Rampa, octombrie 1937 (Anul 20, nr. 5917-5943)

1937-10-27 / nr. 5939

ANUL 20 £ No. 58384Pagini2Lei im Director : SCARLAT FRODA Miercuri 27 Octombrie 1937 si». Cronica filmului de g. Timuș Cinema Carlton :„.,,Cafe Metropole“ cu Loretia Young, Adolphe Menjou şi Tyrone Power Am întâlnit undeva, prin Jaques Deval, povestea aceasta a unui june chefliu şi descreerat care după ce ’şi cheltueşte ultimul ban, nemereşte într’o sală de joc şi spune „banca” fără un franc în buzunar... Pierde. Şi câştigătorul, în loc să-l dea pe mâna polipei, ori să-l stâlcească un bătae îl face ostatec... Adică îl sileşte să se supună unor combinaţii iscusite, în urma cărora junele se va vedea însurat cu multe parale şi va avea din ce să-şi plătească datoria de la cărţi-E şi aceasta o comedie vodevilescă, frivolă şi foarte parisiană, făcută ca şi „Viaţa la întâmplare” de americani. Aci însă scenariul porneşte de la o comedie franţuzească, dialogul e mult mai sprinten şi mai spiritual; mai multă fantezie animă aventura, iar jocul mai strâns şi mai legat *al actorilor face comedia mai de succes. In special prezenţa atât de spirituală şi elegantă a lui Adomic Menjou, parisianizează parca întreaga aventură. Ii da alerteţe şi flexibilitate, o face spumoasă, animând ritmul greoi al comediilor americane, care vor să fie franţuzeşti. E apoi aci şi un june foarte simpatic, Tyrone Power, frumuşel, dezgheţat, croit parcă să placă femeilor. In schimb ca şi Jean Arthur, Loretta Young e deplasată intr’o comedie uşoară. Mult mai artistă ca cealaltă, temperamentală, joacă în egală măsură şi drama şi comedia de stil. E însă improprie vodevilului, unde se cere mult mai mult comic natural şi mai multă fantezie spirituală. „Café Metropole” e un film destul de amuzant, lucrat cu abilitate şi jucat în genere suficient de antrenant, cu un pumn, cât capul ei de mare; dacă se rebifează e asvârlită cu un dos de palmă, din vârful unei scări rostogolindu-se ca o otreapă- Un gangster o ia de ceafă ca pe o pisică moartă şi o asvârle în râu. Dacă o alta îşi caută sora asasinată, e consolată cu pumnii în ochi, izbită cu capul de pereţi, zvârlită jos, călcată în picioare, cu mădularele stâlcite. O vezi apoi într’un pat de spital, cârpită la loc, pe cât cu putinţă, cu o cruce de cuţit pe obraz: stigmatul... trădării (?). In sfârşit când ajung la convingerea ca toate vor fi rând, pe rând ucise, că viaţa pe care o duc e mai puţin suportabilă decât moartea, se hotărăsc să se sinucidă, adică să denunţe (să denunţe ceea ce toată lumea ştia) şi gangsterul e condamnat la 50 de ani închisoare. Ironia e impertinentă , iar sfâritul imbecil. Un asemenea film ca să treacăchiar şi în America trebuie să aibă un aşa zis sfârşit moral, adică să satisfacă cerinţele idioatei formule: „binele să triumfe asupra răului”). Dar pentru ca un lucru să nu fie imoral, binele trebe să triumfe logic asupra răului, nu printr’o întorsătură agăţată artificial şi stupid în coadă. Denunţătoarele s’au convins că un imperativ moral le obligă să înceteze a fi instrumente ale crimei ? Nu. Denunţă fiindcă între două rele aleg pe cel mai puţin rău. Nu sunt nişte pocăite, sunt delatoare. Sunt vorba gangsterului „trădătoare”, după cum una din ele în deplină consimţă a fost sperjură cu cinism. Nici umbră de compătimire nu merită.. Dar până când filmul ajunge la acel happy-end obligator, adică până în ultimele sale două minute, totul nu e decât apologia crimei şi a bestialităţii, elogiul laşităţii, şi o permanentă injurie adusă demnităţii umane. Nu sunt un partizan al cenzurii, mai ales la noi, unde în lipsa unei producţii naţionale filmele ne vin trecute prin cenzurile locale. Dar mă întreb ce are acest soi de film cu gangsteri, comun cu viaţa, cu moravurile, cu mentalitatea noastră ? Ce interes prezintă povestea aceasta îngrozitoare şi îngrozitor de stupidă, ca să justifice îngăduința autorităților de a prezenta un spectacol