la agenda artistică „Pro- Arte’’, Calea Victoriei 39, la Wagons Cits Cook. ----— OOOjfDOO——- Rampa oblică »Unic programul complect al tuturor spectacolelor Capitalei cu DISTRIBUȚIA SI SUBIECTUL tuturor filmelor care se reprezintă în Capitală o pictorul N. Drona Continuare din pagina So lancolie, de tristețe, de poezie chiar, — linii aducându-i învinuirea că literarizează subiectele ce le tratează. Dar dece n’am putea accepta că pictura este o poezie în culori? Că pictorul este un poet care, în loc să se exprime în versuri, se exprimă în culori ? De altfel tocmai aci, in acest fel de poezie ce-i degajă tablourile lui N. Bruna, stă farmecul operei şi personalitatea lui. Dar el nu practică această poezie în pictură, neglijând însăşi baza artei ce-o practică: desenul şi coloritul. Căci în concepţiunea de azi a picturii se lasă deoparte, cele mai adeseori, meşteşugul în profitul gândului ce urmează să fie exprimat cu un minimum de mijloace. N. Brana e contra acestei practici şi o predică prin exemplul expoziţiei sale; tablourile lui decorative sunt, în realitae, desen pictat, pe care tânărul nostru artist îl posedă în aproape toate tainele, cum o trădează toate linoleumurile, care se alătură şi întregesc expoziţia lui. Intre tablourile lui de dimensiuni mari, încadrate în rame grele, severe, N. Brana pare aproape un copil rătăcit într’o lume imaginară, înfăţişarea lui este aceia a oamenilor din nordul ţării, ale căror obiceiuri, ţinută şi mentalitate le-a păstrat în totul. Trăit de mic în mijlocul ţăranilor, N. Brana a descoperit toate ascunzişurile sufletului lor şi a căutat apoi să transpuie, cu ajutorul pensulei şi a tuburilor colorate, aspectele variate ale vieţii lor. E timid şi timiditatea îi stă bine, ca o floare rară la butoniera unui dandy. — Ce te-a îndemnat şi hotărît să pictezi ? — Iată o întrebare ce mă duce cu gândul la anii copilăriei. Nu-mi aduc bine aminte cum am început să pictez şi mai ales cine m’a îndemnat la acest joc al liniilor şi culorilor. Probabil, crucifixii ciopliţi şi zugrăviţi de bunicul meu—simplu, ţăran — cu atâta evlavie şi resemnare — în bisericuţa din sat mi-a lăsat şi mie o fărâmă din hanul divin al artei. îmi aduc însă bine aminte de desele certuri ce le primeam pentru neastâmpărul ce mi-l manifestam în linii întortocbiate, pe toţi pereţii şcolii şi mai ales pe zidurile vecinilor, cari scandalizaţi de mâzgăliturile mele de copil sburdalnic, mă snopeau în bătăi. Mai ales mama, a avut mult de suferit din pricina mea. Eram răutatea satului şi poate şi aceasta a fost o cauză ce-a determinat-o să mă dea mai departe la învăţătură. Pe băncile şcolii, la Sibiu, unde am studiat timp de opt ani, am simţit şi mai mult necesitatea de-a desena şi mă nutream mereu cu gândul să-mi iau toate examenele şi diploma ca apoi să mă pot înscrie la Academia de Arte frumoase. Ceea ce am şi reuşit. Nutream acest gând, contra voinţei mamei, care ţinea neapărat să îmbrăţişez cariera de dascăl sau preot, conform tradiţiei familiare. Simţea lipsa de a-şiVedea feciorul în fruntea satului şi mai aprope de dânsa. Mare i-a fost mâhnirea când după un timp oarecare, a aflat vestea că ’n loc să urmez Academia teologică din Sibiu, am hrat drumul Capitalei şi m am înscris la Academia de „Arte Frumoase’’. Cu timpul s’a împăcat. Intrat în tumultul şi zgomotul Capitalei, am avut mult de suferit. Datorită structurei mele sufleteşti, veşnic nemulţumit şi îngândurat din cauza împrejurărilor vitrege, ca orice tânăr sărac, am părăsit la mijloc de an cursurile Academiei şi m am îndreptat (în buzunar cu 300 lei) spre Cluj. — Unde ai studiat pictura ? — Primele noţiuni despre pictură şi desemn le-am primit la Cluj cu profesorii: Demian, C. Bogdan, A. Cupe, Lodea, Papilian, Petrău, etc. Aici, în 1930, cu multă trudă şi necaz — trebuind să-mi câştig singur existenţa — am terminat Academia de „Arte Frumoase” şi în urma propunerii Consiliului profesoral, la sfârşit de an, am fost ales pentru bursă în străinătate. Era cât pe aci să pierd bursa, din cauza unor oculţi