Regele Fotbal, 2006 (Anul 5, nr. 87-97)

2006-01-01 / nr. 87

2 ■ ianuarie 2006 OPINII Riggie ftyfBAL “Cuaintea mea nu se află nici un îirant, / iht urma mea va apărea un drum" KOTARO TAKAMURA, poet japonez din sec. XX (“Călătorie”) Fotbal la gura sobei de jAdricm Dik­u T^ackiem La masa bogaților “Timișoara trebuie să înțeleagă că nu e sufcient să ai bani” (Victor Pițurcă) Firesc ar fi fost să mai vorovim încă lungă vreme despre isprava fetelor lui Tadici, întoarse din Rusia cu argintul, oferindu-ne bucuria locului secund în ierarhia mondială a handbalului. Ele, e drept, s-au împiedicat în fi­nală de rusoaicele­ șifoniere (vorba Valeriei Motogna). Tot firesc ar fi fost să-l lăudăm fără economie de superlative pe antrenor, un dur­­ s-a zis având “cultul harapnicului”. Dar cum orice antrenor are valoarea ultimului rezultat, iar în ecuația succesului intră, într-o ciudată simbioză, munca de ocnaș, privațiunile, antrenamentul invizibil ș.c.l., vom constata doar că acest cuplu Tadici-Muși, ignorând “zestrea pedagogică” (recomandată de alții), a construit o echipă și a ameliorat simțitor atmosfera din cadrul lotului. Și, până la urmă, s-au cocoțat, cu toții, pe podium, încât, nevinovat, vă întreb: ce or fi câștigat bravii fotbaliatori din așa-numita generație de aur! Ajutați-mă, nu-mi amintesc. Totuși, despre ei vorbim și nu obosim, inventând o mare istorie. Deci, pentru a respecta acest tratament discriminatoriu, ne întoarcem la fotbal și inventariem, în fugă, “evenimentele” dintre ani. Ne-a părăsit, așadar, Oleg (“produsul” lui Valeri Lobanovski) și s-a întors, cumințit, Mutu, încoronat ca jucătorul anului. Măi, să fie! El se voia patron în Trivale, unde râvnea la pachetul majoritar și ne șoptește că se va stabili la Londra, după ce își va agăța ghetele în cui. Presa a anunțat cu surle și trâmbițe această “renaștere fabuloasă”. Până și Mourinho “plânge”, vorba vine, după Adișorul nostru, acum mândru foarte, observând în treacăt că “nu e ușor să te întorci de jos”. Adevăr grăit-a cugetătorul din Torino, expus încă unor combinații de mercato; în schimb, Andone a plecat de-adevăratelea, încercând să-și afle norocul prin alte locuri, mai însorite. Familia dinamovistă, strâns unită, l-a mă­răsit și bietul Ando a avut parte de cele mai triste sărbători, cum se confesa. Noul venit, spaniolul Vigo, este un nume fără cotă, un “muncitor” și, mai ales, un “principal” ascultător. Abia acum Giovani controlează totul. Deși se­nor Esteban n-a făcut nici o brânză pe unde a hoinărit. Să fie vorba despre un ieftin (din toate punctele de vedere) “experiment personal” al arogantului președinte de club? Vigo vine, adevărat, din marea școală de fotbal iberică și știe prea bine că trebuie să câștige titlul. Mai mult, dl. Becali e convins că, împreună, vor sparge zidul Berlinului, condamnându-i la tăcere pe eurosceptici. Mai cu seamă că ruptura era așteptată, Dinamo încheind “un ciclu” (ca să-l cităm pe “filosoful” Nețoiu). Oboseala se cuibărise, plafonarea amenința, Ando, așadar, trebuia sacrificat, plătind pentru “greșelile în fața microfoanelor”. Inclusiv pentru spusa cu jucătorii “vopsiți”. Adevărul e că Andone cel cătrănit e legat pe viață de Dinamo și rezilierea impusă de cei care, inelegant, i-au arătat ușa nu