Revista 22, ianuarie-iunie 2002 (Anul 13, nr. 1-26)

2002-04-16 / nr. 16

16-22 apr. 2­0­0­2 Textul apelului comun al Statelor Unite, Uniunii Europene,­­ al Rusiei asupra Orientului Apropiat „Apreciind că au existat prea multe suferințe și prea mult sânge vărsat, îi îndemnăm pe conducătorii Israelului și ai Autorității palestiniene să acționeze în interesul popoarelor lor, al regiunii și al comunității internaționale și să pună capăt neîntârziat acestei confruntări fără sens. In acest sens, ne exprimăm grava neliniște în legătură cu atacurile cele mai recente care au avut ca bază de pornire Libanul, traversând linia albastră trasată de Națiunile Unite. Cei Patru invită toate părțile implicate să respecte linia albastră, să înceteze toate atacurile și să dea do­vadă de maximum de reținere. Nu trebuie să se permită extinderea conflictului în așa fel încât să amenințe siguranța, și stabilitatea în regiune. Reiterăm sprijinul nostru față de obiectivul exprimat de președintele Bush și formulat prin rezoluția 1397 a Consiliului de Securitate al ONU, și anume de a vedea două state, Israel și Palestina, care să trăiască alături, între frontiere sigure și recunoscute. Salutăm călduros inițiativa de pace a prințului moștenitor al Arabiei Saudite Abdallah, așa cum a fost asumată de Liga arabă la Beyrouth, ca pe o con­tribuție semnificativă la o pace globală, care să includă Siria și Libanul. Pentru a permite avansarea către aceste obiective comune, reafirmăm că rezoluția 1402 a Consiliului de Securitate trebuie aplicată integral și imediat, după cum o cere rezoluția 1403 a Consiliului de Securitate al ONU. Adresăm Israelului îndemnul de a înceta neîntârziat operațiunile sale militare. Facem apel la o încetare a focului imediată și veritabilă și ia o retragere israeliană neîntârziată din orașele palestiniene, printre care și Ramallah, și mai ales din cartierul general al președintelui Arafat. Invităm Israelul să se conformeze întocmai principiilor umanitare internaționale și să permită un acces total și liber organizațiilor și serviciilor umanitare. Invităm Israelul să-și tempereze orice folosire excesivă a forței și să întreprindă toate eforturile posibile pentru asigurarea protecției civililor. Il invităm pe președintele Arafat, în calitate de conducător ales și recunoscut al poporului palestinian, să întreprindă neîntârziat maximum de efort pentru oprirea atentatelor teroriste contra israelienilor nevinovați. Îndemnăm Autoritatea palestiniană să acționeze în mod decisiv prin luarea oricăror măsuri posibile pe care le poate lua pentru demantelarea infrastructurii teroriste, îndeosebi a finanțării terorismului, și să pună capăt incitării la violență. I­ invităm pe președintele Arafat să folosească întreaga greutate a autorității sale politice pentru a convinge poporul palestinian că orice atentat terorist împotriva israelienilor trebuie să înceteze imediat și să-și autorizeze reprezentanții să reia imediat colaborarea cu Israelul în domeniul siguranței. Afirmăm că planurile Tenet și Mitchell trebuie puse în aplicare în întregime, îndeosebi în ceea ce pri­vește oprirea oricărei activități de colonizare. Suntem ferm convinși că se impune o acțiune imediată, accelerată și paralelă pentru realizarea unor progrese politice tangibile pe termen scurt, precum și a unei serii de măsuri care să conducă spre o pace perma­nentă, care să implice recunoaștere, normalizare și securitate între părți și la sfârșitul conflictului. Aceasta va permite Israelului să beneficieze de o pace și de o securitate durabile, iar poporului palestinian să-și concretizeze speranțele și aspirațiile în siguranță și demnitate. In sprijinul acestor obiective, invităm comunitatea internațională, în special Statele arabe, să păstreze și să întărească Autoritatea palestiniană, străduindu-se mai ales să o ajute să-și reconstruiască infrastructura, siguranța și capacitatea de guvernare. De asemenea, adresăm un îndemn comunității donatorilor și instituțiilor financiare internaționale spre a-și reînnoi angajamentul de a furniza asistență umanitară de urgență poporului palestinian și de a contribui la reconstrucția economică și instituțională. Aducem omagiul nostru efortului curajos al agențiilor umanitare.