Revista 22, ianuarie-iunie 2002 (Anul 13, nr. 1-26)

2002-04-16 / nr. 16

Nr. 16 Aii­.il XIII !AtCÊ5JÊàân L 16-22 apr. 2­0­0­2 ___ Cioran. Sunt atât de dificile aceste exerciții, încât doar unul-doi scriitori scapă de săgețile sale mali­țioase. Când l-am întrebat de ce l-a menajat pe Michaux, mi-a răspuns, izbucnind în inimitabilul său râs. Din pricina doctoriilor. Vorbeau ore întregi la telefon des­pre medici și medicamente. Era ipohondru? Cum să nu? Pe lângă el, eram toți niște dulci copii. Dacă strănuta cineva pe un trotuar, Cioran trecea pe cel din față. Erau cartiere și străzi în care nu mergea, deoare­ce, cum spunea el, „trăgea". Ce aduce atunci „admirație“ în cartea lui Liiceanu? Peste Declarația lui Liiceanu se instalează de la înce­put lumina, cea mai rară dintre situații, în nocturna noastră literară. Când a apărut Păltinișul, mi-aduc aminte că am rămas uimită: o atare libertate de ton nu mai întâlnisem din literatura interbelică. Și după Declarația am avut ace­eași reacție, într-o viață literară unde, cel mai deseori, nu se discută, ci se insultă, capacitatea aceasta de a te bucu­ra de succesele sau realizările aproapelui tău, fără a că­dea în dulcegării, sau sentimentalisme, reprezintă un fel de binecuvântare estetică. Păstrând proporțiile, impresia de bunătate a scrisului (care nu s-a transformat încă în scriitură) mi s-a întâmplat s-o am cu orice pagină a Irinei Nicolau. Că scrie despre o icoană sau un port țărănesc, că citești pasajele emoțio­nante despre Horia Bernea sau antologicele considerații despre aromâni, în Haide, bre, ea parc-ar omeni toate subiectele și obiectele. Nu se scrie despre ea cât și cum ar trebui, începe să se știe, în schimb (în 22 s-a remarcat și Mircea Iorgulescu) că s-a ivit și un romancier ce pare să-și fi propus — și reușit — să-l îmblânzească pe... Caragiale. Petru Cimpoeșu — de el este vorba — descrie în romanul său „cu îngeri moldoveni", Simion liftnicul, viața cotidia­nă modestă și bântuită de „tranziție“ dintr-un bloc la Bacău. Dacă exclud pasajele fantastico-metafizice din as­censor (m-au convins mai puțin), dau peste personaje caragialești tratate cu umor, firește, dar, în același timp, transfigurate de îngăduitoarea afecțiune a autorului. O duioșie ironică dând parcă dreptate lui Steinhardt, care propunea sub pseudonim, într-o revistă de exil, o interpre­tare anticonformistă, paradoxală, greu acceptabilă, scăl­dată în bunătate,­a finalului din Scrisoarea pierdută. Ca­ragiale blând, îți închipui? Da, deși nu e ușor de închipuit. Ce sentimente ați avut la apariția „Declarației de iubire“ a lui Liiceanu? A fost pentru noi o bucurie de a deveni personaje într-un astfel de text. Dar nu din pricina asta am apreciat estetic cartea printre cele mai însemnate ale ultimului deceniu. Am fi vrut, Virgil Ierunca și cu mine, să ne exprimăm în scris admirația. Poți să te lansezi și în exerciții nu doar de admirație, ci și de obiectivitate. Dar nu era ușor, un capitol din carte fiindu-ne dedicat. Știu unele fragmente publicate în 22. Erau extraor­dinar de puternice... Mi s-a părut foarte clar proză. De la Jurnalul de la Păltiniș, mi s-a părut că Liiceanu este prozator, chiar romancier, i-am spus asta din ’88, dar n-a părut prea încântat. Nu, fiindcă este, în primul rând, un gânditor. Dar una nu o împiedică pe cealaltă. Dacă am mai dori un exemplu, l-am găsi — cum spuneam — pe Noica. Cu jurnalul său de idei am coincis foarte rar, dacă nu