rezolvă mai nimic. Cu atât mai puțin “saltul în Europa”, pe care ipocrita conducere pluricefală, măcinată de împunsături în văzul lumii și de lupta de interese (în culise), îl tot anunță de ceva anișori. Deci, cei din Groapă aveau nevoie “de o altă relație”. Și, după aprige discuții nocturne, în cerc restrâns, s-au descotorosit de vechiul antrenor, plombând, în locu-i, un Vigo cuminte. Doar se știe: cine plătește, comandă. Cei cu bani fac legea. Tot după aprige discuții­­ secretoase, la Casa di David, paparazzii de la Atac fiind pe fază la acea “întâlnire întâmplătoare”), Vio Moldovan se va îmbrăca în vișiniu. Geaba s-a “supărat rău” nea Crăciunescu. “Fapta” giuleștenilor, bifată de vicepremier, se confirmă. Până și conu’ Iancu a dat îndărăt. Iar Poli, intrată în “era BKP”, se îmbată cu apă rece. Rezultatele întârzie, iar vorba războinică, aruncată în media, că Poli“sa detrona” Capitala, rămâne, deocamdată, un vis. Cert e că noua Poli s-a așezat la masa bogaților. “Răzbunarea” despre care amintea Codrea se va împlini, posibil, în timp. Timișorenii au ieșit, din nou, la cumpărături, flutură liste și sume amețitoare și anunță, prin vocea tunătoare a lui Marian Iancu, un sezon triumfal: “Poli e acum la masa bogaților, iar cei care vor să o scoată de acolo să se lingă pe bot”. O fi stârnit invidie fenomenul Poli, o fi concurența “nepregătită” (cum crede Jackie Ionescu), teamă mi-e că Poli o să se lingă pe bot de titlu. Banii nu rezolvă chiar toate problemele. Amintiți-vă de cazul In­tech, în pofida sumelor astronomice pompate, a super-jucătorilor rulați, interiștii n-au mai pupat un titlu din 1989! * * * în vreme ce Vio Moldovan, repatriat, lingându-și rănile, insensibil la prevederile contractuale, a nimerit în ceața dâmbovițeană, războiul declarațiilor s-a întețit. Moldo-gul a fost așteptat la Timișoara, dar dl. Copos l-a vrut, musat, în Giulești. Iar boss­ ul Iancu, mânios, l-a acuzat dur pe jucător, îndoindu-se (brusc) de condiția lui de profesionist; nu contează că în urmă cu câteva luni susținea taman altceva, lăudându-l zgomotos pe bistrițean. Observăm însă că, aruncând cu petrodolari, conu’ Iancu a dat startul unei furibunde campanii de achiziții. Visând o echipă competitivă, timișorenii flutură o listă bogată, aiuritoare. Și “Cobra” cea expirată a figurat pe-acolo, și gogoașa Pleșan, pe care managerul Hagi l-a dorit cu ardoare (asumându­­și riscuri deloc de ignorat). Dacă ne luăm după bursa zvonurilor (presa dându-și cu sârg în petec), până și Roy Makaay ar fi venit să pună umărul la ivirea unei trupe de vis pe Bega, pe care fanii n-au ezitat deja s-o anunțe cu faloșenie: Violadream. Oricum, Poli, băgăm de seamă, e “fruncea” la achiziții, dar mă tem că numele pentru care se bate toba nu intră într-o sănătoasă strategie fotbalistică. Până și Marian Iancu, cam în afara fenomenului, a devenit prudent; după ce a picat oferta cu steliști “la pachet”, nu mai vrea jucători “în bloc”, formând bisericuțe, și nici nu pare dispus să arunce cu verzișori după te miri cine. Cu certitudine însă, alergând după atâția fotbaliști cu nume sonore, schimbând practic echipa, în vestiarul / viesparul timișorean vor colcăi problemele. Polis a deveni, scria C. Tolontan, “o colecție de probleme”. Mă tem că