Renaşterea Bănăţeană, mai 1996 (Anul 8, nr. 1886-1911)

1996-05-16 / nr. 1898

RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ Pentru că agricultura e grea și merge anapoda Două treimi din elevii Școlii primare Conacul Iosif vor să se facă polițiști . Doar un băiat dintr-a patra vrea să ajungă primar Satul Conacul Iosif sau, mai pe scurt, Iosif este o localitate mică, aparținătoare de comuna Liebling. Prosperitatea sa a apus o dată cu a comunei, atunci când etnicii germani și-au încărcat agoniseala în vagoane și au purces definitiv spre Bundes­republik Deutschland. Gospodăriile lor au fost repopulate, în timp, cu oameni nevoiași, porniți în bejenie mai ales din nord-estul României. Spre norocul lor, Banatul i-a întâmpinat cu case mici, dar bine gospodărite și cu pământuri roditoare. Aici, vorba bănățeanului, totul arăta "ca la neamț în spais", mai puțin școala, pentru care nu s-au găsit încă fonduri de întreținere. Clădirea se ruinează încet-încet, dar cursurile continuă să se desfășoare în condiții satisfăcătoare. Mai sunt doar 20 de copii în clasele I-IV, "păstoriți" de doamna învățătoare Doina Costa. Dumneaei vine zilnic de la Liebling, cu ce apucă, pentru a se îngriji de educația "simultană" a școlarilor. Cu excepția unui pui de țigan, toți frecventează asiduu cursurile. Nu se știe prin ce minune, două treimi dintre școlari visează să ajungă cu trese pe umeri și diagonală peste veston, impunând respect și împărțind amenzi, după cum scrie la Constituție. E acesta, cu siguranță, un vis infantil, căci îmi imaginez cu groază că dacă toți vor deveni polițiști, va fi vai s­ amar de viața noastră, a civililor, îmi închipui că urmașii urmașilor lui Iosif confundă viața de polițist cu un concediu nesfârșit de odihnă, din care nu te deranjează decât faptele repro­babile ale găinarilor locali și ședințele de analiză de la județ. Dar ei mai au timp să se dezmeticească, mai cu seamă în timpul gimnaziului, când va trebui să se scoale în fiecare dimi­neață înainte de ora șase, pentru a prinde trenul spre Liebling, în scurtul semn din vagonul motorului, căruia i se va adăuga moțăiala cu capul pe banca de pal melaminat, ei vor avea timp să mediteze temeinic la agricul­tura mileniului­ trei. în afară de "polițiști" și de nehotărâți, doar o fetiță sfioasă ne-a mărturisit că se gândește să se facă vedetă de muzică ușoară. Din ultima bancă, un băiat morocănos și leneș ne-a dat lovitura de grație: "Io vreau să mă fac pri­mar!". Mi-am amintit pe loc că sun­tem în plină campanie electorală, când toată lumea se ferește să pro­nunțe cuvântul muncă, deoarece are conotații comuniste și demagogice. Iar dacă munca e­n zadar, lucrurile chiar așa stau. Și vor mai sta, mult și Wne. CORNEL BOGDAN »*»*5 SSsmsms&g Mm­­m. L-am întâlnit stând singur pe o bancă, în fața casei lui din Cebza, sprijinit într-o cârjă. Fuma un chiștoc de țigară și mă privea cum înaintez spre dânsul, întrebân­­du-se în sinea lui ce caută un străin tocmai aici, la capătul satului. Ne-am dat binețe și m-am așezat lângă el. "Dar de ce mă pozați?", ne-a întrebat suspicios, îl cheamă Victor Gîrban, are 66 ani, este handicapat locomotor și are o pensie de 90.000 lei pe lună. Floare, nevasta lui (57 ani) este pensionară, invaliditate gradul I, și are pensia de 120.000 lei. Cele 10 hectare de pământ le-au dat în folosință la asociație și sunt mulțumiți de produsele primite pân­ă acum. Dar nea Victor și-a dat drumul la încrâncenare abia când a amintit că, după 17 ani lucrau­ la zootehnia CA.P.-ului, primește doar 17.000 lei. "Eu, într-un singur an, am muls­ 57.000 litri de lapte și­ acum, pentru fiecare an muncit, primesc 1.000 lei. Nu e drept! S-au stricat vremurile. Oamenii nu mai au nici o credință". Noroc, dacă e să-i spunem așa, că mai au în bătătură păsări și patru porci. Nea Victor, hipertensiv, cu cardiopatie ischemică, paralizat de două ori, acum, sprijinit într-o cârjă metalică, atât mai poate­ să dea la cloșca cu pui. Prima paralizie l-a prins pe când era vizitiu la circă. Medicul l-a întrebat dacă bea: "Apăi, domnule doctor, dacă am băut la viața mea 20 de litri de vin". A strivit țigara cu talpa piciorului. I-am oferit alta, "d­aia domnească”. A tras adânc în piept, apoi i-au năpădit lacrimile în ochi și, ștergându-le din când în când cu dosul palmei, stăpânindu-se să