Rampa, aprilie 1947 (Anul 36, nr. 75-77)

1947-04-13 / nr. 75

T !" La Teatrul Nostru Aline Şi dragostea de Paul Wamlerberga de Lucia Demetrius mamă şi de soacră veşnic îndrăgostită de bărbatul ei, am jucat cu fantezie mereu proaspătă, cu vervă, cu acel adevăr, cu acea bruscheţe care o caracterizează, şi care o fac şi simpatică imediat sălii şi autentică acolo unde se află. D-ra Nina Diaconescu joacă cu nerv şi tinereţe, are mult firesc, dar poate că e bine să-i spunem că împinge câteodată intenţia de a fi naturală prea departe, până la marginea vulgarităţii. Nu o atinge, dar nu e departe de ea şi cum d-ra Diaconescu are talent, cum e în teatru de puţină vreme şi acest soi de fire,si l-a câştigat de curând, e mai bine să-i spunem părerea noastră la vreme, când e în plină evoluţie. D-nul D. Moruzan a creat un tip al şarjă. Autorul nu se căzneşte nici cărui farmec stă în aparenta lui paşt-acest adevăr, care poate fi în desitate. A jucat cu un humor discret, delicat, fără inutile reliefuri. D. Rik. Brezeanu, în vădit progres în primele două acte, eliberat de anumite convenţionalisme, sau timidităţi care îl strângeau până acum, mai cald şi mai comunicativ, în ultimul act a fost prea brutal, şi-a pierdut, nemotivat toată distincţia. Cineva se poate certa, bate,chiar, fără să fie vulgar. Hazul poate ieşi din grabă, din furie, nu din trecerea personalifinitiv unul, să-i demonstreze utilizând marile mijloace ale comediei. Dar, în acelaş timp dres, oamenii sunt desenaţi şi la suprafaţă şi din linii sumare, deşi nici ideile, nici formula nu aduc o notă de originalitate, trebue să mărturiseşti că ai râs tort timpul spectacolului, şi chiar cu hohote. Punerea in scana a d-nei Maneta Sadova a subliniat cu vivacitate toate momentele în carneţele se încurcau şi a lăsat acţiunea care are lăţii pe alt plan, unele lungimi, să lâncezească şi a înviorat textul de la un capăt la altul D-na Mimi Enăceanu, în rol D acă Teatrul Nostru n'a făcut cu , ,Aline şi dragostea“ un salt peste repertoriul lui din anul acesta, din punctul de vedere al valorii textului în sine, în schimb piesa aista e mai bine jucată şi ca spectacol, e mai curată şi mai vie. E vorba de o farsă, de o comedie bulevardieră, puţin şocantă pe alocuri, al cărei haz stă câteodată în situaţii şi de cele mai multe ori un joc de cuvinte, pi potriveală de vorbe şi pe locuri comune bine exploatai®. Punctul de vedere al autorului arara că dragostea e alimentul de căpetenie al vieţii şi că ea nu trebue nici trecută cu vederea, socotită în balast şi ignorată, nici prefăcută în obsesie şi teroare, a ilustrat prin momente sau groteşti, sau de In general, repetăm speiteretul mai bun decât piesa. O piesă uşoară, frivolă poate, dar amuzantă şi bine judecată. Mimi Enăceanu, Nina Diaconescu, Moruzan, Brezeanu. Sfârşit la Teatrul de stagiune Naţional din Iaşi Stagiunea Teatrului Naţional din Iaşi a avut un repertoriu cu forme variate. Iată câteva din piesele ce au fost reprezentate anul acesta: „Domnişoara Nastasia“, ,,Patima de sub ulmi“ ,,Frumoasa aventură“ ,,Nora“ de Ibsen, ■,Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, ,,Părinţii teribili“ de Cocteau, dramatizarea „Crimă şi pedeapsă“, ,,Basmul pentru copii“ ,,Inimă de mamă“ ,,Casa cu două fete'* de Mircea Ştefănesc. eu, etc. etc. Sfârşit de stagiune Pentru lunile Aprilie şi Mai au fost programate ultimele reprezentaţii ale acestei stagiuni. Astfel se vor reprezenta: „Otrava“ de Emile Zola, „Nunta cu repetiţie“ de Ann Nichols, „Dragoste carte de aur“ de Alexis Tolstoi „Discipolul diavolului“ de Bernard Schaw şi... .