Ramuri, 1989 (Anul 26, nr. 1-11)
1989-06-01 / nr. 6
rezenţa scritorilor români în enciclopediile franceze este indiscutabil determinată de cunoaşterea operelor care este mediată atît de traduceri cît şi de critica literară. Două categorii de traduceri au contribuit la cunoaşterea operei eminesciene în Franţa. Pe de o parte, versiunile franceze realizate de români, dintre care unele au fost făcute imediat după apariţia operei, cum este cazul traducerii Luceafărului, în 1883, de către Traian George Djavarra. In 1885, el reia această versiune în revista „L’Etoile roumaine . După un timp, în 1910, Margareta Miller realizează o ediţie în franceză, intitulată Quelques poésies d’Eminesco, iar, cinci ani mai tîrziu, savantul Nicolae Iorga şi Gorceix lansează la Paris L’Anthologie de la littérature roumaine, în care se află şi cîteva poeme de Eminescu. Prin 1930, Elena Văcărescu traduce cîteva poezii, in timp ce Al. Grigore Suţu reia, împreună cu Nicolae Iorga, o antologie compusă din zece poeme eminesciene. Aproape simultan, în 1936, se organizează la „Université libre de Nice“ prima catedră Eminescu, urmată de alte două catedre asemănătoare la Lyon și Paris. In ultimii ani, Veturia Drăgănescu Vericeanu a alcătuit o ediţie bilingvă a operei lui Eminescu. Pe de altă parte, există ediţiile franceze, între care cităm pe aceea a lui Hubert Juin, în 1957, antologia lui Alain Bosquet şi Pierre Emmanuel din 1968, cea realizată de Ilinca Ionescu Barthouil cât și cea mai recentă de Jean-Louis Gournoll. Printre textele critice, cele mai cunoscute sînt Introductions la poésie roumaine, de Hubert Juin, apărută în 1961, în care aflăm un capitol întreg destinat marelui poet român, și La genése intérieure de la poésie d'Eminescu, de Alain Guillermou, apărută în 1963. De altfel, aproape imediat, Eminescu începe să figureze în marile enciclopedii franceze, dar şi in dicţionarele specializate. Din prima situaţie, am ales exemplul lucrării Encyclopedic Universalis, ediţia din 1968, unde numele lui Eminescu este menţionat de două ori în casetele Romantisme şi Roumanie (littérature de la). Caseta personală cuprinde o pagină mare de dicţionar cu trei coloane, reprezentînd circa 12 pagini dactilo. O scurtă introducere aduce cîteva precizări necesare înţelegerii decalajului general care există între cele două poetici romantice naţionale, constatînd că Eminescu se naşte în acelaşi an cînd moare Balzac, „cînd romantismul occidental se apropie de sfîrşit“. Autorul, care nu este altul decît mai sus citatul Alain Guillermou, precizează că nu e vorba, de o influenţă întîrziată, căci dacă e vorba să căutăm surse, acestea trebuie cercetate „din antichitatea clasică pînă la filozofia lui Schopenhauer, de la Edda scandinave pînă la budism“ (III, 141). Cu subtitlul „O existenţă patetică“, prima secţiune a prezentării realizează descrierea vieţii şi activităţii poetului, de la naştere şi locul natal la studiile de la Cernăuţi, Bucureşti, Viena, Berlin, cu menţiunea atracţiei deosebite pe care evaziunea, independenţa şi teatrul o exercită asupra tînărului Eminescu. Sunt menţionate, de asemenea, activitatea publicistică de la ziarul conservator „Timpul“, sprijinul societăţii literare Jutuimea şi al preşedintelui acesteia, Titu Maiorescu, condiţiile sociale în care a trăit şi creat, depresiunea nervoasă, boala, moartea. O altă secţiune, inttulată „La răscrucea influenţelor“, constată extraordinara sinteză realizată în