Ramuri, 1980 (Anul 17, nr. 1-12)
1980-01-15 / nr. 1
ra Cronica literară de Marin Sorescu Eseurile lui Dan Hăulică Dan Hăulică este autorul a două cărţi, Critică şi cultură (1967) şi Geografii spirituale (1973) despre care critica şi, respectiv, cultura au scris mmzeşte , prea puţin. Şi mai este autorul unei cărţi ce apare lunar, chiar dacă uneori cu mari întârzieri (menite să producă infarct celor care vor să se cultive doar din ziare şi reviste) şi care, stivuindu-i de an de an, creează o piramidă culturală, capabilă să îngroape somptuos şi definitiv pe oricine încearcă s-o dărâme. Neânţelegind a face concurenţă secolului vitezei, sau publicaţiei italiene — „Secolul XIX“, revista se aşează lent dar temeinic, ca o ninsoare abundentă, înpeisajul literelor europene, dîndu-i un fior de puritate şi prospeţime românească. O astfel de publicaţie nu poate deveni instrumentul exaltării sectare acutărui sau cutărui scriitor, aşa cum pretind unii, căci o astfel de acţiune primitivă descalifică jenant. Ne întoarcem la cultura tribală ? Chiar şi dacii, erau atenţi la fenomenul cultural ■contemporan. Şi i se zicecă uneori făceau incursiuni la romani şi pentru a pune mina pe cîte-o apariţie mai rară, ori chiar pe cite o întreagă şcoală filozofică. Sîntem europeni din cele mai vechi timpuri — şi acesta nu e un paradox. Adunate, contribuţiile personale ale lui Hăulică (dincolo de munca de arhitect, strângerea materialului şi nervii aferenţi — ştim cu toţii cum se face o revistă !) ar constitui materia altorcâteva volume. Iată că nu se poate spune, nici cantitativ, că acesta e uin -autor fără operă. Dacă socotim totuşi puţine cărţile lui (eu aş zice mai bine :rare) ,această puţinătate se răscumpără prin densitate, care, în urma urmei, e de preferat lăbărţării gureşe. Sărind peste faza „recenzie“ a cărţilor „Creaţie şi cultură“ şi „Geografii spirituale“, voi încerca, mai degrabă, o analiză la modului prin care scriitorul se angajează la elaborarea unei introduceri în cultură. Şi, implicit, o analiză a personajului Dan Hăulică. 1V Activitatea multilaterală a lui Dan Hăulică îmi aduce aminte, nu știu de ce, de ușa turnantă alui Chaplin : intrînd, personajul nu se decidea să părăsească, dispozitivul rotitor, descoperind cu candoare, de fiecare dată, că înaintarea înseamnă de fapt descrieri de cerc. Cercul lui Dan Hăulică este vast. Pășind înăuntru, el domină cu superioritate mecanismul ușii, chiar dacă aceasta pare să-l proiecteze la întîmplare mereu intr-o altă sală : odată intr-urna de pictură, altădată într-un muzeu de sculptură, în literatură, apoi înestetică, în istoria literaturii sau în istorie pur şi simplu. Trebuie spus din capul locului că omul acesta aparent fragil şi şovăielnic, dar în esenţă oţelit şi voluntar, se simte peste tot ca acasă. Ba chiar mai bine decit acasă , e specialist. Face ordine, stabileşte regulile genului, aduce contribuţii reale. Determină şi pe alţii să prindă gustul artelor şi al ideilor. Există chiar pericolul de a se stabili intr-un fotoliu comod, de somitate a domeniului, şi numai forţa propulsivă a unei elice sufleteşti în veşnică vibraţie îl roteşte spre un orizont nou. Curiozitate ? Nelinişte ? în nici un caz nehotărâre. Câteodatădragostea curată, spunea cineva (în tren, unde se cultivă prozatorii) ar fi păcat să degenereze intr-o căsătorie. Autorul „Geografiilor spirituale“ nu comite imprudenţa dea se fixa undeva cu desăvârşire. Există scriitori muşchi de copac, arătîndu-ţi pînă la plictiseală doarnordul. Cum mie îmi plac deopotrivă şi polul nord şi polul sud şi polii de la capetele ecuatorului (ar trebui să existe), îmi este cu deosebire simpatică chemarea „spre toate zările“ a eseistului. Zic şi eu c-ar fi păcat să scrie numai despre plastică. In primul rînd pentru că plasticienii nu-1 citesc (decât fiecare în parte, cînd scrie despre el). Lor trebuie, spunea altcineva (tot în tren, dar la întoarcere) să le spui prin viu grai -părerea ta, partea-ţi fiindu-le trebuincioasă doar pentru o natură moartă. Ar fi păcat şi să facă numaicritică literară : atîtea frumuseţi din domeniul artelor plastice, ascunse cu perfidie în cutele draperiilor -care cern ,lumina pe picturi, ne-ar rămine necunoscute. Cine ne-ar mai mobiliza energiile,cu atâta pasiune molipsitoare şi cu uşurinţa unei iluminări către forţa estetică nebănuită ce doarme în tablourile de astăzi şi de ieri, făcând din viaţa fiecărui artist o viaţă spirituală (reţinînd citate, amănunte semnificative din arderea pentru frumos) şi din opera lui loc de pelerinaj ? Citiţi eseul despre Ion Gheorghiu, unul din maeştrii paletei — recunoscut de conştiinţa publică, dar nu şi botezat ca atare de critică. Aşa cum se întâmplă şi-n literatură, unde scriitorii mari sânt lăudaţi verbal până la saţietate, nerăimînînid nimic scris, pe hârtie aşternîndu-se apoi, cu violenţă, doar replica negativă. (Vezi, de pildă, studiul Ilenei Vancea despre Călinescu). Ion Gheorghiu îşi ia prin acest remarcabil studiu locul meritat, şi scris negru pe alb, printre clasicii vii, plimbîndu-se cu mâinile în buzunar prin labirintul grădinilor sale suspendate pe toate culorile spectrului, labirint a cărui ieşire n--a găsit-o nici chiar Dan Hăulică, şi n-o va găsi decit tot Ion Gheorghiu -cînd va crede demonul lui de cuviinţă. Mai există ,desigur cîţiva excelenţi interpreţi ai fenomenului plastic. Şi-ar merita şi ei recunoaşterea. Dar sunt puţini. Iar dacă Dan Hăulică ar face numai critică ori istorie literară — oricît de strălucită ar fi —ar enerva frontul nostru critic, în primulrînd, pentru că foloseşte un balet din neologisme şicitate. O, mult mai multe decât noi toţi (hai să mă includ şi pe mine aici) la un loc. Apoi pentrucă ar încerca să-şi impună punctul de vedere ; apoi pentru că nu scrie numai despre români etc. Cunosc unautor căruia mai bine îi dai opalmă decât să-i lauzi în faţă un scriitor viu de pe alt meridian. Dacă mai faci imprudenţa să-i spui că ai şi stat de vorbă cuacela şi-l îndemni să-i citească opera,căci e relevantă, eşti descalificatpentru toată viaţa. Dan Hăulică este, aşadar, structurat spre a fi om de răscruce într-o cultură cu ochiiaţintiţi spre toate zările. Depinde ce-i cade mai întîi -subochi. Ori căruţa cu tablouri mergînd spre un vernisaj Ţuculescu la Paris, ori trînta lui André Malraux cu îngerul — care, curios, la el -n-a strigat (încă), ori cavaleria versurilor lui Eschil -răzînd câmpia sub copite şi -râzând de ea, își asumă rolul neostentativ muncitoresc de apar pe cădile artelor, cu gîndul de-a trimite trenurile unele pestealtele, fărăriscuri catastrofale, făcîndu-le doar să sclipească unele la luminacelorlalte, ca într-un dans al săbiilor. Acesta ar fi, seconfesează autorul, „dialogul“ : „Artele se întîlnesc, deşi Degas pretinde ritoscă muzele nu stau de vorbă între ele şi nu-şi comentează lucrarea ; la sfîrşitul zilei,când şi-au încheiat munca, — spunea pictorul — muzele nu ţin dispute şi nu-şi compară industriile ; atunci, ele dansează ! însă dansează, desigur, împreună, trecîndu-şi una alteia, fără să vrea, măiestrii şi secrete. Nevoia de a ne confrunta, artişti aparţinând unor bresle deosebite, e obiectivă şi inevitabilă. Degas avea dreptate doar întrucât refuzul său îi viza pe acei literaţi plini de suficienţă, dispuşi să arbitreze, verbios şi patern, în domenii pentru care le lipseşte califi-carea. în secolul al XVIII-lea, Glück, marele muzician, respingea şi el, cu sarcasm, verdictele despotice pe care şi le îngăduie uneori oamenii condeiului,dând se lansează în apropierea celorlalte arte. Am fost copleșit — i se adresează Glück lui La Harpe —, văzînd că