Realitatea Ilustrata, 1945 (Anul 19, nr. 914-940)
1945-01-15 / nr. 914
m DE TOATE PENTRU TOȚI ARTĂ ȘTIINȚĂ LA MOARTEA LUI ROMAIN ROLLAND SCURTĂ REMEMORARE A VIEȚII ȘI OPEREI URIAȘULUI DE LA VILLENEUVE, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE Romain Rolland, marele scriitor și dramaturg francez, a murit. Prn moartea lui, Franța pierde ca unul din cei mai mari scriitori, care a militat din primele manifestări literare pentru ideile de stânga. Este laureat al premiului Nobel. S-a născut în localitatea Clamecy, în 1868 și moare în vârstă de 76 ani. După absolvirea Școalii normale din Paris (1886), a trecut la Roma, unde a făcut studii strălucite. Doctoratul în litere și l-a trecut cu teza „Despre originile teatrului liric modern“ în 1895. S’a făcut cunoscut prin piese de teatru de nuanță istorică și filosofică, din care cităm una: „Aorte“, aceasta sub pseudonimul Saint-Just. Au urmat apoi: „Le triomphe de la raison“ (1899), „Danton“ (1901), „Le 14 Juliiet“ (1902), „Le teatre eu peuple“ 1903), „Le temps viendra“ (1903), „La Montespan“ (1904). In acelaș timp a fost si un strălucit critic de artă, excelând în neuitate studii de critică muzicală. A scris despre: „Beethoven“ 1903), „Haiendel" (1904), „Musiciens d’autrefois“ (1908), „Musiciens d’aujourd’hui“ (1908), „Voyage musical au payes du passé“ (1920). Deasemeni lui îl datorăm o mangrafie despre „Michel Ange“ (1905), „Vie de Tolstoi“ (1905), „Mahatma Gandhi“ (1926). Capodopera literară este însă acel vast și minunat roman, apărut paremise în zece volume, „Jean Cristophe“ (1905—1909, unde ni se povestește viața unui muzicant. In acest roman Romain Rolland se dovedește a fi un observator de aleasă substanță psihologică, dublat de un analist d^mână, Ípík Sa 4e, un povestitor de rasă. Suflul epic pe care a reușit să-l imprime acestui ciclu, îl situiază printre marii povestitori ai lumii. Cartea care a întâmpinat mare ostilitate , din partea multora, a fost „Au-dessus de la melee“, scoasă în 1915, deci în timpul războiului mondial. De altfel, de aici a început să militeze din ce în ce mai mult și cu convingere, pentru ideile de stânga. Dintre ultimele sale opere cităm: „Aux peuples assassinés“ (1917), „Colas Brugnon“ (1918), „Chérambault, histoire d’une conscience llbre pendant la Guerre“ (1920), „Les Precurseurs“ (1924), „Le jeu de l’amour et la móri“ (1925), „L’Ame enchantée“ (1925.27), „Les kenides“ (1928), „Essai sur ]a mystique et Faction de Finde vivant“ (1930). Romain Rolland a fost aceia care l-a descoperit și l-a ajutat pe Panat Istrati, lansându-l drept un mare scriitor așa cum a fost dealtfel. Premiul Nobel l-a obținut în 1916. Rândurile de mai jos nu sunt smulse din închipuire, ci din viața frământată a popoarelor sovietice în timpul războiului civil, deslănțuit de reacționari. Puterea sovietică, încă tânără, s'a văzut atunci lovită mișelește, cu scopul de a o răpune. Armate străine intraseră pe pământul patriei, pentru a desăvârși ceeace clicile de trădători începuseră. Și lupta a fost grea, sângeroasă, mergând până la fiu împotriva părintelui și invers, necruțând nimic în calea ei distrugătoare. In acele zile și luni de cumpănă s’a plămădit și închegat armata roșie, armata poporului — formată la început din nedreptățiți și care până la urmă și-a biruit dușmanii, câștigându-și dreptul la libertate, la lumină, la