operă de vasta cultură universală a poetului cu profunda şi intima cunoaştere a poeziei naţionale române. Această sinteză întruneşte inspiraţia originală a folclorului naţional şi temele furnizate de marea sa erudiţie, între care Alain Guillermou aminteşte : „vanitas vanitatum“, „fortuna labilis“, fragilitatea fiinţei, a naturii şi dragostei, ameninţarea neantului şi revolta împotriva destinului. Se menţionează atracţia manifestatăde Eminescu pentru dacism şi documentata sa teorie asupra etnogenezei românilor, originea latină a limbii şi poporului român şi, cu această ocazie, poetul nostru este comparat cu Chateaubriand, care îi celebra pe celţi, sau cu Charles Maurras şi Maurice Barrés. Autorul prezentării aminteşte, în acest sens, admirabila Scrisoare III şi articolele pătrunse de un tulburător patriotism al căror program este rezumat prin formula eminesciană „Să fim Români !“ Cea mai importantă parte a prezentării evocă, sub titlul „Cel mai mare liric“, lirismul profund, ilustrat generos, din punct de vedere tematic, de poezia de dragoste, a naturii şi cosmogonia eminesciană. Concluzia acestei prezentări oneste reflectă studierea ediţiilor succesive date de Maiorescu, Ibrăileanu, Perpessicius ; ea consideră că ne aflăm în faţa unei mari opere neterminate, întrucît cele cinci scrisori şi cele peste o sută treizeci de poeme nu repezintă decît a douăzecea parte din textele manuscrise lăsate de poet. Analiza capodoperei eminesciene, Luceafărul, însoţeşte concluziile autorului, care consideră acest mare poem „un veritabil testament spiritual“. Regretabila eroare onomastică, Mihail, deşi poetul semna Mihai, nu micşorează meritele prezentării, ale cărei omisiuni sunt justificate de lipsa de spaţiu. În ceea ce priveşte situaţia dicţionarelor specializate, ne vom referi pe scurt la cel mai recent, respectiv la Dictionnaire historique, thématique et technique des Littératures, apărut în 1985, în care Eminescu apare alături de toţi marii scriitori români, o dată în panorama istorică asupra literaturii române şi altă dată în caseta personală. Aceasta din urmă se concentrează pe legăturile ce se pot stabili între studiile, formaţia filozofică a poetului şi opera sa. De exemplu, se constată că, încă din perioada studiilor sale filozofice de la Viena (1869—1874), Eminescu reţine pesimismul lui Heraclit şi pe cel al lui Schopenhauer şi compune două poeme celebre, precum Venera şi Madonă şi Epigonii. După ce reiterează elementele biografice ale tulburătoarei existenţe a poetului şi perioada de la Timpul, caseta precizează că unicul volum apărut în timpul vieţii este cel din 1983. In revanşă, se precizează că ne aflăm în faţa celui mai mare inovator al sensibilităţii şi expresivităţii româneşti, că poetul ilustrează tot atît de bine registrul filozofic (Memento mori, Rugăciunea unui Dac, Glossă, (în metru antic)), registrul social (împărat şi proletar), registrul intimist (Floare albastră, Lacul, Dorinia, Sara pe deal), dar că tema esenţială rămîne incompatibilitatea dintre condiţia unei existenţe banale şi năzuinţa geniului, întruchipată prin opoziţia între pasiunea efemeră şi victoria asupra timpului (Luceafărul), tradus prin Eroile de soir, deşi traducerile anterioare au consacrat titlul Hyperion. Se precizează, de asemenea, că Eminescu este, între altele, autorul nuvelelor Sărmanul Dionis, Cezara și al unui roman neterminat Geniu steril. Putem considera că ultimele trei decenii au constituit