Renaşterea Bănăţeană, iunie 2013 (Anul 25, nr. 7111-7134)

2013-06-29 / nr. 7134

10 Renașterea bănățeană Actualitate sâmbătă, 29 iunie 2013 Palatul din Cenei și poveștile lui din vremuri vechi și noi Ridicarea celui mai impozant imobil din Cenei a început în 1902 și s-a încheiat în 1904. Un grof de neam croat, înalt funcționar austro­­ungar și căsătorit cu o unguroaică dintr-o familie nobilă, a fost primul proprietar al palatului. L-a stăpânit până în anii Primului Război Mon­dial, când atât el, cât și frații săi, au pierit pe front. O nepoțică a pri­mului castelan de la Cenei, Ilonka, a moștenit, astfel, mai multe pro­prietăți , atât de pe teritoriul Româ­niei, cât și din Ungaria. Pe reședința luxoasă a pus ochii familia Maletici. O familie de localnici sârbi înstăriți. Fără sânge albastru în vene, dar cu o avere frumușică strânsă din munca de pe cele aproape 60 de hectare deținute, oamenii au devenit pro­prietarii castelului în 1927. Au plătit contravaloarea a 50 de hectare de teren, căci atât ceruse Ilonka. S-au îndatorat la bancă pentru a putea încheia tranzacția, la capătul căreia s-au putut lăfăi ca boierii în ditamai castelul, așa cum visaseră. Un an mai târziu, în palat se năștea Gioca Maletici, omul a cărui poveste, după cum vom vedea mai departe, este legată strâns, până astăzi, de cea a luxoasei reședințe. Un imobil a cărui soartă a fost schimbătoare, pentru că a devenit, în anii stalinismului, mai întâi hambar, apoi unitate mili­tară de grăniceri. La fel de schim­bătoare ca a stăpânului. Povestea de dragoste a bătrânului castelan "Gioca Castelanul" este porecla bătrânului de 85 de ani care este astăzi unicul locatar al reședinței boierești din Cenei. Așa îl alintă localnicii pe Gioca Maletici, un om neobișnuit de sprinten la etatea sa. Obișnuiește să meargă pe bicicletă când vizitează pe cineva mai aproape de casă. Dacă are treabă pe ulițe mai îndepărtate, trece la volan. Bătrânul nu era la domiciliu atunci când i­­am bătut la poartă, dar o femeie care lucra la frumoasa grădină de tran­dafiri din curtea castelului ne-a anunțat că nu trebuie să-l așteptăm mult, pentru că trebuie să vină cu mașina, de la biserică. Intr-adevăr, în postura de automobilist l-am zărit mai întâi pe omul nostru. După ce și-a băgat mașina în curte și și-a strunit cei trei dulăi cu comenzi în limba sârbă, aceștia au devenit blânzi ca niște mielușei. "Ascultă întocmai ce le zic. Dacă nu le spuneam eu să stea cuminți, v-ar fi mușcat, înțeleg doar sârbește. Acum puteți să-i și mângâiați", ne asigură stă­pânul, după care ne poftește în palat, să stăm de vorbă pe-ndelete, înainte de a trece la povestea sa și a spec­taculoasei sale locuințe, Gioca Male­tici ne spune, oftând, că de 17 ani este văduv și nu s-a putut împăca niciodată cu asta: "în fiecare dumi­nică și la­ sărbătorile mari sunt la cimitir și Vorbesc cu soția mea. Ar fi avut acum 80 de ani. A murit în brațele mele. Eram la Poiana Măru­lui, unde construiam o casă de va­canță pentru fiul nostru. I-a venit rău, de la hipertensiune, iar salvarea a ajuns prea târziu, nu s-a mai putut face nimic". Pierderea femeii alături de care a petrecut 42 de ani a fost, pentru castelanul din Cenei, mo­mentul cel mai tragic al vieții, după cum ne mărturisește. "Așa a vrut Dumnezeu", șoptește el, oftând, apoi rememorează clipele când s-a îndră­gostit iremediabil: "Ne-am cunoscut în 1955, aici, în Cenei. După câteva săptămâni, mi-a spus că se simte alături de mine ca într-un vis. I-am răspuns atunci că relația noastră va fi ca un vis și ea s-a întristat, crezând că totul va trece repede ca un vis. Dar eu doream să spun că va fi o căsnicie de vis. Ne-am căsătorit în același an în care ne-am cunoscut", afirmă Gioca Maletici. In 1955, când și-a aflat marea dragoste, nici măcar nu mai era proprietar de palat. Era doar un biet om fără casă, revenit în localitatea de baștină după patru ani de deportare în Bărăgan. Deportarea la Fetești, în Bărăgan "Eram foarte multe familii de sârbi care am fost deportate, în 1951, lângă Fetești, sub cerul liber. Ne­am construit adăposturi cu mâinile goale și am trăit acolo patru ani. Când m-am întors, casa mea era sediu de gustat". Și bătrânul ne arată, într-un periplu prin locuință, o su­perbă sufragerie, despre care ne spu­ne că, atunci când a revenit din sur­ghiunul în Bărăgan, a găsit-o plină cu grâu și având foarte puțin mo­bilier. Piesele valoroase dispăruseră fără urmă, în alte încăperi erau de­pozitate, de asemenea, cereale. Ne arată o