Ramuri, 1998 (Anul 35, nr. 1-12)

1998-01-01 / nr. 1

Difracţii Eugen Uricaru Perseverare Diabolicum Scriam într-un număr anterior despre “ciudăţeniile” ce pot fi observate cu mintea limpede şi mai ales dacă se înlătură vălul de pasiune şi partizanat politic ce întunecă de multe ori percepţia evenimentelor începutului de an 1941 din România. Ceea ce m-a făcut să privesc cu mai multă atenţie acele fapte şi cu mai mult scepticism interpretările date pînă acum de către istorici serioşi sau diletanţi nu a fost nicidecum vreo tresărire a unei datorii neîmplinite - personal nu am nici un fel de legătură sau datorie faţă de acele evenimente în afara faptului că bunicul meu era în acel moment victima predilectă a manifestărilor zgomotoase şi punitive ale unui grup de energumeni îmbrăcaţi în cămaşă verde, ceea ce nu însemna că erau cu adevărat legionari, dar puteau fi şi legionari, iar motivul puniţiei era acela că bunicul era cumva un apropiat al poetului Octavian Goga, acesta vizitîndu-l de cîteva ori acasă - ci dorinţa de a descifra tehnologia adevărului. Adevărul este întotdeauna neplăcut deoarece conţine doar elemente obiective iar noi, oamenii, suntem fiinţe preponderent subiective. Urmărind scenariul rebeliunii legionare am reţinut cîteva amănunte - faptul că elementele insurgente nu atacau ci erau atacate, faptul că elementele insurgente acţionau împotriva interesului propriu, stîrnind oroare în populaţie,populaţie ce în cele din urmă trebuia să sprijine, sau să consfinţească noua putere, adică puterea insurgenţilor), în sensul comiterii unor crime publice, îngrozitoare în sine şi dezastruoase ca imagine. Zecile, sutele de cadavre ale populaţiei evreieşti afişate în public asemenea unor carcase de porc sau de vită atîrnate în cîrligele abatoarelor nu puteau să cîştige simpatia unei populaţii cît de cît creştine. Sau a unei populaţii în general. Aceste hoituri puteau trezi groaza şi spaima faţă de o forţă care vrea să se instaleze în fotoliile puterii. Era o imagine contraproductivă pentru rebeli! Acest fapt poate fi pus în directă contemplare cu fapte petrecute cu aproape jumătate de secol mai tîrziu - evenimentele din decembrie 1989. în acel decembrie am putut vedea cum un partid politic, PCR, şi o poliţie politică, Securitatea, au fost în situaţia de a fi acuzate că se împotrivesc voinţei poporului. Am participat, unii, am asistat, alţii, şi cei mai mulţi, la o răsturnare de situaţie politică inimaginabilă. Un partid politic atotstăpînitor prin instrumentul său de teroare, Securitatea, a fost scos de pe scena politică în patru zile. Patru zile de demonstraţii într-un oraş de provincie, Timişoara, şi o noapte de tulburări de stradă în Bucureşti, tulburări care nu puteau fi lăsate să “fiarbă în zeama lor” după un model aplicat apoi în 1990. Faptele interesante, specific româneşti, s-au petrecut după 22 decembrie. După această dată am putut asista la lupta pentru putere între o poliţie politică, şi un partid politic şi ceea ce prin definiţie este considerată expresia puterii unui popor - armata. După data de 22 am asistat la bătălii inimaginabile, ca bătălia de la Sibiu, unde unităţi militare au asediat unităţile Ministerului de interne şi ale securităţii acuzîndu-le că ar dori să pună mîna pe putere. După 22 decembrie au fost ucişi o mie de oameni de către duşmanii noi ordini instituţionale, după declaraţiile puterii de atunci, fapt ce a dus la coagularea simpatiei faţă de forţa armată care se posta în poziţia de apărător al populaţiei de unde şi sloganul “armata e cu noi”. Amata de atunci era cu noi pentru a ne apăra de terorişti şi ucigaşi. Cine erau ucigaşii? Cine omora la întîmplare? Cine speria lumea ca să o facă să caute adăpost sub pulpana mantalei MApN? Cine? Teroriştii? Nici urmă de terorişti. Chiar şi cei care au fost prinşi de forţe paramilitare au fost predaţi armatei, predaţi şi şterşi din controale. Cine putea scoate din rubrica terorist decît cei