“ Madrid, 10 aprilie 2002 Nr. 16 <*& Conflict ALEXANDRE ADLER Derivă diplomatică Distrugerea sediului Autorității palestiniene și arestările masive de la Ramallah, în timp ce atentate sinucigașe din ce în ce mai bine organizate se succedau rapid în Israel,­cu un bilanț din ce în ce mai greu de-o parte și de alta, au generat sentimentul atingerii unui moment de paroxism. în această piesă, Yasser Arafat a avut indiscutabilul său moment de glorie: singur,­­fragil, părăsit de toți, dar păstrându-și încrederea nestrămutată în victoria finală, sprijinit îndată de José Bové și intervievat de CNN în mijlocul ruinelor, trăia atunci o clipă churchilliană — „clipa sa cea mai frumoasă" —, impunându-le atacatorilor israelieni o înfrângere morală mult mai amară decât spectacolul devenit cotidian al cadavrelor ciopârțite ale civililor israelieni. Dimpotrivă, Ariel Sharon a ajuns victima propriei sale nemesii: soldatul excepțional, rapid, devotat cauzei poporului israelian și curat ca aurul, gata să proclame orbi et orbi ura sa față de adversar și dorința de a-l elimina fizic, a fost din nou depășit de situația cu care se confrunta. Sharon, pentru care concesiile deja făcute de stânga israeliană în timpul negocierilor din anul 2000 au fost o catastrofă, nu înțelege că întreaga lume arabă orientală, din Egipt până în Irak, arde de nerăbdare să se încaiere nu cu Israelul, ci cu Occidentul, lume arabă împinsă de o disperare căreia nu Israelul îi este cauza, dar îi va fi cu siguranță instrumentul. Sharon nu înțelege că atitudinea sa arogantă a realizat rapid solidarizarea, într-o tăcere terorizată, a acelor palestinieni (între 40 și 60 %) care nu doreau această Intifadă — de la but­carul din Ierusalim până la miniștrii Autorității — cu un Arafat care, ca un cunoscător fără pereche al scenei arabe, și-a asumat deja această întorsătură. Sharon nu înțelege că atașamentul său nostalgic față de Marele Israel îngăduie luptătorilor sinucigași palestinieni să traverseze o frontieră pe care, prin ideologie, el o menține fluidă, expunând morții zeci de civili israelieni. Se mai poate adăuga, pe bună dreptate, că insuccesul lui Sharon încununează insuccesul și mai mare al administrației americane. Dezvăluindu-și aproape candid hărțile regionale și cerșind prin diferitele capitale arabe susținerea operațiilor sale împotriva Irakului, vice-președintele Cheney a reușit în scurt timp să-și convingă interlocutorii: 1. că nu are nici un plan eficace împotriva Irakului; 2. că nu înțelege nimic din nivelul înalt de volatilitate și violență atins în regiune după 11 septembrie 2001 ; 3. că nu are nici un plan pentru aplanarea tensiunii dintre Israel și palestinieni; 4. că nu ține în nici un fel seama de aliații săi europeni. Arabilor din Golf nu le rămânea de făcut decât un singur lucru: să se împace spectaculos cu Saddam Hussein, asigu­­rându-i oarecare protecție, pentru ca astfel ei înșiși să-și asigure o oarecare protecție. Chiar și Kuweitul a trebuit să bea din această cupă amară și să-și sărute „fratele irakian“. Este posibil ca această situație de derivă americano-israeliană să se mai prelungească cu ședințe furtunoase la ONU, o punere în gardă a Europei față de Washington, spargerea guvernului de uniune națională la Ierusalim și arhivarea planului de pace a prințului regent al Arabiei Saudite, Abdallah, în ciuda adoptării sale, de bine, de rău, la summit-ul arab de la Beyrouth? Evoluții noi sunt, desigur, încă posibile, însă numai până la un punct, pe care Clausewitz l-a numit, pe drept, punctul extrem al ofensivei. Pentru că nici America, nici Israelul nu pot renunța acum să lupte pentru securitatea lor fundamentală. Nu este vorba de orezării vietnameze, de o miză teritorializată printr-un îndelungat proces de război rece, ci de lupta pentru securitatea Americii după distrugerile provocate de teroriști asupra unei părți din New York și din Washington. Nu este vorba despre un război civil libanez care lasă întredeschisă perspectiva unei noi coexistențe ci, după cum a subliniat Shimon Peres, despre însăși supraviețuirea Israelului. © Courier international Cronologia evenimentelor Luni, 8 aprilie; • Secretarul de Stat al SUA, Colin Powel, începe turneul în Orient. Prima etapă este Maroc, unde se întâlnește cu regele Mohammed al VI-lea și cu prințul moștenitor saudit, Abdallah Ben Abdel Aziz, autorul inițiativei de pace arabo­­israeliene; • Premierul israelian Ariel Sharon anunță că ofensiva militară nu se va opri. La Bethleem, complexul Bisericii Nașterii Domnului (în incinta căruia se află mai mulți palestinieni) se află sub tirul armatei israeliene. Proteste internaționale, la Roma, Londra, Copenhaga și Atena; • Președintele Irakului, Saddam Hussein, anunță suspendarea exporturilor de petrol brut pe un termen de 30 de zile, în semn de protest față de acțiunile Israelului împotriva palestinienilor. Marți, 9 aprilie. • Armata israeliană se retrage din două importante orașe din Cisiordania, Kalkiliya și Tulkarem, în schimb, localitatea Dura, situată la sud de Hebron, este ocupată. • Tabăra de refugiați palestinieni de la Jenin, unde se adăpostesc aproximativ 100 de refugiați, se află sub asediul armatei israeliene. Miercuri, 11 aprilie. • 8 israelieni sunt uciși și alți 20 răniți în urma unui atentat sinucigaș care a vizat un autobuz. Atentatul a fost revendicat de mișcarea Hamas; • Aviația israeliană bombardează în cursul nopții centrul istoric al orașului Nablus și taberele de refugiați palestinieni din apropiere; • Colin Powel își întrerupe turneul în Orient pentru a se afla la Madrid, la întâlnirea cu Kofi Annan, secretarul general al ONU, Igor Ivanov, ministrul rus de Externe, Javier Solana, responsabilul

Next