Rampa, noiembrie 1947 (Anul 36, nr. 104-108)
1947-11-02 / nr. 104
fhamssv&r* 2 Kcemv, 1947 L (Urmare am pagina la) într’o seara cu un curier care ii aducea un portret al lui Stanislavski, purtând inaripţia: „Sunteţi primul rod al artei noastre reînoite. Vă iubesc pentru talentul de pedagog, de regizor şi de artist, pentru năzuinţa spre o artă adevărată , pentru însuşirea de a vă disciplina şi a disciplina pe alţii, de a lupta şi a vu-, frânge lipsurile. Vă sunt recunoscător pentru munca frumoasă şi răbdătoare, pentru convingerea şi modestia, pentru perseverenţa şi puritatea cu care v-aţi străduit să introduceţi principiile noastre în arcă. Cred şi ştiu că drumul pe care l-ai ales ne va duce la mari şi meritate victorii. Cu dragoste” C. STANISLAVSKI Şi intr adevăr, Vahtangov era un pasionat, dublat de un om de o energie excepţională, decis să ducă la bun sfârşit ceea ce întreprindea. In activitatea lui, el era călăuzit de ideea că teatrul trebue să fie un mijloc de educare a actorului şi ele educare a publicului, pe care vroia să-l ridice. Prefera de aceea piesele protestatare, cu miez ideologic, satirele. O pildă, în 1915, a pus in scenă „Potopul“ de Berger, pe care publicul nostru o cunoaşte. Vahtangov a ţinut să accentueze aici că în societatea capitalistă, oamenii sunt uni pentru alţi, lupi şi i-a înfăţişat grotesc IN TIMPUL REVOLUŢIEI SOCIALISTE In 1916 a pus în scenă: „Miracolul Sf. Adrian“ de Maeterlinck. O piesă a lui se juca aproape o stagiune întreagă. Acum doi ani s’a sărbătorit 5900 reprezentaţie a piesei shakespeariene: „Mult sgomot pentru nimic" Am putea spune deci că revoluţia din Octombrie i-a surprins la primele lui puneri în scenă. El a salutat revoluţia cu entuziasm. A văzut în ea calea de a apropia arta de popor şi de a infuza artei, prin popor, noui forţe vitale. Şi a şi scris în 1918, un articol în stilul înflăcărat al iacobinilor: „Artistul are şi el nevoe de pământ şi ?•? ? ?. Poporul — iată acest pământ“. În studioul, creat în 1913, se produce atunci o răzmeriţă, reflectând lupta dinafara zidurilor lui. Unii trag hăis, — ceilalţi, cea. Trupa se rupe în două. Studioul de pe Manscerovskaia se destramă. O parte din actori, acei răr -şi de vechile vederi politice, pleacă. Îi împrăştie. Cealaltă parte îl urmează pe Vahtangov. Şi Vahtangov, deşi mereu bolnav, ros de un cancer la ficat, ia totul de la capăt. Atrage în jurul lui, alte elemente tinere. Reface studioul. II reorganizează. Pornind pe drumul nou, se leapădă de naturalism şi îmbrăţişează adevăratul realism teatral. „Revoluţia — spunea el — nu cere gravitate şi relief“. Pune în scenă „Prinţesa Turandot“ şi in anul următor, 1921: „Enric al XIV-lea“ de Strindberg şi „Dybuk“Ul de Anski. Ca să ne dăm seama de ce însemna acest efort, trebue să ne amintim că în anii aceştia, pe cuprinsul Rusiei se dădeau lupte. Erau în plin răzoi civil. In sud, cavaleriştii lui Budienny fugăreau trupele baronului general Wrangel, sprijinite din ordinul lui Millerand, de armata franceză iar în apus, armata roşie trebuia să facă faţă atacurilor lui Pilsudski, ajutate de generalul Weygand.Totuşi, la Moscova, artiştii lucrau. Vahtangov ţinea teatrul deschis. Şi poporul venea să se desfete şi să aplaude. O VIZIUNE EXTRAORDINARA IN „ENRIC AL XIV-LEA“ Vahtangov avusese o viziune extraordinară in „Enric al XIV-lea“. Făcuse din personagii — simboluri. Era vorba acolo de curteni şi de popor. Vahtangov i-a înfăţişat pe curteni, pali ca şi când ar fi fost nişte muribunzi sau cu măşti, groteşti, spre a te sublinia făţărnicia. Iar pe oamenii simpli din popor, vi, realişti, în costume naţionale, în culori pline de viaţă. Sava s-a inspirat din aceeaşi idee, când a pus „Macbeth“ şi „Frumoasa adormită“. Tot în anul 1921, pentru inaugurarea stagiunii 1921 — 1922, Vahtangov a pus în scenă la teatrul său cel nou de pe strada Arbat de la Moscova: „Nunta“ lui Cehov. La premieră a asistat şi Stanislavski care i-a adus la cunoştinţă elevului său că studioul a fost transformat in teatru de Stat. Un vis i se realizase. In anul 1922 pune din nou „Prinţesa Turandot“, după un basm de Gozzi, în care încearcă să învie, sub o formă evoluată, comanda deli’arte. Bolnav, foarte bolnav, operat deja de câteva ori, Vahtangov vine totuşi regulat la repetiţie, înţolit într’un palton de blană, cu capul legat cu o compresă făcută dintr’un prosop. La repetiţia generală, are 39 de grade. Toată livnea, contaminată de veselia spectacolului, râde şi se bucură. Numai Vahtangov e indispus. Se simte rău. Asta nu-l împiedică deloc ca la 4 dimineaţa să poruncească: „De la capăt. Încă odată. Toată piesa!“. ULTIMA PREMIERA... Seara, premieră. Triumf nemaiîntâlnit. Finalul e salutat cu ovaţii nesfârşite. Cotina se ridică odată, de două ori, de nouă ori. Stanislavski apare în scenă să felicite trupa . „In 23 de ani de când funcţionează Teatrul de Artă, rar am înregistrat asmeenea victorie”. Dar Vahtangov nu-i, s’o vadă. E la pat. Nu l-au mai ajutat puterile să vie. Tot ce i-a mai rămas ca forță vitală, a transfuzat-o în spectacolul acesta veest, palpitan, optimist. Stanislavski, bătrânul lui profesor, îi aduce împreună cu o nouă■ fotografie a lui, vestea triumfului. Vandangov surâde. Mulţumeşte. „E finita la commedia !" Pleoapele i se lasă grele, încet, peste ochii tulburați de atâta dor de viaţă, ca o cortină, după un fimt funerar. Marele artist îşi dă sufletul. Murind, Evghenie Bagratinovici Vantangov îşi aminteşte că a spus odată: „Ultimele trei zile sa ştii să le trăieşti bine şi dacă se poate, şi talentat”. Şi e mulţumit de sine, ■ fiindcă aşa şi le-a trăit. TEATRUL VAHTANGOV A ÎMPLINIT UN SFERT DE SECOL DE EXISTENŢĂ Numele lui e astăzi pe frontispiciul unui teatru care şi-a sărbătorit anul trecut, un sfert de secol de existenţa şi de succese. Numele lui e şi pe casa în care a stat şi care a devenit între timp, muzeu. Numele lui e în istoria teatrului rus şi universal. Şi continuă să trăiască, perpetuat de şcoala pe care a creat-o şi de elevii pe care i-a lăsat, toţi, astăzi regişori de frunte: Popov, Simonov, Volhov, Korceacov şi alţii. Căci toţi — ca şi el — sunt din viaţă, de a crea pentru a stimula însufleţiţi de năzuinţa de a se inspira dorinţa de viaţă şi de a merge cu viaţa, înainte. I. Flaw Sus IN REPORTAJUL VIITOR PALMA VESTEAMSA dos de ewn ar trebui --------pî mmmm mamum BUNA” de Mircea Ştefănescu, „ULTIMA Bourdet şi „GEORGE şi MARGARET” de orbind săptămâna trecută despre spectacolul Teatrului Municipal, scoţându-l din circuitul mediocru al celorlalte producţii teatrale, promiteam să revenim asupra toterelor premiere care nu au constituit încă obiectul preocupărilor noastre pentru a redeschide o problemă, în fond neînchisă nici un moment, aceea a repertoriului. Iată ultimele trei: Teatrul Victoriei aduce „Ultima noutate“ (de acum douăzeci și ceva de ani), Teatrul Mic ne dă o „Veste bună“ care a avut darul să ne întristeze, iar Teatrul din Sărindar prezintă dulceaga comedie „George şiMargaret, alt „succes“ la spectatorii teatrului din urmă cu foarte mulţi ani. Afişele celorlalte teatre particulare sunt în marea lor majoritate asemănătoare. Cu foarte rare excepţii, pe care am discutat aci la timp, peisagiul teatral bucureştean al începutului de stagiune 1947—1948 are toate ambutele de a ne pune pe gânduri şi a ne determina să reactualizăm problema alcătuirii repertoriilor. Directorii de teatre, care au avut iniţal