Revista 22, iulie-decembrie 1993 (Anul 4, nr. 25-51)

1993-09-15 / nr. 36

FRICA SAPTAMIXAL EDITAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL ANALIy>NR 36(188)d­5-21 septembrie 1993 d­e pagina 70lei Nu avem și nici nu vrem să avem altă strategie a reformei H.-R. Patapievici îi răspunde lui Andrei Pleșu pag­iu Monica Virgil în România ANDREI CORNEA Corupția noastră cea de toate zilele Nu demult, pe cînd campania din presă împotriva corupției atinsese apogeul, am asistat întîmplător, la un colț de stradă, la o măruntă conversație dintre doi cetățeni ceva mai vîrstnici: “Fură toți, dom’le, miniștrii ăștia— zice primul mînios. “Da, dom’le, fură toți cu sacul, nu ca mine și ca dumneata”—dădu celălalt prompt răspunsul. Dincolo de umorul involuntar rezultat din echivocul replicii, această conversație poartă un sens ce mi-a revenit în minte după încheierea atît de inconcludentă - spre a folosi un eufemism - a sesiunii extraordinare a Parlamentului. Intr-adevăr­­ ne putem întreba­­ de ce acest eșec? Să fie de vină doar mediocritatea, sau emoția, sau boala generalului Florică? Ori felul “neprofesional” - vorba d-lui Marțian Dan - în care s-a pregătit Opoziția pentru confruntare? Cum se face că Guvernul continuă să arate atîta aplomb și să refuze să-și conceadă cea mai măruntă abatere? De ce, prin recenta remaniere guvernamentală, Guvernul a sfidat evitînd să schimbe tocmai pe miniștrii acuzați de corupție? împotrivirea la corupție nu este eficace dacă ea sosește doar de la un partid, o coaliție și cîteva ziare; pentru a avea sorți de izbîndă ea trebuie să devină cauza unei considerabile majorități a opiniei publice. Aceasta presupune ca oamenii, fiecare în parte și toți laolaltă, să se revolte contra cazurilor de corupție, dar nu doar împotriva celor suspectate la vîrf - unde revolta celor mai mulți nu poate rămîne nemijlocit decît platonică - ci și contra celor mărunte, comune, care le jalonează experiența cotidiană. Or, tocmai aici este problema. La noi oamenii privesc lupta publică și parlamentară legată de corupție ca la teatru: se indignea­ză, comentează, laudă sau critică, pun note protagoniștilor, dar, odată spectacolul încheiat și cortina coborîtă, neimplicați, își văd înainte de o viață care este departe de a fi ireproșabilă. “Micii întreprin­zători” ai “fenomenului corupției” sînt atît de mulți, încît indignarea lor dinaintea cazurilor “mari” conține destulă ipocrizie. Firește, justificări există destule și ele sînt serioase: birocrația pretorică și inertă, sistemul legislativ incomplet și adesea incoerent, situația economică precară încurajează încer­cările mărunte dar nenumărate de “a te pune bine” cu autoritățile, de “a unge” pe unde trebuie p­entru ca lucrurile să meargă mai lesne. “Pila”, “relația”, “cunoștința” nu sînt decît adjuvanții corupției noas­tre celei de toate zilele. Urăsc oamenii obișnuiți aceste situații în care sînt forțați să ajungă? Firește, ele nu le sînt pe plac, dar le consideră în general ca normale, ținînd de “obiceiul pămîntului”­­ lucruri supărătoare dar inevitabile precum boala și bătrînețea. Să ne închipuim un ins ca toți ceilalți, undeva, într-un oraș de provincie sau în capitală, nedreptățit de o hotărîre a administrației locale. Ce va face el în 99% din cazuri? Va forma el un grup de acțiune al celor cu situații asemănătoare? Va picheta primăria? Va chema redactori ai ziarelor locale și centrale la fața locului? Se va adresa Comitetului Helsinki? Se va înscrie el a doua zi în Alianța Civică? Nicidecum. El va căuta o “relație” undeva, care cunoaște pre cine trebuie, va plăti cît se cuvine și sînt destule șanse ca neplăcerea sa să fie rezolvată în chip satisfăcător. Să recunoaștem că ispita de a proceda astfel este covîrșitoare. Numai că asemenea cazuri nu fac decît să conducă la reproducerea corupției, iar supăra­rea noastră cînd auzim că “s-a vîndut flota strategică grecului” devine atunci retorică. Există, așadar, o dezastruoasă complicitate a unei sensibile majorități a societății românești cu corupția, complicitate geamănă cu cea, trecută, a unei alte sensibile majorități cu regimul comunist. Și atunci cum să combați cu succes corupția înalților demnitari, cînd colaborăm, zi-de-zi, cu o corupție mediocră, banalizată, aproape inofensivă? Oricum, să obții, prin mită, un loc la coadă la Caritas, spre pildă, ca să cîștigi milioane încurajînd indirect nu știu ce afaceri veroase pare mult mai atrăgător decît să vociferezi împotriva lacunelor raportului Vonica. De fapt — și conversația relatată la început pare să sugereze așa ceva — ce-i supără pe cei mai mulți nu este că acolo sus “se fură”, ci că “se fură cu sacul”. Nu faptul corupției în sine deranjează, ci dimen­siunea lui la aceia ce dispun de putere. Nu atît adversitatea funciară față de corupție și imoralitate creează indignarea, cît o invidie abia ascunsă pentru cei “mari”. Oamenii sînt revoltați că sus se fură “fără perdea”, recunoscînd implicit astfel că, pentru ei, lipsiți de putere cum sînt, numai furtul “cu perdea” mai stă la îndemînă. Iată cum se explică, cred, aplombul Guvernului și ostentativa sa desconsiderare a acuzațiilor. Lupta cu corupția rămîne, la noi, afacerea unei minorități; în general, prin complicitățile sale mărunte dar nenumărate cu corupția, societatea românească nu deține vigoarea și temeiul moral de a exercita o presiune hotărîtoare asupra Puterii. De abia în momentul cînd tot mai mulți oameni vor începe să fie preocupați, nu că alții fură cu sacul, cu banița, cu trenul, ori cu canistra, ci că, pur și simplu, se comit acte necinstite la care și ei devin, nu arareori, părtași­­ de abia atunci bîlbîielile unui general Florică vor ajunge irelevante, iar aroganța guvernelor noastre va fi devenit istorie.

Next