Ramuri, 1978 (Anul 15, nr. 1-12)

1978-09-15 / nr. 9

l CĂRŢI • NOTE • COMENTARII • CĂRŢI • NOTE • COMENTARII Daniela Crăsnaru: „Arcaşii orbi“ Al treilea volum al poetei Daniela Crăs­naru Arcaşii orbi — Editura Cartea Româ­nească, 1978, propune o poezie de meditaţie în expresia unui sistem metaforic consec­vent. Autoarea configurează reuşit temele recunoscute de încercare a maturităţii poe­tice : timp şi eternitate, condiţie umană şi destin, nostalgia esenţei, starea poeziei, cău­tarea absolutului etc. Poeziile introduc într-o ordine ideatică gîndită ca iniţiere treptată în desfăşurarea dramelor cunoaşterii. In itinerariul acestei iniţieri de factură poetică se impune mai întîi imaginea universului ca existenţă. Aşa cum într-o antică legendă, un rege avea puterea să preschimbe în aur tot ce atin­gea, poeta din Arcaşii orbi, fidelă confe­siunii că trăieşte aventura în care „ca un harou uriaş sufletul crescu peste trup“, acaparează tot ceea ce cuprinde cu imagi­nea şi cuvîntul. Şi astfel, chiar prima for­mulă de cunoaştere a lumii, pastelul, se con­verteşte într-o frumoasă meditaţie asupra veşniciei, legată printr-o tradiţie care vine de la Eminescu pe motivul codrului. Poeta îşi revelă vocaţia clarviziunii iluminatorii de a intui eternitatea în imaginea „spălată de timp“ a pădurii iar ca urmare a saltului din timp se aneantizează amprenta contin­gentului : „Sîngele unei vietăţi fără umbră urcă în frunze pe drumul împărătesc“ (Pă­duri). Introvertirea definitivă a peisajului copleşit de abundenţa semnificaţiilor meta­fizice ancorează în ecoul mecanismului cosmic (vezi „Luciul rece“), sau, cum ar fi spus G. Călin­escu a „mecanicei hurui­­toare a cerurilor“. Confruntată cu elemen­tele mari ale naturii, gîndirea poetică se abstrage pentru a cutreiera „mările de sus“ (Trei clipe romantice...). Trăind nos­talgia esenţei într-o variantă apropiată de ideea „mumelor“ goetheene, poeta constată cu durere imperfecţiunea cunoaşterii prin intermediul „simţurilor scunde“ care de­capitează „gustul de miez“ (Gustul de miez). Salvarea din această îngrădită cunoaştere a simţurilor s-ar realiza printr-o iniţiere sub impulsul imaginaţiei creatoare : „Am să în­văţ odată / trecerea dincolo şi tăcerea prin“ (Coridorul în plus), sau „inventator al ge­nunii / şi al zborului asupra şi prin“ (Despre suflet). Iniţiere şi elogiu adus imaginaţiei intuitive, această cale spre cunoaştere este desemnată în sistemul de imagini al poetei ca un „coridor în plus“ : „Am inventat cu-ncrîncenare, eu însumi / în acest labi­rint nesfirşit / încă un tăinuit coridor. / El e înăuntrul tuturor celorlalte / dar cu mult peste creştetul lor“. (Coridorul în plus). De aceea recompunerea lumii în „imagini ale Închipuirii“ înseamnă un triumf: „fabu­loasa grădină“, proiectată de ,/Câteva cu­vinte“ şi abstrasă contingentului („cu desă­vârşire uitată de văz şi miros“) este un peisaj metafizic, miracol asemenea unei grădini suspendate în spiritualitate. Dintr-o pornire profund umanistă, poeta îşi asumă neîncetat condiţia umană cu ero­ismul trestiei gînditoare: „Cerul cu şapte lăcate închis / neruşinate ocheade aruncă / spre carnea noastră plăpîndă / şi mult mai aproape pămîntul / cu porţile vraişte / în eterna lui pîndă flămîndă“ (Opţiune). Re­considerată printr-o frumoasă d­edublare­, aventura existenţială, în sensul acceptării vieţii, măsoară o hiperbolică temeritate : poeta se declară „cascadorul răsplătit cu flori“. Ideea eternă şi forma trecătoare se înscriu în circumferinţa temei condiţiei umane, cu nota de optimism generată de perenitatea ideii care ar avea menirea să salveze forma : „Doar gîndul în care mă ţii aplecată­­ sub toate securile lumii deodată / mereu, cu durere, sisific reface / plasma secretă. In miezul ei zace / conturul umil, omenesc şi precis / singurul care se lasă ucis“. (Unghiul de frig). Odată cu încetăţe­­nirea temei condiţiei umane, prin „Arcaşii orbi“, în universul fictiv al Danielei Crăs­naru, din cele patru elemente, pămîntul ajunge să deţină un loc central în sistemul de semnificaţii. Descoperim chiar versuri­­cheie pentru ponderea problematicii defi­nite prin acest simbol şi evoluţia univer­sului poetic : „Lumină, umbră gustul vi-l pierdut. / Un trist pămînt vă umple porii toţi.