Rampa, noiembrie 1947 (Anul 36, nr. 104-108)

1947-11-02 / nr. 104

fhamssv&r* 2 Kcemv, 1947 L (Urmare am pagina l­a) într’o seara cu un curier care ii adu­cea un portret al lui Stanislavski, purtând i­naripţia: „Sunteţi primul rod al artei noastre reînoite. Vă iu­besc pentru talentul de pedagog, de regizor şi de artist, pentru năzuinţa spre o artă adevărată , pentru însu­şirea de a vă disciplina şi a disci­plina pe alţii, de a lupta şi a vu-, frânge lipsurile. Vă sunt recunoscă­tor pentru munca frumoasă şi răb­dătoare, pentru convingerea şi mo­destia, pentru perseverenţa şi puri­tatea cu care v-aţi străduit să in­troduceţi principiile noastre în arcă. Cred şi ştiu că drumul pe care l-ai ales ne va duce la mari şi meritate victorii. Cu dragoste” C. STANISLAVSKI Şi intr adevăr, Vahtangov era un pasionat, dublat de un om de o e­­nergie excepţională, decis să ducă la bun sfârşit ceea ce întreprindea. In activitatea lui, el era călăuzit de ideea că teatrul trebue să fie un mijloc de educare a actorului şi ele educare a publicului, pe care vroia să-l ridice. Prefera de aceea piesele protestatare, cu miez ideologic, sati­rele. O pildă, în 1915, a pus in scenă „Potopul“ de Berger, pe care publi­cul nostru o cunoaşte. Vahtangov a ţinut să accentueze aici că în socie­tate­a capitalistă, oamenii sunt un­i pentru alţi, lupi şi i-a înfăţişat gro­­tesc IN TIMPUL REVOLUŢIEI SOCIALISTE In 1916 a pus în scenă: „Miracolul Sf. Adrian“ de Maeterlinck. O piesă a lui se juca aproape o sta­giune întreagă. Acum doi ani s’a săr­bători­t 590­0 reprezentaţie a piesei shakespeariene: „Mult sgomot pentru nimic" Am putea spune deci că revoluţia din Octombrie i-a surprins la primele lui puneri în scenă. El a salutat revoluţia cu entuziasm. A văzut în ea calea de a apropia arta de popor şi de a infuza artei, prin po­por, noui forţe vitale. Şi a şi scris în 1918, un articol în stilul înflăcărat al iacobinilor: „Artistul are şi el nevoe de pământ şi ?•? ? ?. Poporul — iată acest pământ“. În studio­ul, creat în 1913, se produ­ce atunci o răzmeriţă, reflectând lupta dinafara zidurilor lui. Unii trag hăis, — ceilalţi, cea. Trupa se rupe în două. Studioul de pe Manscerovskaia se destramă. O parte din actori, acei ră­­r­ -şi de vechile vederi politice, pleacă. έi împrăştie. Cealaltă parte îl urmea­ză pe Vahtangov. Şi Vahtangov, deşi mereu bolnav, ros de un cancer la ficat, ia totul de la capăt. Atrage în jurul lui, alte elemen­te tinere. Reface studio­ul. II reorga­nizează. Pornind pe drumul nou, se leapădă de naturalism şi îmbrăţişează adevă­ratul realism teatral. „Revoluţia — spunea el — nu cere gravitate şi relief“. Pune în scenă „Prinţesa Turandot“ şi in anul următor, 1921: „Enric al XIV-lea“ de Strindberg şi „Dybuk“­­Ul de Anski. Ca să ne dăm seama de ce însemna acest efort, trebue să ne amintim că în anii aceştia, pe cuprinsul Rusiei se dădeau lupte. Erau în plin răzoi civil. In sud, cavaleriştii lui Budienny fugă­reau trupele baronului general Wran­­gel, sprijinite din ordinul lui Millerand, de armata franceză iar în apus, arma­ta roşie trebuia să facă faţă atacurilor lui Pilsudski, ajutate de generalul Weygand.Totuşi, la Moscova, artiştii lucrau. Vahtangov ţinea teatrul deschis. Şi poporul venea să se desfete şi să a­­plaude. O