Ramuri, 1989 (Anul 26, nr. 1-11)

1989-06-01 / nr. 6

rezenţa scritorilor români în enciclopediile franceze este indiscutabil determinată de cunoaşterea operelor care este mediată atît de tradu­ceri cît şi de critica literară. Două categorii de traduceri au contribuit la cunoaşterea operei eminesciene în Franţa. Pe de o parte, versiunile fran­ceze realizate de români, dintre care unele au fost făcute imediat după apari­ţia operei, cum este cazul traducerii Luceafărului, în 1883, de către Traian George Dj­avarra. In 1885, el reia această versiune în revista „L’Etoile roumaine . După un timp, în 1910, Margareta Miller realizează o ediţie în franceză, intitulată Quelques poésies d’Eminesco, iar, cinci ani mai tîrziu, savantul Nicolae Iorga şi Gorceix lansează la Paris L’Anthologie de la littérature roumaine, în care se află şi cîteva poeme de Eminescu. Prin 1930, Elena Văcărescu traduce cîteva poezii, in timp ce Al. Grigore Suţu reia, împre­ună cu Nicolae Iorga, o antologie com­pusă din zece poeme eminesciene. Aproape simultan, în 1936, se organi­zează la „Université libre de Nice“ prima catedră Eminescu, urmată de alte două catedre asemănătoare la Lyon și Paris. In ultimii ani, Veturia Drăgănescu Veri­­ceanu a alcătuit o ediţie bilingvă a ope­rei lui Eminescu. Pe de altă parte, există ediţiile fran­ceze, între care cităm pe aceea a lui Hubert Juin, în 1957, antologia lui Alain Bosquet şi Pierre Emmanuel din 1968, cea realizată de Ilinca Ionescu Barthouil cât și cea mai recentă de Jean-Louis Gournoll. Printre textele critice, cele mai cunoscute sînt Introduction­s la poésie roumaine, de Hubert Juin, apărută în 1961, în care aflăm un capitol întreg destinat marelui poet român, și La genése intérieure de la poésie d'Eminescu, de Alain Guillermou, apărută în 1963. De altfel, aproape imediat, Eminescu începe să figureze în marile enciclopedii franceze, dar şi in dicţionarele speciali­zate. Din prima situaţie, am ales exem­plul lucrării Encyclopedic Universalis, ediţia din 1968, unde numele lui Eminescu este menţionat de două ori în casetele Romantisme şi Roumanie (littérature de la). Caseta personală cuprinde o pagină mare de dicţionar cu trei coloane, repre­­zentînd circa 12 pagini dactilo. O scurtă introducere aduce cîteva precizări nece­sare înţelegerii decalajului general care există între cele două poetici romantice naţionale, constatînd că Eminescu se naşte în acelaşi an cînd moare Balzac, „cî­nd romantismul occidental se apropie de sfîrşit“. Autorul, care nu este altul decît mai sus citatul Alain Guillermou, precizează că nu e vorba, de o influenţă întîrziată, căci dacă e vorba să căutăm surse, acestea trebuie cercetate „din an­tichitatea clasică pînă la filozofia lui Schopenhauer, de la Edda scandinave pînă la budism“ (III, 141). Cu subtitlul „O existenţă patetică“, pri­ma secţiune a prezentării realizează descrierea vieţii şi activităţii poetului, de la naştere şi locul natal la studiile de la Cernăuţi, Bucureşti, Viena, Berlin, cu menţiunea atracţiei deosebite pe care eva­ziunea, independenţa şi teatrul o exercită asupra tînărului Eminescu. Sunt menţio­nate, de asemenea, activitatea publicistică de la ziarul conservator „Timpul“, spri­jinul societăţii literare Jutuimea şi al pre­şedintelui acesteia, Titu Maiorescu, con­diţiile sociale în care a trăit şi creat, de­presiunea nervoasă, boala, moartea. O altă secţiune, inttulată „La răscrucea in­fluenţelor“, constată extraordinara sinteză realizată în operă de