„Răţoiul“ de Al. Popovici. Răţoiul ? Preea cu originalul titlu de mai sus a fost o adevărată surpriză pentru comitetul de lectură al Teatru,trului Naţional din Iaşi. Un tânărstudent în medicină, Al. Popovici, a prezentat teatrului o comedie care cu toate că stagiunea era aproape de sfârşit a fost înscrisă imediat în repertoriul teatrului datorită caltăţilor sale. Un aretor tânăr dar cu un „palmares“ bogat este d. Al. Popovici. Numele d-sale a avut la un moment dat o publicitate deosebită, când, autorul elev fiind în vârstă de 16 ani a fost premiat de Teatrul Naţional cu premiul I pentru presa sa istorică „Alexandru Lăpuşneanu“. Premiile următoare, II şi III fuseseră atunci luate de doi scriitori consacraţi: Ion Luca şi Petru Manoliu. Ulterior autorul devenit student medicinist a mai scris numeroase piese dintre care „Răţoiul“ va vedea lumina rampei, datorită iniţiativei călduroase a d-lui prof. univ. N. I. Popa directorul Teatrului, de a încuraja tinerele talente. Distribuţia a fost alcătuită de tânărul PJ şi înzestratul regisor ieşan George Dim. Loghiu, creatorul deosebitei realizări „Nora“. In fruntea distribuţiei piesei se află că o predestinare de nume d. Răţescu Radu Mircea, cunoscut bucureşteenilor din activitatea pe care a desfăşurat-o ca autor şi actor la Teatrul Cărăbuş. D-na Lia Otilia Ghintea o sensibilă actriţă tânără va interpreta principalul rol femenin. In restul distribuţiei vor apare actori fruntaşi ai Teatrului Naţional din Iaşi Prin această reprezentare se face incontestabil un act de veridică recunoaştere a talentului d-lui Al. Popovici. Leonard Zăicossu RMFA A”VV. oate că mulţi dintre ctitori nu vor da crezare cuvintelor noastre cu ajutorul cărora vom încerca să le prezentăm într‘o lumină totuşi adevărată piesa maestrului Arghezi. Lucru dealtfel explicabil căci cu greu s‘ar putea bănui că autorul „Florilor de Mucigai“, poetul cu cea mai mare notorietate din ţară, ar putea să eşueze, şi indiferent care ar fi genul abordat. Şi totuşi, scriind pentru prima dată teatru, maestrul Arghezi a evitat succesul ca să nu spunem că a suferit un eşec. Chiar dacă nu poate fi socotită un eşec literar, ,'Seringa' piesa reprezentată la Teatrul Naţional-Studio, este un eşec un gen, în cadrul teatrului. După câte ştim, ni se pare chiar din unele vorbe scrise pe undeva de însuşi poetul, maestrul Arghezi a rămas mulţi ani departe de teatru şi de viaţa acestuia. Poate pentru că nu l-a interesat, sau poate pentru că a socotit poezia deasupra ■lui. Şi această absenţă care nu ar fi prezentat nici o gravitate atâta timp cât poetul rămânea la sculele sale, a devenit principala cauză a eşecului atunci când poetul s-a avântat în literatura dramatică nesocotindu-i meşteşugurile caracteristice şi închipuind că marele talent — în poezie şi pamflet__poate înlocui orice şi oriunde Mărturisim că folosim cu ezitare cuvântul eşec, dar poate nu am fi recurs la el dacă majoritatea colegilor noştri cronicari, dacă nu chiar unanimitatea lor, n‘ar fi folosit în însuşi abia .premierei cuvântul greu şi sentenţios: CĂDERE. Dar nu asupra acestui fapt vrem să insistăm, — dacă a fost sau nu o cădere — ca asupra surprinderii noastre în momentul încare am fost puşi faţă în faţă cu spectacolul de la Studio, mai bine z®s cu piesa care a servit drept pretext de spectacol. Căci, „Seringa" păcătuieşte, şi grav, prin construcţia sa dramatică. Apropiată de mentalitatea teatrală de acum 30 de ani, întâlnim în ea e. lementül© melodrame, stângăciile dialogului căutat, iar monologul a fost promovat la rang conducător al intrigii, al acţiuni. Măsura în., care monologul poate îndeplini această funcţie este