degradator, oribil, desgustător ? Adolphe Menjou Cinema „Scala“: „Femei de noapte“ cu Bette Davis şi Humphrey Boggart Un film oribil,dezgustător, deprimant, degradator pentru noţiunea de fiintă umană. Nu e rău lucrat, şi destul de bine jucat, pentru atingerea scopurilor lui nedemne : groază şi degradare. Asişti la el ca la un match de box între campioni de şcoală înnaltă, de stol ales, cam la urmă nu sunt amândoi decât două bestii cu respiraţia suspendată, cu mădularele stâlcite, cu chipurile (de pe care a dispărut ultima trăsătură de omenesc) tumefiate, cu nasul şi buzele rupte şi însângerate ; amândoi cu pumnii încă încleştaţi, stropiţi de sângele celuilalt... Nu cred în minciuna pseudosportului. Nu pot admite elogiul bestialităţii. Scenariul „Femeilor de noapte”? Cinci fete tinere, dansatoare, cuminte şi aşezate „lucrează” într’un local de noapte. Le vine un nou patron. O bestie care le cere să jefuiască clienţii, să-i fure, să-i antreneze la masa de joc unde se trişează. Şi ele se supun întâi de bunăvoe (?), apoi sub teroarea că cea care denunţă, e sugrumată ca o pisică şi asvârlită într’un râu. Clientul care n’are să plătească suma cu care a fost jefuit e omorât pe loc. Formula tâlharilor de condrci ,,punga sau viaţa” e o poemă, pe lângă practica gangsterului american. Aci dacă n’ai pungă, plăteşti cu viaţa. Alegere n’ai. Tot oraşul cunoaşte oroarea. Autorităţile însă sunt cumpărate, judecătorii neputincioşi şi laşi, juraţii înspăimântaţi de crima răzbunării. Frumos spectacol ! „Femeile de noapte”, instrumentele de jaf ale gangsterului sunt cam astfel tratate . La primul semn discret al proxenetului, trebue să se îndrepte asupra victimei de pradă, să se supună celor mai josnice ignominii. Dacă ezită e pocnită în față ! 6 milioane franci francezi primeşte Cecile Sorel pentru memoriile ei Angajamentul strălucit al celebrei actriţe S’a pomenit adesea de sume fantastice oferite de casele de filme americane marilor artişti de teatru şi de cinema ca sa joace în America. Cecile Sorel a bătut un record. S’a oferit suma de şase milioane de franci actriţei Cecile Sorel pentru: «La Vie merveilleuse de Cecile Sorel», un volum de memorii, un film şi o piesă. . Filmul şi piesa vor fi jucate de Cecile Sorel în Statele Unite. Contractul cu «United Press» a fost semnat acum trei zile. Minoriile Cecilei Sorel vor apare mai întâi în ziare, în acelaș timp în mai multe. Filmul va fi turnat la Hollywood unde Cecile Sorel va sta două luni. Apoi piesa va fi jucată în turneu în marile orașe din America începând cu New York. Pauzele la teatru Un reputat publicist se arată, de câte ori are prilejul, un înverşunat duşman al pauzelor la teatru, al aşa ziselor „antracte”. Intr’o mare măsură publicistul cu pricina are dreptate. In teatrul românesc se face abuz cu pauzele, cari frâng spectacolul, desumflă pe actori, îi scoate din nervi, cum se spune, iar spectatorului, prin conversaţiile pe care le duce în pauze , îi abate atenţia. Dar nici fără pauze nu se poate juca. Schimbările de decor, „schimbările” actorilor, cer întreruperi, nu ca la cinematograf unde filmul rulează fără pauză, deşi până mai acum câpva ani o reprezentaţi© de cinematograf avea cel puţin cinci pauze, nu numai pentru ca dispărutul vânzător cu tava doldora de „napolitane cu apă” să-şi poată desface marfa, dar pentru că aşa era obiceiul. La teatru, pauzele sunt stăruitor cerute de două persoane: de „madama” de la un anumit cabinet şi de antreprenorul bufetului, direct interesaţi pentru ca spectatorul să părăsească, cât mai des, sala. Dacă stăruinţele primei interesate nu sunt luate în seamă, înschimb pretenţiile bufegiului trebuesc luate în consideraţie, căci el plăteşte bani buni pentru exploatare, iar marfa (mai întotdeauna scumpă şi proastă) trebue desfăcută în pauze. Şi mai este încă ceva : sunt mulţi cari vi n la teatru mai mult pentru antracte decât pentru ce se petrece pe scenă. Sunt