“ (Trei clipe romantice...) Intr-un exce­lent demers de concretizare poetică, pămîn­tul va invada chiar şi diafanitatea cuvîn­­tului (Asupra tăcerii). Un alt important grup de imagini se fi­xează în jurul stării de graţie a condiţiei poetului, un­­ales care recompune lumea) după ce a dobîndit dificila înţelegere ultimă, a esenţelor : „Gîlgîitor, un somn, dar nu al minţii / îl apără de scundul nostru gînd./ El suie-un munte aspru şi fierbinte / al că­rui vîrf se-afundă în pămînt !“ (Poetul). Există şi un ţărim de elecţie : „Lasă-mă astfel, regnului meu nelumesc / unde toate se simt înmiit“ (Măsuri), interesantă pentru condiţia poetei, pe care o bănuim mereu secundată de magia cuvîntului, este poe­zia „Medievală“, unde transplantarea unei stări sufleteşti în tablourile unui alt ev, echivalează cu o metempsihoză a trăirilor ; și aici ultima aventură supremă rămaine aceea a cuvîntului. Alături de mitologia particulară, înscrisă cu statornicie intr-un sistem de simboluri întemeiat in acest volum, poeta știe să în­toarcă sensul miturilor vechi către polul poeziei. Astfel, Poetul este un Sisif care „în spate duce-o stîncă vorbitoare / şi lasă-n urmă dîră de lumină“. Absenţa inspiraţiei este mărturisită tot prin mit. „Ploaia de aur nu mai cade­­ pe creştetul nici unui gînd“ sau „In secolul nostru Faust îşi vinde prea des­­ cuvintele cu suflet cu tot“ etc. 2 Mariana lonescu „Lumină, umbră, gustul voi-l pierdut.“ sună un vers din noul volum al Danielei Crăsnaru. Vers ce ar putea deveni o emblemă pentru cartea de faţă, în care este lesne identifica­bilă renunţarea la o anumită atitudine lirică definitorie pentru creaţia sa anterioară. Pe drumul spinos al maturizării artistice, poeta ştie să facă sacrificii, să „piardă planificat“, tot ceea ce lesne ar fi putut să se transforme în nedorit balast. Ea renunţă la candoarea a­­fişată manifest şi oarecum ostentativ în vo­lumele anterioare, la decorativa graţie juve­nilă pentru a cîştiga, în schimbul lor, gravi­tatea care o aşează decisiv în rîndul poeţilor ce şi-au luat în stăpînire, un tărîm specific de simţire şi exprimare. Poeta se află într-un perpetuu dialog cu propria-i condiţie, dar şi cu poezia. Aceasta devenind obiect al contemplaţiei şi reflecţiei. Densă sub raportul ideaţiei, „Invocaţie poe­ziei“ se constituie ca un veritabil eseu de estetică : „Tu flacără părere, tu simbure / care-mi luminezi palmele pînă la scrum, / Ingăduie-mi mie, cea nenumită / să mă ală­tur numelui tău de acum. / Tu care mă cheltui fibră cu fibră / lăsîndu-mă cu ochii goi / în fata taurului înghenuncheat de spadă / aibi grijă, / de bună voie in umi­linţă / m-am cufundat pentru tine / pre­cum in cea mai curată zăpadă /... / Oho, surîzînd am risipit nisipul / clepsidrei, fără habar, / ca să ating veştmîntul tău rar“. Poetul se simte investit cu datoria morală de­ a apăra Firea („să apăr tot, să nu destram nimic“), să protesteze împotriva intruziunii artificialului în ordinea naturalului („Vers pentru protecţia mediului înconjurător“), a raţionalizării şi uniformizării sensibilităţii creatoare : „Nu-mi plac sentimentele­­ distri­buite precis, din oficiu“. Apărînd ordinea naturală a Firii, poetul îşi apără dreptul de a gîndi după cum îi dictează propria simţire şi imaginaţie, îşi apără adică, pri­vilegiul de a redimensiona lumea după pro­pria sa fantezie, de a construi, prin cuvinte, „ o fabuloasă grădină / cu desăvîrşire ui­tată de văz şi miros“, în spaţiul căreia este posibilă chiar şi regăsirea timpului pierdut aş căpăta gustul / unei amieze din copilărie“. Dăruită cu acest privilegiu, condiţia creatorului este (în descendenţă romantică) una de excepţie. Privilegiul acesta este resimţit însă, uneori, ca o sisifică po­vară : Subit Sisif tresare şi se-nclină. / In spate duce-o stincă vorbitoare / şi lasă-n urmă dîră de lumină /... / El suie-un munte aspru şi fierbinte / al cărui virf se-afundă în pămînt!