inutil să-l mai arătăm. Teatrul modern a uitat de mult de acest artificiu dramatic, care poate interveni în orice moment pentru a împinge lânceda acţiune a piesei ori să înfăţişeze monoton şi aiteatral stările sufleteşti ale eroilor incapabili de a se face caracterizaţi prin acţiune şi simplă replică. Dramaturgul se ajută adesea de undiţele pivechete ale melodramei — revolverul prefaceri instantanee de sentimente şi sentimentalisme, care impresionează doar în măsura în care spectatorul se apropie de imbecilitate. Concret: este vorba de reacţiile Verei şi în special ale Sandei .în ultimul act Să fie totuşi acesta rezultatul unei mari naivităţi. Ne vine greu să crtetem. Şi oricare dintre cititorii noştri îşi pot da seama că nu pot fi puse alături noţiunile Arghezi şi naivitate. Deficienţa construcţiei dramatice se datoreşte numai faptului că maestrul Arghezi a stat departe de teatru, nu l-a cunoscut şi mai ales nu l-a învăţat, şi teatrul este un gen care dincolo de talent — oricât de mare ar fi — se cer© priceput şi respectat. Problema ridicată de, , piesă nu este nici ea nouă: medicina şi pa- Attérésen menii care o servesc sau sa servesc de ea. Patima personală a dramaturgului poate fi însă imediat necunoscută în formele în care ni-i prezintă pe medici. Căci această patimă o face pe autor să depăşească limita verosimilului numai din dorinţa de a compromite o anumită categorie de profesionişti pe care îi dispreţuieşte în urma experienţelor personale. Că în medicină există şarlatani că aceştia sunt capabili de lucruri care exclud orice morală profesională sau că aceştia pot pune viaţa omului în pericol din nepricepere şi din lipsa de curaj de a-Şi mărturisi nepriceperea, aceasta o ştiuim cu toţii, deoarece se întâmplă adesea. Este mai greu însă de crezut că pot existe medici care în mod conştient asasinează la rece un om pentru a-l stoarce de papare. Este acesta un proces de intenţie pe care domnul Arghezi îl face unei categorii de profesionişti şi încă dintre aceia apropiaţi cel mai mult de etică şi umanitate. Dacă nepricsperea ar fi fost motivul în tratamentul bancherului Robert, din piesă- desigur că totul ar fi căpătat justificări valabile şi deci şi intriga piesei şi-ar fi păstrat o omogenitate pe care astfel şi-a pierdut-o prin neverosimil Atât prin neverosimilul intenţiilor acelor medici socotiţi de intenţionată rea credinţă (caracterizaţi şi prin anumite specificităţi pe care refuzăm să le discutăm în,cadrul unei cronici teatrale) cât şi prin însănătoşirea instantanee a unui om care luni de zile nu s-a putut ridica din pat şi beneficiar al unei îndelungate curens ——!?. Dar, dacă maastru! si fie Chiar exces de incisivitate atunci când vrea să facă portretul medicului-lichea, o înlocuieşte — această incisivitate, — cu înţelegere şi blândeţe în prezentarea bancherului Robert şi a fiicei sale, compătimindui-i pentru imensa lor avere care-i copleşeşte... Personagii fie piesei pare-se au o cheie şi strict este explicabilă atitudinea dramaturgului. Dar lăsând de o parte toate acestea şi socotind că nu au nicio importanţă pentru valoarea pieţei, făcând abstracţieteci de un anumit intenţional al autorului care ia aspectul unei patimi personale. ..SERINGA“ domnului Arghezi rămâne totuşi o lucrare dramatică minoră, în special prin construcţia sa dramatică deficientă şi bine înţeles şi prin personagiile aduse în scenă care singure nu pot fi eroii unei piese ci au nevoie de prezentări subsidiare pentru a căpăta o oareşicare prezenţă şi caracterizare scenică. Cu toate acestea, şi cu toate că regia domnului Kirilov nu i-a ajutat prea mult pe