vasta cultură uni­versală a poetului cu profunda şi intima cunoaştere a poeziei naţionale române. Această sinteză întruneşte inspiraţia ori­ginală a folclorului naţional şi temele furnizate de marea sa erudiţie, între care Alain Guillermou aminteşte : „vanitas vanitatum“, „fortuna labilis“, fragilitatea fiinţei, a naturii şi dragostei, ameninţarea neantului şi revolta împotriva destinului. Se menţionează atracţia manifestată­­de Eminescu pentru dacism şi documentata sa teorie asupra etnogenezei românilor, originea latină a limbii şi poporului român şi, cu această ocazie, poetul nostru este comparat cu Chateaubriand, care îi celebra pe celţi, sau cu Charles Maurras şi Maurice Barrés. Autorul prezentării aminteşte, în acest sens, admirabila Scri­soare III şi articolele pătrunse de un tul­burător patriotism al căror program este rezumat prin formula eminesciană „Să fim Români !“ Cea mai importantă parte a prezentării evocă, sub titlul „Cel mai mare liric“, lirismul profund, ilustrat generos, din punct de vedere tematic, de poezia de dragoste, a naturii şi cosmogonia emines­ciană. Concluzia acestei prezentări oneste reflectă studierea ediţiilor succesive date de Maiorescu, Ibrăileanu, Perpessicius ; ea consideră că ne aflăm în faţa unei mari opere neterminate, întrucît cele cinci scrisori şi cele peste o sută treizeci de poeme nu repezintă decît a douăzecea parte din textele manuscrise lăsate de poet. Analiza capodoperei eminesciene, Lu­ceafărul, însoţeşte concluziile autorului, care consideră acest mare poem „un ve­ritabil testament spiritual“. Regretabila eroare onomastică, Mihail, deşi poetul semna Mihai, nu micşorează meritele pre­zentării, ale cărei omisiuni sunt justificate de lipsa de spaţiu. În ceea ce priveşte situaţia dicţionare­lor specializate, ne vom referi pe scurt la cel mai recent, respectiv la Dic­­tionnaire historique, thématique et technique des Littératures, apărut în 1985, în care Eminescu apare alături de toţi marii scriitori români, o dată în pa­norama istorică asupra literaturii române şi altă dată în caseta personală. Aceasta din urmă se concentrează pe legăturile ce se pot stabili între studiile, formaţia filozofică a poetului şi opera sa. De exemplu, se constată că, încă din perioada studiilor sale filozofice de la Viena (1869—1874), Eminescu reţine pesi­mismul lui Heraclit şi pe cel al lui Scho­penhauer şi compune două poeme celebre, precum Venera şi Madonă şi Epigonii. După ce reiterează elementele biografice ale tulburătoarei existenţe a poetului şi perioada de la Timpul, caseta precizează că unicul volum apărut în timpul vieţii este cel din 1983. In revanşă, se preci­zează că ne aflăm în faţa celui mai mare inovator al sensibilităţii şi expresivităţii româneşti, că poetul ilustrează tot atît de bine registrul filozofic (Memento mori, Rugăciunea unui Dac, Glossă, (în metru antic)), registrul social (împărat şi pro­letar), registrul intimist (Floare albastră, Lacul, Dorinia, Sara pe deal), dar că tema esenţială rămîne incompatibilitatea dintre condiţia unei existenţe banale şi nă­zuinţa geniului, întruchipată prin opozi­ţia între pasiunea efemeră şi victoria asupra timpului (Luceafărul), tradus prin Eroile de soir, deşi traducerile anterioare au consacrat titlul Hyperion. Se preci­zează, de asemenea, că Eminescu este, între altele, autorul nuvelelor Sărmanul Dionis, Cezara și al unui roman netermi­nat Geniu steril. Putem considera că ultimele trei dece­nii au constituit o perioadă de progres