VIZIUNE EXTRAORDI­NARA IN „ENRIC AL XIV-LEA“ Vahtangov avusese o viziune extra­ordinară in „Enric al XIV-lea“. Făcu­se din personagii — simboluri. Era vorba acolo de curteni şi de popor. Vahtangov i-a înfăţişat pe curteni, pali ca şi când ar fi fost nişte muri­bunzi sau cu măşti, groteşti, spre a te sublinia făţărnicia. Iar pe oamenii sim­pli din popor, vi, realişti, în costume naţionale, în culori pline de viaţă. Sava s-a inspirat din aceeaşi idee, când a pus „Macbeth“ şi „Frumoasa adormită“. Tot în anul 1921, pentru inaugura­rea stagiunii 1921 — 1922, Vahtangov a pus în scenă la teatrul său cel nou de pe strada Arbat de la Moscova: „Nunta“ lui Cehov. La premieră a asistat şi Stanislavski care i-a adus la cunoştinţă elevului său că studioul a fost transformat in tea­tru de Stat. Un vis i se realizase. In anul 1922 pune din nou „Prinţesa Turandot“, după un basm de Gozzi, în care încearcă să învie, sub o formă evoluată, comanda deli’arte. Bolnav, foarte bolnav, operat deja de câteva ori, Vahtangov vine totuşi regulat la repetiţie, înţolit într’un pal­ton de blană, cu capul legat cu o com­presă făcută dintr’un prosop. La repe­tiţia generală, are 39 de grade. Toată­ livnea, contaminată de veselia specta­colului, râde şi se bucură. Numai Vah­tangov e indispus. Se simte rău. Asta nu-l împiedică deloc ca la 4 dimineaţa să poruncească: „De la capăt. Încă o­­dată. Toată piesa!“. ULTIMA PREMIERA... Seara, premieră. Triumf nemaiîn­tâlnit. Finalul e salutat cu ovaţii nesfârşite. Cotina se ridică odată, de două ori, de nouă ori. Stanislavski apare în scenă să felicite trupa . „In 23 de ani de când funcţionează Teatrul de Artă, rar am înregistrat asmeenea victorie”. Dar Vahtangov nu-i, s’o vadă. E la pat. Nu l-au mai ajutat puterile să vie. Tot ce i-a mai rămas ca forță vitală, a transfuzat-o în spectacolul acesta veest, palpitan, optimist. Stanislavski, bătrânul lui profesor, îi aduce împreună cu o nouă■ foto­grafie a lui, vestea triumfului. Vandangov surâde. Mulţumeşte. „E finita la commedia !" Pleoapele i se lasă grele, încet, peste ochii tulburați de atâta dor de viaţă, ca o cortină, după un fimt funerar. Marele artist îşi dă sufletul. Murind, Evghenie Bagratinovici Vantangov îşi aminteşte că a spus odată: „Ultimele trei zile sa ştii să le trăieşti bine şi dacă se poate, şi talentat”. Şi e mulţumit de sine, ■ fiindcă aşa şi le-a trăit. TEATRUL VAHTANGOV A ÎMPLINIT UN SFERT DE SECOL DE EXISTENŢĂ Numele lui e astăzi pe frontispiciul unui teatru care şi-a sărbătorit anul trecut, un sfert de secol de existenţa şi de succese. Numele lui e şi pe casa în care a stat şi care a devenit între timp, muzeu. Numele lui e în istoria teatrului rus şi universal. Şi continuă să trăiască, perpetuat de şcoala pe care a creat-o şi de elevii pe care i-a lăsat, toţi, astăzi regişori de frunte: Popov, Simonov, Volhov, Korceacov şi alţii. Căci toţi — ca şi el — sunt din viaţă, de a crea pentru a stimula însufleţiţi de năzuinţa de a se inspira dorinţa de viaţă şi de a merge cu viaţa, înainte. I. Flaw Sus IN REPORTAJUL VIITOR PALMA VESTE­AMSA dos de ewn ar trebui --------pî mmmm mamum BUNA” de Mircea Ştefănescu, „ULTIMA Bourdet şi „GEORGE şi MARGARET” de orbind săptămâna trecută despre spectacolul Tea­trului Municipal, scoţându-l din