deloc. Ceea ce nu m-a împiedicat să-mi dau seama că mă aflu în fața unui foarte bun scriitor. Nu prozator, de data asta, ci scriitor. Cred deci că apariția Declarației reprezintă un eveniment. Aparte? Da. Am deschis discuția asupra ei pentru că mi s-a pă­rut că această carte merită mai multă atenție decât i s-a dat. Desigur. E ceva foarte curios cu literatura asta a noas­tră de după ‘89. Eu mă așteptam la cine știe ce literatură de sertar, în afară de admirabila Adio, Europa, a lui Sârbu, specia n-a existat. Cu atâtea subiecte la îndemână! Co­munismul a făcut asupra ființei umane câteva experimen­te abisale ce i-au reușit. A realizat atomizarea nu doar a societății (prin denunțul devenit catehism), ci și a psihis­mului individual, a instaurat duplicitatea, a spune un lucru, a face și a gândi contrariul. A despărțit pe fiecare în mai mulți, iar pe părinți de copiii care nu trebuiau să știe ade­vărul spre a fi mai lesne domesticiți. Demolarea psihismului uman — o temă ignorată Dar poate asta au făcut-o oamenii în toate societățile. Stai, stai, nu în toate societățile. Societățile represive, am vrut să spun. Ca să-și apere copiii. Nu, dimpotrivă, memoria era trecută copiilor, nepoților, urmașilor. De la greci încoace, literatura fierbe de răzbu­nările lor. Gândește-te la Atrizi. Da, vendeta. Nu neapărat vendeta. Ci memorie, cu plată și răsplată. * La noi nu mai e nevoie să-ți amintesc ce proastă reputație are memoria. Când mă mir că nu există urme concentra­­ționare în literatura actuală, nu mă gândesc la subiecte strict politice, ci la astfel de prăpăstii interioare, ce nu par a ispiti scriitorii. Păi, dacă scriitorii ar avea chef, ar avea niște per­sonaje care, cel puțin la modul superficial, interesea­ză Occidentul la fel de mult ca Dracula, l-ar avea pe Ceaușescu și pe Elena. Nu e deloc adevărat. Nicolae și Elena Ceaușescu nu mă interesează defel. Ei n-au fost atomizați, dimpotrivă, s-au împlinit în paranoia lor. Dar e normal ca în toată literatura de dinainte, până în '89 (eu am descoperit inclusiv în a mea), în nici una din cărțile noastre să nu existe Ceaușescu? Există aluzii, mai ales în poezie, dar aluziile nu mai contează acum. Cineva precum Ceaușescu a marcat o epocă, dar nu există în literatura acelei perioade! Nu există nicăieri, nici atunci, nici după. Nimeni nu mai vrea să retrăiască experiența asta. Vom plăti foarte scump acest lucru. Deoarece se știe de când lumea că doar memoria împiedică repetiția acelu­iași scenariu al Răului. Mi-ai pomenit de textele omagiale la adresa lui Antonescu, pe care le-ai găsit în plecăciunile la Ceaușescu. Deși mă îndoiesc că puteau fi tot atât de de­lirante ca cele pentru „geniul Carpaților“, înseamnă că de cele închinate lui Antonescu nici n-a fost timp să se râdă. Nimeni nu a făcut procesul critic al lui Antonescu. Fiindcă i se făcuse procesul penal. A fost condamnat la moarte și executat. N-ai cum să-l dezgropi pentru a-l su­pune unui alt proces critic. E bine să vezi tot ce-a fost rău în trecut. Eu cred, însă, că pe etape. Nu de-a valma. Mi se pare deci normal să te întrebi care este natura comunis­mului din care de-abia ai ieșit și doar apoi să te întorci spre Antonescu, spre război și mai departe, dacă vrei, sub Carol al ll-lea. De altminteri, noi enumerăm acum fenome­ne ce n-au avut loc pe atunci: transformările naturii uma­ne, „homo sovieticus“, pe care scriitorii îl ridicau în slăvi, prostituându-se. Prostituția e consecința cea