gazetarul are dreptate. Anunțând un buget de achiziții de vreo 11 milioane de dolari, finanțatorul a deschis larg poarta tuturor speculațiilor. Lui Hagi i s-a făcut, se pare, dor de dinamoviști și patronul a mărturisit candid: “dacă Gică îi vrea, îi trans­fer”. Dar suporterii au mârâit, nu erau deloc entuziasmați de idee, n-ar fi vrut să-i “îmbogățească” pe cei de la Dinamo] E veche (și știută) râca. Ceea ce mă miră e că războiul cu “miticii”, invocat obsesiv, clamat zgomotos pe la toate colțurile, se stinge când e vorba de falanga bucureșteană de jucători (o grefa reușită, nu?) și, bineînțeles, de banii Iancului (din București și el, nu?). Același Iancu de Timișoara a parat elegant: “nu vreau să se creadă că suntem sau fără fund sau chiar naivi”. Și nu poate fi clintit din iluzia că Poliș a înfăptui “miracolul”. Vai, despre sfânta naivitate nu poate fi însă vorba. Iar profesorul Ion V. Ionescu, fost în câteva rânduri antrenor, uns recent consilier, contemplând “canonada” achizițiilor, gândește la evenimentul Poli, schițând - ca soluție salvatoare - o piramidă violetă. Noua Poli, intrând în era fotbalului capitalist, are o șansă istorică, zice dom’ profesor. Dar clubul timișorean nu trebuie să devină o clinică de reabilitare, un azil al vedetelor plictisite. Evident, dl. Jackie ar trebui ascultat. Se vor găsi urechi primitoare? E dispus Hagi să primească sfaturi? Fiindcă vemi vorba de Hagi, reîntors de la Innsbruck (unde a petrecut cu familia și prietenii), aflăm din gurița cumnatului Popescu: “Gică face treabă excelentă la Timișoara”. Mărturisim că noi n-am sesizat (încă). Deocamdată, ambițiosul Hagi, presat de timp, a scăldat-o, încheind un tur confuz. A “decontat” el greșelile altora? Ideea s-a înșurubat în multe capete și observ cu mâhnire că ținta a devenit Olăroiu. Toate tunurile s-au pus pe “fricosul” Oii (apud Giuchici), invocându-se - conform faimoasei noastre tradiții - “greaua moștenire”. E drept, la Național, mult-lăudatul Olăroiu nu lucra sub presiune. Iar la Steaua, îndrăznim un pronostic, va claca. Ceea ce nu îndreptățește ploaia de acuze a unor experți locali, foarte tăcuți lungă vreme, viteji nevoie­ mare, după plecarea tehnicianului. Vom vedea ce brânză va face Hagi. Foamea de revanșă ațâță spiritele, dar credința mea e că visata sărbătoare timișoreană se amână (sine cief). Marea problemă a lui Hagi e alta: Hagi-antrenorul luptă cu statuia jucătorului cu același nume. Artist pe gazon, croșetând adversarii, născând faze geniale, Hagi nu poate face minuni pe bancă. Antrenorul Hagi e condamnat să trăiască în umbra marelui jucător care a fost. El rămâne, vorba lui Pele, “un om de treabă”. Să vedem cum se va descurca cu “visele erotice” ale patronului... P.S. In vreme ce Hurra Juventus, revista clubului torinez, anunță “la rinascita di Adrian” (Mutu), iar papa Benedict al XVI-lea, convins că trupa lui Klinsmann va înhăța titlul, se vrea, în perioada mondialelor, un cuminte telespectator, la Arad, în vârstă de 81 de ani, s-a stins Zoltán Farmati, ultimul mohican al unei mari echipe. Să n­ o uităm, prinși în malaxorul mediatic al atâtor conflicte de mahala! your internet cafe convorbiri online printari laser webcam navigare fax xerox Str. Ion Vidu, nr.S Timisoara tel: 0256293695

Next