Revista 22, ianuarie-iunie 2002 (Anul 13, nr. 1-26)

2002-04-16 / nr. 16

I Nr. 27 Lis­tzersin HECTOR BIANCIOTTI Fără îndurarea Domnulu­ i Da, acolo, jos, m-am născut. Nu-mi prea cunosc țara. Eram încă tânără când am părăsit-o. Când mă gândesc în urmă, văd numai un drum lung, pe care am mers doar ca să scap, doar ca să fug de acolo. Nu-i ușor să ieși de undeva, dacă nu ești închis, așa că mi-a luat ceva timp. Câmpia o știți? Știți cum arată câmpia acolo? „V-ați născut sub Crucea Sudului“, i-am spus, de parcă stelele evocate puteau să dea strălucire și destinului ei. „Crucea Sudului. Chiar acum se vede, acolo crucea asta. Când eram mică, o mătușă mai școlită a vrut să mă învețe s-o privesc, pentru că trebuie să te învețe cineva cum s-o găsești pe cer... Eram amândouă culcate pe spate, în curte, simt și acum pe piele cuvertura aspră pe care ea o întinsese în bătătu­ră... Nu știu de ce ei numeau curte terenul din jurul casei care, de fapt, se pierdea în câmpia întinsă, cât vedeai cu ochii... Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri că mătușa vroia să mă facă să deosebesc Crucea Sudului de celelalte stele. Pentru că, să fim drepți, nu poți să vorbești despre ea ca despre o conste­lație, poți, cel mult, să-i spui figură astrală. Și mi-amintesc chinul meu să o ghicesc, să o desprind din hățișul de lumini. Nu e, categoric, o cruce, e doar un crâmpei mic de noapte, prins în colțuri cu patru stele, ca patru pioneze, gata-gata să cadă. Ar putea să fie chiar simbolul țării mele, ceva care vrea neapărat să existe, ceva care este mereu pe cale să se desfacă și care, totuși, ține mai departe. Peisajul nostru nu are nici un fel de trecut, de aceea ne căutăm peste tot urme. Mi-a părut bine când am aflat că măcar pe cer există o cruce a noastră. Mi-a plăcut de la început cum vorbea Adélaïde , își îm­păna monologul cu expresii literare culese din experiența ei de cititoare, micșorându-le retorismul, emfaza, așa cum dau dicționarele exemple: străinul care caută un cuvânt cade peste câte o turnură de frază de care nu o să se mai despartă nicio­dată — cel mai mare artificiu al scrisului fiind, de fapt, imita­rea vorbirii curente. în modul de a vorbi al Adélaïdei mi s-a părut c-o recu­nosc nu numai pe învățătoarea pe care o trăda și ținuta, ci și pe străina, pedepsită astfel fiindcă trecuse frontierele, străina pentru care, însă, geografia este doar forma aparentă, doar su­prafața exilului. Eu, care nu mai am o limbă a mea, dar sunt chinuit și uneori profit de mai multe, îmi schimb sentimentele în funcție de cuvintele folosite. Pot să fiu disperat într-o limbă și doar puțin trist în alta. Fiecare limbă ne împinge să mințim, fiecare înlătură unele fapte, înlătură chiar și o parte din noi înșine. Dar în minciună există o afirmație, există un fel anume de a fi într­­un anume moment. Dacă utilizezi în același timp mai multe limbi, ele te reneagă, te fac bucăți, te risipesc înlăuntrul tău. Am deranjat-o pe Adélaïde cu tot felul de întrebări pe această temă, cea mai intimă dintre toate, după părerea mea. De fapt, ceea ce atunci mi s-a părut că era jenă s-ar putea să fi fost doar o dorință de exactitate, sau scrupulul credinciosului care își croiește încet drumul printre reverențele și vicleniile teologiei. Pentru că limba poate fi o teologie, Adélaïde șovăia, ca atunci când ești sigur de ceva, dar fără probe, și eziți să deschizi gura, de teamă ca nu cumva celălalt să-ți spulbere certitudinea printr-un raționament inatacabil. Degetele ei se jucau cu fermoarul, cândva aurit, al poșetei, m-a privit direct, în față, pe urmă și-a întors privirea spre stradă. — Trăiesc de mult timp aici. Am impresia că e... cum să spun­ că este un fel de îngustare... cuvântul poate părea peio­rativ... Dar nu este vorba