o aparentă înţelegere şi bună-voinţă, care păreau, pentru un moment că sunt gata să-şi înlocuiască criteriile comerciale, sau dacă nu să le înlocuiască cel puţin să le adapteze spiritului nou la care păreau că, aderă, după ce s au menţinut în rezervă un timp destul de îndelungat, pentru a forţa cine ştie ce uşi financiare care au refuzat să s se mai deschidă, încetul cu încetul au început să monteze şi să reprezinte. Rezultatele, astăzi când mai toate teatrele particulare s’au redeschis, le putem aprecia, spre regretul nostru, aproape numai în sens negativ. Să facem un succint bilanţ al pieselor reprezentate până azi: „Sclavul înebunit“ de G. Gianini, „Ochii care nu se văd“ de I. Igiroşanu, „Omul cu mârţoaga“ de G. Ciprian, „Jupiter“ de Robert Bois, „George şi Margaret“ de G. Savory, „Veste bună“ de Aurcea Ştefănescu, „Mama“ de K. Capek, „Mătănine“ după Fr. Barcau, „Băieţii veseli“ după Feydeau, ..Ultima noutate“ de Bourdet, Clasa Viila B de Roger Ferdinand, Aventura fantastică de V. Creţoiu şi G. Văleni ». Şi să reamintim acum la fel de succint principiile care trebuiau să stea la baza alcătuirii repertoriilor. Spuneam chiar aci într’un articol trecut că: „Repertoriile teatrelor particulare urmăresc un scop bine determinat: desvoltarea nivelului cultural şi artistic al publicului şi un ţel educativ în orientarea spiritului public către sensurile democraţiei, în general, a celei româneşti în special". „Că pentru îndeplinirea acestui scop nu vom programa piese care să contravină spiritului libertăţilor democratice abea câştigate, nu vom programa piese care să retrezească spiritele retrograde, nu vom programa de asemenea, piese care prin trivialitate şi pornografie desud onestitatea omului simplu, cum nu vom programa mai ales acele piese care în loc să genereze entuziasmul şi optimismul constructiv îndeamnă la izolare şi indiferenţă*. Câte din piesele reprezentate de teatrele particulare au ţinut seama de aceste indicaţii, care reprezentau în fond linia larg trasată de către conslul Superior al creaţiei muzicale şi literaturii dramatice, din care face parte şi un reprezentant al teatrelor particulare? Dar, contradicţia generală fiind mult prea evidentă, ar însemna să irosim prea mult spaţiu pentru o analiză a fiecăruia spectacol în parte, făcută dealtfel la timpul său, aşa că ne vom mulţumi să exemplificăm cu ultimele trei premiere ale teatrelor , Vic“, „Victoria“ şi „Maria Filotti“. Iată piesele lui Bourdet, Mircea Ştefănescu şi Savory (folosindu-ne de toate trei odată să nu se creadă că ese în intenţia noastră vreo tendinţă de egalizare calitativă a lor), întrucât servesc ele la desvoltarea unui nivel cultural şi artistic? Care este aportul pe care îl pot aduce aceste piese în orientarea spiritului public către sensurile democraţiei şi morale? „Veste bună“ a d-lui Mircea Ştefănescu, o piesă scrisă, dealtfel, cu mulţi ani în urmă, se preocupă de o mine care îşi trăia pe atunci propri-si descompunere, intrată în acest proces de dezagregare materială şi morală lumea latifundiarilor autohtoni prezenta desigur aspecte interesante de studiu chiar şi pentru dramaturgie, dar pentru aceasta ar fi fost necesară autorului viziunea critică care ar fi dat calităţilor literare suportul valabil al conţinutului. Or, d. Mircea Ştefănescu nu face altceva decât să se confunde cu această lume, să-i găsească scuze şi explicaţii, încercând chiar să-i suplinească neputinţele raţionale şi abuzurile morale şi sociale cu ajutorul unor construcţii ideologice nefaste care sunt valabile pentru lumea strâmtă în care ele au circulaţie, dar reprezintă un stadiu retrograd pentru ceeace numim noi astăzi raţionalism şi mai ales pentru omul simplu