o perioadă de progres considerabil in cunoaşterea şi difuzarea textelor poetice eminesciene peste hotare, conturînd imaginea universalităţii operei dar şi un cîmp deosebit de fertil al receptării particulare de la o cultură la alta. Constantin Popescu Receptarea operei eminesciene in cultura franceză Printr-o fericită coincidență, numărul dedicat Centenarului Eminescu este şi numărul 300 din seria nouă a revistei ,,Ramuri". Raluca Eminovici, mama poetului Gh. Eminovici, tatăl poetului 21 MEMENTO „Un sens formator iar nu unul deformator, pe linia poeziei, a romantismului sau a pesimismului, va putea desprinde fiecare, din orice specialitate, avînd în faţă caietele unui om complet. (...) Dintr-o operă poţi scoate un citat, dintr-un muzeu poţi contempla o singură piesă. Dar, dacă ţi se face creditul acesta de-a fi confruntat cu nesiguranţele şi căutărileomului complet», eşti dator să-i primeşti ploaia întreagă. Rodnicia întîlnirii va fi cea de a-ţi arăta tocmai ce este a fi un om complet, «într-o vreme în care ceea ce este mai necesar pentru noi este această refacere a omului complet». De aceea caietele lui Eminescu nu pot fi străbătute decît în întregime, cu sentimentul că te afli în faţa omului deplin al culturii româneşti“. CONSTANTIN NOICA TUDORAN, Eugen. M. Eminescu. Epopeea română. Iaşi, Junimea, 1981. 400 p. (Eminesciana, 26). • TOHANEANU, G. I. Studii de stilistică eminesciană. Bucureşti, Editura ştiinţifica, 1965. 191 p. • ŢUGUI, Pavel. Teodor V. ştefanelli şi alţi colegi bucovineni ai lui Mihai Eminescu. Date biografice şi 3 anexe. Craiova, Reprografia Universităţii, 1983. 130 p. multigr. (Universitatea din Craiova.) UNGUREANU, Gh. Eminescu în documente de familie. Ed. alcătuită de... Prefaţă : D. Ivănescu. Bucureşti, Minerva, 1977. XIII--498 p. cu tab.+18 f. cu portr. şi reprod. (Documente literare). VALESCU-HURMUZ, Cora. Pesimismul lui Eminescu. Bucureşti, Bucovina, 1932. 119 p. VASILIU, Aurel. Asemănări între doi adversari. [Al. Macedonski şi M. Eminescu]. Cernăuţi, Tipografia Glasul Bucovinei, 1940. 12 p. (Universitatea Cernăuţi, Institutul de Literatură, 11). • VASILIU, Aurel. Eminescu, un mare neînţeles. Cernăuţi, Tiparul mitropolitul Silvestru, 1940. 40 p. • VATAMANIUC, D. Publicistica lui Eminescu. 1870—1877, Iaşi, Junimea, 1985. 416 p. (Eminesciana, 39). • VARZARU, Simion. Problema culturii la M. Eminescu. Iaşi, Tipografia Alex. Terek, f.a., 32 p. (Cuget moldovenesc). • VERONA, Maria. Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. Relaţii şi preţuiri reciproce între critic şi poet. Timişoara, Tipografia Patria, 1946. 72 p. • VIANU, Tudor. Poezia lui Eminescu. Bucureşti, Cartea Românească, [1930]. 157 p. (Gîndirea). • VIANU, Tudor. Alecsandri, Eminescu, Macedonski. Antologie, post-faţă şi bibliografie de Const. Ciopraga. Bucureşti, Minerva, 1974. 248 p. (Arcade). • VIANU, T. Mihai Eminescu. prefaţă de Al. Dima. Ed. îngrijită de Virgil Cuţitaru. Iaşi, Junimea, 1974. 355 p. (Eminesciana, 3). 9 VINTILESCU, Virgil. Eminescu şi literatura înaintaşilor. Timişoara, Facla, 1983. 295 p. (Critică şi istorie literară). • VINTILESCU, Virgil. Cugetarea poetică şi viziunea satirică în scrisorile lui M. Eminescu. Pentru uzul cadrelor didactice de la perfecţionare şi al studenţilor de la secţia română. Timişoara, Universitatea din Timişoara, 1986, 104 p. multigr. (Universitatea din Timişoara. Facultatea de Filologie. Catedra de Limbă şi literatură română). # WITNER, Ion. Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale. Bucureşti, Scrisul Liber, 1949. 62 p. (Contemporanul). • WITNER, Ion. Eminescu. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. 152 p. (Studii literare). • VLAD, C. Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1932, 233 p. • VLAHUŢA, Al. Curentul Eminescu. Conferinţă ţinută la Ateneu, joi 12 martie 1892 şi o poezie nouă de A. V. Bucureşti, Tipografia Lupta, 1892, 30 p. ZAHARIA, N. Mihai Eminescu. Viaţa şi opera sa. Bucureşti, Tipografia şi Stabilimentul de Arte Grafice. George Ionescu, 1912. 357 p. ; ed. a 2-a mărită. Bucureşti, Socec, 1923. 456 p. Zilele M. Eminescu. Sesiune de Comunicări ştiinţifice cu prilejul comemorării a 80 de ani de la moartea poetului. Bacău, f.e., 1969. 168 p. (Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Botoşani). Fișier alcătuit de Justin Constantinescu Un volum festiv (continuare din pag. 7) cititorilor, presupunând că este ultima formă pe care simţul critic al lui Eminescu nu o respinge. Salutară este corijarea, ca reflex al unui remarcabil bun-simţ, a unor greşeli evident de tipar, proliferînd nonsensuri, prin confruntarea cu litera manuscrisului. Acestei revizuiri i se supun cîteva versuri rebele la regimul paradigmatic al verbelor, citate după „Convorbiri literare“, conservate ca atare în ediţia clasică Maiorescu : „Acea tainică simţire care doarme-n a ta artă ■/ In cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă, / Cind cu sete caut forme ca să poată să se-ncapă ! Să le scrii cum cere lumea vreo istorie pe apă !“ Diversele manuscrise ale „Scrisorii II“ pledează pentru generalizarea persoanei a doua singular, întrebuinţarea impersonală a acestei forme salvînd poezia de un reprobabil subiectivism, prin discreţie şi eleganţă. In mod similar operează şi în alte versuri, de pildă, In cele din „împărat şi proletar“ : „Poporul lor îl face tăcut şi umilit“, este inspirat modificat, „Poporul Ioc îl face tăcut şi umilit“. Cu atît mai inexplicabilă este tolerarea ilogicului dintr-un vers al poemului amintit: „Atunci veţi muri lesne fără de-amor şi grijă“. identic cu cel din ediţia C. Botez, Perpessicius i-a dat o altă întruchipare : „Atunci veţi muri lesne fără de-amor şi grijă“. Inconsecvenţă ? Sau, mai curînd, greşeală de tipar ? /.../. In ceea ce priveşte „Luceafărul“, Ibrăileanu, mai puţin ferm, credea că este probabil ca Eminescu să fi reluat „Luceafârul“, după publicarea lui în „Almanah“, şi l-a corectat. Şi această versiune corectată i-a stait la dispoziţie lui Maiorescu, ca de altfel şi cele 24 poezii (Ediţiile poeziilor lui Eminescu, „Viaţa românească“, 1929, nr. 5— 6). De aceea, se declară pentru versiunea sincopală Maiorescu, suprimind cele trei strofe ale „tranzacţiei“ între Demiurg şi Luceafăr, precum şi pentru substituirea versurilor „Cere-mi cuvînul meu dentii, / Să-ţi dau înţelepciune?“ prin „Tu eşti din forma cea dintâi, / Eşti vecinica minune !