Rampa, aprilie 1938 (Anul 21, nr. 6012-6015)
1938-04-04 / nr. 6012
LUNI S APRILIE Â95SRAMPA. Duminica Congresul profesorilor de filosofie care s’a ţinut săptămâna aceasta la Bucureşti a adus preţioase contribuţiuni la studiul problemelor de pedagogie şi psihologie a elevilor. Atenţia profesorilor de filosofie s’a îndreptat în special asupra educaţiei şi pregătirii intelectuale a noilor generaţii. S-au desbutat propuneri interesante referitoare la întocmirea fişelor pedagogice, la mijloacele de cunoaştere şi definire a aptitudinilor elevilor, la metodele indicate pentru cercetarea individualităţii. Ceea ce trebue semnalat e preocuparea profesorilor de filosofie de a înfăptui o adevărată reformă în metodele pedagogice şi mai ales în spiritul relaţiilor dintre profesori şi elevi. Profesorul trebue în primul rând să-şi înţeleagă elevii, să făurească între catedră şi glasă o comuniune, o legătură sufletească. Profesorul nu trebue să fie un simplu examinator care să pue note și să explice lec.tiile, ci un adevărat îndrumător care să încerce pe cât cu putința să-și ajute elevii în rezolvarea problemelor caracteristice fiecărei vârste. Intr’un raport al d-nei Emilia Bogdan s’au prezentat rezultatele unei anchete asupra evoluţiei morale la diferite vârste (aceea a pubertăţii, aceea a adolescenţei), arătându-se cum variază ierarhia şi valorile morale dealungul copilăriei. In efortul acesta de apropiere, de înțelegere şi de îndrumare a copiilor vedem semnul cel Imn al unei adevărate înoiri în practica pedagogică. E adevărat că, de multe ori, distanța dintre catedră şi clasă e greu de parcurs, că unii elevi sunt prea închişi, ,prea puţin comunicativi, că alţii sunt prea răi în dificultăţile pe cari singuri le creiază profesorilor. Dar sufletul copiilor se deschide ca o floare la căldura dragostei şi a pasiunii pe care un adevărat profesor ştie s-o pună în activitatea sa. Nimic nu rezistă dragostei, elanului sincer, care se dărueşte prin devotament. Câte drame mici, câte suferinţe mari nu se pot evita copiilor prin înţelegerea şi răbdarea profesorilor! Şi câte copilării fericite nu se datoresc devotamentului cu care unii profesori au ştiut să-şi ajute şi să-şi îndrumeze elevii, în clipele hotărâtoare ale începutului lor de viaţă! Congresul profesorilor de filosofie, deschis sub presidenţia d-lui Rădulescu Motru, anunţă un spirit nou, necesar, în pedagogia noastră şi arată calea cea mai bună pentru rezolvarea problemei educaţiei generafiilor tinere. S-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Claude Debussy, compozitorul care împreuna cu Cesar Franck a redat muzicii franceze un drept de întâietate în arta compoziţiei .Veacul al XIX-lea a fost acela al muzicii germane, care şi-a afirmat geniul creator de la Beethoven până la Wagner, de la Schuber până la Brahms. Se pretindea că francezii, cari au strălucit în celelalte arte, simt lipsiţi de forţa creatoare în domeniul muzicii. Operele unor Bizet, Gounod şi chiar Berlioz nu atinseseră, în secolul al XIX-lea nivelul unui Beethoven sau Wagner. Claude Debussy a redat muzicii franceze primul loc în configuraţia europeană. Mai mult încă A deschis drumul muzicii noi, muzicii moderne. De la «Pelleas et Mélisande» până la «L’Apres midi d’un faune» opera lui Debussy oglindeşte spiritul epocii sale. E vorba de epoca simbolismului şi a încercării de a întemeia o artă nouă. Mallarmé, în poezie şi impresioniştii, în pictură, sunt contimporanii lui Debussy, sunt aceia cari formează climatul spiritual al unui moment de supremaţie artistică a geniului francez. Parisul a cinstit cum se cuvine pe marele compozitor, cu prilejul împlinirii a două decenii de la moartea sa Oficialitatea a participat la festivalurile organizate pentru memoria lui Claude Debussy. La noi, însă, programele concertelor n’au înscris nici o lucrare a marelui compozitor