de fiecare ai adaptat la o logică nouă şi sănătoasă. Inhibiţiile şi fatalismul misticoid sunt expresiile de viaţă şi de concepere a ei a unei clase restrânse care ajunge la acestea condusă de interese strâmte şi care prizonieră propriilor sisteme construite nu poate realiza eliberarea nici măcar individual. Este cazul Janei eroina principală a piesei d-lui Ştefansecu. Savoy în „George şi Margaret“ nu este departe de mentalitatea clasei de care vorbeam. Lucrând cu date micii mai simple şi mai circulative el nu pregetă însă de a se face apologetul unei clase, de data aceasta a micii burghezii, pentru a scoate în evidenţă „clar viziunea şi permeabilitatea“ acesteia. Savoy .jS, situează însă pe o poziţie falsă vrând să demonstreze cu ajutorul unei banale întâmplări (băiatul unui burghez înstărit se îndrăgosteşte de servitoarea casei şi o ia de nevastă) generozitatea şi permeabilitatea clipei respective. Punând în gura eroilor săi un fals umanitarism manufacturat în laboratorul unui mediocru dramamaturg, Savoy încearcă, sub aspectul unei inofensive comedii, tentativa unei împăcări între clase aducând toate argumentele în favoarea aceleia din care face parte. Şi pentru aceasta nici nu are suficientă inteligenţă, căci metodele de convingere sunt atât de siropoase şi fade încât nu reuşeşte sa obţină decât dispreţul pentru o atât de viabilă manevră ascunsă prea puţin sub cămaşa comediei. „Ultima noutate a lui Bourdet, care promitea (prin primul său act) a prezenta un interes, desvăluind printr’o prizmă criticistă lumea coruptă a „scriitorilor de succes“ fabricaţi în birourile marilor edituri şi susţinuţi de senilitatea coruptibilă a proverbialilor academiceni, eşuează lamentabil în ultimele acte care nu rămân decât inutile argumente pentru acelaş joc masturbat de toată literatura dramatică bulevardieră a insuportabilului triunghiu. Afirmaţiile care mai aduc din când în când în discuţie lumea scriitorilor sau a procesului de creaţie literari sunt rare şi niciodată nu constituie preocuparea de bază a dramaturgulu ci doar un pretext pentru o puţin izbutită şi neinteresantă intrigă amoroasă. Cam acestea ar fi, foarte pe scurt, preocupările celor trei piese. Răspunsurile pe care trebuia să ni le dăm la întrebările puse la început devin inutile. Toate aceste piese (şi nu numai ele, şi majoritatea celor reprezentate de teatrele particulare) nu servesc cu nimic desvoltarea unui nivel culturi!. Dimpotrivă. * Din punct de vedere artistici Nici una ditre ele niu depăşeşte mediocritatea obişnuită a mărfii livrate de ani şi ani de zice de majoritatea teatrelor particulare. Desigur că în ca NOUTATE” .„ Savory drul fiecărui dintre aceste spectacole sunt elemente valabile cu realeilitaţi artistice, dar ele conţin de asemenea şi elemente neartistice care nu de puţine ori îşi impun supremaţia. Şi în acest domeniu, a realizării artistice, conducătorii scenelor particulare îşi dovedesc slăbiciunea folosind elemente nevaloroase şi neteatrale (cum se întâmplă cu d-ra Nataşa Nicolaescu la Teatrul Victoriei), încredinţând montarea piesei unor regizori care fac distribuţia punând actorii în front şi luându-i pe cei mai înalţi (cum face d. Victor Bumbert la Teatrul Maria Filotti, şi îl obliga pe un tânăr şi bun actor de dramă să devină ridicol într’un rol care se potrivea unui ingenuu de comedie) sau lăsând decoraţia scenică pe seama unor desenatori de mobilă fabricată în serie (cum face d.Hüttner la Teatrul Mic care a reuşit să transporte pe malul arid şi nisipos dintre Agigea şi Mangalia cel mai elegant buduoar livrabil de Szekelly şi Retti în rate lunare. Se dovedeşte deci o slăbiciune condamnabilă şi în ceea ce priveşte calitatea artistică