“ G. Ibrăileanu decretează că acestea din urmă depăşesc nivelul estetic al stihurilor din „Almaniah“ şi concentrează „o nouă, scurtă şi admirabilă caracterizare a Luceafărului, cum nici un alt poet român, de oricînd, n-ar fi putut să le scrie“. Obiecţii serioase va ridica D. R. Mazilu în docta „Introducere“ a ediţiei academice din 1941, preocupat fiind de autenticitatea poeziei. în primul rînd, textul ediţiei Maiorescu îl urmează pe cel din „Convorbiri“, iarcorectura se conduce după cel din „Almanah“; în al doilearînd, îi reproşează lui Maiorescu imixtiunea neavenită în recrearea versurilor-cheie din dialogul, impropriu numit „tranzacţie“ de G. Ibrăileanu, dintre Părintele ceresc şi Luceafăr. Demonstraţia e clară, lipsităde echivoc : dacă „Iar tu, Hyperion rămîi“, înseamnă că eşti sortit să rămîni identic cu tine însuţi, esenţă pură, formă originară, atunci versurile maioresciene, „Tu eşti din forma cea dintîi, / Eşti vecinică minune“, sînt aproape o tautologie ; ca s-o evite, Maiorescu a fost constrâns să răstoarne prin punctuaţie sensul primelor versuri, ...dar le-a răpit reliefarea ideii“. Mai mult chiar, cuprind o afirmaţie raţionalistă, de natură intelectuală, un elan admirativ inadecvat Demiurgului, mai puţin viziunea afectiv-plastică a unui mare poet. Subordonate acestei concepţii, cele trei strofe nu pot fi extirpate, deoarece în ele se afirmă voinţa inflexibilă a Creatorului de a-l determina să asculte chemarea conştiinţei de sine. Rămas Hyperion, Demiurgul îl poate investi cu puteri variate, însă nu-l poate absolvi de nemurire. Demiurgul îi sugerează, în compensaţie, reprezentările geniului , fie ca simbol al înţelepciunii şi al artelor, adică al puterii ideale, fie ca simbol al voinţei şi faptei, adică al forţei imateriale. D. R. Mazilu, în divergenţă de opinii cu Ibrăileanu, remarcă, loial, intuiţia critică a acestuia, transparentă într-o concluzie nu prea departe de cea a adversarului : întrebarea, dacă Eminescu sau altcineva a făcut corecturile, rămîne. Cîteva consideraţii reclamă şi ilustraţiile în culori, respectiv gravurile făcute de Al. Brătescu-Voineşti. Minimalizată în mod frecvent, mulţumindu-se cu o poziţie marginală, ilustrarea de cărţi este demnă de o altă soartă decît cea hotărâtă de indiferenţa criticilor în materie. Artă interpretativă, ca arta actorului sau a virtuozului muzical, deoarece condiţia şi obiectul ei sunt constituite dintr-unfapt anticipator al creaţiei, trece, în acelaşi timp, dincolo de sfera interpretării şi se rânduieşte în aceea a creaţiei. Discreţia, modestia artei ilustrative ascund suveranitatea unei înfăptuiri majore a artei. Brătescu-junior, ocupând un loc secund, îşi relevă concepţia originală a imaginilor dintr-un alt spaţiu al compoziţiei, nu mai puţin poetic. Schiţate în alb şi negru, gravurile dispuse la început, ca frontispiciu, sau la capătul poeziei, delicate, cu linii fine, rezistă unui examen sever, multe din ele fiind notaţii subiective, dar însemnând un punct orientativ ,pentru cititorul rătăcit în inefabilul eminescian. Un sentiment general în toată iartă românească însufleţeşte aceste miniaturi, indiferent de pretext, şi anume, cel al naturii, prezent in liniile ondulate ale siluetelor unor copaci, în minusculele păsări ţîşnind spre un întins infinit, în flori gingaşe singuratice sau în buchete risipite într-o pajişte fără contur. Ilustraţiile, puţine la număr, probează o rafinată tehnică la topirii culorilor, dominante fiind tonurile de jaltastru şi violet, în care se scaldă cu voluptate romanticul tributar modernismului. O economică distribuţie a luminii, niciodată prea intensă, pentru a adinei misterul fantasticului galop din „Strigoii“ sau al irealei iubiri din „Luceafărul“, se asociază particularităţilor cromaticei artistului. Diafane şi graţioase, profilurile umane, intr-un tablou cum e cel anexat poemului „Strigoii“, umplu o bună partea spaţiului, se proiectează în circumferinţa unei luni palide, aducînd