francez. Ar fi fost un prilej nimerit de a participa la o comemorare a unui artist de seamă. A fost o simplă scăpare din vedere sau afirmare unei noi direcţii artistice şi culturale? Am fi curioşi s-o ştim. Marţi îmi place să scriu despre cărţi, mai mult chiar decât despre oameni. Cărţile ne sunt prieteni discreţi, în cari ne redă la un moment dat şi cari ne aşteaptă apoi, cu răbdarea bibliotecilor, să le răsfoim din nou în clipele când vrem să uităm de viaţă. Sunt unele cărţi cari nu cuprind altceva decât o confesiune intimă. Sunt altele, în cari fantezia creiază o lume întreagă populată de eroi. îmi plac cele dintâi în măsura în care găsesc în ele un accent sincer, adevărat, o rezonanţă gravă ce se ridică din adâncurile vieţii. O confesiune e valabilă numai dacă isbuteşte să oglindească o personalitate, cu toate frământările şi îndoelile ei, cu toate luptele intime pentru a accepta şi înţelege viaţa- In orice confesiune e o Incercare de a descifra tainele vieţii. Se ridică un văl de pe ascunzişurile sufletului. Se indică resorturi noi, cari explică atâtea fapte mărunte, ce alcătuesc viaţa unui om. Se proectează o lumină puternică asupra acelor nevinovăţii viclene, gânduri tăinuite, dorinţe înăbuşite, visuri rămase la jumătate drum, cari sunt, de fapt, rezervele oricărei existenţe. In această literatură care nu poate înflori decât într’un climat intim şi rafinat, s’au evidenţiat în ultimul timp femeile. E adevărat că literatura aceasta presupune o serie de însuşiri femenine o sensibilitate specifică, o obişnuinţă a nudităţii — transpusă pe plan sufletesc — o nevoie de comunicare, o predilecţie pentru auto-contemplare, o notaţie migăloasă şi plină de semnificaţii. Nu vi se pare că obişnuinţa de a se privi mereu în oglindă, interesul pe care femeile îl acordă propriei lor persoane, grija cu care se fardează, îşi compun o mască, îşi aranjează o toaletă, îşi combină o coafură, au o influenţă asupra spiritului şi mentalităţii lor? Nu credeţi că acea predilecţie semenină de a-şi privi propria goliciune, de a-şi admira nudul în oglindă, de a zăbovi, goală, în atmosfera intimă a unui interior, îşi are însemnate repercursiuni asupra felului de a vedea lumea şi viaţa? Toate acestea explică în bună parte climatul literaturii femenine. Şi, ele ne fac să înţelegem farmecul insinuant al acestei literaturi, care, la noi mai ales, în ultimul timp, a luat o remarcabilă desvoltare. Miercuri Filmele istorice cunosc din nou favoarea publicului. In ultimul timp «Victoria, Suverana Angliei», «Lorenzino de Medici», «Petru cel Mare» şi«Tarakhanova» au prezentat publicului bucureştean pe ecran diverse fragmente de istorie. Aceste patru filme — primul englez, al doilea italian, al treilea rusesc şi al patrulea francez— ilustrează diferite concepţii de artă şi de aceea suntfoarte instructive. «Victoria Suverana Angliei» era o reconstituire a unei epoci şi a unei vieţi, făcută cu o conştiinciozitate migăloasa, un respect pentru adevărul istoric caracteristic spiritului englez. Legenda nu intra cu fabulaţia ei în filmul acesta care voia să prezinte o imagine cât mai fidelă, cât mai exactă, cât mai evocatoare a epocei victoriene, înlănţuirea evenimentelor corespundea adevărului istoric şi accentul uman era discret strecurat dealungul filmului. «Lorenzino de Medici», filmul italian însemna o transpunere dramatică a unui epizod istoric. Accentul era pus pe elementul dramatic, pe conflictul uman. Istoria părea numai un pretext un subiect ca oricare altul plin de efecte scenice. Cadrul avea și el un aspect declamator, emfatic. Iar Moissi, excelent actor, a făcut, de fapt, teatru pe ecran. Filmul rusesc «Petru cel Mare» nu era decât o legendă ilustrată, realizată într’un spirit de propagandă, cu o tendinţă de şarje şi diminuare a trecutului. Personagiile erau prezentate cu o intenţie polemică