a spectacolelor. Şi atunci, ce este de făcut? Teatrele particulare nu sunt şi nu trebuesc condamnate să moară. Dar, ele trebuesc îndrumate. Acolo unde apare bunăvoinţa, probitatea artistică şi înţelegerea vremurilor lucrul este uşor remediabil şi vina nu vine numai din partea organizatorilor de spt.Acolo ci ea aparţine în bună parte şi forului de îndrumare ai acestora. Direcţia Generală a Teatrelor care s-a mulţumit cu rolul unui factor administrativ cu funcţii de portărel-mărginit trebue să devină un factor îndrumător. Direcţia Generală a Teatreor nu se poate mulţumi cu o activitate (şi aceea insuficientă şi vicioasă) de control şi interdicţie întâmplătoare ci trebue să se transforme într’un organ de lămurire a celor pe care îi conduce, de ajutor şi sfătuitor. Aceasta cere însă un alt sistem de lucru, o altă mentalitate şi mai ales pricepere şi interes. Când competenţa şi pasiunea se vor mărturisi din ambele părţi, şi a teatrelor particulare şi a slujitorilor direcţiei generale, suntem siguri că spectacolele teatrelor particulare vor păşi pe drumul sănătos al interesului general şi al valorii artistice. O scenă din piesa „George şi Margaret“ văzută de CIR. De la stânga la dreapta: Mircea Septilici, Tanţi Căpăţână, Iulian Necşulescu, Silvia Dmitrescu şi Timică. Simion Arierescu Rampa Pag 3 11IDMION Lucia SturdzaBula ngiu ştiu dacă d-na Lucia Sturdza-Bulandra şi-a început cariera înfruntând voinţa aristocraticei familii care i-a patronat apariţia în lume. Rezonanţa specifică a numelui, ca şi origina sa moldovenească, au făcut-o probabil să treacă pe sub furcile caudine ale anatemei prejudecăţilor pământeşti, înainte de a intra în infernul — cu miragii paradisiace — al teatrului. Dar sacrificiul blazonului familiar i s’a părut desigur neînsemnat faţă de jertfirea cu care s-a dat teatrului, pentru a-l reaminti vreodată cu accente revendicatoare, aşa cum l-am auzit mărturisit de alte actriţe. De altfel cred că teatrul trece în viaţa d-nei Lucia Sturdza Bulandra peste familie, cămin, copii şi peste fiinţa ei înşişi şi dacă nu ar fi existat, d-na Bulandra ar fi riscat să devie, — găsindu-l cea dintâi ca să-l dăruiască oamenilor — o zeiţă. Iată de ce in schiţarea personalităţii acestei actriţe, care deja Aristizza Romanescu şi Agatha Bârsescu, nu-şi mai găseşte egala, notele biografice nu purced decât din ziua în care a păşit pe scenă. In cealaltă viaţă toare de scenă, udei fost profesoară, .... ministratoare, aniactivitate pe care înatoare neobosită, și-a regăsit’o mai /W _ i entuziastă, inpinciapoi, dar cu alt în- /afa adverteles,între ziduri- sitălilor, a greutăle Conservatorului, /f m fi istifi lor, intrigilor, a dăruind teatrului If , tuturor calamităromt nesc străluci - \ Stiiîor cari şi-au ihren talentului d- , | BA Siruit ghimpii penelor Aura Buzes- 8 ffl cununa rozelor suc cu, Tantzi Cuta- KIbmJS jLSjwMI cesetor et artistice, va Barozzi, al d-lui Ph / d-na Lucia Sturd-Mihai Popescu, B ' Jr TpjSPj/ za-Bulandra nu pentru a nu cita ir I ... -Jîşi-a mărturisit nici decât câteva nu- I kg \ Jf 0 clipă îndoeli, ome. i ■' \WÂ$ boscii, dezamăgiri. In rest, viaţa \ -U- fiindcă nu le-a d-nei Lucia Sturd- ' FJţ. simţit, nu le-a stiza Bulandra a fost ' \ Sut. Nici o tortură' teatru, teatru, tea- / — şi nu s‘ar putea tru. Actriţă, fra- spune că viaţa aducătoare, direc- cestei admirabile artiste a fost o plimbare de pU’cere — n’a putut’o face sa. blesteme altarul de pe care vocea ei a răsunat plină de credinţă Şi pe care continuă să-l slujeasc şi astăzi — după 50 de ani — cu o ardoare mereu crescândă. Cincizeci de ani de teatru!.. Mă întreb dacă in viaţa acestei fecunde elegantele pasionate din Scandalul Si Vijelia, pateticele „Safo“ şi „Maman „doamnele“ şi „reginele“ din Vlaicu Vodă, Chemarea Codrului, Hamlet, elegantele pasionate din Scandalul Si Vijelia, pateticele „Safo“ ,şi „Maman Colibri“, femeile dârze din Teresa Raquin, Stăpâna din Lapaz, Ecaterina Ivanovna, Profesiunea d-nei Waren, aiurita din Abacadabra, rasoneuza amuzata din Amorul veghează, atâtea şi atâtea faţete ale unui talent copios, generos, multilateral Şi de o superbă tinereţe, veşnic în goană după alte întruchipări,mai atracţioase în misterul lor nedescifrat încă, decât melancolia realizărilor, chiar de mare şi nedesminţit succes. După cincizeci de ani, de teatru, d-na Lucia Sturdza Bulandra e codirectoare la Teatrul Municipal, directoare de scenă la Teatrul Naţional, traducătoare poliglotă şi admirabilă interpretă a variate roluri, dintre care ultimul pe care-l deţine în piesa lui Bernard Schaw. Nu se ştie niciodată, provoacă admiraţia spectatorului până la stupefacţie. Am voi s’o omagiem. Personal şi cu voia d-voastră, în numele teatrului şi culturei româneşti. Cred însă că am supăra-o pe d-na Lucia Sturdza-Bulandra, care acum câteva zile mărturisea în focul unei controverse despre viaţa actriţelor: — dar n’am decât 77 ani!... G. H. mmm BEMsommk (Urmare din pag. l-a) " In vremea când cultura burgheză în general şi arta în deosebit trece prin profundul proces de decădere, de descompunere, în timpul când îr. occident se propagă neîncrederea în om, în forţa sa, în valoarea sa, în timpul când operele de artă ale artiştilor decadenţi sunt pline de spirit scârnav, exaltând miasme cadaverice, în aceeaşi vreme — lagărul socialist — cunoaşte un proces de înflorire rapidă. Drumul parcurs de arta sovietică în 30 de ani este merituos, excepţional. E suficient să ne gândim la cinematografia sovietică, dramaturgia urmând calea lui Stanislavschi, Tairov,etc., la muzica sovietică în care sclipesc ca nestimate numele lui Şostacovici, Procofiev, Haciaturian, la coreografia sovietică (Moiseev, Lepesinskaia, etc.) la instrumentiștii virtuoşi ca Oistrah, Obozin, Ghilels, etc., la pictorii detalia lui Gherasimov sau sculptori ca Vera Muftina. Valorile realizate de oamenii de artă ai Uniunii Sovietice nu vor intra, numai în istoria artelor patriei lor, ci ele constitue marile bogăţii de cultură universală. Ele sunt pline de conţinutul tonic al omului în luptă pentru viaţa mai bună, ele sunt animate de vederile cele mai înaintate ale vremii îmbrăţişând marele avânt spre mai bine al umanităţii, ele capătă formele plastice cele mai artistice pentru că, descătuşate de spiritul deservirii unei clici restrânse, hapsâne şi retrograde, ele permit omului de artă liberul sbor al gândului său creator. Marile valori, realizările oamenilor de artă sovietici poartă amprenta realismului socialist. In ele se desprinde conţinutul realist al înfăţişării vieţii în trăsăturile ei esenţiale conjugat cu avântul romantic — revoluţionar tinzând să depăşească ziua de azi, să grăbească păşirea spre şi făurirea acvea a zilei visate de mâine. In timpul când se aseua bătălia între lagărul imperialist şi cel antiimperialist, în vremea când dumpingul ideologiei dollarului caută o nouă cale de demoralizare a omului transformându-l în robul docil şi unealta expansionismului imperialist, arta sovietică care cântăOMUL, lupta lui consistentă şi victoria sa este însăşi chemare la viaţă, adevăr şi asalt concentric împotriva duşmanilor culturii, civilizaţiei, artei, progresului. Forţele imperialiste ale „barbariei civilizate atomice“ încearcă cu ajutorul tehnicei, cu preţul a noi jertfe de sânge, folosind provocarea şi agitaţia reacţionară să oprească marşul eliberator al popoarelor din lume, să aprindă un nou război împotriva