despre așa ceva... nimic de genul ăsta. Este greu de spus. în spaniolă totul pare să existe în ex­terior, și într-adevăr, totul este în exterior, lumea nu este... cum să spun... îndulcită... Poate să vi se pară foarte naiv ce spun, dar, dacă nu mă înșel, nu sunteți nici dumneavoastră francez, așa că poate mă veți înțelege... Cu atât mai mult cu cât vorbiți limba mea natală, atâta doar că e una să înveți cu­vintele dintr-o limbă și alta este să denumești în ea lucrurile, pentru prima oară... — Faceți cumva aluzie la „raiul copilăriei“? — Rai... copilărie... cred că nimeni nu pleacă de tot din copilăria lui, dar copilăria, și ea, poate fi un iad... Gândiți-vă la fetița de la bar... Mi-ar plăcea să fac ceva pentru ea... — O să faceți. S-a uitat la mine, plină de speranță, cu buzele întredeschise. — O să faceți ceva pentru ea, am repetat, cu doza de con­vingere liniștitoare care îți îngăduie să amâni orice pentru mai târziu. Dar tocmai îmi spuneaț­ ceva despre cuvinte... — Da, vroiam să spun că limba asta pe care am învățat-o sau cel puțin am învățat să citesc în ea, singură, ca o provoca­re, sau ca cineva care caută o portiță de ieșire, limba asta m-a primit, m-a acceptat. Nu știu dacă și eu am intrat în ea, dar, în orice caz, ea a intrat în mine... Mă credeți când vă spun că eu merg altfel, acum, că am altă ținută, că altfel simt lucrurile. Totul e mai rezervat, mai discret, mai intim. Când spui sole­­dad, te referi la ceva vast, universal... te simți puțin erou, în schimb, la solitude este doar a ta, e în tine, n-ai decât s-o as­cunzi, dacă vrei să fi lăsat să trăiești în pace... Când traversezi câmpia în Europa, știi că nu o să țină mult și o să se termine... Dincolo, însă, câmpia este mai înceată decât timpul, doar soa­rele poate s-o străbată, întreagă... Aș vrea să spun ceva mai pre­cis... Uite, luna... luna nu mai este acel obiect mare, îndepăr­tat... Spun „la lune“ și o văd mică-mică și toată numai a mea, o biluță, o anafură opalescentă, ușoară care alunecă din creier spre inimă și se cuibărește acolo. Mă faceți să spun prostii... A doua zi după scandalul de la Mercury, era opt și jumăta­te (îmi place totdeauna să știu la ce oră mă trezesc), când, tră­gând perdelele, am văzut cum se deschide ușa de la studioul Adélaïdei Marèse și cum apar picioarele ei, gata încălțate, tă­iate oblic până la genunchi de lumină. Pe moment mi-a fost necaz pe ea, le purtasem pică și lo­catarilor precedenți pentru că ocupau această parte din imo­bil, scoasă puțin în afară, cu ieșindul rotunjit, ca o tejghea de bar, deasupra porții, și cu scară separată. Am visat și mai visez încă să pot să cumpăr acest loc, separat de locuința mea, dar putând fi supravegheat de la ferestrele ei (pentru că se află la aceeași înălțime), care ar fi pentru mine un altundeva lipsit de riscul aventurii; poate că astfel, în intervalul vieții mele, aș reuși să fac ceva care să mi-o răscumpere. Peste o oră, atunci când Adélaïde traversa curtea înspre ieșire, mă aflam în spatele ei. Ne-am oprit amândoi odată lân­gă cutia de scrisori. Pe ea o aștepta un plic albastru, m-a salu­tat, zâmbind, dar la vederea scrisorii nu a mai fost în stare să manevreze cheia, pe care, de fapt, atunci o folosea pentru pri­ma oară. I-am explicat cum funcționează încuietoarea, în timp ce o ajutam să descuie. Mă asculta doar de politețe, tre­murând de nerăbdare, dar nu îndrăznea să ia scrisoarea care îi era la îndemână. I-am întins-o, zâmbindu-i, la rândul meu; îmi descopeream un suflet generos. Aș fi vrut să fiu în locul ei. „Mulțumesc, mulțumesc mult. Trebuie, de altfel, să vă mul­țumesc și pentru oseară. Nu știu cum m-aș fi descurcat singură.