actori ca să înfrângă aceste lipsuri- spectacolul s’a bucurat în general de o bună interpretare. Domnișoara ,Doina Tuțescu, aceea care a deținut fostul rol titular (căci „Vera*1 s‘a numit la început piesa) este un element tânăr care se afirmă în această stagiune. Este îmbucurător faptul că majoritatea spectacolelor din ultimul timp au evidenţiat pe mulţi dintre tinerii noştri actori în care ne punem speranţe. D-ra Doina Tuţescu face parte dintre aceştia şi felul în care a făcut faţă polului dificil din piesa despre de TUDOR ARGHEZ care vorbim ne îndreptăţeşte să aşteptăm de la d-sa lucruri care vor purta peste amprenta sensibilităţii şi simplităţii şi pe acria a siguranţei. Alături de d-ra Doina Tuţescu, un alt actor tânăr, d. Isaia depăşeşte o nouă treaptă pe scena ce a început să o urce în această stagiune Doctorul Haralamb pe care l-a interpretat a conţinut într-adevăr toate semnificaţiile pe care autorul a vrut să le imprime acestui geniu bun al profesiunii. Lucru pe care nu l-a reuşit însă — în sens contrar — domnul Emil Botta în rolul d-rului Scaladi, plin de dorinţa de parvenire, căreia îi sacrifică nu numai dragostea dar şi fiinţele apropiate- Domnul Emil Botta s-a pretat monologului impus de autor, şi în loc să-l estompeze l-a pus în valoare prin exagerări care au dus până la ridiculizări hamletien©. („Să rămân, sau să plec“). Din foarte numeroasa distribuţie, în roluri episodice, nestructurate teatrală, s-au evidenţiat prin incontestabile calităţi artistice domnul Costache Antoniu, d-na Ana Luca, şi d-nă Neacşu, Ion Ulmeni, G Atanasiu şi I. Horaţiu. Trebuie să ne oprim însă mai mult asupra d-lui N. Dimitriu care a jucat rolul doctorului Pop, medicul prob şi conştiincios, pentru care profesiunea este o chemare la care răspunde nu numai cu talent şi ştiinţă dar şi cu entuziasm şi dragoste. In interpretare© domnului Dimitriu, doctorul Pop a căpătat toate aceste calităţi chiar, dacă personagiul din piesă nu are suficiente pretexte pentru a te releva. D-na Tanţa Economu-Vestkovschi, în rolul Sandei, fiica bancherului Robert, s-a resimţit din cauza lipsei indicaţiilor regi soriale, care ar fi trebuit să stabilească coordonatele personagiului cu mai multă preciziune şi discernământ psihologic. Cele trei acte ale piesei s-au desfăşurat în decorurile d-lui Traian Cornescu şi ale d-nei Veturia Oancea, dintre care a depăşit convenţionalul, şi prezintă un interes plastic doar cel din actul al treilea. Spectatorul care va viziona acest spectacol va fi desigur dezamăgit că piesa a scris-o domnul Tudor Arghezi şi ar fi fost cu siguranţă revoltat dacă nu maestrul Arghezi, ci un oarecare altul ar fi scris-o. Nu departe de adevăr a fost un cronicar care a spus că nu maestrul Arghezi a scris piesa împotriva nordicilor ci medicii au scris-o împotriva postului Arghezi. ■ Urmări din pagina Ta ■ Ști să ţină prezente în minte toate experienţele cu care viaţa îi încurcă picioarele, fără îndoială că omul s’ar tot, fel de fel de răspunsuri, împletici mai puţin. Dacă, de pildă, n’ar uita gustul amar, întunericul jilav, petele de noroi ţi de singe pe care le iveşte în sufletul lui sentimentul încruntat al urii, fără îndoială că omul s’ar feri să lase ura să-i năvălească, barbară, în suflet. Dacă omul n’ar uita toată aceagingăşie a, tremurărilor inimii, acea generozitate ţi căldură dulce moleşitoare, acea fină dantelărie — vollencierne — pe care o ţese iubirea, fără îndoială că omul ar căuta să se lajse invadat cit mai des, cit mai mult, oii mai adinește sent’mentul luminos şi uman a iubirii. Vreme de zece ani bătrâna Europă a trăit sub semnul înfricoşător