care creaseră rubrica terorişti Aşa se face că astăzi ne găsim în faţa unui mister naţional - avem morţi şi nu avem ucigaşi! Revenirea la anul 1941 este simplă, cum simplă a fost preluarea reţetei prin care pompierii sunt utili unui oraş în măsura în care sting incendii. Dacă oamenii sunt înţelepţi atunci nimeni nu mai este neglijent, aşa că incendiile trebuiesc provocate, pentru a justifica salariile pompierilor. Se întîmplă aidoma anecdotei despre discuţia dintre Hruşciov şi Novotny, prim secretarul P.C. din Cehoslovacia , dinaintea primăverii lui Dubcek. Hruşciov îl întreabă pe Novotny: cum poate păstra o pasăre în palmă. Novotny, ca orice comunist adevărat răspunde - închizi palma şi o ţii în pumn. Hruşciov răspunde - vei obosi şi vei desface pumnul. O pasăre se ţine în palmă smulgîndu-i penele una cîte una. Aşa, singură va căuta căldura palmei tale! Cam aşa a fost şi povestea cu teroriştii. Unul cîte unul morţii noştri au fost smulşi din viaţă şi singuri am căutat protecţia celor care ne smulgeau penele morţii. Ca să se cîştige sprijinul popular, oameni au fost atîrnaţi în cîrlige. Ca să se cîştige sprijinul popular oameni au fost ucişi pe străzi ca nişte cîini vagabonzi. Poate şi de aceea Bucureştiul de astăzi nu îndrăzneşte o operaţiune de ecarisaj - sufletele celor împuşcaţi pe străzi umblă pe uliţi în piele de cîine. Iată cum la jumătate de secol poporul român a fost supus unor înscenări lipsite de fantezie. Acest dispreţ va fî întors în vreme cu multă scîrbă şi cu multă indiferenţă. Nimeni nu poate considera un popor ca pe o turmă de netoţi. Mai devreme sau mai tîrziu buna credinţă, naivitatea vor genera intoleranţă. Intoleranţă faţă de dispreţ, desconsiderare şi preaputernicie pentru că nu există păcat uman mai mare decît păcatul de hybis - păcatul de orgoliu al celui ce vremelnic e puternic. La repezeală, în 1989, cineva s-a folosit de naivitatea şi bunacredinţă a unui popor. La fel s-a întîmplat în 1941. Rezultatele acestei manipulări nu sunt încă limpezi. Limpezi sunt doar faptele. Antonescu a fost executat. Ceea ce este o eroare a istoriei, întrucît execuţia nu s-a făcut în urma unei judecăţi adevărate. Ceauşescu a fost executat fără o judecată dreaptă. S-a petrecut aşa pentru a nu se şti adevărul Cei care sunt cauzatorii asasinatelor celor din decembrie 1989 se apropie de strunga justiţiei. Ei nu sunt cei care au tras ci cei care au imaginat. Deocamdată sunt chemaţi doar cei ce au tras. PREMIILE NAŢIONALE ALE EDITURII ‘‘SCRISUL ROMÂNESC" PE ANUL 1997 Luni, 22 Decembrie 1997, în Sala Oglinzilor a Palatului Jean Mihail (Muzeul de Artă din Craiova), a avut loc festivitatea de decernare a Premiilor Naţionale ale Editurii “Scrisul Românesc” pe anul 1997, laureaţii şi motivaţiile premiilor: - Ana BLANDIANA - prezenţă distinsă şi fragedă a poeziei, “nod cosmic” al Alianţei Civice româneşti. - Banca Naţională a României - pentru că a promis să devină marele Mecena al culturii române şi în speranţa că leul va redeveni ceea ce a fost pe vremea cînd Banca Naţională a României onstruia Accademia di Romania, gîndită de Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga. - Bianca BRAD - pentru că a convertit frumosul în fiinţă, aproape ca Toma d’Aquino. - Nicolae BREBAN - un Don Juan al prozei europene din România, proză imaginată pe naveta Bucureşti-Paris şi retur - Ion CARAMITRU - marele Actor care recită ca Hamlet din poeziile lui Eminescu. - Mircea DINESCU - Poetul care preţuieşte cît două Academii. - Ştefan Aug. DOINAŞ - un Prinţ al poeziei. - Editura “Cartea Românească” - pentru a nu se uita că scrisul este înaintea cărţii şi ca un salut la renaştere. - Editura POLIROM - o editură ca-n basme, într-un an s-a făcut mare. - Editura UNIVERS, redactor şef Denisa COMĂNESCU - pentru cel mai bun redactor şef de editură, şi poetei. - Ioan GROŞAN - cel mai bun editorialist al anului, spaima constituţiei prozei în numele generaţiei 01352. - Dan LAURENŢRU - poetul