“ Am profitat de întâlnire ca s-a invit la o cafea, în barul de alături. Nu era decât zece și jumătate când s-a uitat la ceas și s-a ridicat de pe scaun, dând semne că ar vrea să plătească, dar a părut mirată când am lăsat-o, a plătit, pe urmă s-a îmblânzit și mi-a adus aminte de cazul Rosettei. După ce ne-am dat întâl­nire, a ieșit și, prin geam, am văzut-o privind mai întâi la dreapta, apoi la stânga, până s-a hotărât în ce direcție s-o ia, făcea pași atât de mari și-și ținea corpul atât de țeapăn, de parcă ar fi fost o figură alegorică, purtată într-o procesiune, deasupra mulțimii, de cu totul alte picioare decât ale ei. Deși nu știam nimic concret despre viața ei, în afară de faptul că locuia în studioul pe care mi-l doream, începusem deja, de pe atunci, să mă cufund în trecutul ei. Firește că mă abținusem s-o întreb ce face, și nu îndrăznisem s-o chestionez nici în privința lucrurilor care îi plac, în general — teatrul, ci­titul cărților, muzica, viața la țară... De ce să-i întrebi pe oa­meni ce fac, în loc să-i întrebi ce le place, când, de fapt, nimă­nui nu-i place, cu adevărat, ce face, îndepărtându-se în acest mod, Adélaïde Marèse m-a lăsat cufundat într-o buimăceală nostalgică, aș îndrăzni să spun, chiar, într-un fel de stare fericită, dat fiind că singura fericire rațională o trăim atunci când ne dăm brusc seama că soarta rea ne-a ocolit, lovind pe altcineva. Mi-a trecut atunci prin minte chiar și să-mi schimb adresa, ca să n-o mai întâlnesc. Ocolesc barurile, tutungeriile, chioșcurile de ziare ale căror patroni au intrat în vorbă cu mine, aruncându-mi câteva cu­vinte despre vreme sau despre știrile din ziar. Nu-i iubesc decât pe apropiații mei (unii dintre ei au murit de mult), cei pe care îi tulbură aceleași lucruri ca și pe mine. Nu aveam nici un motiv să cred că așa stau lucrurile și în acest caz. Dar, pentru că, între timp, reflectând asupra propriei mele vieți, realizasem că datorez totul altcuiva, și că viitorul meu, oricât de intim și de modest ar fi el, poate fi legat de orice alt viitor din această lume plină de destine în desfășurare, mi-am zis că nu trebuie nici să neglijez, nici să refuz această figură, ciopli­tă parcă de singurătate și rămasă întreagă, în picioare, printre epavele unui naufragiu. Adélaïde îmi descrisese pământul ei natal, acel peisaj fără peisaje, ale cărui întinderi (la fel de nemărginite ca marea, de care el, pământul, nu are habar) fac ca graba să-și piardă ros­tul. Cerul se acoperă ca un clopot fără centru, dar cu o circum­ferință infinită, bine așezat pe orizont, închizând Pământul și pe locuitorii lui într-o transparență, într-o imprevizibilitate fără durată. Un vânt venit de dincolo de cer suflă continuu peste povara vieții. Adélaïde susținea că există în Paris un loc unde poți să dai de un eșantion al vântului de sud (al sudului ei); îl localiza foarte exact, la ieșirea din metroul Saint-Germain-des-Prés, pe culoarul din dreapta. „Nu poți să spui că vântul năvălește de afară, pentru că afară nu este mai niciodată vânt. Vântul se naște chiar acolo, între ghișee și ușile de sticlă. Uitați-vă la fețele, la trupurile celor care împing ușile, ei se luptă cu o putere inumană, se opintesc, se încordează, apoi, când ușa se dă în lături, traver­sează, răvășiți, dar fără să-i acorde atenție, sfera învolburată a vântului, și, când ies din ea, trupurile lor se liniștesc, mușchii își recapătă contracția normală, și ei merg, în fine, merg nor­mal... Vântul e mai fățarnic decât furtuna. Deși l-am urât atât, câteodată mi-e dor de el... Atunci deschid ușile, ferestrele — acum nu am decât o ușă și o fereastră mică în fața ei — și încerc să fac curent... în majoritatea timpului, aici nu mișcă nimic, nici o frunză! Francezii spun că e vânt dacă se clatină un pic perdelele: atunci, eu mă așez între ușă și fereastră și, când simt aerai în păr, pe gât, înțeleg că singurul lucru frumos din copilăria mea a fost vântul: se auzeau rafalele lui în curte ca ale unui cal care freamătă și nechează, ridicat de groază în două picioare... Nu se știe de unde venea, dar de dus se ducea în jos, spre acel punct, spre acea linie de unde lumea trebuia să înceapă cu adevărat. Nostalgia cea mai puternică este, fără îndoială, nostalgia față de ceea ce nu cunoști. Eu am vrut tot­deauna să plec de-acolo. Astăzi, din centrul orașelor, din centrul marilor orașe mă simt mai aproape, nu știu față de ce mai aproape, dar mai aproape mă simt.