Revista 22, ianuarie-iunie 2002 (Anul 13, nr. 1-26)
2002-04-16 / nr. 16
Nr. 16 Anul Xffl 16-22 apr. 2 0 0 2 _______b*/ ȘA NICOLAE FILIPESCU Fisuri transatlantice Europa Occidentală și Statele Unite au fost și încă sunt parteneri și aliați. De la început, NATO a fost mai mult decât o alianță militară cu misiune limitată la asigurarea securității colective, în cuvintele secretarului general al Alianței Atlantice, George Robertson, „NATO este expresia unui sentiment puternic al unei comunități asociate in mod voluntar pe motive de securitate și bazat pe principii comune de democrație, libertate individuală, economie liberă și stat de drept. Tensiuni între partenerii europeni și America au existat și în trecut, dar s-au aplanat în timp, deoarece valorile comune au fost prioritare și deoarece marele pericol comun, Uniunea Sovietică, i-a forțat să mențină legături strânse. Cu pericolul sovietic destrămat, divergențele actuale par mai profunde decât cele din trecut. Dezacordurile actuale cuprind aspecte politice, economice și de securitate. Europenii sunt contrariați și furioși din cauza „unilateralismului“ și „aroganței“ cu care administrația republicană și președintele George Bush formulează principiile de politică internațională și inițiază acțiuni militare. Politicienii din Europa Occidentală detestă modul în care Washingtonul a declanșat și a condus războiul antiterorist, a decis să dezvolte un sistem de apărare antirachetă, a ridicat bariere comerciale protecționiste și a refuzat să ratifice tratatul de la Kyoto pentru protecția mediului. Europenii se simt insultați de maniera în care Casa Albă își etalează intențiile de a acționa la fel și în viitor, fără să se consulte cu aliații. Personalități importante din Europa și din America au somat liderii politici din ambele tabere să rezolve urgent divergențelor euro-americane. Astfel, „fisurile“ din relațiile transatlantice pot duce la relații adversariale și la o sciziune care ar avea consecințe grave. Percepții și invective Comentarii critice la adresa Americii nu provin numai de la dezaprobatori dintotdeauna ca Franța, ci și de la „prieteni“ ca Germania, Marea Britanie și Spania. Administrația actuală de la Washington este percepută în Europa ca imprevizibilă, impulsivă și eratică; în ultima vreme, europenii și-au exprimat deschis resentimentele față de unilateralismul evident în politică și inițiativele militare ale guvernanților americani. înfuriați de taxele vamale impuse de președintele Bush la importurile de oțel. UE a contracarat cu taxe similare la produsele de export americane. Pentru prima oară în istoria ONU, Statele Unite au fost excluse din Comisia pentru Drepturile Omului, deoarece aliații europeni au refuzat să voteze în favoarea lor. Acest act ostil a fost comentat cu „satisfacție“ în unele capitale vest-europene. Discursul președintelui Bush din ianuarie 2002 în care a inclus Iran, Irak și Coreea de Nord într-o „axă a răului“ a provocat comentarii derogatorii în străinătate. Europenii au respins categoric această caracterizare. Ei insistă vehement că realizări pozitive în relațiile cu aceste țări pot fi obținute numai printr-o politică de deschidere, dialog și angrenare cu coreenii din nord, cu facțiunile moderate din Iran și cu regimul lui Saddam Hussein din Irak. Ministrul de externe francez Hubert Vedrine s-a referit la pronunțările lui Bush despre „axa răului“ ca „o gândire simplistă“. Colegul german Joschka Fischer a somat Washingtonul să renunțe la ideea de a ataca Irakul, a respins pretențiile hegemonice ale unor demnitari americani și a afirmat că „noi nu vom accepta să fim tratați ca sateliți". Premierul francez Lionel Jospin a făcut declarații asemănătoare. Referindu-se la politica „unilateralistă“ a Statelor Unite, primul ministru al Spaniei și președintele curent al UE, Jose Maria Aznar, într-un interviu cu revista germană Der Spiegel, a declarat că „a venit timpul să redefinim relațiile din cadrul alianței transatlantică". Generalul englez Chris Patten, fost guvernator din Hong Kong și actual „ministru“ de externe al UE a criticat „unilateralismul“ și „imperialismul“ Americii. Fostul premier italian și delegat la convenția constituțională a UE, Giuliano Amato și-a exprimat dezaprobarea față de dominația mondială de către o singură supraputere și marginalizarea importanței