nu izbucnească în hohote, mi-a povestit blestemul care s-a abătut asupra lui. A avut doi copii. Un băiat pe nume Gheorghe și o fată, Aurelia. Fata, acum măritată, i-a dăruit doi nepoți. Pe Sorin, elev în clasa a V-a, și pe Andrei, școlar în clasa a IlI-a. Sunt drăgălași, dar mâhnirea de pe sufletul lui nu o mai poate șterge nimeni. Pentru că tot ceea ce a avut mai bun în sufletul și inima lui de părinte și le-a pus în Gheorghiță. Era un băiat bun și harnic. După ce a absolvit cele opt clase, a avut curajul să ia lumea în piept și s-a dus să urmeze cursurile Liceului horticol din București. "La sfârșit", își amintea bătrânul lăcrimând, "când m-au chemat la ședința cu părinții, l-au scos drept cel mai bun pe școală". Apoi a vrut să dea la Facultatea de horticulturii din Craiova. "Du-te, tată!", i-am spus: "Du-te, dacă te-ncrezi în tine!". S-a pregătit băiatul. Și nu știu ce s-a-ntâmplat, dar n-a intrat. Atât de tare s-a supărat, atât de mare i-a fost sfâșierea că, de atunci, a început să-și piardă mințile, să se înrăiască. L-am dus pe la fel de fel de doctori, dar n-au avut ce să-i facă. Am zis să-l însurăm, că poate­ și revine. Nunta am făcut-o în '80, cu una Gheorghiță. Dar după ce s-a născut copilul l-a lăsat, și-a luat hainele și nimeni nu mai știe de ea. Eu, mi-e greu să spun, aș zice că din cauza lui a plecat. Dar copilul, ce-a avut cu copilul de l-a lăsat?". Nou-născutul era un băiat și se numea Claudiu. Floarea și Victor Gîrban, ce să facă?, l-au luat să-l crească ei. Cum s-au chinuit, numai ei și bunul Dumnezeu mai știu. Și după ce Claudiu a început a merge copăcel, să înveselească inimile bunicilor, s-a stins din viață de leucemie. Jalea care i-a cuprins pe bătrâni nu se poate exprima în cuvinte. Durerea nu i-a slăbit. De 17 ani, Gheorghiță al lor, acum un bărbat de 41 ani, stă internat la Jebel. "M-am dus să-l văd, că doar e copilul meu, dar nu te poți înțelege cu el. Și îmi vine să-mi rup hainele de pe mine, că doar îl știu ce bun a fost". Și ca și cum acestea n-ar fi fost îndeajuns, o altă năpastă s-a abătut asupra lui nea Victor. Gheorghiță a devenit sălbatic, violent, nu acceptă nici un fel de explicații, nici un fel de împotrivire. Și, când i se dă drum­ul acasă, își bate părinții cu ce apucă. "Uită-te cu câți dinți am rămas în gură", m­i arată bătrânul, "dar ce să-i fac, e al meu, nu mai e stăpân pe el. Când vine, risipește 100.000 lei cât ai clipi. Nu știu pe ce. Nu suportă să fie intrebat ce și cum. Ultima dată a plecat a treia zi de Paști. Cu polițaiul după el, întotdeauna îl ia polițaiul și-l duce la Jebel". In spatele grădinii lui nea Victor se află o mănăstire în altarul căreia există un izvor. Se spune că pe mulți i-a locuit. Numai pe nea Victor, nu. Am plecat către ea, pus pe gânduri și mâhnit și, după ce-am făcut 100 metri, m-a strigat. Era în picioare. "Domnișorule, rogu-te, pune-mi acolo, în iarbă, o țigară și lasă că, încet-încet, vin eu s-o iau". CLAUDIU ALDEA 16 MAI 1996 ♦ PAGINA 5 NAUFRAGIATA Povestea vieții unei femei, ca atâtor femei, ascunde în ea amprenta și lumina potrivnică a zodiei nenorocului. Cum poate o femeie, la 26 de ani să se accepte victimă sigură a sorții este însă mai greu de înțeles, pentru cei învingă­tori, cum greu de înțeles e și de ce îi lipsește voința de a se rupe din pro­miscuitate, ambiția cât de mică de a se redresa, de a începe o viață normală, de a face o nouă tentativă, îngropând trecutul, învingânduși frica, toate suferințele și umilințele trăite din plin uitându-le. Monica Margareta Spirk, cu o adresă înscrisă în buletin, (str. V. Hugo 47, Timișoara), de multă vreme doar o amintire, a suit treptele redacției din același motiv din care a scris, începând din 1993, unor diferite redacții de reviste, ce se ocupau de probleme omenești. Inadecvarea la rigorile vieții și la valurile ei, atât de ușor citibilă pe față, dovedește cât de puțin, pe ea, au ajutat-o cele zece clase învățate la școală, cât de puțin i-au fost de folos lecțiile de citire, de socotit ori orele de dirigenție. Dar, să derulăm această poveste, așa cum însăși o mărturisește acelor reviste: "Tatăl meu a decedat pe când aveam 5 ani. Când am împlinit 12 ani, mi-a murit și mama. Concubinul mamei, care m-a luat sub tutela lui, a ajuns să mă violeze la 12 ani, terorizân­­du-mă, apoi, prin procedee