al Urii. Fie c’a fost neagră ca întunericul cavernelor,, fie c’a fost cafenie ca băltoacele fetide, fie c’a fost verde ca fierea, Ţara s’a cuibărit în suflete şi a fost stăpâna lor. Ea a ajuns la apogeul ei asasin în răstimpul războiului şi dacă an buba a spart, gustul ii cătrănit şi amar persistă încă in multe suflete, şi mulţi dintre noi mai resimt ravagiile proaspete. In tot răstimpul războiului, omul a fost îmbătrânit şi urîţit de Ură, şi încă n’a izbutit cu totul să-şi netezească zbtrciturile odioase ale crispării. Nu găseşti, iubite cititor, c'ar fi timpul să ne aducem aminte, macar în primăvara asta .oare dacă n’o fi ca primăverii^ adolescentei noastre este totuşi primăvară — ne aducem aminte că sintem capabili încă de tinereţe şi de iubire ! Iată, marii poeţi ai lumii ne aşteaptă Şi ne invită Dela biblica şi pasionala „Cîntare a■ântarilor1’, trecind prin antica pastorală „Daphnie şi Chroe”, trecând prin ,,Werther” şi Heine şi Turgheniev, şi pică la Rimbaud — toţi ne cheamă şi ne ispitesc cu lumina şi căldura sentimentului iubirii. lată, poetul Alfred de Musset portta fi coborît bitre noi. Poate şi trebue. Trebue, ca să nu uităm cit am fost de bătrâni, de răi, de urîţi, şi ca să ne aducem aminte că mai putem fi tineri, şi frumoşi. LA TEATRUL STUDIO-NATIONAL De ce Alfred de Musset? „SERINGA“ P Uliaeni, Tantzl Economu-veseiovsky, Emil Botta, Isaia, Doina Tuţescu, Arghezia ,, Seringa« Tudor 1 I ubitorii de teatru, — obişnuiţii C°mediei-Franceze cu deosebire — au urmărit cu strângere de inimă destrămarea trupei primului teatru francez. Jean-Louis Barraud şi Madeleine Renault (interpretă ideală a lui Marivaux) joacă acum într-o serie de spectacole excepţionale, „Hamlet“ şi ,,Le Fausses Confidences“, pe sere a teatrului Marigny iar Marie Bell şi Pierre Dux. La Ambasadeurs, au izbutit să dea o strălucire nouă „Secretarului“ de Bernstein; secretul succesului piesei datorându-se fără îndoială protagoniştilor, îmi aduceam aminte, cu prilejul acestei reluări, o vorbă de-a lui Charles Bojer spusă autorului, pe care poate că o ştiaţi. ,.Mi-ar plăcea să joc într-o piesă a dumiale... scrisă de Giraudoux“ Comedia Franceză are acum două săli: „Richelieu“ (fostul Theatre Franţaise) şi „Luxembourg** (fostul odeon) şi o singură trupă, sporită cu elemente noui, între alţii, pierre Banch®r şi Jean Davy (interpretul lui Créon din .. Antigona“ de Jean Anouilh şi a lui Dimitri din „Fraţii Karamazov“) Piesele din repertoriul clasic sunt reprezentate in sala Richelieu iar acelea din repertoriul modern, în sala din Cartierul Lalin, unde stagiunea a început cu ,,Les Mal-Ataes" de Fransois Mauriage și ,,,Les Francésdu Havre,“, , Armand salacron, jucate dupi Uberaro la Comedia Franceză. Venerabila ,,casă a lui Mellere“ a prezentat într o nouă distribuție „Nunta lui Figaro“ de Beaumarchais, pusă In *eenă de Jean Meyer care joacă și rolul principal din piesă Nepotrivit fizicește, Jean Meyer are mai ales umorul sec fi r*e«, o zeflemea ..pince-sans-rire1', care-1 făceau să pară împăiat în pielea, de Im prumut a personajului. Spectacol onorabil. decoruri încântătoare. ,,„ Comedia Franceză trebuie văzută acum la Marigny“, mi se spune. E desigur adevărat și probabil că ,,Les Fanssys Confidences“ e, cel mai frumos spectacol de teatru care se poate vedea la Paris. Madrianne Renaud este Aramite, iar Jean-Louis Barrault, Dubois, valetul ingenios, plin de nesfârşite resurse, in slujba stăpânului îndrăgostit şi de aceea mai puţin intreprimitor Totul contribuie la rotunjirea armonioasă a spectacolului, în care jocul, replicle scăpărând de focurile jucăuşe ale spiritului