considerabil in cunoaşterea şi difuzarea textelor poetice eminesciene peste hotare, conturînd imaginea universalităţii operei dar şi un cîmp deosebit de fertil al re­ceptării particulare de la o cultură la alta. Constantin Popescu Receptarea operei eminesciene in cultura franceză Printr-o fericită coincidență, numărul dedicat Centenarului Eminescu este şi numărul 300 din seria nouă a revistei ,,Ramuri". Raluca Eminovici, mama poetului Gh. Eminovici, tatăl poetului 21 MEMENTO „Un sens formator iar nu unul deformator, pe linia poeziei, a romantismului sau a pesimismului, va putea desprinde fiecare, din orice specialitate, avînd în faţă caietele unui om complet. (...) Dintr-o operă poţi scoate un citat, dintr-un muzeu poţi con­templa o singură piesă. Dar, dacă ţi se face creditul acesta de-a fi confruntat cu nesiguranţele şi căutările­­omului complet», eşti dator să-i primeşti ploaia întreagă. Rodnicia întîlnirii va fi cea de a-ţi arăta tocmai ce este a fi un om complet, «într-o vreme în care ceea ce este mai necesar pentru noi este această refacere a omului complet». De aceea caietele lui Eminescu nu pot fi stră­bătute decît în întregime, cu sentimentul că te afli în faţa omului deplin al culturii româneşti“. CONSTANTIN NOICA TUDORAN, Eugen. M. Eminescu. Epopeea română. Iaşi, Junimea, 1981. 400 p. (Emi­nesciana, 26). • TOHANEANU, G. I. Studii de stilistică eminesciană. Bucu­reşti, Editura ştiinţifica, 1965. 191 p. • ŢUGUI, Pavel. Teodor V. ştefanelli şi alţi colegi bucovineni ai lui Mihai Emi­nescu. Date biografice şi 3 anexe. Cra­iova, Reprografia Universităţii, 1983. 130 p. multigr. (Universitatea din Cra­iova.) UNGUREANU, Gh. Eminescu în docu­mente de familie. Ed. alcătuită de... Pre­faţă : D. Ivănescu. Bucureşti, Minerva, 1977. XIII-­-498 p. cu tab.+18 f. cu portr. şi reprod. (Documente literare). VALESCU-HURMUZ, Cora. Pesimis­mul lui Eminescu. Bucureşti, Bucovina, 1932. 119 p.­­ VASILIU, Aurel. Asemă­nări între doi adversari. [Al. Macedonski şi M. Eminescu]. Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1940. 12 p. (Universi­tatea Cernăuţi, Institutul de Literatură, 11). • VASILIU, Aurel. Eminescu, un mare neînţeles. Cernăuţi, Tiparul mitro­politul Silvestru, 1940. 40 p. • VATA­­MANIUC, D. Publicistica lui Eminescu. 1870—1877, Iaşi, Junimea, 1985. 416 p. (Eminesciana, 39). • VARZARU, Simion. Problema culturii la M. Eminescu. Iaşi, Tipografia Alex. Terek, f.a., 32 p. (Cu­get moldovenesc). • VERONA, Maria. Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. Re­laţii şi preţuiri reciproce între critic şi poet. Timişoara, Tipografia Patria, 1946. 72 p. • VIANU, Tudor. Poezia lui Emi­nescu. Bucureşti, Cartea Românească, [1930]. 157 p. (Gîndirea). • VIANU, Tu­dor. Alecsandri, Eminescu, Macedonski. Antologie, post-faţă şi bibliografie de Const. Ciopraga. Bucureşti, Minerva, 1974. 248 p. (Arcade). • VIANU, T. Mihai Emi­nescu. prefaţă de Al. Dima. Ed. îngri­jită de Virgil Cuţitaru. Iaşi, Junimea, 1974. 355 p. (Eminesciana, 3). 9 VINTI­­LESCU, Virgil. Eminescu şi literatura înaintaşilor. Timişoara, Facla, 1983. 295 p. (Critică şi istorie literară). • VINTI­­LESCU, Virgil. Cugetarea poetică şi vi­ziunea satirică în scrisorile lui M. Emi­nescu. Pentru uzul cadrelor didactice de la perfecţionare şi al studenţilor de la secţia română. Timişoara, Universitatea din Timişoara, 1986, 104 p. multigr. (Uni­versitatea din Timişoara. Facultatea de Filologie. Catedra de Limbă şi literatură română). # WITNER, Ion. Influenţa cla­sei muncitoare în opera lui Eminescu şi C­aragiale. Bucureşti, Scrisul Liber, 1949. 