Ramuri, 1993 (Anul 30, nr. 1-9)

1993-01-01 / nr. 1

Pentru noi cei, pe atunci, tineri, abia trecuţi de 20 ani, perioada 1963-1965 a fost formidabilă. Erau anii în care ieşeau din adînca beznă a temniţei, din infernul concentraţionar figuri pentru noi legendare, oameni despre care de-abia auzisem, sau pe care numai vag îi cunoscusem înainte de dispariţia lor prin închisori : Balotă şi George Tomaziu, Alecu Paleologu şi Dinu Pillat, Negoiţescu şi Noica, iată numai o parte dintre cei eliberaţi atunci, cunoscuţi mie, care au schimbat în mod decisiv atmosfera şi orientarea culturii româneşti vreme de un deceniu cu consecinţe benefice peste alte trei decenii. Printre cei despre care auzisem, dar pe care abia aşteptam să ajung să-i cunosc şi în persoană, se număra şi Nicu Steinhardt, prieten cu familia lui Toma Pavel, Mihai şi Mariana Şora, cu Negoiţescu. De la început m-a cucerit prin vivacitatea sa culturală, veselia sa curtenitoare, erudiţia sa uşoară, elegant-cosmopolită, prin bunătatea filială exemplară de care dădea dovadă. Auzisem încă înainte de eliberarea sa din închisoare despre comportamentul său eroic, plin de spirit de sacrificiu în procesul Negoiţescu, cînd a refuzat, sub tortură, să servească drept unealtă scîrnavilor inchizitori comunişti. Ne-am împrietenit, legătura noastră a rămas strînsă şi apropiată, ba chiar am impresia că primele mele publicaţii după eliberarea din puşcărie (de ce nu m-aş făli niţel ?) au fost nişte traduceri pentru o antologie a eseului englez pe care o editam eu. Nicu Steinhardt a fost unul din cei doi sau trei oameni care au avut îndrăzneala să continuie corespondenţa cu mine, chiar după strămutarea mea dincolo de Atlantic şi după ce începusem să vorbesc la Radio Europa Liberă. Ştiam de mult despre preocupările sale religioase, discutam adesea despre subiecte religioase. Dar, ca să spun adevărul, articolele şi foiletoanele critice (adunate apoi în volume) ale lui Nicu Steinhardt nu m-au impresionat prea tare ; mi se păreau produse spirituale şi jucăuşe ale unui om de mare cultură şi inteligenţă, mi-erau, ideologic vorbind, foarte apropiate, dar cam atît, în convorbire, în judecăţi, iată unde îl găseam eu pe N. Steinhardt întreg şi impresionant. Iată ursă că, cel devenit între timp monahul Nicolae Delarohia, ni se dezvăluie în faţa ochilor ca unul dintre scriitorii cei mai însemnaţi ai anilor 80. în 1964, la ieşirea din puşcărie, Steinhardt avea 52 de ani ; într-un sens, viaţa lui abia începea, avînd să ajungă la deplina rodnicie în ultima ei optime. Atunci sunt în bună parte scrise, oricum atunci abia încep să fie cunoscute, operele sale capitale , Jurnalul fericirii, capodopera de mare pondere existenţială, filosofică şi literară, iar acum, iată, predicile sale. Asupra acestora din urmă vreau să mă opresc cîteva clipe astăzi, adică asupra textelor culese în volumul Dăruind vei dobindi cu un cuvînt înainte de Preasfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului, capul aşezămîntului de la Rohia vreme de mulţi ani şi cu o inteligenţă postfaţă de tînărul scriitor şi editor Ioan Pintea. Cartea de 284 de pagini este tipărită la Baia Mare de Episcopia Sătmarului şi conţine 48 de predici, alături de alte 4 texte (inclusiv o postfaţă a autorului) legate organic de tematica volumului. Nu este vorba aici despre nişte predici banale, simple imitaţii ale Sfinţilor Părinţi, dischiziţii de teologie specializată, pioase poveţe morale, ci, aşa cum s-a şi observat, despre o adevărată desfăşurare de eseistică religioasă, destul de rară printre ortodocşii români. I. Pintea face trimiteri la Berdiaev şi la alţi autori ruşi. Nu sunt în dezacord, dar cred că este cazul să ne gîndim mai curînd la vibranta literatură apologetică creştină a Franţei