mai puternică. Nu, schizofrenizarea e răul cel mai rău. De aici decurg toate. O boală din care încă n-am ieșit. Nici noi și nici alții trecuți­ prin același tip de experiență. Nu mai vorbesc de ruși, la care totul ia proporții imperiale, până și catastrofa. Adică, oamenii de dincolo de Cortina de Fier sunt mai perturbați decât cei din Occident? Nici nu se compară! Oamenii de după Cortină au trăit experiențe extreme și au reacționat la ele tot la modul exacerbat — fie sublim, fie ca niște canalii. Un alt conformism, de sens invers Deci, dacă ești sănătos, ești mai puțin interesant? Ca scriitoare, cam ce crezi? De altminteri, n-am pre­tins că, fiind sănătos, ca om ești mai puțin interesant. Am constatat doar că starea aceasta de încordare obliga oa­menii la o gimnastică constantă a spiritului. Și la o închi­dere în sine explozivă. Odată cu „destinderea“ de după ‘89, au început gâlcevile. Exilul se certa cu țara, țara cu exilul. Parcă exilul n-ar fi fost format dintre cei veniți din țară, cu aceleași calități și defecte ca și cei rămași acolo. Aceștia din urmă le cer exilaților să fie mai frumoși, mai cinstiți, mai subtili. Exilații reclamă de la locuitorii României mai mult curaj. Parcă n-ar fi aceiași. Nu sunt. Bineînțeles că sunt. Lui x, y, z i-a cerut cineva, când trecea clandestin Dunărea înot sau târându-se pe sub sârma ghimpată, să arate vreun pașaport al valorii? Sau chiar celor rămași în Occident după o călătorie? De ce ar fi ei mai anticonformiști decât cei din țară? După câțiva ani de speranță frumoasă, am fost nevoită să admit că unul din păcatele majore ale românului, de la intelectual până la talpa țării, este conformismul, acceptarea unei dogme: de pildă, la o parte dintre intelectuali, mai ales tineri, sub pretextul democratizării mentalităților, supușenia față de „corectitudinea politică". Chiar și unii care au rezistat cu succes dogmelor dure ale marxismului sucombă la dogma duioasă, insinuantă, nerepresivă, a „corectitudinii politi­că". Și asta, indiferent dacă se află pe la universitățile de dincolo de ocean sau pe pământul de baștină. Ca și cum ar fi incapabili să-și asume riscul libertății, după ce atâta vreme alții au gândit și decis pentru ei. Political coredness nu este, după părerea mea, ceva atât de grav. Cred că are și un grad de utilitate pentru România: multe aspecte sociale n-au cum să fie „drese“ altfel. Cum „să dregi“ ceva prin caricatura, prin caragializarea sa? Uneori mi se pare că însuși Caragiale ar fi neputincios în fața câtorva situații pricinuite de political corectness. Cei care s-ar mai îndoi de rictusurile ce se pot naște din multi­­culturalismele de tot felul n-au decât să citească pamfletul lui Allan Bloom, spre a înțelege de ce nu mai au voie să-l pună pe Shakespeare deasupra, să spunem, a rapp-ului. De curând, ravagiile au putut fi constatate și la noi. Cam­pania dezlănțuită de apariția cărții lui Horia R. Patapievici, Omul recent, „linșajul ideologic, după cum îl definea cronicarul din România literară, a demonstrat ce departe sunt cei ce se reclamă de la corectitudinea politică de adevăratele sensuri ale democrației. S-a insistat asupra originalității democrației de tip parlamentar, un regim fără comparație în istorie, pentru capacitatea sa de a se pune mereu în chestiune, în discuție, spre a-și corecta derivele. systeme usuau.opensys.ro /r , r. tel. 231.48.59 François Furet, în niște pagini remarcabile, vedea izvorul acestei