62 p. (Contemporanul). • WITNER, Ion. Eminescu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. 152 p. (Studii literare). • VLAD, C. Mihail Eminescu din punct de vedere psihana­litic. Bucureşti, Editura Cartea Româ­nească, 1932, 233 p. • VLAHUŢA, Al. Cu­rentul Eminescu. Conferinţă ţinută la Ateneu, joi 12 martie 1892 şi o poezie nouă de A. V. Bucureşti, Tipografia Lupta, 1892, 30 p. Z­AH­ARI­A, N. Mihai Eminescu. Viaţa şi opera sa. Bucureşti, Tipografia şi Stabi­limentul de Arte Grafice. George Io­nescu, 1912. 357 p. ; ed. a 2-a mărită. Bucureşti, Socec, 1923. 456 p.­­ Zilele M. Eminescu. Sesiune de Comunicări ştiinţifice cu prilejul comemorării a 80 de ani de la moartea poetului. Bacău, f.e., 1969. 168 p. (Comitetul pentru Cul­tură şi Artă al Judeţului Botoşani). Fișier alcătuit de Justin Constantinescu Un volum festiv (continuare din pag. 7) cititorilor, presupunând că este ultima formă pe care simţul critic al lui Emi­nescu nu o respinge. Salutară este corija­rea, ca reflex al unui remarcabil bun-simţ, a unor greşeli evident de tipar, proliferînd nonsensuri, prin confruntarea cu litera manuscrisului. Acestei revizuiri i se supun cîteva versuri rebele la regimul paradig­matic al verbelor, citate după „Convorbiri literare“, conservate ca atare în ediţia cla­sică Maiorescu : „Acea tainică simţire care doarme-n a ta artă ■/ In cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă, / Cind cu sete caut forme ca să poată să se-ncapă ! Să le scrii cum cere lumea vreo istorie pe apă !“ Diversele manuscrise ale „Scrisorii II“ pledează pentru generalizarea persoanei a doua singular, întrebuinţarea impersonală a acestei forme salvînd poezia de un re­probabil subiectivism, prin discreţie şi ele­ganţă. In mod similar operează şi în alte ver­suri, de pildă, In cele din „împărat şi pro­letar“ : „Poporul lor îl face tăcut şi umi­lit“, este inspirat modificat, „Poporul Ioc îl face tăcut şi umilit“. Cu atît mai inex­plicabilă este tolerarea ilogicului dintr-un vers al poemului amintit: „Atunci veţi muri lesne fără de-amor şi grijă“. identic cu cel din ediţia C. Botez, Perpessicius i-a dat o altă întruchipare : „Atunci veţi muri lesne fără de-amor şi grijă“. Inconsecvenţă ? Sau, mai curînd, greşeală de tipar ? /.../. In ceea ce priveşte „Luceafărul“, Ibră­­ileanu, mai puţin ferm, credea că este pro­babil ca Eminescu să fi reluat „Luceafâ­rul“, după publicarea lui în „Almanah“, şi l-a corectat. Şi această versiune corectată i-a stait la dispoziţie lui Maiorescu, ca de altfel şi cele 24 poezii (Ediţiile poeziilor lui Eminescu, „Viaţa românească“, 1929, nr. 5— 6). De aceea, se declară pentru versiunea sincopală Maiorescu, suprimind cele trei strofe ale „tranzacţiei“ între Demiurg şi Luceafăr, precum şi pentru substituirea versurilor „Cere-mi cuvînul meu dentii, / Să-ţi dau înţelepciune?“ prin „Tu eşti din forma cea dintâi, / Eşti vecinica minune !