şi a Angliei, precum şi la simbioza dintre ^Itgr^^uttürTpröpn^nca3éntüIü^Tmür^Ies multor scriitori germani. Pentru întîia oară în literatura română ne aflăm în faţă cu un echivalent al lui Gilbert Keith Chesterton sau al lui C. S. Lewis, care să îmbine cu atîta măiestrie paradoxul şi dreapta-credinţă. Tot pentru întîia oară ne aflăm în faţă cu un scriitor care, pe urmele lui Mauriac sau ale lui Urs von Balthasar, să ne zugrăvească o imagine creştină în care cultura întregii lumi este absorbită şi asimilată, ajutînd şi îmbogăţind valorile Credinţei. Părintele Nicolae Delarohia este un admirabil cunoscător al textelor biblice pe care le citează abundent şi cu iscusinţă, aşa cum se şi cuvine unui predicator. El nu este îngust în opţiunile sale ; ortodox convins, autorul nu se sfieşte defel să evoce autori şi sfinţi catolici, iar ceva mai rar, protestanţi, de parcă unitatea ecumenică a bisericilor creştine s-ar fi şi înfăptuit; de asemenea, întîlnim referiri sau citate din iudaism şi uneori din alte religii pe urmele comparatismului religios al lui Mircea Eliade. Dar poate mai interesant este ce anume subliniază și iliefează Nicu Steinhardt, care anume sunt valorile și aspectele ce revin tematic mai des în culegerea de texte Dăruind vei dobindi. Mă voi opri la 4 puncte principale. Cred că pînă și cititorul cel mai superficial va observa fără întîrziere accentul pus pe virtutea curajului şi modul în care părintele predicator transformă curajul, demnitatea, nobleţea comportării în părţi integrante ale vieţii creştine, ale crezului chiar. Al doilea aspect este generozitatea ; darul e văzut ca nucleu esenţial al existenţei creştine, ca tranzacţie şi gest suprem al divinităţii înseşi, precum şi al făpturii în măsura în care ea este replica în mic a Ziditorului ei ; abundenţa este nu cauză, ci dimpotrivă, consecinţă a dăruirii generoase, după cum sugerează chiar titlul cărţii, iar meschinăria,calculul mărunt, bucherismul mecanic sunt condamnate în repetate rînduri. în al treilea rînd, ar fi de spus că versiunea creştin-ortodoxă a umanităţii propusă de Părintele Delarohia este una care aprobă imanenţa, universul creat de Dumnezeu, viaţa în tot belşugul ei. Omul este chemat spre plenaritate, iar la acest mărinimos ospăţ vitalitatea şi simţurile sunt toate la loc de cinste. Mesajul steinhardtian este un mesaj al bucuriei, al bucuriei întru Christos, dar şi al bucuriei ca şi in universul construit de exuberanţa creatoare infinită a divinităţii, în sfîrşit, o a patra temă, lupta împotriva răului. Nici creştinul adevărat, şi cu atît mai puţin în Sfînta Treime Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul nu pot fi în nici un chip socotiţi papă-lapte : pedeapsa şi mînia îşi au rostul lor în economia teologică şi în etica religioasă. Pînă şi aluzia politică îşi găseşte un loc anume în aceasta modalitate de gîndire , ca referire la demonismul secularităţii care ar vrea să evacueze sacralitatea din univers, sau cu totul nemijlocit, ca denunţare a persecuţiei din închisoare, ca definiţie a trădării (în forma ei specific comunistă, turnătoria) sau ca aluzie la cuplul dictatorial prin figuri biblice corespunzătoare, Estera, Irod şi alţii. Dăruind vei dobindi de N. Steinhardt nu este numai o carte de interes religios. Ea are valoare estetică şi mai ales politico-morală. Ne aflăm în faţa unui document de majoră importanţă, o oglindă a anilor 80, dar în acelaşi timp o mărturie de speranţă , nici chiar în cel mai urît şi mai umilitor deceniu al istoriei sale, cultura din România nu a fost lipsită de înfăptuiri spirituale şi intelectuale cu care să se poată oricînd mîndri. Silver Spring, MD., oct., 1992 VIRGIL NEMOIANU O înțelepciune voioasa HSH AAÁÁ& IRAMURI / nr. 1 / ianuarie 1993 / pag. 3