viață. Traduceri din volumul scriitorului I. Babei „Cavaleria roșie”, acest episod emoționant și semnificativ pentru stările de atunci, și în care se vede cum s’a înrolat Matvei Rodionvici. Eh! meleaguri prietene, martore ale copilăriei mele. Mă pregătesc să încheg întru știința umanității, biografia generalului roșu Matvei Pavlicenko. Acest general era un cioban din ținutul Lidino, la nobilul Nikitinski și-i păzea porcii, până’n ziua când viața îi aduse, ca să zicem așa, galoane brodate pe umeri. Dar să știți că chiar așa în galonat, Matiușha își mai ducea animalele la păscut. Și cine știe dacă s’ar fi născut poate în Australia, Matvei al nostru, fecior al lui Rodion-tatăl, n’ar fi ajuns acolo păzitor de elefanți... Din păcate, însă, în ținutul nostru, din gubernia Stavropol, nu se află elefanți și nici anmale de povară, afară de bivoli. Și dacă vorba de bivoli, omul sărac nu e niciodată prea mulțumit, rusul se plictisește să zeflemisească pe bivol; noi ceilalți, năpăstuiții, ni se dă să ne impărțim viața pe vecie, cu vreo mârțoagă, un căluț, care-și trage sufletul printre coaste, la capătul drumului. Iată de ce m’am înconjurat de cireadargea de cornute; am in jurul meu numai vaci; mă omor după mirosul cald al laptelui; poi, ca să zic așa, ațâță tăiată; taurii,în jurul meu se duc și vin, unul câte unul, și trebuie să-mi vedeți taurii vânjoși și roșcați. Iată țarcul libertății mele, pierdut în câmpii nesfârșite. Simt iarba cum crește, cerul se desface înaintea ochilor mei ca o armonică uriașe și mai presus de toate, ar trebui să vedeți, băeți, cât e de albastru cerul, la noi, la Stavropol.. In mijlocul acestor minunății, eu îmi păzesc vitele. Și ricanând ce să fac, vorbesc și cânt din flucru-mi ciobănesc, cu vanturile, până ce un bătrân vine și-mi spune: — Du-te s'o vezi, du-te să vezi pe Nastia... — De ce? îi răspund. Sau poate, bătrăniile, vrei să-ți râzi de mine. — Du-te la ea, îmi zice. Te dorește. Atunci mă duc intr’acolo. — Nastia, îi zic și mă înroșesc cu focul. — Nastia, repet, așa e că-ți râzi de mine? Dar ea nu mă lasă să sfârșesc și o ia la goană, din răsputeri, și alergând împreună, eu și ea, până ce cădem jos, congestionați la față și cu respirația tăiată. —• Moiiei, îmi șoptește Nastia, acum vreo trei Duminici, când începuse primăvara și pescarii se duceau spre coastă, te-am văzut cu ei și aveai capul plecat în jos. De ce-ți țineai fruntea în jos, Matvei, sau vreun gând năstrușnic îți sfredelea inima? Răspunde-mi?... Și eu îi răspund: — Nastia, zic, n’am nimic de spus. Capul meu nu este o pușcă, ca să-l țin în sus și să ochesc în ceva. Cât privește inima mea, Nastia, tu știi, este goală și e plină numai de mirosul laptelui, chiar dacă e îngrozitor să pun numai o lapte... Văzui pe Nastia, liniștindu-se la vorbele mele, — îmi fac cruce, — spuse și începu să râdă cu hohote, puternic, de hăuta stepa, — îmi fac cruce că tu curtezi niscaiva domnișoare... Ne spuserăm prostii de astea un timp oarecare și apoi ne luaram. Și începurăm să trăim, eu și Nastia, cum puteam și cum știam. Era cald noaptea, cald iarna; cât erau nopțile de lungi își frământau trupurile goale și-și sgâriau pielea. Trăiau bine, ca niște draci și asta până în ziua când bătrânul reapăru. — Matvei, îi zise, boerul nu de mult s’a legat ele nevastă-ta prin toate locurile și a avut-o, boerul, Matvei... Dar eu i-am zis: — Nu, nu, iartă-mă bătrâne; altfel, te ucid pe loc... Și bătrânul, ca să scape desigur, plecă. Iar eu, din ziua aceea, îmi luai picioarele la spinare și după 20 verste străbătute într’o singură zi, îmi făcui apariția în ținutul Lidino, la vechiul meu boer Nikitinsky. Bătrânul ședea într’o cameră și se ocupa de trei șei: una englezească, alta de dragoni și ultima de cazaci. Cum mă văzu, întrebă: ■— Ce dorești? — Socoteala. — Ai ceva împotriva mea? — N’am nimic pornit, dar vreau din tot sufletul să... Atunci, deodată, își aruncă privirea în lături, ca mușcat de o viperă, sări în picioare și isbucni, mânios. — N’ai decât, țipă la mine cocoșește, — totdeauna m’am culcat cu mamele voastre, cu femeile voastre. Și acum, tu vrei să-ți primești socoteala... Prietene, Matiușa, nu-mi datorezi nimic, câtuși de puțin?... — Ha, ha, ha! — făcui—glumești boeriile... — Glumesc? Pe toți dracii... Dar, jugul l-ai uitat? Jugul pe care l-ai rupt acum un an? Unde este jugul meu? — Jugul? ți-l voi da îndărăt. Și mă uitai la el, cinstit. Jugul ți-l voi înapoia, dar, bătrâne, nu mă îngloda cu datoriile, mai așteaptă puțin... Și acum, ca să știți fraților, boerul m’a făcut să slugăresc alți cinci ani pentru datoriile mele, cinci ani pierduți, fără nici o nădejde de scăpare, până in ziua când mă întâlnii cu frumosul an 1918. Cu revoluția, Hei! frumoase! Matvei Rodionovici avea pe atunci culcușul la Pricumscoie, cinci verste de Lidino. Mă dusei călare la Lidino, singur fără turmă, și urcândumai sus, pășit ușor. Nikitinski azs își sorbea ceaiul. Văzându-mă, întoarse capul. Eu îmi scosei căciula. — Bună ziua, bună ziua, — zisei, doriți oaspeți, boerile sau doriți ca cele ce vor urma să se petreacă numai între patru ochi? — Să fim cuminți, îmi răspunse unul, pare-mi-se funcționar la cadastru, — să fim cuminți și cuviincioși. Dar, tu, prietene Pavliecenco, se vede că vii de departe, ești prăfuit pe față, arăți așa de groaznic, că noi, stăpânii pământului. Suntem speriați și ne întrebăm care să fie cauza! — De ce? pentru că, aflați stăpânilor, cu sânge rece, fața mea are un obraz care arde de cinci ani. Un obraz care svâcnește, fie că sunt pe câmp, alături de o femee, și care va arde întruna până la judecata de apoi. Rostind cuvintele acestea, mă uitam la Nikitinski, a cărui față era brobonită de sudoare. — Matiușa, îmi zise, ne cunoaștem de mult. Nem stă-mea Nadejda Vasilieva și-a pierdut judecata. Tu o respectat mult. Nu vrei s’o vezi acum în nenorocirea, care a lovit-o? — Să mergem, îi spusei. Și intrarăm într’o odaie, unde boerul începu să-mi mângâie mâinile. — Matiușa, îmi zise, tu ești soarta mea, nu e așa? — Nu slăbește-mă cu vorbe de astea. Pe noi, slugile, Dumnezeu ne-a aruncat colo; viața este o gâscă pe care o jumulesc cei ce pot; pentru noi ceilalți nu valorează o copeică; lasă încolo balivernele alea și ascultă aici, dacă vrei, scrisorea lui Lenin... — O scrisore, pentru mine Nikitinsky? — Pentru tine... Și scosei carnetul cu instrucțiuni și citi la o pagină albă... tru- In numele poporului și penorânduirea unei vieți viitoare, așezată, ordon lui Pavlicenco Matvei Rodionici să ia viața anumitor oameni, socotiți de el, primejdioși... Iată, astea sunt rândurile lui Lenin, către tine... Dar, el îmi spuse: Nu! Și mă trase într’o pivniță, unde mă potopi cu perle, bijuterii, bani, icoane, nestemate. — Ia totul, e al