cir­cuitul mediocru al celorlalte producţii teatrale, promiteam să revenim asupra toterelor premiere care nu au consti­tuit încă obiectul preocupărilor noa­­stre pentru a redeschide o problemă, în fond neînchisă nici un moment, a­­ceea a repertoriului. Iată ultimele trei: Teatrul Victoriei aduce „Ultima noutate“ (de acum douăzeci și ceva de ani), Teatrul Mic ne dă o „Veste bună“ care a avut da­rul să ne întristeze, iar Teatrul din Sărindar prezintă dulceaga comedie „George ş­iMargaret, alt „succes“ la spectatorii teatrului din urmă cu foar­­te mulţi ani. Afişele celorlalte teatre particulare sunt în marea lor majoritate asemă­nătoare. Cu foarte rare excepţii, pe ca­re­ am discutat aci la timp, peisa­giul teatral bucureştean al începutului de stagiune 1947—1948 are toate am­­­butele de a ne pune pe gânduri şi a ne determina să reactualizăm proble­ma alcătuirii repertoriilor. Directorii de teatre, care au avut iniţal o apa­rentă înţelegere şi bună-voinţă, care păreau, pentru un moment că sunt gata să-şi înlocuiască criteriile comer­ciale, sau dacă nu să le înlocuiască cel puţin să le adapteze spiritului nou la care păreau că, aderă, după ce s au menţinut în rezervă un timp destul de îndelungat, pentru a forţa cine ştie ce uşi financiare care au refuzat să s se mai deschidă, încetul cu încetul au în­ceput să monteze şi să reprezinte. Rezultatele, astăzi când mai toate teatrele particulare s’au redeschis, le putem aprecia, spre regretul nostru, aproape numai în sens negativ. Să facem un succint bilanţ al piese­lor reprezentate până azi: „Sclavul înebunit“ de G. Gianini, „Ochii care nu se văd“ de I. Igiroşanu, „Omul cu mârţoaga“ de G. Ciprian, „Jupiter“ de Robert Bois, „George şi Mar­ga­ret“ de G. Savory, „Veste bună“ de Au­rcea Ştefănescu, „Mama“ de K. Capek, „Mătănin­e“ după Fr. Barc­au, „Băieţii veseli“ după Feydeau, ..Ulti­ma noutate“ de Bourdet, Clasa Viil­a B de Roger Ferdinand, Aventura fan­tastică de V. Creţoiu şi G. Văleni ». Şi să reamintim acum la fel de suc­cint principiile care trebuiau să stea la baza alcătuirii repertoriilor. Spuneam chiar aci într’un articol trecut că: „Repertoriile teatrelor particulare urmăresc un scop bine determin­at: desvoltarea nivelului cultural şi artis­tic al publicului şi un ţel educa­tiv în orientarea spiritului public către sensurile democraţiei, în general, a celei româneşti în special". „Că pentru îndeplinirea acestui scop nu vom programa piese care să contravină spiritului libertăţilor demo­cratice abea câştigate, nu vom pro­­­grama piese care să retrezească spi­ritele retrograde, nu vom programa de asemenea, piese care prin trivialitate şi pornografie desu­d onestitatea omu­lui simplu, cum nu vom programa mai ales acele piese care în loc să ge­nereze entuziasmul şi optimismul constructiv îndeamnă la izolare şi in­diferenţă*. Câte din piesele reprezentate de teatrele particulare au ţinut seama de aceste indicaţii, care reprezentau în fond linia larg trasată de către cons­­lul Superior al creaţiei muzicale şi literaturii dramatice, din care face parte şi un reprezentant al teatrelor particulare? Dar, contradicţia generală fiind mult prea evidentă, ar însemna să iro­sim prea mult spaţiu pentru o analiză a fiecăruia spectacol în parte, făcută dealtfel la timpul