cerul pe pămînt şi pământul în cer. O melancolie dulce atenuează fiorul neliniştit transmis de destrămarea norilor pâcloşi ale unei iluzorii fericiri. De nelipsit într-o lucrare de acest gen, un desen fidel chipului astral al tânărului zeu, inconfundabil, însă, cu ştiuta fotografie din anii studenţiei de la Viena, pune în relief măiestria portretistului. Temîndu-se de „monotonia şi băţoşenia unei noi gravuri“, optează pentru desen, maipotrivit scopului ilustratorului, de a pune pecetea unei viziuni proprii : jocul uşoarelor umbre imprimă gravitate expresiei feţei, contrastînd cu seninătatea olimpiană a frunţii. Opera postumă a lui Ibrăileanu şi Şaban-Făgeţel, Poezii de M. Eminescu, apărută la Craiova în 1941, semnalată şi căutată de pasionaţi bibliofili, paradoxal, nu este observată de presa literară locală. Din cei trei arhitecţi ai ansamblului, numai unul, Al. Brătescu-Voineşti, avea şansa de a contempla edificiul. Ibrăileanu şi Făgeţel nu mai trăiau, dar o parte din vieţile lor, ca în fîntîna legendarului Manole, se conttinua într-o carte de vis şi poezie, de aleasă distincţie, aşa cum ne-a oferit-o Poetul Naţional. Poetul şi visul (continuare din pag. 10) gerînd ireconciliabilul. Nevroticul Musset se zbate pe rugul dragostei absolute ca un martir ; la celălalt pol al iubirii romantice creşte floarea dorului novalisian învăţuit în neguri metafizice. Poe creează iubite de ceaţă, Lermontov le ucide cu închipuirea. Metafora critică îi aparţine lui Pompiliu Constantinescu care nu greşea propunîndu-ne-o. Eroul romantic este eterofon, cu precizarea că discordanţa provine nu din devierea incidentală a vocilor ci din neputinţa lor de a improviza la comandă. Oricum ar fi, pasiunea neînfrînată dezagregă personalitatea. Leacul i-ar fi dat Goethe : contemplaţie şi nu trăire ardentă, rezervă apolinică şi nu contopire dionisiacă, fervoarea iniţială bine temperată evitând pustiirea lăuntrică, dezamăgirea. Fireşte nu e cale mai bună decît visul. Visul — cum remarcă Eugen Simion — este un factor compensator, permite abstragerea şi, totodată, deschide orizonturile unei existenţe mirifice6. Visul ca abstragere în magia supraterestră a iluziei, înseamnă meditaţie, artificiu filozofic, narcotic inspirator, şansă de a atinge absolutul, profilaxie împotriva banalului. Pentru Eminescu, nu o dată, visul înseamnă rebeliune, ieşire catilinară, la adresa societăţii care îl umilea, modalitatea de a zbura mult mai sus decît i se îngăduia curent. (Fragment dintr-un studiu) 1 Albert Béguin : L'âme romantique et le rêve, Marseille, Ed. Cahiers du Sud, 1937, vol. II, p. 93. 2 M. Eminescu, Poezii postume, vol. IV, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Buc., Edit. Academiei, 1952, p. 294. 3 Jean Bousquet, Les themes du rêve dans lalittérature romantique, Paris, M. Didier, 1964, p. 656. 6 G. Călinescu, Izvoarele gîndirii filosofice a lui Eminescu. In : Studii și cercetări de istorie literară și folclor, V, nr. ,3—4, 1956. 5 M. Eminescu, Poezii postume, op. cit. p. 279. 