Ramuri, 1971 (Anul 8, nr. 1-12)

1971-01-15 / nr. 1

2 • RAMURI VOLEI, HANDBAL ŞI BASCHET LA UNIVERSITATE Jocurile sportive cu mingea îşi găsesc mereu adepţi şi au devenit tradiţionale în majoritatea centrelor universitare din ţară. Bucureştiul, Clujul, Timişoara, Iaşul au dat echipe de primă mărime în sportul românesc. Nu mai necesită comentarii faptul că Timişoara dă de cîţiva ani pe campioana ţării la handbal feminin. Iaşul ne dă asul în materie de volei feminin, Clujul a avut întotdeauna un „cinci" redutabil în baschetul masculin. Exemplele ar putea continua. Dar vrem să vedem care e situaţia acestor sporturi la Universitatea craioveană. Secţiile există. Care e, însă, soarta lor ? Universitatea se află în al cincilea an de existenţă, fiind cea mai tînără din ţară. Deci, şi secţiile sportive ale acestei instituţii sunt tinere. La o aşa fragedă vîrstă s-ar părea că nu s-a putut realiza mare lucru pe acest plan. Nu e aşa ! Dar mai bine să lăsăm secţiile sportive respective să vorbească. Dintre sporturile de sală, voleiul — se pare — ne dă la ora actuală cele mai mari satisfacţii. Formaţia băieţilor, antrenată de zelosul Radu Zamfirescu, a încheiat turul pe primul loc îrn categoria secundă, seria a II-a. Aspiraţiile echipei, promovarea în divizia A, sunt realizabile. Cînd spun asta nu mă refer numai la faptul că din cele unsprezece partide disputate nu a pierdut nici una. Echipa de volei a fetelor, promovată recent în prima divizie, nu prea reuşeşte să ţină cadenţa cu celelalte formaţii. Numai două victorii într-un tur de campionat e extrem de puţin. Aşteptăm ca un retur voleibalistele să evolueze la un nivel superior. Handbalul reprezentat prin echipa de băieţi a Universităţii craiovene în divizia secundă ocupă locul cinci (cu nouă puncte, golaveraj pozitiv), din zece echipe. Poziţia din clasament este modestă, dacă ne gîndim că de ani de zile se numără mereu printre fruntaşe, iar cu un an în urmă această echipă lupta pentru promovare în prima divizie. Faţă de anul trecut echipa este mult schimbată, lotul fiind aproape nou. Membrii actualei formaţii, majoritatea studenţi în anii I şi II, avînd vîrsta medie de 21 de ani, joacă de puţin timp împreună. Insă, lipsa de omogenitate nu poate fi suplinită cu avîntul tineresc, iar foarte puţinele jocuri disputate, deci experienţa competiţională nu poate fi înlocuită numai cu talentul. De asemenea, se resimte lipsa unei săli pentru antrenamente pe durata iernii chiar dacă campionatul se desfăşoară în aer liber. Asistentul universitar George Burcea, conducătorul tehnic al formaţiei, ajutat de jucători, a reuşit ca prin muncă, disciplină şi seriozitate la antrenamente să suplinească maturitatea, capitol deficitar, ţinînd cont de tinereţea echipei. Dacă în returul acestui campionat, principalul obiectiv e omogenizarea şi ridicarea nivelului tehnic al jucătorilor, acestea, o dată realizate, pot duce la promovarea craiovenilor în primul eşalon al handbalului românesc. Baschetul, sport cu tradiţii mult mai vechi în Bănie a ajuns o cenuşereasă a celorlalte sporturi, bineînţeles raportat la activitatea acestei secţii. Tînjim după vremurile cînd „teamul“ oltenesc era temut şi jucători ca Ionescu, Popa, delectau tribunele. Atît echipa băieţilor cît şi cea a fetelor sînt componente ale diviziei secunde. Dar aşa cum sînt, nu vedem să mai supravieţuiască mult nici în „B“. S-a ajuns în situaţia de a se deplasa doar cu două, trei rezerve, ceea ce (trebuie să recunoaştem) e foarte puţin. Chiar nu sunt jucători ? Slaba preocupare faţă de acest sport să fie de vină ? Rep. Adrian Adamache : Prozele dv., scrise cu multă dezinvoltură, într-un limbaj cit se poate de oral, saturat de exclamaţii, interjecţii şi locuţiuni verbale de uz curent, vădind un nestăpînit impuls grafologic, reţin, totuşi, atenţia prin cîteva imagini despre copilărie, construite cu vervă, într-un stil, oarecum, savuros. Dacă în „Iubirea cea mare“ se resimt unele clișee ale literaturii romantice