său, aşa că ne vom mulţumi să exemplificăm cu ultimele trei premiere ale teatrelor , Vic“, „Victoria“ şi „Maria Filotti“. Iată piesele lui Bourdet, Mircea Şte­fănescu şi Savory (folosindu-ne de toate trei odată să nu se creadă că e­se în intenţia noastră vre­o tendin­ţă de egalizare calitativă a lor), în­­tru­cât servesc ele la desvoltarea unui nivel cultural şi artistic? Care este a­­portul pe care îl pot aduce aceste piese în orientarea spiritului public către sensurile democraţiei şi morale­? „Veste bună“ a d-lui Mircea Ştefă­nescu, o piesă scrisă, dealtfel, cu mulţi ani în urmă, se preocupă de o mine care îşi trăia pe atunci propri-si des­compunere, intrată în acest proces de dezagregare materială şi morală lu­mea latifundiarilor autohtoni prezenta desigur aspecte interesante de studiu chiar şi pentru dramaturgie, dar pen­tru aceasta ar fi fost necesară autoru­lui viziunea critică care ar fi dat cali­tăţilor literare suportul valabil al con­ţinutului. Or, d. Mircea Ştefănescu nu face altceva decât să se confunde cu această lume, să-i găsească scuze şi explicaţii, încercând chiar să-i su­plinească neputinţele raţionale şi abu­zurile m­orale şi sociale cu ajutorul u­­nor construcţii ideologice nefaste care sunt valabile pentru lumea strâmtă în care ele au circulaţie, dar repre­zintă un stadiu retrograd pentru ceea­­ce numim noi astăzi raţionalism şi mai ales pentru omul simplu de fiecare ai adaptat la o logică nouă şi sănătoasă. Inhibiţiile şi fatalismul misticoid sunt expresiile de viaţă şi de concepere a ei a unei clase restrânse care ajunge la acestea condusă de interese strâm­te şi care prizonieră propriilor sisteme construite nu poate realiza eliberarea nici măcar individual. Este cazul Janei eroina principală a piesei d-lui Ştefa­­nsecu. Savoy în „George şi Margaret“ nu este departe de mentalitatea clasei de care vorbeam. Lucrând cu date micii mai simple şi mai circulative el nu pre­getă însă de a se face apologetul unei clase, de data aceasta a micii burghe­zii, pentru a scoate în evidenţă „clar viziunea şi permeabilitatea“ acesteia. Savoy .jS, situează însă pe o poziţie falsă vrând să demonstreze cu ajuto­rul unei banale întâmplări (băiatul unui burghez înstărit se îndrăgosteşte de servitoarea casei şi o ia de nevastă) generozitatea şi permeabilitatea cli­pei respective. Punând în gura eroilor săi un fals umanitarism manufacturat în laboratorul unui mediocru drama­­maturg, Savoy încearcă, sub aspectul unei inofensive comedii, tentativa u­­nei împăcări între clase aducând toa­te argumentele în favoarea aceleia din care face parte. Şi pentru aceasta nici nu are suficientă inteligenţă, căci metodele de convingere sunt atât de siropoase şi fade încât nu reuşeşte sa obţină decât dispreţul pentru o atât de viabilă manevră ascunsă prea pu­ţin sub cămaşa comediei. „Ultima noutate a lui Bourdet, care promitea (prin primul său act) a prezenta un interes, desvăluind prin­­tr’o prizmă criticistă lumea coruptă a „scriitorilor de succes“ fabricaţi în­ birourile marilor edituri şi susţinuţi de senilitatea coruptibilă a proverbialilor academiceni, eşuează lamentabil în ultimele acte care nu rămân decât inu­tile argumente pentru acelaş joc mas­turbat de toată literatura dramatică bulevardieră a insuportabilului