despre arta mea dumneata ai aflat, în cîteva ceasuri de reflexiune, mai mult decit mine, dupăce am practicat-o 40 de ani. Dumneata, domnule, facidovadă că ajunge să fii om de litere, ca să vorbești despre orice“. Fiind de acord cu citatul Baudelaire, carecerea artelor „dacă nu să se suplinească una pe alta, măcar să-şi împrumute reciproc forţenoi“, sîntem de acord şi cu Hăulică atunci când afirmă : „Acontesta drepturile dearbitru ale literaturii asupra celorlalte domenii nu înseamnă a aboli nevoia unui strîns dialog întrearte“. Căci : „Aşa cumtonurile picturii trebuie să fie între ele nu cafraţii — spunea Cézanne - ci precum verii, tot astfel raporturile între arte care nu-s imediat contigue pot fi mai rodnice decit ne-amaştepta“. Nevoia unui astfel de dialog este cu atât mai mare cucât ne dămseama,încondiţiile unei specializări pe întrecute, că artele sunt, în fond, exclusiviste. Cînd facem arhitectură întoarcem spatele (şi n-ar trebui, n-ar trebui !) sculpturii. Pictura se înrudeşte astăzi parcă mai mult cu chimia şi industria textilă, poezia ţine de astro-babilonie şi aşa mai departe. De cândnu mai iese fum pecoşuri,poluarea oraşelor acrescut înmiit. Să respirăm adînc în faţa artei ! Măcar zece minute pe zi. Cu cît un lucru e mai inecontrolabil, cu atât progresul în precizie e mai mare. In măsurarea distanţelor între stelele extragalactice aud că s-a ajuns la o precizie demilionime de secundă. Dar cum măsurăm distanţa dintre un tablou şi o sculptură, dintre tu şi dumneata, dintre un sunet şi-o floare ? Aici e mai greu ! în aproximarea acestor distanţe maimultdecât astronomice se hazardează Dan Hăulică, spre meritul lui. Contemplînd cu egală voluptate şi-o literă scrisă dintr-o carte veche şi-o literă pictată dintr-un tablou nou şi dîindu-ne de ştire, precum scrisoarea lui Neacşu de înaintarea urâtului -în cotidian -ori a cotidianului în urîciosul de urit, face artă pe marginea operei de artă. Ca pe marginea prăpastiei. Pentru că își asumă riscurile. Acum ceva despre procedeele utilizate. Vorbind despre „Ciuma“ lui Camus, se bazează, in caracterizare, pe extrasele din însemnările autorului. „La Oran — pretindea cîrndva scriitorul — îl întâlneşti pe Hlestakov al ,lui Gogol. El cască şi apoi declară : «Simt că trebuie să mă ocup de ceva mai înalt.» Şitot o spusă de-a lui Camus : „Ei se instalează în epopee ca într-un pique-nique“. Altundeva ni se aduce aminte o apreciere a lui Thomas Mann asupra lui Joyce : „El a sporit enorm dificultatea de a firomancier“. Dealtfel toate decupajele pecare le operează suntsemnificative, ele n--au valoarea neutră a unor antologii de maxime, ci se integrează organic în ţesătura demonstraţiei. El însuşi, printr-o îndelungă cizelare a frazei, creează, ca să zic aşa, citate : „Alţii, semnalând frumuseţea dintr-o operă, au aerul că ocreează ei“. „Unele momente ale gândirii trebuie lăsate înculise, rezervînd strălucirea scenei pentru verdictele decisive“. Sau : „Nu se poate dovedi totul încritică — nu-i economic şi nici util“. Şi o formulare negativă sclipitoare : „Uncrititic de o inadecvare infailibil verificată, I. Vitner... etc. Eseurile lui Hăulică sunt orchestrate savant şi meticulos, într-un fel în care aproape fiecare frază să se confrunte cu o frază celebră şi să reziste (ceea -ce e foarte important !) alăturării. Dacă li se poate reproşa ceva, este poate densitatea prea mare, continuă, fără momente de respiro. Pagina se constituie ca zidul unei fortăreţe, lipsite de acele mici ferestruici prin care te uitai dacă nu vineduşmanul şi strecuraipuşca să mai ia o gură de aer. Te sufoci — te duce mintea — în geometria aceasta de ziduri înalte, însă, după o anumită penitenţă, necesară de multe ori în cultură, construcţiaaceasta austeră încape să-ţi placă, îi prinzi gustul. Şi-ncepi s-o