“ G. Ibrăileanu decretează că acestea din urmă depăşesc nivelul estetic al stihurilor din „Almaniah“ şi concentrează „o nouă, scurtă­ şi admirabilă caracterizare a Lucea­fărului, cum nici un alt poet român, de ori­cînd, n-ar fi putut să le scrie“. Obiecţii serioase va ridica D. R. Mazilu în docta „Introducere“ a ediţiei academice din 1941, preocupat fiind de autenticitatea poeziei. în primul rînd, textul ediţiei Ma­­iorescu îl urmează pe cel din „Convorbiri“, iar­­corectura se conduce după cel din „Almanah“; în al doilea­­rînd, îi reproşează lui Maiorescu imixtiunea neavenită în re­crearea versurilor-cheie din dialogul, im­propriu numit „tranzacţie“ de G. Ibrăileanu, dintre Părintele ceresc şi Luceafăr. Demon­straţia e clară, lipsită­­de echivoc : dacă „Iar tu, Hyperion rămîi“, înseamnă că eşti sortit să rămîni identic cu tine însuţi, esenţă pură, formă originară, atunci versurile ma­­ioresciene, „Tu eşti din forma cea dintîi, / Eşti vecinică minune“, sînt aproape o tauto­logie ; ca s-o evite, Maiorescu a fost con­strâns să răstoarne prin punctuaţie sensul primelor versuri, ...dar le-a răpit reliefarea ideii“. Mai mult chiar, cuprind o afirmaţie raţionalistă, de natură intelectuală, un elan admirativ inadecvat Demiurgului, mai puţin viziunea afectiv-plastică a unui mare poet. Subordonate acestei concepţii, cele trei strofe nu pot fi extirpate, deoarece în ele se afirmă voinţa inflexibilă a Creatorului de a-l determina să asculte chemarea con­ştiinţei de sine. Rămas Hyperion, Demiur­gul îl poate investi cu puteri variate, însă nu-l poate absolvi de nemurire. Demiurgul îi sugerează, în compensaţie, reprezentările geniului , fie ca simbol al înţelepciunii şi al artelor, adică al puterii ideale, fie ca simbol al voinţei şi faptei, adică al forţei imateriale. D. R. Mazilu, în divergenţă de opinii cu Ibrăileanu, remarcă, loial, intuiţia critică a acestuia, transparentă într-o concluzie nu prea departe de cea a adversarului : în­trebarea, dacă Eminescu sau altcineva a fă­cut corecturile, rămîne. Cîteva consideraţii reclamă şi ilustraţiile în culori, respectiv gravurile făcute de Al. Brătescu-Voineşti. Minimalizată în mod frecvent, mulţumindu-se cu o poziţie mar­ginală, ilustrarea de cărţi este demnă de o altă soartă decît cea hotărâtă de indiferenţa criticilor în materie. Artă interpretativă, ca arta actorului sau a virtuozului muzical, deoarece condiţia şi obiectul ei sunt consti­tuite dintr-un­­fapt anticipator al creaţiei, trece, în acelaşi timp, dincolo de sfera in­terpretării şi se rânduieşte în aceea a crea­ţiei. Discreţia, modestia artei ilustrative as­cund suveranitatea unei înfăptuiri majore a artei. Brătescu-junior, ocupând un loc secund, îşi relevă concepţia originală a imaginilor dintr-un alt spaţiu al compoziţiei, nu­ mai puţin poetic. Schiţate în alb şi negru, gra­vurile dispuse la început, ca frontispiciu, sau la capătul poeziei, delicate, cu linii fine, rezistă unui examen sever, multe din ele fiind notaţii subiective, dar însemnând un punct orientativ ,pentru cititorul rătăcit în inefabilul eminescian. Un sentiment ge­neral în toată iartă românească însufleţeşte aceste miniaturi, indiferent de pretext, şi anume, cel al naturii, prezent in liniile on­dulate ale siluetelor unor copaci, în minus­culele păsări ţîşnind spre un întins infinit, în flori gingaşe singuratice sau în buchete risipite într-o pajişte fără contur. Ilustra­ţiile, puţine la număr, probează o rafinată tehnică la topirii culorilor, dominante fiind tonurile de jalt­astru şi violet, în care se scaldă cu voluptate romanticul tributar modernismului. O economică distribuţie a luminii, niciodată prea intensă, pentru a adinei misterul fantasticului galop din „Strigoii“ sau al irealei iubiri din „Lucea­fărul“, se asociază particularităţilor croma­ticei artistului. Diafane şi graţioase, profi­lurile umane, intr-un tablou cum e cel ane­xat poemului „Strigoii“, umplu o bună parte­­a spaţiului, se proiectează în circum­ferinţa unei luni