tri­­unghiu. Afirmaţiile care mai aduc din când în când în discuţie lumea scriitorilor sau a procesului de creaţie literari sunt rare şi niciodată nu constituie preocuparea de bază a dramaturgu­lu­ ci doar un pretext pentru o puţin izbu­tită şi neinteresantă intrigă amo­roasă. Cam acestea ar fi, foarte pe scurt, preocupările celor trei piese. Răspun­surile pe care trebuia să ni le dăm la întrebările puse la început devin inu­tile. Toate aceste piese (şi nu numai ele, şi majoritatea celor reprezentate de teatrele particulare) nu servesc cu nimic desvoltarea unui nivel culturi!. Dimpotrivă. * Din punct de vedere artistici Nici una ditre ele niu depăşeşte mediocri­tatea obişnuită a mărfii livrate de ani şi ani de zice de majoritatea tea­trelor particulare. Desigur că în ca­ NOUTATE” .„ Savory drul fiecărui dintre aceste spectacole sunt elemente valabile cu reale­­ili­taţi artistice, dar ele conţin de aseme­nea şi elemente neartistice care nu de puţine ori îşi impun supremaţia. Şi în acest domeniu, a­ realizării artistice, conducătorii scenelor parti­culare îşi dovedesc slăbiciunea folo­sind elemente nevaloroase şi netea­­trale (cum se întâmplă cu d-ra Na­­taşa Nicolaescu la Teatrul Victoriei), încredinţând montarea piesei unor regizori care fac distribuţia punând actorii în front şi luându-i pe cei mai înalţi (cum face d. Victor Bumbert la Teatrul Maria Filotti, şi îl obliga pe un tânăr şi bun actor de dramă să devină ridicol într’un rol care se po­trivea unui ingenuu de comedie) sau lăsând decoraţia scenică pe seama u­­nor desenatori de mobilă fabricată în serie (cum face d.Hüttner la Teatrul Mic care a reuşit să transporte pe malul arid şi nisipos dintre Agigea şi Mangalia cel mai elegant buduoar li­vrabil de Szekelly şi Retti în rate lu­nare. Se dovedeşte deci o slăbiciune con­damnabilă şi în ceea ce priveşte cali­tatea artistică a spectacolelor. Şi atunci, ce este de făcut? Teatrele particulare nu sunt şi nu trebuesc condamnate să moară. Dar, ele trebuesc îndrumate. Acolo unde apare bunăvoinţa, probitatea artistică şi înţelegerea vremurilor lucrul este uşor remediabil şi vina nu vine numai din partea organizatorilor de spt.A­­colo ci ea aparţine în bună parte şi forului de îndrumare ai acestora. Direcţia Generală a Teatrelor care s-a mulţumit cu rolul unui factor ad­ministrativ cu funcţii de portărel-măr­ginit trebue să devină un factor îndru­mător. Direcţia Generală a Teatre­or nu se poate mulţumi cu o activitate (şi aceea insuficientă şi vicioasă) de control şi interdicţie întâmplătoare ci trebue să se transforme într’un organ de lămurire a celor pe care îi condu­ce, de ajutor şi sfătuitor. Aceasta cere însă un alt sistem de lucru, o al­tă mentalitate şi mai ales pricepere şi interes. Când competenţa şi pasiunea se vor mărturisi din ambele părţi, şi a tea­trelor particulare şi a slujitorilor di­recţiei generale, suntem siguri că spectacolele teatrelor particulare vor păşi pe drumul sănătos al interesului general şi al valorii artistice. O scenă d­in piesa „George şi Margaret“ văzută de CIR. De la stânga la dreapta: Mircea Septilici, Tanţi Căpăţână, Iulian Necşulescu, Silvia Dm­­itrescu şi Timică. Simion Arierescu Rampa Pag 3 11IDMION Lucia SturdzaBula­ ngi­u ştiu dacă d-na Lucia Sturdza-Bulandra