a cărui viaţă e un adevărat jurnal metafizic şi al cărui jurnal metafizic e o adevărată viaţă. - Nicolae MANOLESCU - criticul care ne reaminteşte că Maiorescu poate fi mereu contemporanul nostru. - Andrei MARGA - pentru că a ştiut să fie Rectorul unei universităţi româneşti din Cluj şi pentru că este un adevărat profesor european. - Adrian MARINO - cel mai mare erudit român de azi. - Irina MAVRODIN - profesoarei, eseistei, poetei rafinate, traducătoarei, prezenţei divine. - Petru MOCANU - pentru că a ştiut să ridice matematica la rang de artă. - Marin MORARU - actorul despre care nu trebuie să spui decît că este Marin Moraru. - Romul MUNTEANU - Profesorul, unul dintre marii editori români, alături de Rosetti. - Eugen NEGRICI - un Poetician cu pecete adevărată. - Octavian PALER - un Don Quijote care ştie perfect româneşte. - Andrei PLEŞU - un filosof dilematic, un spirit artist născut iar nu făcut, un Robinson al clicii. - Gheorghe POPESCU - Baciul european al fotbalului românesc. Publicaţia mondenă “VIP” - pentru cum a făcut dintr-un singur VIP mai multe VIP-uri şi din mai multe VIP-uri un Cuvînt. - PRO TV (Adrian SÎRBU) - pentru că ne-a arătat că televiziunea poate însemna bucurie şi uneori sărbătoare. - Radio BBC - un post de radio demn de litera Alfa. - Radio EUROPA LIBERĂ - Domnului Mircea IORGULESCU - pentru cum ne-a demonstrat că și Caragiale este esenţial şi pentru tot ce a gîndit în Europa Liberă. O nouă librărie a Uniunii Scriitorilor în luna decembrie 1997 a fost inaugurată Librăria Uniunii Scriitorilor din Drobeta Turnu-Severin. Este a treia librărie din reţeaua iniţiată de Uniunea Scriitorilor în principalele centre culturale ale ţării. Despre semnificaţia acestui proiect cultural a vorbit Eugen Uricaru, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor. Cu acest prilej a fost lansat romanul “Maratonul învinşilor” de Gabriel Chifu, prezentat de criticul Dan Cristea, directorul Editurii “Cartea Românească”. Lansări de carte La Editura “Ramuri” au apărut (în impecabile condiţii grafice asigurate de tipografia "Karma & Petrescu”) volumele “Catedrala şi firul de iarbă” de Bucur Demetrian şi "Finkler” de Nicolae Coande (premiate la concursul “Poeţii oraşului Craiova”) şi “Limba şarpelui călător” de Mihai Firică (premiat la concursul “Marin Sorescu”). Reamintim că aceste proiecte sunt iniţiate de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor. Cărţile s-au bucurat de o dublă lansare. La sfîrşitul lunii decembrie 1997, la sediul Inspectoratului pentru Cultură Dolj (care a susţinut financiar publicarea acestor volume), despre cărţi şi autorii lor au vorbit Nicolae Marinescu, consilier şef al Inspectoratului, şi scriitorul Romulus Diaconescu, în luna ianuarie 1998, Filiala din Craiova a Uniunii Scriitorilor i-a sărbătorit pe autorii laureaţi. Cărţile au fost prezentate de Dan Cristea, Constantin Barbu şi Gabriel Chifu. - Revista CUVÎNTUL - o revistă pe care ar fi citit-o şi Nae Ionescu. - Revista ROMÂNIA LITERARĂ-revista care ne arată întotdeauna că România este o ţară literară. - ROMÂNIA LIBERĂ - cotidianul care ne reaminteşte că presa a devenit deja a patra putere în stat. - Ion D. SÎRBU (Premiu post mortem) - maratonist al suferinţei, un european adevărat al romanului. - Eugen ŞERBANESCU - romancierul şi jurnalistul, cel care deopotrivă creează şi poartă cu har cuvîntul. - Mihai ŞORA - Marele filosof şi Mai Ştiutor, bătrînul cel mai tînăr al cetăţii. . Laurenţiu ULICI - autorul celei mai generoase antologii a poeziei româneşti. - Varujan VOSGANIAN - pentru cartezianismul său şi pentru farmecul Statuii Comandorului. Daniela ZECA - de la Televiziunea Română - pentru profesionalismul emisiunilor sale culturale. Bianca Brad şi Mircea Dinescu, doi dintre laureaţii Premiilor Naţionale ale Editurii „Scrisul Românesc”, pe anul 1997, alături de Marius Chica, directorul editurii, şi de scriitorul Constantin Barbu. RAMURI / nr. 1 / ianuarie 1998 / pag. 2