oglindă mare, cu lama aurită, pe care a recuperat-o de la primărie, unde o găsise aruncată într-un cotlon. Unul dintre puținele obiecte de valoare pe care a reușit să le redo­bândească. Din aceeași categorie face parte, de asemenea, un dulap sculptat care a aparținut bunicii sale, piesa având astăzi aproape 200 de ani! îl întrebăm cum se face că lo­cuința este atât de frumos mobilată și ne spune că a cumpărat cea mai mare parte a mobilierului vechi și valoros de la nemții care emigrau în Germania. Numai că acest lucru s-a întâmplat abia după ce a reușit să-și recâștige locuința, fapt care nu s-a dovedit deloc ușor. Palatul a devenit depozit, apoi unitate de grăniceri Palatul lui era încă sediu de col­hoz când a făcut primele încercări de a-l redobândi, tentative respinse dușmănos de autoritățile locale co­muniste. Apoi, palatul a fost trans­format în unitate militară.­­în turn era instalată o mitralieră, iar o san­tinelă supraveghea cu binoclul zona frontierei. Aici funcționa o unitate de grăniceri care avea vreo 70 de cai, în grajdurile din curtea din spate. La patrulările pe graniță sau la in­tervenții, soldații se deplasau călare", ne spune omul, care în vremea aceea stătea în chirie, dar nu se dădea bătut în privința redobândirii imobilului furat de comuniști. Nici la autoritățile militare n-a avut trecere, dar norocul i-a surâs în cele din urmă. Chivu Stoica i-a redat luxoasa reședință ■« . Ajutat de fotbalistul Marko Ru­­salin (care avea să-și realizeze ul­terior consacrarea sportivă la OFK, echipa studențească din Belgrad), a reușit să ajungă, în cele din urmă, la un mamăr comunist pe care puțini oameni de rând reușeau să-l abor­deze, nimeni altul decât prim-mi­­nistrul (președintele consiliului de miniștri, așa cum era denumită func­ția la acea vreme) Chivu Stoica, își amintește că în anticamera înaltului oficial, înainte de audiență, l-a cunoscut pe generalul Constantin Vasiliu-Răș­­canu, care i-a povestit despre detenția sa la Dof­­tana. Generalul, care că­zuse mai întâi în dizgrația mareșalului Ion Anto­­nescu, în 1943, când a și fost trecut în rezervă, a ajuns ministru de război în perioada 1945-1946. O postură care l-a obligat la colaborarea cu sovieticii. Numai că, monarhist con­vins fiind, și-a cerut tre­cerea în rezervă după instaurarea republicii, iar gestul nu i-a fost iertat, în ziua în care țăranul din Cenei l-a întâlnit, la ușa prim-ministrului, generalul dorea să ceară tot redobân­direa unei proprietăți care îi fusese confiscată: Chivu Stoica a fost binevoitor și cu el, și cu Gioca Maletici, care de pe urma audienței și-a văzut visul împlinit, redevenind, așadar, proprietarul castelului din Cenei. Maistru electromecanic, proprietar de palat Timp de 25 de ani, proprietarul de palat nobiliar a fost maistru elec­tromecanic la întreprinderea de Stat a Apelor, care a purtat de-a lungul vremii mai multe denumiri, astăzi fiind Compania Națională Apele Ro­mâne. Groca Maletici a lucrat, mai exact, la întreținerea și exploatarea stațiilor de pompare. Așa și-a câștigat pâinea și mai apoi pensia, mai aju­­tându-se și cu grădinăritul și cu creș­terea animalelor, ca orice paore bănă­țean care se respectă. Are un singur băiat, stabilit împreună cu soția la Viena, unde, împreună cu cele două fete, locuiesc într-o casă care, deși nu-i la fel de somptuoasă ca palatul din Cenei, este totuși foarte mare, după cum ne spune bătrânul nostru. Câștigă bine feciorul. El e inginer, soția sa economistă și, cu toate că niciunul nu-și practică meseria de bază, au o situație materială foarte bună. Nepoata cea mare a lui Groca Maletici e studentă, cea mică e încă la liceu. Ambele au camerele lor fru­mos aranjate,în palatul de la Cenei, unde vin din când în când în vizită la bunicul lor. Când vizitezi proprie­tatea, deși aceasta nu e în cea mai bună stare - tencuiala exterioară nu e toată la locul ei, pereții au pe alocuri pete de igrasie și în unele încăperi s-a infiltrat apă de ploaie­­ și sentimentul că ai făcut un salt în timp, în vremuri demult apuse. Sentimentul sporește ascultând istoria vieții lui Groca Castelanul, cum îi spun consă­tenii omului căruia bătrânele ziduri între care viețuiește îi povestesc și despre copilărie, și despre dezrădă­cinare și, mai cu seamă, despre marea sa dragoste. (T.M.L.) La 85 de ani, Gioca Maletici conduce fără probleme automobilul, atunci când nu folosește bicicleta Superba sufragerie a palatului a fost, timp de câțiva ani, după colectivizare, depozit de grâu

Next