“ Cavaler al Himerei, în aler­garea lui veşnică după făptura mirifică a Iluziei, poetul posedă conştiinţa lucidă şi dramatică a condiţiei sale : „Intr-un ungher al memoriei / culoarea lui (a trandafirului­­nin.) se alcătuieşte / dar altfel. / Parfumul lui, niciodată.“ Este cartea de faţă dovada concludentă că, atunci cind ştii la ce să renunţi şi cum, pierderea poate deveni un cîştig temeinic. Ioana Dinulescu Unitate tematică Se va observa, chiar la o lectură grăbită, unitatea tematică a volumului DARUL DE A IUBI de Mihai Duţescu, — apariţie re­centă* — cum se va semnala, desigur, din acelaşi unghi, şi generozitatea exemplară a poemelor. Ne referim la o unitate în diver­sitate, pentru că fiecare poem încearcă să aducă, dacă nu o ipostază inedită, cel puţin o altă nuanţă în desfăşurările lirice pe una şi aceeaşi temă, cea mai propice poeziei dintotdeauna, — una din temele „eterne“ ale fascinaţiei lirice : iubirea. Despre o imi­tare tematică s-ar putea vorbi cu referire la mai toate volumele semnate de poet pînă acum, iar dacă aceasta e o calitate sau o scădere, va trebui să spună, cu argumente bine cumpănite, critica, într-o exegeză de ansamblu. Distingem două zone ale exerciţiului li­ric, în volumul la care ne referim, şi în cele anterioare : de o parte — tema iubirii de patrie, ataşamentul faţă de o istorie pu­ruri vie, copleşitoare prin pildele de jertfă patriotică, o istorie marcînd întregul cuprins românesc, ca şi fiinţa noastră întreagă (IN­­TR-UN MUZEU); de altă parte — teme ale liricii intime, extrem­ diversificate, de la poemul de dragoste, tradiţional, pînă la fi­gurarea lirică a universului domestic, în care, ca în frumoasa piesă intitulată TRĂIND IN LOCUL MEU, lucrurile se impregnează cu atributele fiinţei, îmbogăţindu-i (acesteia) existenţa. Aşadar, o secţiune din volumul DARUL DE A IUBI cuprinde versuri patriotice. Ti­tlul ei, CE-ŢI DORESC EU ŢIE, e prin sine însuşi grăitor, iar cea de a doua, DARUL DE A IUBI, — lirică intimă. Ceea ce dă nota distinctă a versurilor patriotice ale lui Mihai Duţescu, e tonul lor potolit, domol, — rostirea în şoaptă. Este o caracteristică menită să-l deosebească de alţii, din gene­raţia sa, — poeţi veritabili sau simpli ve­leitari ingenui — care, exersîndu-se în a­­ceastă arie, cred inevitabilă elocvenţa um­flată, gestul desfăşurat larg, tonul înalt, în game supraetajate portativului liric. Astfel poetul evită în bună măsură riscul alunecării în retorismul gol, arcuirea unor bolţi verbale sub care ar domni­­neclintit vidul inspiraţiei. Tonul domol al cîntecului rostit în şoaptă, retezarea gestului teatral,­­ aduc, implicit, aerul uşor respirabil al meditaţiei calme, trimit la zone de adân­cime ale convingerilor şi simţirii noastre. Nume de locuri constituite ca definitive repere ale iubirii de ţară, numele celor ce deveniră, în veac, apostoli­­ai neamului nostru — Mircea cel Bătri­n, Brîncoveanu şi Mihai Viteazul, şi atîţia alţii, cîţi sînt scrişi şi în cartea simţirii noastre — apar în DARUL DE A IUBI, într-o caligrafie de­licată. Şi pentru că ele sînt dintotdeauna scrise şi în noi, — adeziunea noastră la ideile, convingerile şi sentimentele expri­mate, e spontană şi deplină. Am observa, în plus, că majoritatea te­melor patriotice din DARUL DE A IUBI sunt prefigurate într-un poem (unul dintre cele mai izbutite scrise de Mihai Duţescu), ODA ROMANEASCA, din volumul PA­VĂZĂ DE CRINI. Ele preexistă, acolo, ca nuclee lirice compacte. Cit priveşte poezia de dragoste a lui Mi­hai Duţescu, ea este memorabilă