de colportaj, mai izbutită — la un anumit nivel — este, în schimb, «Bătrînii din strada „Frasinului“», scrisă cu mai multă culoare, cu mai mult pigment. Plecarea fratelui la război ne poate sugera pentru o clipă ideea de literatură, în sensul că aici reuşiţi să vă postaţi într-un plan de ficţiune mai pronunţat ; episodul e narat, cum am mai spus, cu mai multă vervă, mai viu, mai antrenant. In rest se poate însă afirma că prozele sunt expresia unor preocupări diletantice, fără acumulările de cultură necesare actului de creaţie, exerciţiului scriitoricesc în general. Lipseşte acel aer profesionist, competitiv, ce le poate conferi dreptul de „circulaţie“. Deocamdată, fără a vă îndemna la renunţare, „prozele" rămîn valabile doar pentru uz strict personal. Ion Trotuşanu: „Ziua, înainte de urcarea pe munte“, „Reîntoarcere“ sunt com- Postal redacţiei puneri, scrise destul de corect, fără pretenţii literare, cu preocuparea obsesivă de a sonda universul infantil, în cele mai tainice ascunzişuri. Numele eroilor , Andrieş, Daniel, au ceva înduioşător şi ne relevă, de fapt, de la început, nota dominantă a povestirilor. Ion Stroe-Oancea : Minuscula schiţă, de fapt, un pamflet, cuprinde toată aversiunea dv. împotriva paranoicilor. „Pasiunea“ pe care o puneţi în desfiinţarea tipului paranoic nu este — fireşte — condamnabilă şi, trecînd peste nerealizarea literară a textului, am spune că e întrutotul justificată, omenească şi absolut normală, dacă nu aţi forţa prea mult nota văzînd în „paranoic“ tot (dar absolut tot ce vă displace. Liana Ardeleanu : Proză lirică, senzitivă, mai mult nişte însemnări ocazionale, valabile pentru un jurnal personal. Nu se poate spune că nu vibraţi la unele aspecte frumoase ale naturii sau la momentele festive, ceremonioase, ale zilei. Sensibilitatea copleşeşte şi îneacă fluxul liricce urmează să fie transmis cititorului- Transcriem cîteva fragmente la întîmplare : ....salcia aceea, bătrînă și pletoasă, a lăsat să cadă pe capul meu cîteva lacrimi de frunze argintii și m-a binecuvîntat- Le-am adunat cu grijă, să le sărut în zilele grele și să-mi amintesc de ea." ; „Trecând peste podeţ, m-a oprit rîuleţul cu glasul argintiu. M-am aplecat şi i-am sărutat unda clară. S-a oprit o clipă şi a pornit zglobiu la vale.“ ; „Cînd m-a văzut de departe, căsuţa japoneză mi-a făcut semn, fluturînd o iederă...“; „Copacii îndoliaţi şi-au ridicat braţele rămuroase către cer, murmurînd parcă tainic o rugă fierbinte pentru iubita lor moartă...“. „O frunză galbenă s-a deprins alene de pe ram şi mi s-a aşternut tăcută şi tristă la picioare...“ etc. O. G„ Vitrina publicaţiilor locale Deschidem, începînd cu numărul de faţă, o rubrică ce îşi propune, pe linia unor mai vechi preocupări ale revistei, să semnaleze şi să înregistreze efortul publicistic local, al publicaţiilor locale de interes secund, unele cu un mai pronunţat profil de specialitate, altele atacînd probleme culturale de ordin general. Rubrica noastră va fi, pur şi simplu, o „vitrină“, fără pretenţia de a epuiza, după un plan riguros, dinainte stabilit, întregul fenomen revuistic, şi editorial, local. Nu vom da întreprinderii un caracter sistematic obligatoriu, ci vom urmări să surprindem "pulsul" publicistic acolo unde el reuşeşte să ne capteze interesul sau dimpotrivă ne permite să identificăm modele ce ni se par a nu fi tocmai demne de urmat. Pretutindeni ne va călăuzi, însă, dorinţa de a evidenţia şi a încuraja lucrarea spiritului, chiar atunci cînd prinde să se înfiripe — aşa cum e şi firesc de altfel — în forme dintre cele mai timide. Cadran universitar Dacă întîiele numere ale revistei studenţeşti dezamăgeau, mai puţin prin aspectul grafic, cît mai ales prin conţinut, prin lipsa unui program bine conturat, de la început, şi a unor preocupări superioare constante privind viaţa şi activitatea studenţească şi problemele culturale generale, se remarcă acum o schimbare radicală. Revista şi-a modificat nu numai aspectul grafic (echilibrat, ordonat, sobru), dar a crescut simţitor şi calitatea materialelor. Cadranul universitar este aproape de nerecunoscut în noua lui haină grafică, vehiculînd semnături noi, unele promiţătoare. Numărul din martie-aprilie, 1970, cuprinde, de pildă, un articol cu caracter bilanţier : „Intenţii, posibilităţi, realizări", pe marginea împlinirii unui an de activitate a revistelor studenţeşti, în care, chiar dacă disociaţiile nu sunt operate energic, găsim consideraţii ce ne impresionează prin luciditate şi maturitate : «Trebuie, deci, ca diletantismul să fie respins cu toată fermitatea. Intenţiile nobile nu scuză expresiile stîngace (s. n.). Dihotomia informare-formare, atît de dragă unora, nu are, astfel, decît o justificare formală, revista fiind altceva decît un „Buletin de informare“ (ştiinţifică etc.), o gazetă de perete ori un soi de „Magazin, De toate, pentru toţi“. Absolut tot ce se publică trebuie să informeze. Ce anume şi modul în care se informează definesc acţiunea de formare» sau : „Cultivînd un anumit principiu de selecţie a valorilor, manifestînd o anumită exigenţă — expresie a responsabilităţii — promovînd tot ce e valoare, revista îşi conferă o distincţie, o personalitate, devenind astfel un gir al valorii şi un titlu de cinste pentru cei care o scriu“. Asemenea deziderate şi obiective e bine să stea tot timpul în atenţia redactorilor de la Cadran Universitar. Dacă înainte, cu ocazia numerelor de apariţie, reproşam revistei că nu-şi cunoaşte teritoriul de investigaţie, acum remarcăm intuirea ariei dezbaterilor, iar proporţia dintre compartimente ni se pare dea justă. Desprindem din „cronica revistelor studenţeşti“ consemnarea intrării într-un alt moment, într-o noură etapă a publicaţiilor studenţeşti, precum şi privirea realistă asupra factorilor generali ce desemnează calitatea unei publicaţii de asemenea factură . „Momentul disputelor despre profilul unei reviste studenţeşti este, practic, depăşit. Fiecare revistă exprimă în ultimă instanţă, unicitatea în sine a institutului care o editează (tradiţie universitară, înclinaţia studenţilor pentru această muncă, sprijinul cadrelor didactice şi de asociaţie, climatul spiritual al oraşului etc.)“. In acelaşi număr putem semnala, în prim plan, un interviu, ce suscită nuanţa de inedit şi interes, cu decanul facultăţii de filologie, criticul şi istoricul literar Al. Piru şi un altul, legat de aspectele imediate ale vieţii de student, cu Mircea Oprean, rectorul Universităţii craiovene. Binevenit, cel puţin ca tematică şi orientare, articolul „Ferdinand de Saussure şi începutul structuralismului lingvistic“ semnat de Ion Toma, la rubrica : Tendinţe contemporane în lingvistică. Cronica literară căreia i se rezervă un spaţiu substanţial, aşa cum se şi cuvine, de altfel, unei publicaţii ce se respectă, este însă eterogenă, cuprinde însemnări despre cărţi de certă valoare, ce merită a fi comentate, ca „Teatrul absurdului“ de Martin Esslin sau romanul „Prins“ de Petru Popescu, alături de altele despre două volume de versuri aparţinînd unor tineri poeţi contemporani, Dan Constantinescu („Unde“) şi Ovidiu Sturzu („Dor ars“), nume destul de obscure, în orice caz, şi nu de cel mai acut interes. După ce criterii au fost selectaţi cei doi autori, din întreaga masă a tinerilor scriitori, ce au apărut cu cărţi în anul precedent, ne este greu de imaginat. Trecem peste expresia juvenilă şi confuză a judecăţii critice şi peste nesiguranţa opiniilor, manifestată pe alocuri în comentarii — critica fiind un gen mai dificil de practicat pentru tinerele condeie — şi semnalăm doar recenzia lui Ion I. Grosu la „Teatrul absurdului" și rîndurile, mai curajoase, ale lui Marin Budică despre romanul lui Petru Popescu. Remarcăm, de asemenea, studiul lui Constantin Dumitrache despre teatrul lui Jean-Paul Sartre. Slab, destul de slab, sectorul literaturii propriu-zise, poezia şi proza cu dificultate pot fi luate în consideraţie. Şi mai izbutit, mai plin de nerv