tău, Matvei și dute la Prikum scrie. Atunci, îl apucai de păr. — Și cu obrazul meu ce să fac? Ce facem cu obrazul meu? Boerul se porni pe râs și răcni. — Canalie, vorbesc cu tine socotindu-te un ofițer imperial, și când colo am de a face cu o fiară. Omoară-mă, câine. Dar, nu voiam să-l ucid. I târâi, în sala de sus. Acolo, doamna Nadejda Vasilievna, nebună sadea, se plimba cu o sabie în mână și privea într’o oglindă. Când apărui, tărându-l pe Nikitinsky, Nadejda Vasilievna se așeză într-un fotoliu și mă salută cu sabia. » Și atunci, începui să-l calc în picioare pe boer. 11 pisălogii așa timp de o oră. Și mă ușurai. Dacă tragi în cineva și-l omori, ii faci un bine. Trăgând, nu poți ajunge până la sufletul omului ca să vezi cum arată. Pe când așa, chinuind pe dușman o oră sau mai mult, afli mai mult decât ai bănui... Un facsimil dupa un nutriu scris al lui Romain Rolland ! LITERATURĂ VIATA și aventurile LUI MATVEI PAVLICENKO = SCENE ȘI MOMENTE TRĂITE DIN VREMEA MAREI REVOLUȚII DIN 1917 W 2IKI NUVELA inedita L B ABEL UL SCARRON Scarron este, neîndoios, cea mai uimitoare figură a literaturii franceze; el s’a născut la Paris în 1610 și deși destinat bisericii, la început a dus o viață de dezordini și desfrâul a devenit apoi poet burlesc într’un ceas când, paralitic, suferind de mi de dureri, lumea nu se putea aștepta de la el, în chip normal, decât la plânsete și văicăreli. Gloria lui Scarron datează deci din ziua când, se văzu obligat de a lepăda vestmântul preoțesc pentru fotoliul de paralitic. El începu prin a linguși pe Mazarin cu versurile sale, ceea ce-i aduse câteva subsidii și titlul de bolnav al reginei; apoi, Fronda isbucnind tocmai la timp pentru a exercita verva acestui omolog, vedem venind la dânsul cu de Retz în cap, pe toți dușmanii cardinalului ministru, cari veneau să facă, pe lângă poetul paralitic, provizii de spirit și satire mușcătoare. Câteva „mazariade“, — și fără îndoială, dintre cele mai savuroase — sunt opera lui Scarron. Natural, Mazarin, întorcându-se la Paris, nu-i iertă aceasta lui Scarron, cu toate poemele de supunere pe care i le trimise scritorul. Dar acesta din urmă contractă o căsătorie care uimi pe toți, și anume, se căsători cu Francoise d’Aubigné, viitoarea doamnă de Mantenon, a cărei frumusețe făcea senzație Ea obținu o pensiune de la Fouquet, și, în micul antresei destul de sărăcăcios pe care-l locuiau, primea vizite mai numeroase și mai alese decât în timpul tuburărilor. Marii seniori, nobilele doamne și scriitorii, veneau să râdă acasă la paralitic, după ce s’au rafinat la doamna de Rambouillet. D-na de Sévigné, mai ales, afectează o prietenie dintre cele mai vii pentru poetul burlesc. In 1648, a scrs Virgile Travesti, care a făcut deliciile lui Balzac și a tuturor literaților din Paris și province. După trei ani povestea unei trupe de comedianți ambulanți, apărută sub titlul de „Roman comic“, aduce o nouă celebritate numelui lui Scarron, care, în afară de asta, avu cinstea să inspire lui Molière mai multe din scenele sale, în ale lui „Noutăți tragi-comice“. Scarron a fost un om vesel care a știut să-și imbibeze opera de o vervă săltăreață și care a mai știut să desemneze cu măestrie caractere omenești. A murit în 1660. SCURTA BIOGRAFIE A SCRIITORULUI CARE A ÎNVESELIT SECOLUL XVII- LEA WWW«WVVItfWWWW¥WWWWWWW#WWWVVWY ANTOLOGIA LITERATURII SOVIETICE A.m