de câte ori se rosteşte ca un cântec şoptit în sin­gurătate, şi de câte ori se-nvăluie într-o melancolie luminoasă, lin trecută în muzica, versului clasic, pe care îl vom murmura noi înşine, repetat, cu tristeţe, dar fără ipocrită durere, ca în strofele acestea ! „palid mă rog lingă mare / chipului tău să revie ; / nici pasăre nu-i şi nici boare / astăzi în veşnicie / / braţul zării durut­e duce steaua-n balanţă, / am albit aşteptînd / pasul tău pe faianţă ! / tot cobor tăinuit / scara lumii întreagă, / cit de mult te-am iu­bit / amintire pribeagă“... Titus Bălaşa Transplantul de albastru Reportajele lui Lucian Avramescu ur­măresc recompunerea spirituală a unui spa­ţiu, de multe ori, în mod curios, prin în­­groşarea secţiunii metaforice a unei stări naturale, însăşi metafora titlului, o definiţie reportericească a excepţionalei construcţii de pe Lotru, este un deghizat paradox al a­­cestei cărţi: călătoria lui Lucian Avramescu îşi risipeşte atenţia pe sub „portaluri de păduri şi capiteluri de munţi, cu ornamente de cascade prin care brodează spontan ra­zele înalturilor, cu secări de peşteră şi ca­tapetesme de iederă aventuroasă“, într-o zonă în care, normal, revine obsesiv verdele, tem­peratură cromatică, acolo, atît de familiară. Şi totuşi, cartea urmăreşte transplantul de albastru, bucuria azurului devenit palpabil într-o geografie purificată, în care istoria se regăseşte aproape la fiecare contact. Sen­zaţia dominantă este aceea a unei perma­nente şi artistice „reintegrări în spaţiu a acestor locuri“. O reintegrare firească şi în acelaşi timp tulburătoare, acumulând peisaje, istoria locurilor, monumente cele­bre, altare scumpe poporului român, docu­mente, obiective industriale — iată, pe scurt, conturul programului tematic al reporte­rului. Transplantul de albastru cuprinde trei sec­ţiuni în care se grupează texte cu profile compoziţionale diferite. In Popasuri senti­mentale citim reportaje propriu-zise, orien­tate spre obiectivele turistice şi de impor­tanţă istorică ale Vîlcii . Interioare de ano­timp (titlu sensibil, de muzică de cameră)­ grupează tablete scrise într-un stil poetic, distilat. Lucian Avramescu caută fraza de sugestie, policromă dar — rigorile genului cultivat — riguros închisă într-un spaţiu semantic exact. A treia secţiune este o scurtă trecere prin lumea făuritorilor de etern. Re­portajul lui Lucian Avramescu urmăreşte mai puţin afişarea informaţiei, trecută sub­til sub bagheta metaforei, cu­ crearea at­mosferei, spiritualizarea din mers a unei in­tenţii. Se caută embleme, se inventează, acolo unde tradiţia e mai săracă, metafore­­heraldice : cascada Lotrişor este o „mireasă a munţilor“, Govora : „anticariat al pădu­rilor“ are „coperţi de pravilă“, iar vilele staţiunii par scufundate „în acvarii de ver­deaţă“, murmurul turbinelor este o „com­presă sonoră“, casele unui sat sînt „închi­riate definitiv de istorie“. Tentaţia natura­lului e condensată într-o scrîşnire metafo­rică, plasată în punctele de tensiune ale textului. Iată o metaforă mai aspră, păs­trată totuşi în cadrele atmosferei eterice, de azur transplantat: în Ţara de Sus a Vîl­cii, lumea e tare şi aspră ca „­ghimpii de cremene ai stelelor“. Pentru reporterul Lu­cian Avramescu, în reală măsură ca pen­tru alcătuitorul de legende contemporane­­pentru un spaţiu poetic, „fabulosul face parte­­din reguli­le realului“. Este căutată inci­denţa simbolică a fiecărui detaliu parcurs. Uneori metafora e încărcată, ca o vegetaţie­­care reuneşte zone naturale diferite, ano­timpuri intime distincte , iată un titlu, Va­tra Bălceștilor, pe fundalul de maree al mu­gurilor primăverii. Cu Transplantul de albastru, Lucian Avra­mescu a reușit o carte pe cît de sensibilă, pe atît de instructivă , o delicată baladă modernă a Vîlcii, orchestrată cu transpa­rente sonuri poetice. Costin Tuchila Ramuri nr. 9 (171) • 15 septembrie 1978 • pagina 2

Next