spectatorii care vi n să-şi arate haine, să se arate cuiva sau — vorba lor, — să mai vadă un om. Ce te faci cu aceştia ? Pentru că avem nevoie să de aceşti figuranţi. Să ne gândim că până nu de mult, la Teatrul Naţional „orchestra distra în pauze pe onor, spectatori cu melodii alese” — aceasta fără nici o legătură cu piesa, dar aşa pentru a atrage. Aşa că, vorba lui Caragiale, din această dilemă nu putem eşi. Dar la Londra am văzut că la teatre, pauzele nu sunt numai dese, dar şi lungi, aceasta pentru ca spectatorii să consume în linişte, bufetele unora din teatre fiind adevărate baruri sau chiar restaurante. Cum la noi sunt interese în joc, tare mi-e teamă că în acest domeniu vom rămânea englezi. Dacă nu se poate însă fără pauze, cel puţin să nu fie prea lungi. Cum ar spune, tot Caragiale a ceasta este dorinţa adunării... loam Massoff Ge eco „Concertul de vioară al lui Schumann“ Sub semnătura d-lui Joachim Chaigneau, revista „Le Guide du Concert” publică un articol foarte documentat în care se pun la punct anumite lucruri în legătură cu concertul pentru vioară de Schumann, compoziţie de care s’a scris atât în ultimele luni. Se precizează că e vorba de o compoziţie pe care Schumann a dat-o marelui violonist Ioachim. Acesta găsind că bucata nu e destul de demnă de autorul ei, a decis să n’o răspândească în public, de acord cu câţiva prieteni intimi ai compozitorului : Clara Schumann şi Iohannes Brahms. După moartea lui Ioachim manuscrisul a fost cedat unei biblioteci a Statului germail. De atunci a fost pus la dispoziţia tuturor celor cari s-au interesat de el. Nu e vorba deci de un tezaur artistic ascuns cu scopuri inavuabile. 0 mm2 piesă de Francois Manrlac Piesa lui Francois Mauriac „Asmodeu” va fi pusă în scenă de Jacques Copeau la Comedia Franceză. Va fi jucată cu : Dessonnes, Ledoux, Jean Martinelli, Germaine Rouer, Gisele Cassadesus și Henriette Barreau. , d*-v- *,. ,-â . ȘI BILET de INTRARE Pentru 1 Persoană Valabil azi Marți 26 Octombrie ”19?3. REDUCERE la a*torr*f»I« Capitol, Box*, Trianon, Savoy, City, Omnia, Maraa, Corforma, Vans* Ls**aaa Cuponul este valabil numai in sslita respectivă Cs dceet cupon va prezentati DIRECT la cats cinematografului sau teatru unde aveţi fără «ß® formalitate reducerea -ICRONICA MUZICALily-Al doilea concert de sonate Enescu „Sonata lui Vinteau“ Nu ştiu dacă aţi observat un amănunt destul de semnificativ La cele mai multe spectacole, la noi, lumea tuşeşte, se mişcă, face sgomot. La concertele maestrului Enescu e o linişte înfiorată. Nu se aude nici o răsuflare. Totul e ca o imensă așteptare, în care se infiltrează, ca o rază de lumină, muzica. E o atmosferă de clar obscur. Tăcerea e ca o umbră în jurul melodiei. Ii alcătuește cadrul, o pune în valoare, o ridică parcă. Tăcerea stă deschisă pentru vraja muzicei, gata s’o primească, să i se supună, s’o urmeze în sborul ei. Da, muzica e ca un sbor. Un sbor ce se proectează pe albastrul înfiorat al cerului din suflete. Şi traectoria lui rămâne, dăinueşte, imaterială şi totuş vie, aşa cum spune poetul, cu înfiorare: «De l’oiseau que tu blesses «Qui sait Vil ne reste le voi «Ft peut-etre des fleurs Ies cares es «Survivent a nous, â leur sol. Muzica nu se poate traduce în cuvinte. Nu cred în literatura muzeografilor. Muzica e înfiorare. E o iniţiere într’o taină. Cel puţin aşa îmi apare muzica atunci când o ascult cum se ridică din arcuşul vrăjit al maestrului Enescu. Nu poţi asculta muzica lui Enescu decât abandonându-te ei. Trebue să te laşi purtat de ea, ca de o vrajă. Trebue să pluteşti în ea, să te laşi pătruns de ea, să simţi, până la înfiorare, claritatea aceea de o îngerească puritate a unui ton. Trebue să simt cum nota clară se naşte din tăcere şi apoi, se pierde, ca un fum, în tăcere. Aţi simţit, vreodată, tăcerea cea mare a pădurii, în care fiecare sgomot înseamnă o viaţa ? Aşa se înalţă şi muzica lui Enescu în cadrul de tăcere pe care îl