aliaților: „O lume unipolară este primejdioasă... Europa trebuie să fie auzită și respectată". Președintele Bush și secretarul de stat Colin Powell au ripostat la criticile europene cu condescendență și leau caracterizat ca „aburi“ din partea unor politicieni nervoși care „hiperventilează". Justificarea politicii Washingtonului este simplă: în urma atacurilor teroriste din septembrie 2001, America se simte vulnerabilă; în consecință, guvernanții americani vor să distrugă „inamicii“ înainte ca ei să poată ataca din nou. Războiul antiterorist Inițial, atacurile teroriste împotriva Americii la New York și la Washington din septembrie 2001 au creat o apropiere între SUA și Europa. Publicul european și-a exprimat exuberant simpatia față de americani. Guvernanții europeni, conform solidarității atlantice, au oferit cu generozitate sprijin politic și militar. Vest-europenii s-au luptat cu teroriștii de mulți ani. Armata Republicană Irlandeză a detonat multe bombe în centrul Londrei; Franța a fost frecvent expusă la asasinate și explozii în metrou; italienii se obișnuiseră cu actele violente ale Brigăzilor Roșii care, printre alte multe crime, plantau bombe în gări; spaniolii încă se răfuiesc militar cu separatiștii din Țara Bascilor; în consecință, europenii nu prea tolerează predicile americane despre „războaie de lungă durată împotriva teroriștilor. Ei le-au trăit de multă vreme. Exasperați de furia și ferocitatea ripostei „antiteroriste“ americane, europenii au sugerat Washingtonului să adopte o atitudine mai rațională, să evite reacții impulsive și să renunțe la o politică în care „războiul antiterorist“ este obsesiv preocuparea dominantă. Liderii europeni sunt convinși că, pentru a evita acte de teroare în viitor, țările occidentale trebuie să rezolve cauzele terorismului precum sărăcia, opresiunea, lipsa de perspective pentru tineri, crima organizată, fanatismul, degradarea mediului și a sănătății și catastrofele demografice. Guvernanții de la Washington ar prefera ca faza următoare a războiului antiterorist să rămână la discreția Americii și ca europenii să se ocupe de soluționarea problemelor „europene“ încă nerezolvate de la sfârșitul războiului rece, precum integrarea neîntârziată a est-europenilor în UE, menținerea păcii în Balcani și angrenarea Ucrainei și a Rusiei într-un sistem de securitate pan-european care să asigure stabilitatea regională. SUA încurajează participarea europenilor la lupta împotriva terorismului, dar numai dacă ei acceptă rolul de subalterni și dacă renunță la pretenții de a participa la formularea deciziilor politice și militare. Europenii ar fi utili în operații de poliție, în impunerea de restricții financiare și în schimburi de informații. Din punct de vedere militar, aportul europenilor este minuscul; în vreme ce bugetul militar american a continuat să crească vertiginos, europenii încă nu sunt dispuși să cheltuie suficient pentru modernizarea forțelor armate proprii. Decalajul între puterea militară a Statelor Unite și cea a aliaților din NATO a ajuns să fie atât de mare, încât participarea efectivă a europenilor a devenit chestionabilă. Secretarul general NATO Robertson i-a avertizat pe europeni că vor fi obligați să opteze pentru „modernizare sau marginalizare". Ofertele aliaților europeni de a participa militar la războiul din Afganistan au fost respinse în mare măsură de americani. Europenii nu au suficientă capacitate de transport aerian și sunt depășiți în tehnologie militară. Fără arme de precizie, rachete de croazieră și bombe inteligente, contribuțiile europenilor la războaie moderne sunt limitate. Ideea necesității unor consultări interminabile și paralizante cu „aliații“ europeni în procesul de planificare și derulare a acțiunilor militare antiteroriste a fost respinsă categoric de Casa Albă; în trecut, militarii și politicienii americani au fost profund dezamăgiți de gâlceava neproductivă cu colegii europeni în decursul negocierilor și campaniilor militare din Bosnia și din Kosovo, încântată de succesul inițial din Afganistan, administrația Bush este convinsă, probabil eronat, că are resursele și capabilitatea de a eradica terorismul internațional cu sau fără participarea militară a aliaților. Percepția politicienilor europeni este că America își utilizează resursele politice și puterea militară în mod