“ în schimb, eu găsesc în fiecare clipă ceva care mă înde­părtează, de plecat, nu plec și îmi trece viața în timp ce dau ocol, fac un înconjur, intru pe o bifurcație, iau o linie secun­dară; sunt într-un altundeva care este doar un alături, iar cel care își întinde, noaptea, cearșaful și stinge lumina, ghemuin­­du-se, strânge doar câteva vise risipite și acel gen de ezitare pe care ți-l dă, atunci când aluneci în somn, folosirea lui eu în loc de el. La unsprezece îmi luam a doua cafea a dimineții la barul de la Mercury. Apăruse un chelner nou, iar la casă se instalase mama pa­tronului, cu aceeași mutră greoaie și absentă pe care i-o des­coperisem în ajun și cu același rid­us de amărăciune, gata să se schimbe pe loc în zâmbet, uitat de suflet, pe chip. Ca să-i semnaleze chelnerului cel nou câte un client care aștepta co­manda sau nota de plată, își mișca doar bărbia, de parcă vroia să gonească muștele, să nu i se așeze pe față; uneori, locul unde se afla clientul o silea să se întoarcă cu trunchi cu tot, pentru că nu-și putea răsuci gâtul anchilozat. Din când în când se uita în zidul de oglinzi din față la ceea ce se petrecea în spatele ei și ochii înfundați între pleoa­pele buhăite­i se micșorau de răutate atunci când spiona tro­păitul mărunt al soțului ei, a cărui roșeață devenise între timp violacee; el își vâra nasul peste tot, ca un șobolan de câmp că­zut într-o cămară, deschidea pachetul cu felii de jambon pentru seninșuri, aduna pe furiș grăsimea și și-o înfunda în tăietura lucioasă a gurii; la fel făcea și cu restul de sos sau de găl­benuș pe care arătătorul lui îndemânatic îl aduna cu atâta dex­teritate de pe marginea farfuriilor, de parcă le-ar fi șters cu limba, îmi aduc aminte că la un moment dat a încremenit, dezorientat, și a rămas pe loc, bătut în cuie, de parcă doar el singur auzea un clopot de alarmă, avertizându-l de un pericol, și nu știa în ce parte să fugă. S-a uitat în jos, la picioarele lui, apoi împrejurul trunchiului, al umerilor și, când și-a lărgit cercul privirii, a zărit oglinda și, în oglindă, nevasta care, îm­brăcată de reflexul cromat al casei într-o armură sclipitoare, îl măsura cu privirea, cu un colț al gurii căzut, legănându-și un picior, făcând ca, la fiecare scuturare, espadrila teșită la călcâi, ca un papuc obișnuit, să-i mai scape cu încă un centi­metru în plus, și încercând, cu mâna stângă, să scobească țesutul aspru al rochiei și să treacă mai jos de grămada de ro­tunjimi a pântecului, spre zona inghinală, își țintuia cu pri­virea bărbatul, o pradă care se făcea tot mai mică, și ea a con­tinuat să-l țintuiască așa până când el a schițat un râs ascuțit și a scos un soi de piuit, fără îndoială un apel la vechea lor com­plicitate. Atunci, păstrându-și ținuta de matroană și doar răsu­cind șaua taburetului, ea s-a întors spre el cu buzele îndulcite într-un zâmbet în care condescendența se lupta cu pofta. El a priceput pe loc, a desfăcut pachetul cu jambon și i l-a oferit pe palma întinsă. Partea plăcută a josniciei este că te simți umăr la umăr, cot la cot cu ceilalți; suntem niște animale solidare, în timp ce, atunci când inteligența se amestecă în tropismele corpului, începe spectacolul, calculul repli-

Next