0 E. Simion, Proza lui Eminescu, Buc. E.P.L., 1965, p. 277. Iscodirea hazardului (continuare din pag. 11) caută intimitatea lucrurilor primordiale, vînează existența vegetală, anonimă, precum Dionis ori Cezara, refuzînd ceea ce critica mai nouă numește contactul in distans. Ascensiunea ori numai descinderea eminesciană spre vegetal, spre mineral, cum observa G. Călinescu, pare să numească tocmai refuzul dislocării lucrului de forma sa, căci năzuinţa spre scufundarea absolută în energia cosmică, adevărat nisus formativus la Eminescu, ca şi la Blaga mai tîrziu, ori la Rilke, este deopotrivă o aspiraţie bifrons : relevarea unităţii primare şi deopotrivă împlinirea/desăvîrşirea în Totul — proces prin care Fiinţa poate fi salvată de la „golul“ ei prezent şi pe care îl poate realiza numai Cuvîntul. Iar dacă cerul e gol, cum constată în marginile disperării poetul, atunci şi Logosul e gol, e văduv de fiinţă. Or poetul tocmai acest gol trebuie să-l umple şi, pentru a reuşi, se cuvine mai înainte, într-o fază preliminară obligatorie, să-l descopere, să-l numească, să-l divulge, să-l trădeze. Cuvîntul e ramură de miere. Existenţa umană cunoaşte golul, căci zeii, cum Eminescu însuşi spune: „în neclintire nu au timp şi nu au goluri“, iar într-alt loc, chiar „Adevărul“, în care a urcat zeul şi în care e aşteptat şi Cuvîntul, în aceeaşi „neclintire“, „N-are timp şi n-are goluri“ (var. la Glossa). Timpul însuşi, ori mai ales el, nu cunoaşte aceste semne ale nudităţii, el are- şi post- există Totului, rotindu-se cutremurător şi iscînd fiori, deseori „de ghiaţă“, numind şi încercuind durata, care dă seamă de dimensiunea hazardului, căruia omul îi este supus. Eminescu acest hazard îl supune eforturilor sale continue de aproximare şi de uzurpare, şi o face în unicul mod pe care marea poezie îl recomandă , traversîndu-l, de la un capăt la altul, fără limite, cum se arată, transumanizîndu-l, cum Dante însuşi, în Cîntul I din Paradisul, ne lasă să înţelegem, adică încercînd să depăşească condiţia umană spre a se reflecta şi sprijini în aceea de „stăpîn al timpului“, de „Moşneag plin de zile“. În spaţiul teatrului (continuare din pag. 14) totuşi, să nu abdicăm ! Procesul implică şi comportă răbdare, înţelepciune, curaj, eforturi sincere şi stăruitoare, priviri în perspectivă. Teatrul deţine în el virtuţi solide, capabile ca pînă la urmă să învingă. Publicul şi actorii au datoria de a se ajuta, educîndu-se reciproc. Ar fi nedrept, profund nedrept, de aceea şi imposibil, ca în prezenţa unui repertoriu ales, şi a unui joc actoricesc practicat cu superioritate artistică, publicul să rămînă indiferent. Şi Eminescu îşi mărturiseşte optimismul, după cum urmează : .....azi ar veni puţini, mîini mai mulţi, poimîini şi mai mulţi, incit peste zece ani singurul teatru care ar fi totdeauna plin ar fi cel bun“. Putem recunoaşte, în gîndirea despre teatru a lui Eminescu, reflexe şi trăsături ale spiritului său „junimist“. Intre articolele sale politice şi cele privind viaţa noastră teatrală există similarităţi profunde. Şi într-unele, şi în celelalte, teza junimistă, „formă fără fond“, se face simţită : „...împrumutăm greşit“ ; „...lăsăm sâ vorbească «jurnalişti fără carte»...“ ; „...atîţia dintre cei care vor să ne dea lecţii reprezintă «forma goală a culturii, nicidecum şi cuprinsul acesteia»“ ; ş.a.m.d. Eminescu, însă, îşi impune să privească şi departe. Cunoaşte lipsurile din teatrul vremii , le arată, chiar cu necruţare , niciodată însă în mod negator, anunţînd sau presimţind catastrofe. Dimpotrivă, se dovedeşte încrezător în puterea creatoare a minţii româneşti , în capacitatea noastră de asimilare a civilizaţiei universale , în marea corespondenţă spirituală ce poate exista între ideea de teatru şi viziunea românească de viaţă. RAMURI nr. 6 (300) • iunie 1989 Macheta şi tehnoredactarea: STANCU ION ZANE Paginaţia : MIRCEA STOEAN 15