făureşte în jurul ei. Şi notele lui sunt tot atât de clare ca şi sgomotul cristalin al apei, printre bolovani, ca şi zumzetul gainanilor în pădure, ca şi freamătul vântului printre frunze, sunt tot atât de vii, ca şi orice fenomen al naturii. Sunt tot ade distincte,, de pure. Când ai simţit vraja ’ acestui arcuş magic, mai poţi face consideraşi teoretice asupra operelor interpretate ? Desigur că nm Critica devine aproape inutilă. Cronica se schimbă într’o poveste. Povestea trăirii unei minuni. ^Nu vi se pare inutil să vă spun T^cDnul George Enescu a cantat „Sonata în si bemol major de Mozart, „Sonata op. 36” de Gabriel Pierne §1 ..Sonata în la maior de Cezar Franck, acompaniat la pian de d-na Ghîta Mend! Schanka ? Si totusi trebue sa vă vorbesc putin Putin si de această sonata nu la major pentru violină si Pian de Cezar Franck. De ce ? Pentru că e „Sonata lui Vinteau”, Ionelianu (Continuare în ultima pagină. Palatul Ateneului. Al doilea concert simfonic dirijat de George Enescu Tot cu orchestra Radio care s’a prezentat în aceiași forma excelentă, Maestrul George Enescu a continuat ciclul simfoniilor lui Beethoven. Programul a început cu Simfonia a 2-a în re major. Scrisă în 1803 și cântată de tul de rar la concertele noastre, a doua simfonie contează ca o operă de transiţie între genul mozartian al primelor sale lucrări şi extraordinara explozie de personalitate ce se manifestă în simfonia 3-a. Termele din «allegro» sunt prezentate viguros, urmează o veselă melodie de fanfară și grandioasă amploare din «larghetto» ce se desfășoară în chip magistral. In ultima parte a acestei simfonii, emit motive puternic dramatice. A opta simfonie, denumită și mica simfonie e poate cea mai senină din cele nouă simfonii. Allegretto e scris într’o atmosferă de bună dispoziţie, menuet-ul e compus cu acea igraţie ce caracterizează primele opere ale lui Beethoven. Allegro vivace se sfârşeşte pe un motiv discret de poezie iar în ultima parte figurează tema în tabemol cântată de viorile prime. Istoriografii lui Beethoven afirmă că această simfonie a fost compusă mai repede decât a şaptea şi că inspiraţia a fost stânjenită de călătoriile de distracţie şi de preocupările pe capi le-a avut compozitorul pe acea vreme. In a doua parte a programului a figurat simfonia cincea în do minor, denumită Simfonia destinului A fost compusă pe la 1808 când Beethoven se mai ocupa de «Fidelio» şi de concertul pentru piano în sol major. Primele patru note de la început par inspirate dintr’un ţipăt de pasăre. E sunetulsimbolic, al destinului care pândeşte pe fiecare. Tot în «allegro» e comentată aceiaşi temă complectată cu dialoguri între suflători şi quartetul de coarde, pana la elanul final. Andantele e caracterizat de o elegie orchestrată în chip expresiv şi cu totul nou pe atunci. Simfonia se închee cu un final eroic ce a surprins publicul de pe vremuri. Azi «Simfonia, destinului» împreuna cu «Eroica» şi cu «Pastorala» sunt cele cari plac cel mai mult. Maestrul George Enescu cu necontestata lui autoritate a reuşit iarăşi să-şi traducă intenţiile până în cele mai mici amănunte. E o manieră ce diferă pe alocuri de a altor şefi de orchestră în interpretarea simfoniilor lui Beethoven. Ca şi la celelalte concerte genialul dirijor a fost ovaţionat de public după fiecare pauză. Al. Petrovici Un pastor bolgar ajunge mare cântăreţ la Opera din Viena La Viena obţine mare succes în «Aida» tenorul bulgar Mazaroff care până acum câteva luni păzea o turmă de oi în Bulgaria, a Opera a reluat «Flautul fermecat» de Mozart cu «Elisabeth Schumann şi sub conducerea muzicală a lui Josef Krips. Pentru săptămâna viitoare se mai anunţă: «Voevodul ţiganilor» «Falstaff» ele Verdi, «Faust» di Gounod. « Tenorul Richard Tauber va veni în Decembrie la Opera din Viena. Va cânta rolul principal din operele lui Strauss: «O noapte în Veneţia».■ Soprana poloneză Eva Bandrowska va da un concert la Viena.