filfizoni politici, dacă n ar fi intervenit, spre norocul şi surpriza mea, d-l V. Tilea, pe atunci ministru, care deşi nu mă cunoştea personal, în urma actelor prezentate, m’a susţinut, dându-mi astfel posibilitatea să-mi îmbogăţesc cunoştinţele rolastice, etc. Profit de această ocazie spre a-i aduce toată recunoştinţa mea. — În Franţa ai găsit desigur alt mediu decât acela de aci. In ce măsură această atmosferă a influenţat asupra artei d-tale ? — Da, e adevărat că am aflat alt mediu şi ca oricare tânăr debarcat într’un ţinut atât de bogat, în toate privinţele, în ale frumosului am fost tare impresionat. 'lotuşi, marile bulevarde viaţa şi zgomotul lor nu m’au atras, ba chiar aşi putea să afirm, că nu mă simţeam la largul meu decât în faţa şevaletului aşezat in înfundătura vreunei străzi a vechiului Paris. Probabil, vechiturile Parisului îmi vorbeau mai mult şi se identificau mai bine cu firea mea depresivă. Influenţele artei franceze n’au prea avut răsunet în lucrările mele din timpul acela, 1932 — şi chiar dacă se simţea ceva atmosferă parisiană aceasta n’a putut dăinui din cauza temperamentului meu refractar (pentru străinism) şi get-beget românesc. Actuala expoziţie, prima în Capitală, cred, confirmă aceasta. In metropola lumii, am studiat timp de 2 ani. Dorinţa şi curiozitatea de-a fi în curent cu toate tehnicile şi noutăţile artei m’au determinat să urmez cât mai multe Academii oficiale şi libere. Aşa, am urmat cursurile Academiei janniene, renumită prin vechimea şi forţele plastice internaţionale ce s’au perindat pe acolo; L’Ecole des artes decorativa, atelierele de frescă murală ale oraşului Paris, etc. Seara, urmam cursurile de schiţe de la Grande Chomiere ş. a. La aceste şcoli am studiat mai mult desenul academic şi culoarea, convins fiind că aceste studii îmi vor servi pentru eliberarea de mai târziu. La atelierele de frescă am studiat compoziţia murală de mari dimensiuni, câştigându-mi o bună experienţă. Abia acum (după ce am făcut primii paşi pe drumul adevăratei picturi) îmi dau seama de greutăţile unei exprimări sincere şi adevărate. Dacă observaţi, drumul ce l-am apucat este brazda pămîntului romînesc din care mă nutresc şi muncesc a prinde frânturile de gând şi suflet ale ţăranului român de dincolo de Carpaţi. Păcat că mulţi dintre tinerii noştri artiştivorbesc de cei ce s’ar putea identifica cu atmosfera românească, se lasă înstrăinaţi şi nu caută să profite de învăţămintele marilor noştri maeştri cum sunt: Teodorescu Sion, Jalea, St. Popescu, Medrea, Steriade, Bunescu, Petraşcu, etc. Generaţia română tânără din Ardeal n’a avut norocul să aibă mai aproape de ea pe aceşti aşi ai artei româneşti şi au trebuit să se formeze aproape singuri. Arta noastră populară este un isvor nesecat pentrui acei artişti ce înţeleg forţa acestui pământ românesc. Dar câţi sunt cari caută să si apropie de aceste bogăţii ? — Crezi că un contact cu publicul, stabilit prin expoziţii, poate sau nu schimba maniera de lucru a unui pictor ? _ Da şi nu ! Aceasta depinde de artist şi de temperamentul lui. E necesar o corespondenţă între artist şi public. Cred însă că un adevărat artist, conştient de menirea lui nu va ţine seama niciodată de cerinţele publicului şi deci nu va putea suferi vreo schimbare. Va primi sugestii, dar în limita înţelegerii lui. Critica din dânsul , ce trebuie s’o aibă fiecare artist, îi va dicta şi va fi suverană pentru el. Artistul condus de imperativul sincerităţii va avea posibilitatea să-şi apropie publicul înţelegător cu atât mai mult cu cât uzează de mai multă sinceritate şi adevăr. Adevărul spus în orice formă şi oricui nu poate suferi schimbări şi nu poate schimba atitudini în artă. — Cum priveşti d-ta generaţia plastică din care faci parte ? — Suntem o generaţie cu multe posibilităţi dar puţini sunt cei ce-i înţeleg sensul. Deşi nu sunt pesimist îmi permit să spun : Suntem copii nimănui. Zămisliţi înainte şi în timpul războiului, lăsaţi la voia întâmplării, crescuţi liber, fără controlul matern mai apropiat, ne-am învăţat