palide, aducînd cerul pe pămînt şi pământul în cer. O melancolie dulce atenuează fiorul neliniştit transmis de destrămarea norilor pâcloşi ale unei iluzorii fericiri. De nelipsit într-o lucrare de acest gen, un desen fidel chipului astral al tânărului zeu, inconfundabil, însă, cu ştiuta fotografie din anii studenţiei de la Viena, pune în relief măiestria portretistului. Temîndu-se de „monotonia şi băţoşenia unei noi gravuri“, optează pentru desen, mai­­potrivit scopului ilustratorului, de a pune pecetea unei vi­ziuni proprii : jocul uşoarelor umbre im­primă gravitate expresiei feţei, contrastînd cu seninătatea olimpiană a frunţii. Opera postumă a lui Ibrăileanu şi Şa­­ban-Făgeţel, Poezii de M. Eminescu, apă­rută la Craiova în 1941, semnalată şi cău­tată de pasionaţi bibliofili, paradoxal, nu este observată de presa literară locală. Din cei trei arhitecţi ai ansamblului, numai unul, Al. Brătescu-Voineşti, avea şansa de a contempla edificiul. Ibrăileanu şi Făgeţel nu mai trăiau, dar o parte din vieţile lor, ca în fîntîna legendarului Manole, se cont­tinua într-o carte de vis şi poezie, de aleasă distincţie, aşa cum ne-a oferit-o Poetul Naţional. Poetul şi visul (continuare din pag. 10) gerînd ireconciliabilul. Nevroticul Musset se zbate pe rugul dragostei absolute ca un martir ; la celălalt pol al iubirii ro­mantice creşte floarea dorului novalisian învăţuit în neguri metafizice. Poe creează iubite de ceaţă, Lermontov le ucide cu închipuirea. Metafora critică îi aparţine lui Pompiliu Constantinescu care nu gre­şea propunîndu-ne-o. Eroul romantic este eterofon, cu precizarea că discor­danţa provine nu din devierea incidentală a vocilor ci din neputinţa lor de a im­proviza la comandă. Oricum ar fi, pasiunea neînfrînată deza­gregă personalitatea. Leacul i-ar fi dat Goethe : contemplaţie şi nu trăire ardentă, rezervă apolinică şi nu contopire dionisiacă, fervoarea iniţială bine temperată evitând pus­tiirea lăuntrică, dezamăgirea. Fireşte nu e cale mai bună decît visul. Visul — cum re­marcă Eugen Simion — este un factor com­pensator, permite abstragerea şi, totodată, deschide orizonturile unei existenţe mirifice6. Visul ca abstragere în magia supraterestră a iluziei, înseamnă meditaţie, artificiu filo­zofic, narcotic inspirator, şansă de a atinge absolutul, profilaxie împotriva banalului. Pentru Eminescu, nu o dată, visul înseamnă rebeliune, ieşire catilinară, la adresa socie­tăţii care îl umilea, modalitatea de a zbura mult mai sus decît i se îngăduia curent.­­ (Fragment dintr-un studiu) 1 Albert Béguin : L'âme romantique et le rêve, Marseille, Ed. Cahiers du Sud, 1937, vol. II, p. 93. 2 M. Eminescu, Poezii pos­tume, vol. IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Buc., Edit. Academiei, 1952, p. 294. 3 Jean Bousquet, Les themes du rêve dans la­­littérature romantique, Paris, M. Di­dier, 1964, p. 656. 6 G. Călinescu, Izvoarele gîndirii filosofice a lui Eminescu. In : Studii și cercetări de istorie literară și folclor, V, nr. ,3—4, 1956. 5 M. Eminescu, Poezii postume, op. cit. p. 279. 