şi inimii e ca oîncrucişare graţioasă de florete, cuui Mihail Nicolescu dicarea punctelor vulnerabile ale adversarului dar fără consecinţe tragice, totul petrecându-se după regulile nescunse ale jocului dragostei şi al întâmplării. Reprezentată alternativ cu piesa lui Marivaux, pe aceeaş scenă şi de aceea« trupă, ,Hamlet"* a însemnat un ecvenimet artistic şi milicien deopotrivă, pentru că traducerea textului era a lui André Gide, iar în rolul prinţului danez apărea Jean Barrault, (s'a amintit în treacăt şi despre Shakespeare). Spectacolul însăşi e mai puţin omogen; decorurile sobre _i simple per doiere mişcăndu-se vertical şi panouri strămutate pe diferite planuri — mi a‘au părut sărăcăcioase, insuficiente, interpretarea oarecare: un rege, pierre Renoir, monocord şi monoton; Ofelia lipsită de poezie, neconvingătoare; un Polonius molierese, André Brunot, fostul decan al Comediei Franceze. Dar apariţia lui Berrault va rămâne una din marile mele amintiri de teatru Versiune discutabilă, desigur, dar personală, autoritară şi plină de inteligenţa în aşa măsură, că nu mai rămânea nimic ceţos, nimic tulbure dintriun text pe care traducâmdu-1 G'de l-a luminat destăinuindu-1 parcă, cu o lumină în care totul apare logic şi necesar, în care vorbele şi gesturile se înlănţuie cu o consecinţă de neintărat. Mi-aduc aminte de lirismul neguros indepărat şi visător, de care se contura înconjurat Ca de-o aură de poezie Hamlet-ul lui Demetriad. Acela părea că aş smulge cu greu şi cu un chin nespus din strânsoarea propriilor indoeli şi contraziceri lăuntrice, potenindu-se dureros oridecâte ori încerca să se amestece în viaţa dimprejur. Era ceva ireductibil şi neatingător de felul celorlalţi, în felul actorului român pe când Hamlet-ul lui Barrault găseşte parcă mai lesne drumul în afară, cu ceilalţi sau Împotriva lor dar printre ei, cu o vioiciune şi o mobilitate uneori excesive dar cu ce supremă şi neînduplecată scrutare a inteligenţei, cucerindu-şi dreptul de-a fi aşa, vorbă cu vorbă, întriun fel care-i numai al lui-A fost coincidenţă plină de interes, că in acelaş timp cu Hamlet-ul atât de francez al lui Barrault, atât de cartesian, aş spune, am putut vedea, în cadrul manifestărilor artistice organizate de U.N.E.S.C.O., pe actorul reglez Laurence Olivier împreună cu trupa teatrului „Old View" din Londra, în Regele Lear“. Spectacol memorabil, de-o violență tragică și de-o autoritate brutală aproape, in care Laurence Olivier a dominat scena ?i sala, mai înalt cu un cap decât măsura celorlalți actori, deja înălţimea unui talent a cărui generozitate şi bogăţie de resurse păreau şi rele cu mult peste măsura obişnuită. TEATRUL SCRISORI RIN TARIS LA PARIS de 0Y101 n teatrul românesc s‘au întâmplat adesea fenomene curioase. Câte un actor care vădea din capul locului că n‘are rudenii cu nobila meserie a teatrului, că nu trăeşte nici in sine, “ecum in alci!, că n'are de spus lumii nimic Şi că n‘a luat nimic de la ea, că n'are mijloace fizice pentru a se urca pe scenă şi a rosti cu glas tare gânduri şi sentimente de care rămâne străin, a putut prin perseverenţă, sau prin cealaltă faţă a ei mai urîtă, prin încăpăţânare, să rămână în teatru, să-şi câştige viaţa prin el sau pe lângă el şi să fie suportat anii de zile de public şi de presă. Şi sunt actori de e©so certe, n'au fâU care lumea şi-a dat cn‘-o *â joace seama lot de 1® . mU,t dE cât odatÂ Început că sunt la două ani. N'am plini de talent, că fi Pe nimeni dia sunt muncitori, şi V. I K \ pubUo spunând că car« au plecat din \ 1 p M n‘a jucat plin, e teatru obosiţi de ) y - - V JF moţionant, Intelt, stăruințe