Uniunii Sovietice ca să îndepărteze astfel clipa când vor avea de dat socoteală în faţa popoarelor lor chinuite, exploatate, dar trezite la viaţă. Nu există însă forţe în lume ,care ar putea opri marş,-s cadenţat spre progres şi libertate al omenirii, marş al cărui dezlănţuire furtunatecă a deschis-o marea revoluţie socialistă din 1917. fr. Riorair. „Vacanţă” de Philip Barry ... n mintea oamenilor slabi, sufocaţi de o educaţie convenţională, o piesă cu probleme, presupune inutilă bătaie de cap, efort penibil şi, cu siguranţă, plictiseală. Obişnuiţi să „se distreze“ la un spectacol ■— distracţie, de multe ori, degradantă şi nocivă — svonul că piesa cutare sau cutare e o piesă de idei, îi indispune pe aceeaşi spectatori arhi-confortabili, înămoliţi în mlaştina propriei lor ignoranţe. Iată însă că bogata literatură progresistă de după război vine să le demonstreze lor — şi acelora cari menţin aceeaşi prejudecată — că o problematică interesantă ridică nivelul unei opere, fără a-i ştirbi câtuşi de puţin particularităţile. O comedie rămâne comedie (şi nu spunem „satiră“) chiar când vehiculează sensuri foarte serioase, dacă aceasta a fost intenţia autorului, după cum drama îşi păstrează structura, culoarea paralel cu schema tezei. Un asemenea exemplu l-am dat săptămânile trecute cu „Insula păcii“ de Evghenie Petrov şi îl dăm astăzi cu „Vacanţa“ de Philip Barry. Dacă am tenta operaţia absurdă de a degaja forma de conţinut de a limita într’un fel percepţiile, am afirma că am citit o piesă de care orice critic chiar „apolitic“ (cum i-ar plăcea să-şi spuie) ar califica-o drept „delicioasă“. Intr’adevăr „Vacanţa“ demonstrează că însuşirea profundă a unei ideologii se mărturiseşte tocmai prin lipsa de ostentaţie, prin structurarea impecabilă a unei lucrări, fără lipituri, fără artificii exterioare, îşi afirmă o netăgăduită actualitate, punând problema conflictului dintre supremaţia banului şi, a oamenilor lui şi idealul, de viaţă sănătoasă, neaservită, al omului nou. Johnny Case, reprezentant al acestei ultime categorii, îndrăgostit de fata unui mare „trustist“, e silit să lupte cu principiile capitaliste ale familiei ei, inclusiv partenera însăşi copleşită şi viciată de atmosfera familiară. Până la urmă, concepţia lui solidă triumfă iar dragostea i se îndreaptă firesc către fata simplă, sora logodnicei sale, lângă care drumul vieţii va putea fi parcurs într’un mod valabil. Pentru ilustrarea acestui conflict, nu sunt neglijate nici unule din elementele de surpriză scenică, de pregătire a punctului culminant, după cum tipul bogătaşului Edward Leton, mumifiat în propria sa imoralitate, al dazabuzatului Ned, sau al stupidei, ineagresivei Laura Cram, se integrează cu pregnanță în galeria exploatatorilor omului muncitor. Interesant e de observat că, refuzului lui Johnny de a se asocia afacerilor viitorului său socru, i se răspunde că atitudinea lui e „anti-americană“. Intradevăr, astăzi când Charlie Chaplin este acuzat de „anti-americanism“ pentru atitudinea sa progresistăși când noianul de lucrări morbide, calomnioase, demobilizatoare sau agresive după caz, se pun în slujba imperialismului — replica personagiului lui Barry capătă o tristă valoare profetică. încă de acum aproximativ zece ani, oamenii orientaţi, luptătorii conştienţi pentru o cauză dreaptă recunoşteau în starea de lucruri din Statele Unite semnele unei societăţi bazată pe o flagrantă inegalitate şi pe asuprirea omului de către om. Concepută astăzi, comedia lui Barry ar fi căpatat tuşele acute ale actualităţii imediate, dar chiar in forma ei existentă, ea reprezintă o decisă luare de poziţie. Şi o lucrare dramatică admirabil scrisă. Nîna Csss'.an 13 A SS ||| |-1®