0 E. Simion, Proza lui Emi­nescu, Buc. E.P.L., 1965, p. 277. Iscodirea hazardului (continuare din pag. 11) caută intimitatea lucrurilor primordiale, vînează existența vegetală, anonimă, pre­cum Dionis ori Cezara, refuzînd ceea ce critica mai nouă numește contactul in dis­­tans. Ascensiunea ori numai descinderea eminesciană spre vegetal, spre mineral, cum observa G. Călinescu, pare să numească tocmai refuzul dislocării lucrului de forma sa, căci năzuinţa spre scufundarea absolută în energia cosmică, adevărat nisus forma­­tivus la Eminescu, ca şi la Blaga mai tîr­ziu, ori la Rilke, este deopotrivă o aspiraţie bifrons : relevarea unităţii primare şi deo­potrivă împlinirea/desăvîrşirea în Totul — proces prin care Fiinţa poate fi salvată de la „golul“ ei prezent şi pe care îl poate realiza numai Cuvîntul. Iar dacă cerul e gol, cum constată în marginile disperării poetul, atunci şi Logosul e gol, e văduv de fiinţă. Or poetul tocmai acest gol trebuie să-l umple şi, pentru a reuşi, se cuvine mai înainte, într-o fază preliminară obligatorie, să-l descopere, să-l numească, să-l divulge, să-l trădeze. Cuvîntul e ramură de miere. Existenţa umană cunoaşte golul, căci zeii, cum Emi­nescu însuşi spune: „în neclintire nu au timp şi nu au goluri“, iar într-alt loc, chiar „Adevărul“, în care a urcat zeul şi în care e aşteptat şi Cuvîntul, în aceeaşi „neclin­tire“, „N-are timp şi n-are goluri“ (var. la Glossa). Timpul însuşi, ori mai ales el, nu cu­noaşte aceste semne ale nudităţii, el are- şi post- există Totului, rotindu-se cutremură­tor şi iscînd fiori, deseori „de ghiaţă“, nu­mind şi încercuind durata, care dă seamă de dimensiunea hazardului, căruia omul îi este supus. Eminescu acest hazard îl su­pune eforturilor sale continue de aproxi­mare şi de uzurpare, şi o face în unicul mod pe care marea poezie îl recomandă , traversîndu-l, de la un capăt la altul, fără limite, cum se arată, transumanizîndu-l, cum Dante însuşi, în Cîntul I din Paradisul, ne lasă să înţelegem, adică încercînd să de­păşească condiţia umană spre a se reflecta şi sprijini în aceea de „stăpîn al timpului“, de „Moşneag plin de zile“. În spaţiul teatrului (continuare din pag. 14) totuşi, să nu abdicăm ! Procesul implică şi comportă răbdare, înţelepciune, curaj, efor­turi sincere şi stăruitoare, priviri în pers­pectivă. Teatrul deţine în el virtuţi solide, capabile ca pînă la urmă să învingă. Pu­blicul şi actorii au datoria de­ a se ajuta, educîndu-se reciproc. Ar fi nedrept, profund nedrept, de aceea şi imposibil, ca în prezenţa unui repertoriu ales, şi a unui joc actori­cesc practicat cu superioritate artistică, pu­blicul să rămînă indiferent. Şi Eminescu îşi mărturiseşte optimismul, după cum urmează : .....azi ar veni puţini, mîini mai mulţi, poi­mîini şi mai mulţi, incit peste zece ani sin­gurul teatru care ar fi totdeauna plin ar fi cel bun“. Putem recunoaşte, în gîndirea despre tea­tru a lui Eminescu, reflexe şi trăsături ale spiritului său „junimist“. Intre articolele sale politice şi cele privind viaţa noastră teatrală există similarităţi profunde. Şi într-unele, şi în celelalte, teza junimistă, „formă fără fond“, se face simţită : „...îm­prumutăm greşit“ ; „...lăsăm sâ vorbească «jurnalişti fără carte»...“ ; „...atîţia dintre cei care vor să ne dea lecţii reprezintă «forma goală a culturii, nicidecum şi cu­prinsul acesteia»“ ; ş.a.m.d. Eminescu, însă, îşi impune să privească şi departe. Cunoaşte lipsurile din teatrul vremii , le arată, chiar cu necruţare , niciodată însă în mod nega­tor, anunţînd sau presimţind catastrofe. Dim­potrivă, se dovedeşte încrezător în puterea creatoare a minţii româneşti , în capacitatea noastră de asimilare a civilizaţiei univer­sale , în marea corespondenţă spirituală ce poate exista între ideea de teatru şi viziunea românească de viaţă. RAMURI nr. 6 (300) • iunie 1989 Macheta şi tehnoredactarea: STANCU ION­ ZANE Paginaţia : MIRCEA STOEAN 15

Next