evidentă. Trecutul trebue arătat sub o lumină cât mai defavorabilă pentru a face pe spectatori să preţuiască prezentul, prin comparaţie. Aceasta e de fapt o caracceristică generală a filmului rusesc actual, pus în slujba unei doctrine politice care nu se sfieşte să schimbe istoria, după cum îi dictează interesele. In sfârşit «Tarakhanova», filmul francez e o poveste de dragoste brodată pe un pretext istoric- E o biografie romanţată a unei femei frumoase care a vrut să apară pe scena istoriei ca pretendentă la tronul Rusiei. Filmul e tratat ca o biografie romanţată, cu evocări intime, în care intră desigur multă imaginaţie şi puţin adevăr. Şi iată cum patru filme ilustrează patru mentalităţi specifice. O ! Se pare că anul acesta, criteriul de selecţie al opeiilor prezentate la Salonul Oficial nu a fost strict estetic. Numai astfel se poate explica faptul că lucrările unor artiste cu im talent necontestat au fost respinse de juriul Salonului Oficial. Cum se poate admite că operile unor artiste de valoare ca d-nele MicaelaEleutheriade Maria Droc, Nutzi Acontz şi Claudia Millian să nu fie considerate destin de tună pentru a figura la Salonul Oficial? Anul trecut d-na Maria Droc a fost premiată la Salon. Anul acesta e respinsă. De ce? Dna Micaela Eleutheriade Şi a câştigat un joc de frunte în rândurile tinerilor artişti şi lucrările sale au fost întotdeauna de un nivel estetic ridicat. Ultima sa expoziţie a fost etogios primită de întreaga critică plastică. Juriul Salonului îi refuză anul acesta lucrările trimise. De ce? D ra Nutzi Acontz e un talent plin de sensibilitate a cărui operă a fost de la început apreciată-Lucrările sale au fost întotdeauna primite la Salonul Oficial. Anul acesta, nu. Ne întrebăm: de ce? Deasemeni, d-na Claudia Miilian are un trecut artistic remarcabil și a figurat de nenumarate ori la expoziţiile Salonului Oficial. Acum, i se refuză lucrările trimise. De ce? S’a schimbat desigur ceva în criteriul de selecţie al juriului. Temeiul estetic a fost părăsit pentru alte norme, care nu au ce căuta în artă. Niciodată, consideraţiile politice nu au putut servi la judecarea unei opere artistice. Pasiunea partizană, care întunecă judecata limpede, dăunează artei. Salonul Oficial nu trebue să aparţină unei coterii politice. El trebue să înfăţişeze oglinda fidelă a activităţii noastre plastice, să reunească realizările cele mai de seamă în domeniul picturii şi al sculpturii. Prejudecăţile de orice fel adversităţile cari înlătură obiectivitatea, credinţele politice şi atitudinile partizane nu reuşesc decât să micşoreze prestigiul şi nivelul Salonului Oficial. Şi aceia cari în îndeplinirea atribuţiunilor acordate, aduc un asemenea spirit incompatibil cu menirea lor, sunt responsabili de rezultatele pe care orbirea lor nu va întârzia să le culeagă. Pentru a salva instituţia atât de necesară vieţii noastre plastice a Salonului Oficial, trebue înlăturată politica din criteriile de selecţie şi mai ales trebue ca în juriu să nu figureze decât oameni cu o conştiinţă artistică mai presus de orice influenţă. Vinci! Concentrarea, sub o singură conducere, a «Oficiului Naţional de turism», a Direcţiei Presei şi a serviciilor de radio e o măsură binevenită, care va da, în scurtă vreme, roadele aşteptate. Unitatea de conducere e necesară atunci când trebue aplicat un program de lucru mai vast, menit să realizeze o concepţie nouă şi o voinţă de afirmare a posibilităţilor noastre artistice şi culturale. D. Dimăncescu, căruia i s’a încredinţat noul post de conducător al acestor instituţii, e un om energic, capabil, format la şcoala vieţii americane şi anglo-saxone. II cunoaştem de pe vreme când ne acordase o preţioasă colaborare la pagina a doua a «Ultimei Ore». Problemele de cultură au constituit o preocupare constantă a d-lui Dimăncescu, intelectual distins, care a ştiut întotdeauna