şi-a început cariera în­­­fruntând voinţa aristocraticei familii care i-a patronat apariţia în lume. Rezonanţa specifică a numelui, ca şi origina sa moldovenească, au făcut-o probabil să treacă pe sub furcile caudine ale anatemei preju­decăţilor pământeşti, înainte de a intra în infernul — cu miragii paradi­­siace — al teatrului. Dar sacrificiul blazonului familiar i s’a părut desi­gur neînsemnat faţă de jertfirea cu care s-a dat teatrului, pentru a-l rea­minti vreodată cu accente revendicatoare, aşa cum l-am auzit mărturisit de alte actriţe. De altfel cred că teatrul trece în viaţa d-nei Lucia Sturdza Bulandra peste familie, cămin, copii şi peste fiinţa ei înşişi şi dacă nu ar fi existat, d-na Bulandra ar fi riscat să devie, — găsindu-l cea dintâi ca să-l dăruiască oamenilor — o zeiţă. Iată de ce in schiţarea personalităţii acestei actriţe, care deja Aristizza Romanescu şi Agatha Bârsescu, nu-şi mai găseşte egala, notele biografice nu purced de­cât din ziua în care a păşit pe scenă. In cealaltă viaţă toare de scenă, ud­ei fost profesoară, .... ministratoare, ani­activitate pe care înatoare neobosită, și-a regăsit’o mai /W _ i entuziastă, inpinci­apoi, dar cu alt în- /afa adver­teles,între ziduri- sitălilor, a greută­le Conservatorului, /f m fi is­­t­i­fi lor, intrigilor, a dăruind teatrului If , tuturor calamită­romt­ nesc străluci - \ St­iiîor cari şi-au ih­ren talentului d- , | BA Siruit ghimpii pe­nelor Aura Buzes- 8 ffl cununa rozelor suc cu, Tantzi Cuta- KIbmJS jLSjwMI cesetor et artistice, va Barozzi, al d-lui Ph / d-na Lucia Sturd-Mihai Popescu, B ' Jr TpjSPj/ za-Bulandra nu pentru a nu cita ir I ... -Jîşi-a mărturisit nici decât câteva nu- I kg \ Jf 0 clipă îndoeli, o­me. i ■' \WÂ$ boscii, dezamăgiri. In rest, viaţa \ -U- fiindcă nu le-a d-nei Lucia Sturd- ' FJţ. simţit, nu le-a sti­za Bulandra a fost ' \ Sut. Nici o tortură' teatru, teatru, tea- / — şi nu s‘ar putea tru. Actriţă, fra-­­ spune că viaţa a­ducătoare, dire­c- cestei admirabile artiste a fost o plimbare de pU’­cere —­ n’a putut’o face sa. blesteme alta­rul de pe care vocea ei a răsunat plină de credinţă Şi pe care continuă să-l slujeasc şi astăzi — după 50 de ani — cu o ardoare mereu crescândă. Cincizeci de ani de teatru!.. Mă întreb dacă in viaţa acestei fecunde elegantele pasionate din Scandalul Si Vijelia, pateticele „Safo“ şi „Maman „doamnele“ şi „reginele“ din Vlaicu Vodă, Chemarea Codrului, Hamlet, elegantele pasionate din Scandalul Si Vijelia, pateticele „Safo“ ,şi „Maman Colibri“, femeile dârze din Teresa Raquin, Stăpâna din Lapaz, Ecaterina Ivanovna, Profesiunea d-nei Waren, aiurita din Abacadabra, ra­soneu­za amuzata din Amorul veghează, atâtea şi atâtea faţete ale unui talent co­pios, generos, multilateral Şi de o superbă tinereţe, veşnic în goană după alte întruchipări,­­mai atracţioase în misterul lor nedescifrat încă, de­cât melancolia realizărilor, chiar de mare şi nedesminţit succes. După cincizeci de ani, de teatru, d-na Lucia Sturdza Bulandra e co­directoare la Teatrul Municipal, directoare de scenă la Teatrul Naţional, traducătoare poliglotă şi admirabilă interpretă a variate roluri, dintre care ultimul pe care-l deţine în piesa lui Bernard Schaw. Nu se ştie niciodată, provoacă admiraţia spectatorului până