singuri şi ne-am obişnuit cu mizeriile şi truda zilnică. Şi poate de aceea ne resemnăm mulţumindu-ne cu puţinul ce ni acordă societatea în cari trăim. Împrejurările în cari am crescut şi ne-am format, probabil ne-au înarmat atât de bine sufletele încât mi mai Int OIYI seamă lipsurile materiale şi indiferenţa multora cari ne-ar putea ajuta. Deşi trăim în epoca vitezei şi prefacerilor, arta plastică din România şi-a fixat locul şi ne putem mândri oriunde citi ea. Ce s’ar întâmpla dacă şi artistul plastic ar fi mai mult încurajat cum sunt de exemplu cei de la dramă, comedie, etc. ? Să sperăm însă că acei ce poartă frânele acestui neam va înţelege la justa valoare serviciile ce le aduce ţării artiştii plastici şi vor lua timp măsurile necesare pentru o soartă mai bună. D. ministru Iamandi, la îndemnul memoriului, prezentat de d. Şt. Popescu (preşed. asoc. artiştilor plastici) — se pare — face tot posibilul pentru o ameliorare a situaţiei actuale. Până atunci tineretul plastic, are o datorie : datoria muncii. Fiecare să caute a se exprima sincer, cu mijloacele lui proprii nu cu împrumuturi şi imitaţii cum fac mulţi tineri pretenţioşi. — Care crezi d-ta că ar fi condiţiunile unei mai bune propăşiri a artelor plastice la noi ? — Fiindcă ţi neapărat să-mi cunoşti modesta mea părere şi în privinţa această mă voi executa. M’am gândit de mult la acest lucru din cauza dilentatismului de cari m'am lovit mereu ca profesor în provincie. Spiritul de conservare, de multe ori ţi se iveşte în mare, la o etate crudă şi este acel ce-ţi dictează măsurile. O legiferare amănunţită în plastică, şi care pare-mi-se se găseşte în proect la ministerul cultelor ar fi o soluţie pentru propăşirea artelor frumoase la noi. Apoi — nu găsesc cum — dar o selecţionare a valorilor adevărate cu dreptul de manifestare în pubic, cred, ar promova mult gustul publicului, care din cauza multor expoziţii — bune şi rele — nu mai ştie ce e artă şi ce nu e artă. Continuând aşa ca până acum, nu vom ajunge niciodată ca majoritatea publicului intelectual să aibă o înţelegere deplină asupra adevăratelor forţe plastice. De aceea mai cred, că o grupare a tuturor artiştilor adevăraţi într’un mănunchi de forţe vizibile ,— lăsând la o parte scenele de culise şi tot ce e lumesc şi trecător — ar fi mai necesar acum, mai mult ca oricând spre binele nostru al tuturora. Numai tuturor artiştilor, forţelor reprezentative ale plasticei româneşti ar fi o mare impunere pentru schimbarea actuală, punând stavilă totodată, prin măsurile ce se vor lua — şi samsarilor şi negustorilor îmbogăţiţi de pe spatele artistului plastic , negustori ce au inundat ţara în lung şi în lat cu fel şi fel de pictură. — Ce proecte ai ? — Proecte ? Noi tinerii şi mai ales cei cu certificat de pauperitate din care care fac parte şi eu, foarte rar ajungem să ne facem proecte. Proectele sunt în funcţie de finanţe, şi cum mereu suntem certaţi cu ministerul de finanţe, n’ajungem aproape niciodată să realizăm proectele ce eventual ni le facem. Aştept să-mi închei bilanţul actualei expoziţii şi în speranţa că-mi voi strânge ceva parale mă gândesc la expoziţia internaţională dela Paris pe care n’aşi dori s’o scap. Iată primul proect care poate nu i se va realiza decât pe hârtie. Deocamdată, datorită unor oameni de înţelegere, d. prof. Gane şi d. dr. Ilie Toma, m’am stabilit la Bucureşti, unde voi căuta să muncesc şi să mă manifest la orice ocazie plastică. Pe la lângă aceste, sper ca la vară ( cunoscând şi pictura bisericească) să obţin executarea unei picturi de biserici şi să mă gândesc mai serios la posibilitatea unei călătorii prin centrele mai importante din Europa. Prin urmare, vedeţi d-voastră, că proectele mele sunt numai speranţe, de cari mă acăţ cu încăpăţânare şi chiar cred în ele. Încrederea în imne, mi se pare, îmi dă puterii noi pe drumul ce am apucat. Acum, din cauza expoziţiei mele de la „Mozart” mă simt obosit şi a-şi vrea să mă pot odihni puţin dar mi-e teamă că temperamentul meu nu-mi va îngădui. Paul B. Marian -----oooBooo——f !