nerodnice f ? I ««“*• n'aM văzut sau au rămas ani ( X ^ I fftfe: \ n’C 0 cron!eâ întregi fie umbra V A ^oraMă in prt. seen il, in Ion fă A M B. V,aîa **■ ASt* 8tea !n lumina ei. N . f I t^WoWl Eugenia Popiei I » româneeo; lucrurile e poate de mai bi- I # ““ Par d“04 „e de zece ani în / 1 f consecinţă logică, teatru. A jucat fru- [ I K M au urmat;,e «mos si pe Oana, şi V W %, re»ti f® care s‘ar in „Evadare“ ,i lu V*— X * 1® „Școala Femeilor“ (Ve., I Astăzi poate e| șl În ..Bădăranii*' *t*'ea4 asta *°* «1 totuș aceste ««- «kmtM. Su«®ui din „Bădăranii“, succesul din ,,SCumPa mea Ruth“ pe scena mini teatru particular, poate că ii vor aduce Eugenei Popovici rolurile pe care trebua să ie joace, pentru?* trăim. In sfârșit, momentul în care mental, capacitatea sunt recunoscute și omul pus nu numai acolo unde merită neie lui, dar fi unde poate fi utipzat pentru binele lucrului realizat. . . , Eugenia Popovici joacă şi drami şi comedie. Are un glas limpede, de copil, plin de inflexiuni subtile, o fragerime adolescentă, nimic febril, bolnăvicios o căldură, un dramatism care, ca să se manifeste, nu are niciodată nevoe de tremolo, de declamaţie sau de efecte lucrat« îndelung, făcute cu capul, reliefate ca nişte cuene. In comedie E«?enia popovici are acel fericit gen al actorului car® «« ştie că e comic, că în clipa aceea are să stârnească râsul. Joacă cu o totală sinceritate, cu 0 simplitate fermecătoare, şi hazul iese tocmai din acest, teribil firesc, această dulce Sesigură inconştienţă cu care rosteşte şi făptueşte lucruri comice. In Agnes din ,,Şcoala Femeilor" a jucat atât de bice tocmai pentru faptul ci in personalitatea ei artistică se Împletesc inocenţa cu un instinct sigur, simplitatea cu viclenia, un siinţ al dramei corectat de o mare, vindecătoare cantitate de humor. Sensibilitatea, o sensibilitate tânără, lmpede, lipsită de complexităţi maladive Şi darul de a comunica, de a-ţi trece emoţia dincolo de rampă, două lucruri care din nenorocire nu se întâlnesc şi nu se cunună totdeauna, la Eugenia Popovici merg mână în mână, îşi îmbracă personagiul firesc, îl joacă fără trudă aparentă, fără trucuri, fără abuz. Şi, repetăm, marele ei merit, sau mai curând caracteristica jocului ei, este acel fel fericit în care scoate comicul din absoluta lui ignorare, din maniera în ce împlineşte un personagiu care n are parcă habar că e un personagiu de comedie, din puritatea şi gingăşia glasului şi temperamentului ei, din lipsa de balast a jocului ei, din elanul curateu care duce un hier,, până la capăt, fără popasuri în efecte chibzuite Şi fieluite, şi marele, dulcele, fermecătorul ei firesc, in autentica de sensibilitate, ritmul de viaţă Şi de tinereţe care îi Însufleţeşte jocul. E un Î®1 domn eşte în ceea ce face Eugenia popovici pe scenă, un fel de a spune, atât, nu trebue să trec dincolo de adevărul personajului ca să vă pentru că datoria mea e să fiu d, cu importanţa s»u n*importants lume, cu ce ea ce are rl de spus. Cinstea *sta, când e Asta e, amuz, ini in întovărăşită de atâtea calităţi de înţelegere, simţire şi expresie, face un actor bun şi mbit ■•••.—r~ . L Ci pentru bicare trebue Alfred de Mussel e poetul en titre al dragostei şi al tinerefii. Iar comedia lui lirică Fortunio pe care in curând o va înfăţişa scena Naţionalului e un imn al iubirii pure, triumfătoare împotriva dragostelor siluite de calcule şi a celor exclusiv carnale Cu urmele amărui ale urii abia stinse in piepturi, cu aspiraţia proaspătă către primăvară şi dragoste, ■’’irigă odată cu mine, iubite cititor: Trăiască viaţa şi dragostea! Trăiască , Alfred de Musset ! Lassar Sebastian