la stupefacţie. Am voi s’o omagiem. Personal şi cu voia d-voastră, în numele tea­trului şi culturei româneşti. Cred însă că am supăra-o pe d-na Lucia Sturdza-Bulandra, care acum câteva zile mărturisea în focul unei contro­verse despre viaţa actriţelor: — dar n’am de­cât 77 ani!... G. H. mmm BEMsommk (Urmare din pag. l-a) " In vremea când cultura burgheză în general şi arta în deosebit trece prin profundul proces de decădere, de descompunere, în timpul când îr. occi­dent se propagă neîncrederea în om, în forţa sa, în valoarea sa, în timpul când operele de artă ale artiştilor decadenţi sunt pline de spirit scârnav, exal­tând miasme cadaverice, în aceeaşi vreme — lagărul socialist — cunoaşte un proces de înflorire rapidă. Drumul parcurs de arta sovietică în 30 de ani este merituos, excepţional. E suficient să ne gândim la cinematografia sovie­tică, dramaturgia urmând calea lui Stanislavschi, Tairov,etc., la muzica sovie­­tică în care sclipesc ca nestimate numele lui Şostacovici, Procofiev, Hacia­­turian, la coreografia sovietică (Moiseev, Lepesinskaia, etc.) la instrumenti­știi virtuoşi ca Oistrah, Obozin, Ghilels, etc., la pictorii de­­talia lui Gherasi­­mov sau sculptori ca Vera Muftina. Valorile realizate de oamenii de artă ai Uniunii Sovietice nu vor intra, numai în istoria artelor patriei lor, ci ele constitue marile bogăţii de cultură universală. Ele sunt pline de conţinutul tonic al omului în luptă pentru viaţa mai bună, ele sunt animate de vederile cele mai înaintate ale vremii îmbrăţi­şând marele avânt spre mai bine al umanităţii, ele capătă formele plastice cele mai artistice pentru că, descătuşate de spiritul deservirii unei clici res­trânse, hapsâne şi retrograde, ele permit omului de artă liberul sbor al gân­dului său creator. Marile valori, realizările oamenilor de artă sovietici poartă amprenta realismului socialist. In ele se desprinde conţinutul realist al înfă­ţişării vieţii în trăsăturile ei esenţiale conjugat cu avântul romantic — revo­luţionar tinzând să­ depăşească ziua de azi, să grăbească păşirea spre şi făuri­rea acvea a zilei visate de mâine. In timpul când se ase­­ua bătălia între lagărul imperialist şi cel anti­­imperialist, în vremea când dumpingul ideologiei dollarului caută o nouă cale de demoralizare a omului transformându-l în robul docil şi unealta expansio­nismului imperialist, arta sovietică care cântă­­OMUL, lupta lui consistentă şi­­ victoria sa este însăşi chemare la viaţă, adevăr şi asalt concentric împotriva duşmanilor culturii, civilizaţiei, artei, progresului. Forţele imperialiste ale „barbariei civilizate atomice“ încearcă cu aju­torul tehnicei, cu preţul a noi jertfe de sânge, folosind provocarea şi agita­ţia reacţionară să oprească marşul eliberator al popoarelor din lume, să aprindă un nou război împotriva Uniunii Sovietice ca să îndepărteze astfel clipa când vor avea de dat socoteală în faţa popoarelor lor chinuite, exploa­tate, dar trezite la viaţă. Nu există însă forţe în lume ,care ar putea opri marş,-s cadenţat spre progres şi libertate al omenirii, marş al cărui dezlăn­ţuire furtunatecă a deschis-o marea revoluţie socialistă din 1917. fr. Riorair. „Vacanţă” de Philip Barry ... n mintea oamenilor slabi, sufocaţi de o educaţie­­ convenţională, o piesă