ronţăi. Cranţ ! Cranţ ! Toţişoarecii de bibliotecă, din Biblioteca Academiei, vor fi mobilizaţi, într-o zi, să se ţină după Hăulică — să le mai dea. El îşi încape demersul critic numai după un asediu îndelung, tipical, al subiectului. Şi numai după ce se convinge de rezistenţa materialului. Foarte multe din eseurile lui debutează dintr-o poziţie de extaz. Pentr se feri deridicol, verificările prealabile absolut necesare. De altfel se orientează mai adesea către subiecte de sinteză, ci bogată bibliografie în spate, capabile să inhibe, care stimulează însă pe omul complexe. Astfel este întinsul studiu „II septentrion şi Heradia“ („Secolul XX, 2 1978),ce vine ca prelungirea unei pbşi vizibile în „Grecia un prezent perpet (Secolul XX, 1, 2, 3, 1977), lucrări de rerinţă, menite să întregească mult prof „geografiilor spirituale“. Critica esteca o lentilă nouă: în felul subiectului supus analizei vin raze multe şi îndepărtate puncte. Acest fel scrisoare, ca să nu zic scriitură, lumine şiadîn-ceşte,ajută la executarea unor ţrete convexe precum picturile din bolţi ■firide.Citîndu-1 pe Hăulică, răsfoiconcomitent şi o enciclopedie. Afli că ce a definit intimitatea gândirii -creatoare fiind „o conversaţie intre lobii -creieri său“. Ibrăileanu la masa delucru păstre „plăcerea vie, în fierbintarea lecturii. El învaţă săciteşti — să ne amintim cunosc definiţie datăde Sainte Beuve -criticului pentru că ştie el însuşi citi -cu frăgezin Hăulică se pronunţă pentru „tensiunea turii“. Gândirea sa e avidă deinformaţii se acumulează spontan, înaintarea argumentaţie se face aluvionar, cu pr de erudiţie. Subiectul este elaborat cu a bibliotecii dtate la perete. Ce-iau zis tomui sertăraşele şi fişele ? Selectând -apoi -ini maiţiile care-i convin, porneşte la pro-construcţie. Aproape întotdeauna -aceiaste fermă, de bun gust, solidă, şi, ori din punct a-i frînge«e, se ţine articulată, vorba de un pictor ? Sunt mobilizaţi Cezar Degas. Ca şi când autorul s-ar teme să înceapă -prea brusc, de capul lui. Fraza de tează cu un aperitiv străin. Cutarea sau „definea“, sau „nu greşea atunci ci -etc. Urmează, tot din prudenţă parcă, o rariază la un altul, care îl susţineaori contrazicea pecelălalt, pentru a se conti cu banchetul propriu-zis, servit de cauta „Geografiilor“ însuși. Festin de orară gătiela care Ungheanu, odiată, n-a fost irat. Aproape fiecarealineat e construit această schemă. Călinescu uza deseori de procedeu similar. A-cesta ia reuşit să inducă elementul erudit pînă şi în poezie, material de construcţie lirică. Hăulică au o cotă înaltă în a-şi desfăşura erudiţia, să supere. Sînt unii cărora, dacă le pocneşti despre Capitoliu, cred că te referi la lac, din cauzagîştelor, care le sînt mai fa Ilare. Ţesătura frazei e organică şi dem straţia elocventă. De la doi maeştri se revoltă formaţia sa intelectuală. De la Geo Calinescu şi de la George Oprescu. Pe unul l-a frecventat o vreme, luînd apoi fanţă respectuoasă faţă de maestrul fa nant, dar care te putea inhiba, ca stele de care vorbea Brâncuşi. S-a îndepărtat înainte de a-i asimila lecţia, de originali şiscânteiere. „A şti cu eleganţă“, şi despre autorul Istoriei literaturii, pumni la infinitivul cunoaşterii pline de nor. Caracterizarea i se potriveşte, mă gînd şi lui Hăulicăînsuşi. Dacă nu întotdeai măcar lunea şi miercurea. De la Geo Oprescu a învăţat, apoi, să „citească“ ore de artă. Dacă lui îi datorăm lipsa din Bireşti a unei penibile statui înfăţişîndu-l Eminescu şi intervenţia sa curajoasă întriva lui Baraschi a avut atunci un e salutar, tot lui îi datorăm — şi maiasta trebuie subliniat — prezenţa atîtor tali in conştiinţa noastră. Oameni care ştiai facă atmosferă operei de artă, precum (Continuare in pag. 15) ........................................ RAMURI nr. 1 (187) • ianuarie 1980 • pagina 3