şi mai variat, numărul din octombrie-noiembrie, 1970, al Cadranului Universitar. Se impune în primul rînd „Colocviul despre cultură“, în care ne atrag atenţia, sub raport publicistic, intervenţiile lui Al. Piru şi Mihnea Gheorghiu. Spicuim din intervenţia „critică“ alertă, în stil „monden“, caracteristic, a acestuia din urmă : „De cîţiva ani încă, sunt foarte surprins că Universitatea craioveană nu a devenit factorul central al vieţii culturale a oraşului, în vreme ce bandierele sale sportive fac gloria balonului rotund. Acolo unde sînt picioare atît de bune e imposibil ca Punţile să nu stea şi mai sus...“ Apreciem, în continuare, „Şcoala fonologică (Cercul de la Praga) de Ion Toma, din nou pentru interesul tematic al articolului, eseul Strigarea poetului de Gh. Popescu şi studiul lui Constantin Dumitrache asupra uneia din cele mai distinse — senioriale — personalităţi ale literaturii actuale, A. E. Baconski, ale cărui ultime volume nu au avut în critică ecoul cuvenit. „Cronica literară“ este bine orientată, de data aceasta, asupra volumului „Cîrtiţa şi aproapele“ de Ion Caraion şi „Epistolelor“ lui Mircea Ciobanu. Ar fi indicat, însăca revista să nu-şi schimbe „cronicarii“ şi să încerce să şi-i formeze. Remarcăm şi o îmbunătăţire a sectorului literar, în acest număr, prin publicarea poeziilor semnate de George Jianu şi V. M. Danciu. Ce lipseşte revistei Cadran Universitar este un dialog mai fertil — şi polemic — cu celelalte reviste studenţeşti. Chiar dacă spaţiul necesar unor asemenea dezbateri există („Cronica revistelor studenţeşti“), observaţiile adresate publicaţiilor confraterne sunt formulate timid, tonul este încă, prea festiv şi protocolar, polemica, destul de ştearsă, ar trebuie să iasă din cadrelegenerale şi să intre în chestiunile de amănunt. La capătul acestor însemnări urăm revistei Cadran Universitar succes, pedrumul bun pe care şi l-a ales, şi sperăm, ca în numerele următoare, cu restrînsul colectiv şi cu forţele de care dispune, să putem contempla realizări publicistice superioare. ★ Cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Lenin, la Craiova s-a desfăşurat un simpozion ştiinţific. Lucrările au fost adunate într-o culegere omagială intitulată „Lenin şi contemporaneitatea“. Evidenţiem din bogatul sumar : „Victoria ideilor leniniste în epoca contemporană“ de I. Cetăţeanu, „Caracterul creator şi militant al învăţăturii leniniste“ de T. Nicola şi N. Novac, „Contribuţia lui Lenin la dezvoltarea teoriei cunoaşterii“ de I. Ceapraz şi M. Simion, „Lenin şi problemele politicii culturale“ de I. Mihalache, T. Ivan şi M. Simion, „Lenin şi problemele moştenirii literar-artistice“ de P. Ţugui, „Probleme ale literaturii în articolele lui Lenin despre Tolstoi" de T. Bălaşa şi „Concepţia despreartă a lui V. I. Lenin“ de Al. Piru. Atrag atenţia opiniile literatului Al. Piru cu privire la raportul artă-realitate, stabilit de V. I. Lenin în lucrarea „Materialism şi empiriocriticism“, şi asupra modului încare trebuie reflectată realitatea în artă, mod dezbătut şi comentat, cu multă limpezime, în pasajul referitor la Metafizica lui Aristotel din „Caiete filozofice“. Ceea ce încearcă să scoată pregnant în evidenţă Al. Piru este faptul că geniul lui Lenin a fost refractar prin definiţie la orice fel de simplificări vulgarizatoare,, a fost „străin de orice dogmatism sau îngustime de vederi". Sunt aduse în discuţie citate revelatoare, absolut convingătoare,, prin adevărul lor : „... în problemele culturii, pripeala şi excesul de zel strică mai mult ca orice“, „trebuie să ne pătrundem de o neîncredere salvatoare faţă de mersul prea grăbit înainte, faţă de orice vanitate“ şi, în sfîrşit, „nu se poate face nimic printr-o lovitură hazardată sau printrun asalt, prin isteţie, forţă sau, în general, prin orice însuşire omenească, fie ea oricît de bună“ (Din „Lenin despre cultură şi artă“). Aserţiunile, sprijinite pe citatele din opera lui Lenin, privesc problema moştenirii culturale. G. O.