neinspirat. Ei s-au distanțat demonstrativ de politica promovată de la Casa Albă cu privire la Irak, Iran și conflictul dintre Israel și palestinieni. Relațiile transatlantice s-au deteriorat substanțial datorită divergențelor profunde dintre SUA și Europa în problema Irakului. Irak - Spre consternarea europenilor, președintele George Bush a decis că lupta împotriva terorismului trebuie să includă eliminarea guvernelor dictatoriale care dezvoltă arme de distrugere în masă și care ar putea pune la dispoziția teroriștilor astfel de arme. După părerea administrației actuale de la Washington, trei țări sunt imediat suspectate de a avea asemenea capabilități și intenții: Irak, Iran și Coreea de Nord. Răsturnarea prin forță a regimurilor tiranice din Coreea de Nord și din Iran ar fi foarte costisitoare și ar implica pierderi umane mari care, probabil, ar fi intolerabile pentru publicul american. Preocuparea intransigentă a guvernului Bush de înlăturare a dictatorului irakian Saddam Hussein a stârnit critici internaționale vehemente și a provocat adversități serioase. Regimul despotic de la Bagdad este considerat „periculos“ de Washington, deoarece și-a demonstrat în trecut înclinațiile și intențiile de a produce și utiliza arme chimice, biologice și nucleare. în 1995, irakienii au admis că au produs și testat cel puțin trei agenți biologici: antrax, toxina de botulism și aflatoxina. în 1991, guvernanții de la Bagdad au recunoscut că au produs și au depozitat agenți chimici de luptă din clasa substanțelor vezicante și neurotoxice. Militarii irakieni au utilizat armele chimice împotriva inamicilor în războiul cu Iran și împotriva rebelilor kurzi din propria țară. Saddam Hussein a lucrat intens în secret la dezvoltarea armelor nucleare. Bombardamentul „preventiv“ al instalațiilor nucleare din Irak de către aviația Israelului și sancțiunile impuse de ONU în urma războiului din Kuweit au domolit temporar aspirațiile nucleare ale Bagdadului. Aliații europeni, Rusia și Țările Arabe insistă că Saddam Hussein nu a ajutat teroriștii în trecut, că o acțiune armată împotriva Irakului ar viola legea internațională și că ar fi foarte dificil să se găsească un succesor credibil care să-l înlocuiască pe Saddam. De asemenea, ei consideră că un atac militar masiv împotriva Irakului poate duce la dezmembrarea țării și la destabilizarea întregii regiuni, cu consecințe imprevizibile. Se pare că guvernanții americani sau nu înțeleg, sau ignoră intenționat sentimentele de vulnerabilitate ale europenilor. Milioane de musulmani locuiesc în Franța, Germania, Anglia și Spania. Ei reprezintă un pericol potențial imens pentru europeni. Radicalizarea acestor musulmani este inevitabilă, atunci când înalți demnitari americani incită guvernul să bombardeze Irakul și insistă ca America să se solidarizeze necondiționat cu premierul israelian extremist Ariel Sharon. Deși mulți musulmani detestă și condamnă actele teroriste a sinucigașilor palestinieni împotriva civililor israelieni, acești mahomedani sunt mai receptivi la actele de brutalitate ale militarilor israelieni care umilesc populația civilă, asasinează „suspecții“ și distrug orașele „fraților“ palestinieni. Disensiunile dintre guvernanții actuali ai Americii și cei europeni au devenit stridente, iar relațiile transatlantice sau înăsprit progresiv. Ambele părți ar beneficia prin calmarea retoricii beligerante și prin redefinirea valorilor și intereselor comune. O adevărată ruptură ar fi indezirabilă, malefică și periculoasă. Editor: GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL Redactor-șef: GABRIELA ADAMEȘTEANU Redactori-șefi adjuncți: RODICA PALADE și DAN PERJOVSCHI Tehnoredactare: NICOLAE RUSU; Difuzare: DAN HORELU; Publicitate: MIHAELA IVANOVICI; Secretariat: CRISTINA SPĂTĂRELU; Redactori: RĂZVAN BRĂILEANU GIANINA BUZEA; Corectură: MARA ȘTEFAN, THEODOR ZAMFIR Consiliul consultativ „22” Sorin Antohi, Mihnea Berindei, Matei Călinescu, Doina Cornea, S. Damian, Mircea Martin, Șerban Papacostea, Mihai Șora, Vladimir Tismăneanu, Ion Vianu, Al. Zub Redacția și administrația, București, Calea Victoriei 120. Tel: 311.22.08, 314.17.76; Fax:311.22.08; e-mail: 122@ong.ro; www.revista22.ro ; Tipărit la FED PRINTING SRL ; Tehnoredactare computerizată: „22“ ISSN-1 220-5761 22 nu garantează publicarea textelor nesolicitate de redacție.