critici neiertătoare în înseși contradicțiile dintre principiile revoluției franceze și punerea lor în aplicare de către o burghezie ce se autoculpabilizează, în orice caz, pentru acest sistem, pe care Churchill l-a definit cu umor și exactitate drept „răul cel mai puțin rău dintre toate relele", critica de acest tip trebuie să fie neîntreruptă. Deși cu o mai mică ambiție teoretică și propunând deseori alte leacuri, numai în ultimele luni au apărut la Paris cel puțin două cărți „scandaloase“, cea a lui André Glucksmann, de care am pomenit, Dostoievski în Manhattan, și mai ales cea a lui Alain Finkielkraut, L’impartait du présent. Glucksmann, după ce a fost în Cecenia, critică necruțător tendința politicii americane de a lupta împotriva terorismu­lui cu armele drepturilor omului, aliându-se cu țări ce le calcă sistematic în picioare (Rusia în Cecenia, China în la­gărele ei încă pline). Iar Finkielkraut, ilustrând punct cu punct aberațiile corectitudinii politice, le consacră capitole în care ironia e regină. Scandalul dirijat provocat de omul recent ne în­deamnă să presupunem că cei crescuți în dogmă nu mai sunt în stare să se lipsească de cârjele ei. Ne rămâne să ne închipuim ce proporții ale indignării ar fi provocat în Ro­mânia textele unor Glucksmann sau Finkielkraut. Poate ar fi fost identificați și ei ca reacționari primejdioși. Mai știi? Dar în același timp, la nivel social sunt foarte multe lucruri pe care le poți corecta prin intervenții mici. Nu! Nu corectezi, nu corectezi! Aici intrăm în altă dis­cuție interminabilă. Drepturile și răspunderile redate individului Și totuși, eu cred că imitând Occidentul, deci în­cercând să se sincronizeze (pentru că asta era soluția dată de Lovinescu, nu?), România o să pășească în ceva ce înseamnă normalitate. Eu am mari dubii în le­gătură cu această categorisire de „societate bolna­vă nu știu dacă există o societate sănătoasă și una bolnavă. Sigur că românii sunt marcați de viața trăită în comunism. Dar oamenii trăiți într-o lume liberă sunt neapărat mult mai apărați de iluzie și de greșeală? Sunt mai multe întrebări. Atunci, doar prima, nu este imitarea o soluție pen­tru România? Imitarea, din păcate, rămâne singura soluție, azi ca și acum un secol. Greu a fost și atunci, și mai greu este acum, întâi, că ieșim din cel mai întunecat tunel prin care ne-am strecurat vreodată. Apoi, formele ce ne sosesc din Occident nu sunt toate impecabile. Unele forme au suferit o deformare. O distorsiune capitală este transferul dreptu­rilor doar în cadrul și din cauza comunității căreia îi aparți­ne individul. Orice discriminare privilegiată se poate trans­forma în contrariul ei: poate deveni negativă. S-a mai vă­zut în istorie, și nu de mult. Riscul e mare. Deci, ar trebui nu doar să imităm, ci s-o facem și corectând derivele mai vizibile. Și mai ales, să nu înlocuim o dogmă cu o alta, oricât de amabilă și inofensivă ar părea ea. Să ne învățăm a fi anticonformiști, fără a cădea în conformismul anticon­formismului. Să redăm individului drepturile pe care i le-am răpit în numele comunității. Să fim oameni cât mai puțin „recenți“ cu putință. •­­De altminteri, nici nu prea avem de ales. Dincolo, nu ne așteaptă decât mâzga imperială și „cecenizată“. N-avem dreptul să șovăim o singură clipă. Paris, februarie 2002 Fotografiile au fost realizate de Gabriela Adameșteanu în 1996 și 2001 SITE-uRI JOS PĂLĂRIA!­uieb design șj programare Ë găzduire £ acces I

Next