Ramuri, 2014 (Anul 51, nr. 9)
2014-11-01 / nr. 9
cam de-acum o săptămână o mireasmă prea nebună una trupeșă de aprilmăreață ca fluviul nu iese noaptea din cais și se crede-n paradis se revarsă ca o lavă și se dă oricui pe tavă strigă cântă se răsfață și se ia de toți pe față și de proști și de elită latină și răzvrătită epică și infinită mireasma ca o boare dansează-n amiaza mare din galbeni zornăitoare dezmățată beată foarte compune-n văzduh o carte de dulceți și mângâieri că nu-ți vine să mai pieri o mireasma asta șuie fără scară spre cer șuie trage lumea după ea ca pe ranița cea grea și o scapă de plictis aruncând-o drept în vis mireasma supraumană vindecă lumea de rană Cine își dorește audiență publică O mireasmă prea nebună O întrebare fantomatică bântuie prin mințile românilor, mai mult sau puțin educaționești, în special în vremuri de intensă viață a arenei sociale, bunăoară în preajma unor alegeri: cine e calificabil pentru audiența publică? Răspunsul e atât de simplu, că riscă să scape perceperii imediate. Cum cine? Cei calificabili profesional. Dar nu prezentarea unui CV cu un eu dilatat emfatic indică echipamentul intelectual, mai ales că în discursul destinat mulțimii nu se expune respectivul document, împovărat, uneori, de titluri și demnități care se obțin abia la vârsta matură în Occident. Cum deschide gura un actant (unde ești tu, Demostene?) supus reflectoarelor, poți discerne dacă are un ton urban sau nu, și, în a doua ipoteză, se poate vota liniștit cu veto. Aspectul ni se pare elementar, după cum ni se pare o exagerare liricoidă a susține că e atât de dificultuos să cunoști personalitatea unui om, că uneori îi dedici o viață operațiunii, și, în final, constați eșecul efortului tău de radiografiere a caracterului respectivului. E mult mai facil - vorbitorul nu are cum evita subiecte esențiale precum învățământul ori cultura (unde ești tu, Comenius?), or la aceste capitole detectezi relația sa îndelungată, efemeră, sau, după caz, inexistentă, cu domeniile invocate. Un vis cu școlaritate neîncheiată nu are acces la o dezbatere conceptualizată, nu are cum, prin urmare, participa la un proces de elaborare a unei legi cu impact asupra a milioane de semeni. Nimeni nu-i pretinde candidatului vreun soi sofisticat de imaginație cinetică, dar consider firesc să i se ceară să facă minima distincție între prezență și profunzime, din politețe față de ceilalți, chit că o minoritate a auditoriului merge mai departe cu interpretarea față de aspectul fizic sau mimică, dar și din politețe față de sine. Ce părere crezi că-și vor face despre tine cei care caută un sens în rostirea ta, și dau greș, constant, în a găsi vreunul? Fapt e că prezența ubicuă, pe toate canalele mediatice cunoscute, plus alte câteva virtuale - unii candidați dau impresia că apar simultan la emisiuni TV diferite, toate live, sfârșește prin a face o crăpătură în capul audientului, prin care se strecoară o gândire. Problema e că acea gândire e una malformată deja, și aparține zonei iradiate a programului spălării creierilor. Dacă nu mai se repetă, obsesiv, ca înainte vreme, sintagme precum unitatea de monolit în jurul partidului unic, se vorbește, prin activarea acelorași vechi și eficace mecanisme ale limbii de lemn, triumfaliste, despre larga adeziune în jurul a ceva, în jurul cuiva. Procentele mai mici, din sondaje, ale altor competitori, indici reali ai stării nației sau contrafăcuți, deja constituie o stare de spirit, dacă nu o senzație a fatalității. Cioran, cu solid background românesc, nu?, spune că omenirea e condamnată să oscileze între oportunism și disperare. Dar dacă avem semne de a particulariza pentru Grădina Carpaților? Dăm de alte cuvinte cioraniene, simptomatice și organizate tot triadic, ca în deviza Revoluției franceze, numai că la antipozi, ușure, amertume, fatigue, încă o dată, nimeni nu condiționează un doritor de mărire de lecturi filosofice - poate că are aptitudini gospodărești remarcabile, chestiuni cronofage, oricum, ale căror rute ocolesc în mod obligatoriu Biblioteca. Și asta ne face să revenim la punctul origo al discuției: dacă formația sa nu a fost dusă la parametri corespunzători anterior, nu va rămâne nici o secundă la dispoziție după momentul instalării în responsabilități. Nu altfel este în câmpul spiritului, spre exemplu, ar trebui să operăm o distincție între criza culturii (concept care a generat atâtea anchete prin revistele literare) și criza administrării ei, între criza de inspirație (sic!) a condeierilor și criza economic-socială care îi recomandă vulgului ca pe niște entități redundante, bizare și chiar jalnice, la o adică, demne de registrul lor famelic. Concepție tipic marxizantă, prin care se face o segregare netă între munca „serioasă” și cea, invizibilă, de creație, a intelectualilor care sunt sortiți, vezi bine, să-și caute un stăpân. Mai bun, mai ignor, dar ei nu au de ales, din motiv de condiții „asigurate” de Stat, sunt constrânși să devină condotieri. Ideea de autonomie este exclusă din perspectiva politrucului, absolut sigur că ascensiunea sa nu are nimic de-a face cu ciudățenii culturale. Pe el nu-l interesează câtuși de puțin că e expert doar într-o retorică non sequitur; în schimb, e calificat în studierea naturii umane, și anume acea parte a ei cu gheare și colți. Acolo, urmările sunt de un singur fel, de un decis maniheism, în sensul precis că cei mai puțin vorace sunt mâncați, mai devreme sau, dacă au notorietate în breaslă, mai târziu. De aceea, primul lucru de învățat ar fi libertatea, adică acel principiu în virtutea căruia nu e necesar să-ți folosești colții spre a răzbi, ci calificarea, într-o carte recentă (Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății), Andrei Cornea analizează șansele omului de a deveni el însuși, dincolo de miluirea alternativă a Stăpânului, când cu ciomagul, când cu nutrețul, pentru a constata, cum spune și titlul, că dobândirea unei anumite demnități personale, a simțului etic, așadar, pare proba supremă pentru împlinirea ființei. A fi liber înseamnă a nu mai cauționa coada ceaușistă la alimente prin „realizările” Cârmaciului, a fi iedient în raport cu doctrinele consolatoare, a fi atent, chiar alert la aporiile lui Kafka, și, mai ales, a fi reactiv la trivializarea și uniformizarea limbajului. Din atare punct de vedere, un scriitor e o mină de aur la suprafață. Viața sa poate să nu fie exemplară, dar este cât se poate de instructivă, și poate configura o paradigmă existențială, cum ar aceea a romanticului Eminescu. Da, nu găsești totul printre cărți, nu poți trăi intr-un mediu rarefiat, ca într-o proiecție paralelă cu lumea vulgară, precum, să zicem, personajul lui Huysmans, excentricul des Esseintes, dar cărțile fac totul posibil. -------R V ffl URI Nr. 9 • 2014