Revista Fundaţiilor Regale, iulie-septembrie 1942 (Anul 9, nr. 7-9)
1942-07-01 / nr. 7
CUM SE DIRIGUIA EMINESCU Pentru chipul cum se diriguia Eminescu, deci pentru simţul său de autocritică, nimic mai lămuritor decât drumul străbătut de la prima la ultima formă a simbolurilor caracteristice viziunii Sale despre lume: cele două destine contrastante Cătălin—Luceafărul. Din tot cuprinsul poeziei noastre, acesta este capitolul de literatură comparată a formelor care îndeosebi ne cere să luăm aminte. La fel ca limba, opera de poezie este un tot atât de organic, încât o modificare introdusă într’un aspect cere schimbări în tot restul plăsmuirii. In ultima formă, figura Cătălinei fiind nuanţată, aşa cum am arătat, modificări esenţiale trebuiau să schimbe întru totul şi sentimentalitatea şi figura înamoratului fericit. Voi arăta acum modificările pe care le-a suferit feciorul de împărat, Florin, ca să devină Cătălin şi voi urmări aceste modificări în nume, în înfăţişare, în structura sufletească şi în manifestări. Am semnalat cum leit-motivul care avea să ducă la plăsmuirea lui Cătălin se ivea în prima formă versificată în chiar strofa unde Florin apare întâi. Imediat după numele lui apărea versul: Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn... Am arătat ce cortegiu de imagini şi de valori leagă Eminescu de cuvântul acesta: norocul. Pentru ca figura aceasta să devină reprezentativă pentru instabilul şi întâmplătorul noroc pământesc, eroului trebuia să i se ia tot nimbul idealist cu care izvorul şi prima redactare îi învăluise figura. Mai întâi însăşi modificarea numelui. De ce oare n’a păstrat Eminescu numele din prima redactare, Florin? Pentru un fecior de împărat şi pentru o fată de împărat, care ar fi rămas într’o atmosferă înaltă, numele de Florin și Florina ar fi fost potrivite.