să acorde importanţa cuvenită celor spirituale. America e ţara marilor înfăptuiri. D. Dimăncescu a locuit multa vreme în America şi desigur că ne va aduce de acolo aceea siguranţă a iniţiativelor, acel gust al întreprinderii şi al acţiunii, cari constitue condiţiunile principale ale succesului. Sunt multe lucruri de înfăptuit în domeniul în care d. Dimăncescu îşi inaugurează activitatea _ — Ne gândim, de pildă, că nu există încă la noi un Ghid al României în limba română. Nu mai vorbim de necesitatea unui asemenea ghid în limba franceză sau engleză. Acela care vrea să-şi cunoască, ţara, cu locurile ei frumoase, cu amintirile vii ale trecutului, cu bogăţiile naturale sau artistice, nu are la îndemână o călăuză care să-l îndrumeze. S’ar făcut numeroase afişe şi broşuri de propagandă în toate limbile străine. Dar călătorul de peste hotare, care vine să ne cunoască ţara, are nevoe de o carte care să-i arate ce trebue să vadă, care e importanţa unui monument istoric, care e valoarea şi specialitatea unui anumit ţinut. Ştim că se lucrează de mulţi ani la un Ghid al României în limba franceză. De ce nu a apărut până acum? Şi de ce nu se publică o asemenea carte necesară şi instructivă şi în româneşte? Noua conducere a propagandei va avea multe lipsuri de împlinit, multe lucruri noi de înfăptuit. Numirea d-lui Dimăncescu în acest post de răspundere e o chezăşie că se va lucra într’un spirit nou, mai activ şi mai eficace. Sâmbătă Sezonul conferinţelor e în toiu. Aproape în fiecare zi avem câte o conferinţă. Un ciclu întreg e consacrat lui Balzac, cu prilejul centenarului «Comediei umane». Un alt ciclu, organizat de Insttutul francez de înalte studii din România se ocupă cu istoria şi civilizaţia franceză Domnul Profesor N. Iorga, doamna Alice Voinescu, domnii Dupront, Mouton, Darol au ţinut până acum interesante prelegeri în acest ciclu. Despre Balzac — privit sub diferite aspecte ~ au vorbit d-nii Dupront, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Mircea Eliade, etc. «Institutul de istorie universală» de sub prezidenţia d-lui prof. N. Iorga, a organizat o serie de conferinţe ale diplomaţilor streini despre ţările lor. Pro Arte» îşi continuă prelegerile muzicale, urmate de mici audiţii . Universitatea liberă prezintă un ciclu care tratează despre «întâmplarea in diferitele ştiinţe» iar Ateneul Român, ca în fiecare an, îşi alcă- tueşte un program de conferinţe. Mai sunt şi altele, pe care nu le-am citat, ca de pildă acelea ale «Gândirii Europene», ale «Societăţii de Filosofie» sau ale societăţii «Amicii Franţei». Există un public numeros şi fidel care asistă la toate aceste conferinţe. Rezultă de aci că interesul public urmăreşte acest gen de producţie intelectuală. • O conferinţă poate fi de multe ori instructivă, nu atât prin ceea ce te învaţă, ci prin faptul că îţi îndreaptă curiozitatea într-o anumită direcţie, îţi trezeşte interesul asupra unei anumite chestiuni. Conferinţa e un fel de aperitiv intelectual- Iţi deschide pofta de a cunoaşte. Conferenţiarul îşi prezintă subiectul în chip cât mai atrăgător şi oferă publicului o privire de ansamblu. Dar de multe ori, pe un drum deschis vrei să mergi singur mai departe. In acest sens pot îi folositoare conferinţele. In măsura în care îşi îndreaptă auditorii pe drumul cunoaşterii. Şi mulţimea conferinţelor, precum şi afluenţa publicului dovedesc că sămânţa prinde şi că în viaţa noastră publică există un interes din ce în ce mai mare pentru problemele spirituale şi culturale. Ceea ce, desigur, e un semn bun. Duminică Luni Marţi Miercuri | | |o 1 Congresul profesorilor de filosofie Două decenii de la moartea lul Claude Debussy Claude Debussy — Climatul literaturii femenine Claudia Millian Filmuli istor|0 ----- Politica la Salonul Filmul istoric | | Oficial Vineri Misiunea d-lui Domâncescu sâmbătă Restul conferinţelor