cu probleme, presupune inutilă bătaie de cap, efort penibil şi, cu siguranţă, plictiseală. Obişnuiţi să „se distreze“ la un spectacol ■— distracţie, de multe ori, degradantă şi nocivă — svo­­nul că piesa cutare sau cutare e o piesă de idei, îi in­dispune pe aceeaşi spectatori arhi-confortabili, înămo­­liţi în mlaştina propriei lor ignoranţe. Iată însă că bogata literatură progresistă de după război vine să le demonstreze lor — şi acelora cari menţin aceeaşi prejudecată — că o problematică inte­resantă ridică nivelul unei opere, fără a-i ştirbi câtuşi de puţin particularităţile. O comedie rămâne comedie (şi nu spunem „satiră“) chiar când vehiculează sen­suri foarte­ serioase, dacă aceasta a fost intenţia auto­rului, după cum drama îşi păstrează structura, culoarea paralel cu schema tezei. Un­ asemenea exemplu l-am dat săptămânile trecute cu „Insula păcii“ de Evghenie Petrov şi îl dăm astăzi cu „Vacanţa“ de Philip Barry. Dacă am tenta operaţia absurdă de a degaja forma de conţinut de a limita într’un fel percepţiile, am afir­ma că am citit o piesă de care orice critic chiar „apo­litic“ (cum i-ar plăcea să-şi spuie) ar califica-o drept „delicioasă“. Intr’adevăr „Vacanţa“ demonstrează că însuşirea profundă a unei ideologii se mărturiseşte tocmai prin lipsa de ostentaţie, prin structurarea impecabilă a unei lucrări, fără lipituri, fără artificii exterioare, îşi afir­mă o netăgăduită actualitate, punând problema conflic­tului dintre supremaţia banului şi, a oamenilor lui­­ şi idealul, de viaţă sănătoasă, neaservită, al omului nou. Johnny Case, reprezentant al acestei ultime categorii, îndrăgostit de fata unui mare „trustist“, e silit să lupte cu principiile capitaliste ale familiei ei, inclusiv parte­nera însăşi copleşită şi viciată de atmosfera familiară. Până la urmă, concepţia lui solidă triumfă iar dragos­tea i se îndreaptă firesc către fata simplă, sora logod­nicei sale, lângă care drumul vieţii va putea fi parcurs într’un mod valabil. Pentru ilustrarea acestui conflict, nu sunt neglijate nici unule din elementele de surpriză scenică, de pregă­tire a punctului culminant, după cum tipul bogătaşului Edward Leton, mumifiat în propria sa imoralitate, al dazabuzatului Ned, sau al stupidei, ineagresivei Laura Cram, se integrează cu pregnanță în galeria exploata­torilor omului muncitor. Interesant e de observat că, refuzului lui Johnny de a se asocia afacerilor viitorului său socru, i se răspun­de că atitudinea lui e „anti-americană“. Intradevăr, astăzi când Charlie Chaplin este acuzat de „anti-americanism“ pentru atitudinea sa progresistă­­și când noianul de lucrări morbide, calomnioase, demo­bilizatoare sau agresive după caz, se pun în slujba imperialismului — replica personagiului lui Barry ca­pătă o tristă valoare profetică. încă de acum aproximativ zece ani, oamenii orien­taţi, luptătorii conştienţi pentru o cauză dreaptă recu­noşteau în starea de lucruri din Statele Unite semnele unei societăţi bazată pe o flagrantă inegalitate şi pe asuprirea omului de către om. Concepută astăzi, comedia lui Barry ar fi căpatat tuşele acute ale actualităţii imediate, dar chiar in for­ma ei existentă, ea reprezintă o decisă luare de po­ziţie. Şi o lucrare dramatică admirabil scrisă. Nîna Csss'.an 13 A SS ||| |-1®

Next