monstru­oase, până în preajma vârstei de 20 de ani, când a fugit în Germania, jefuindu­­mă de tot ce aveam. în 1990 acest așa-numit îngrijitor" al meu mi-a vândut casa părintească și toate lucrurile din casă, obligându-mă să părăsesc ultimul refugiu pe care îl aveam pe lume. Rămasă în stradă, m-am adăpostit într-o casă demolată din Timișoara, fără electricitate și încălzire, mâncând pe unde apucam. Sunt bolnavă de nervi, subnutrită și goală. Eu nu am putut să mă dezvolt normal cu atâtea chinuri. Sunt firavă, anemică, reumatică. Nea­murile din partea mamei s-au șters de pe lume, demult. Eu nu mai am nici un suflet de om pe acest pământ, care să țină la mine cât de puțin. "în altă scrisoare, apărută în alt ziar, spune că, din 1994, locuiește în casa unui om bolnav, pensionar de boală, din Caran­sebeș, de 45 ani, a cărui adresă o și dă, cum a dat-o și în mărturisirea anterioară pe cea a mătușii sale, persoană vârstnică din Șag. (Să le notăm și noi, Zaluschi Mihai, str. T. Vladimirescu, bl. 4, sc. A, ap. 30, cod. 1650, Caransebeș, jud. Caraș-Severin și respectiv Cărmăzan Maria Șag-Timișeni, str. I nr. 11, cod. 1920, jud. Timiș, cu mențiunea pentru Spiru Monica). în urma acestor scrisori apărute în ziare primește diferite ajutoare (haine, bani, alimente) de la diferite persoane cu suflet ori organizații umanitare. In 17 aprilie a.c., când ni s-a adresat, Monica Spiru susținea ca bine­făcătorul din Caransebeș, de două săptămâni, a dat-o afară oprindu-i cele primite și că, tot de atunci, doarme pe casa scărilor unui bloc din zona Soarelui. Avea la ea o punguliță de plastic cu actele sale și ale copilului Alexandra Spirk, născut de ea în 15 aprilie 1995 și încredințat Leagănului de copii din Timișoara, în 11 septembrie. N- avea nici un ban. Nu mâncase nimic. Am întrebat-o unde urmează să se ducă. Ne-a spus că încearcă din nou la mătușa din Șag, dar că aceasta s-a dat în întreținere unor persoane care nu o acceptă. Este greu de verificat veridicitatea unei asemenea cutremurătoare povești de viață, dar un lucru este cert sută la sută. Monica Spirk este o ființă umană aflată în mare dificultate. A dorit să-i publicăm și fotografia în speranța că aceste rânduri și durerea de pe chipul ei vor găsi înțelegere din nou în inima unor oameni care vor schița un gest de ajutor, în primul rând material, medical și apoi sufletesc. De aceea, dacă vedeți această ființă în derivă, ajutați-o. Cât de puțin. MARCEL SĂMÂNȚĂ [In Valea Almăjului) Țăranii cer animale de rasă • Iar Guvernul le oferă... promisiuni Oamenii Văii Almăjului, de când se știu, au fost și crescători de animale. Este o tradiție împământenită, dar, în același timp, este și o sursă­­ e adevărat, nu prea mare­­ de venituri sigure. De la șeful Fabricii de produse lactate din Bozovici, dl Ilie Suveț, am aflat că în zonă efectivele de animale, în ultima perioadă, au cunoscut o creștere, ceea ce, privit prin prisma cifrelor statistice la nivel de județ, reprezintă un paradox. Un alt aspect deosebit de interesant, semnalat de interlocutorul nostru, dar și de câțiva țărani, este acela că oamenii de aici (foarte mulți șomeri și fără alte venituri) doresc animale de rasă de la care să obțină producții mari de lapte. Demersuri s-au făcut, inclusiv la Guvern și bineînțeles că domnii care au auzit cererile n-au spus că nu se poate și, după cum e moda, au promis că vor fi aduse animale de rasă. Desigur, nu s-a precizat și când: "Dar, îmi spunea un țăran, dacă ne vor aduce animale ci-astea ca la televizor, să nu ne ceară pe ele milioane, să ni le dea pe credit, că atâta bănet noi nu avem de unde să punem pentru că nu putem să-l câștigăm". Și, fiindcă am amintit de câștigurile acestor oameni, care, după cum adăuga dl Ilie Suveț, mai spunem că media lunară a câștigurilor provenite din vânzarea laptelui este de 350 mii lei, însă, pentru a fi mai convingător, interlocutorul nostru ne-a dat și câteva nume: Pavel Drăgilă și Simion (Prilipeț) Andrei, Ion Rotaru din Prigor și Ana Crașovan din Eftimie Murgu. NICOLAE PĂTRUȚ CONSULTAȚII CETĂȚENEȘTI GRATUITE • La sediul redacției, în fiecare marți și joi, între orele 16-18 Pentru a veni în sprijinul cititorilor, ziarul "Renașterea bănățeană" organizează consultații cetățenești gratuite. Cei interesați sunt invitați la redacție, marți și joi, între orele 16-18.

Next