Romînia Liberă, iulie 1956 (Anul 14, nr. 3649-3674)
1956-07-22 / nr. 3667
Pag. 2-a La Bienala din Veneţia Din doi in doi ani, in bătrîna Veneţie se desfăşoară unul din cele mai însemnate evenimente din viaţa artistică mondială : Expoziţia Internaţională de artă plastică „Bienala de la Veneţia“. Anul acesta, unul din pavilioanele care s-au bucurat de un deosebit succes la „Bienală“ a fost pavilionul ţării noastre, reprezentat prin lucrările unor artişti de seamă cum sunt : pictorii Alexandru Ciucurencu şi Cornelii Baba, sculptorii Ion Irimescu şi Corneliu Medrea şi graficienii Jules Perahim şi Ligia Macovei. In frumoasa grădină a atelierului de pictură de pe şoseaua Kiseleff, am stat de vorbă cu pictorul Alexandru Ciucurencu, care a participat la Bienala de la Veneţia.Amabil şi emoţionat de proaspetele impresii, pictorul Alexandru Ciucurencu ne-a oferit prilejul de a călători cîteva ceasuri — sfidînd paralelele şi longitudinile — pe meleagurile Italiei. — Canalele Veneţiei — ne spune tovarăşul Ciucurencu — ne-au primit cu aspectul lor estival în ziua deschiderii Bienalei- Gondolierii înveşmântaţi în costume de epocă, tmbinînd cele mai diverse culori, dădeau un farmec de carnaval deschiderii Bienalei. La Veneţia gondolele sunt veritabile taxiuri şi vaporaşele ţin loc de tramvaie. ...Dar acum să vorbim despre Bienală. Această expoziţie in CORNELIU BABA Portretul unei tinere, teratonală datează din anul 1895 iar ţara noastră a participat pentru prima oară în 1907 (la cea de a şaptea Bienală). Bienala durează mai multe luni. De pildă anul acesta va lua sfîrşit în luna noiembrie. Ea este o oglindă vie care oferă publicului venit din toate colţurile lumii, realizările în arta plastică a ţărilor participante. Contrastele cele mai puternice în artă, tendinţele şi curentele cele mai variate sunt prezentate în pavilioanele Bienalei Un fapt care mi se pare semnificativ este acela că an de an a crescut numărul participanţilor. Anul acesta de pildă — la cea de a 28-a Bienală — au fost reprezentate mai multe state decît în anii precedenţi- Bienala a pus şi de data asta probleme deosebit de interesante atît în faţa artiştilor plastici cît şi a publicului în legătură cu drumul artei. — V-aş ruga să ne vorbiţi despre diferitele aspecte ale Bienalei, despre curentele de artă care s-au confruntat la actuala Expoziţie... Tovarăşul Ciucurencu desface dintr-un sertar Catalogul Bienalei, unde sunt reproduse multe din lucrările expuse. Le privim împreună . — Vezi — ne spune maestrul Ciucurencu — aici este o oglindă a Expoziţiei. La această Expoziţie au participat într-un număr foarte mare abstracţionişti Ei consideră că inspiraţia din realitate nu mai poate aduce nimic nou, că nu se mai poate face nimic nou interpretînd realitatea. Abstractioniştii tiu au reuşit pînă în prezent să se concretizeze. Priveşte de pildă sculptura aceasta. Este întitulată „Ochiul interior“ şi îi aparţine englezului Lyn Chadwick. Este cu totul neinteligibilă. Juriul insă, spre uimirea multora, i-a acordat premiul Bienalei pentru sculptură. Trebuie spus că juriul a acordat multe premii suprarealiştilor. Dar, în cadrul Bienalei, abstracţioniştilor, li s-a opus curentul realist, care se inspiră din realitate. Aceştia au fost după părerea mea cei care s-au impus cel mai mult la Bienală. In pictură — impresioniştii ALEXANDRU CIUCURENCU Portretul mamei au adus lucruri noi, de lumină şi culoare inspirate din natură, din realitate. Acolo, unde pătrunde lumina, pătrunde şi poezia. Ducînd mai departe tradiţia lui Cezanne şi Matisse mulţi pictori italieni mergînd pe acest drum au găsit mijloace noi de exprimare inspirîndu-se din realitate. Am să dau exemplul pictorului italian Pirandello (fiul scriitorului N.N.) care deşi n-a fost premiat s-a impus prin noutatea lui. Un fapt care merită să fie subliniat este acela că în ultima Bienală, se remarcă tot mai mult prezenţă pictorilor din ţările din apus care aduc în tablourile lor protestul social. Şi numărul acestora creşte... Este interesant de pildă pictorul Renato Gatusso care merge pe o linie realistă însă la el se observă oarecari violenţe cromatice, culoarea omului dispare.. Critica de specialitate cît şi marele public au primit cu interes lucrările artiştilor noştri plastici In cartea de impresii numeroşi vizitatori au notat aprecieri elogioase manifestîndu-şi dorinţa de a achiziţiona lucrările expuse. — Aş vrea să-ţi spun — ne întrerupe firul gîndurilor tovarăşul Ciucurencu — că în afară de frumuseţea şi pitorescul oraşelor pe care le-ar fi vizitat, în afară de splendoarea Florenţei (e o adevărată operă de artă) ne-a impresionat primirea caldă pe care ne-au făcut-o poporul italian, artiştii săi. A fost un prilej să ne cunoaştem mai bine, să adîncim legături de prietenie folositoare pentru ambele popoare. * M -am despărţit tîrziu de maestru Ciucurencu, cu regretul că interesanta noastră călătorie a durat numai... două ore. L-am întrebat despre proiectele sale actuale.. Răspunsul mi l-au dat bagajele pregătite pentru călătoria ce o va face peste cîteva zile spre meleagurile Moldovei, în mijlocul ţăranilor atît de iubiţi de el — unde va începe să picteze tabloul „1907“. D. TABACU De vorbă cu pictorul ALEXANDRU CIUCURENCU OCOOOOOOOOOOCOOOOOCX.Q iu -zJ oooooooooooooooooo«» ii I V CRONICA LITERARĂ LAUDA FIINŢEI OMENEŞTI De curînd, Tudor Arghezi a publicat o nouă carte de stihuri. Culegerea se cheamă „Cîntare omului“, denumire sub care figurează amplul poem cu acelaşi titlu apărut acum un an în „Viaţa romînească“, două cicluri de poezii („Stihuri noi“ şi „Alte stihuri“) scrise într-un răstimp de peste cincisprezece ani şi un „Carnet“ de versuri cu specificarea „Mai 1944“ Există convingerea, statornicită prin practică, precum că sinteza cea mai fericită a creaţiei unui poet ar reprezenta-o în primul rînd volumele de versuri alese. De altfel în cele mai multe cazuri, aşa e. Criteriul selecţiei severe aplicat la un material poetic bogat din care îţi vine mai uşor să alegi un număr limitat de piese susceptibile să reprezinte partea cea mai „inspirată“ a creaţiei artistului avantajează antologiile individuale faţă de cărţile care se limitează la înregistrarea aproape fără excepţie a versurilor apărute într-o perioadă de timp dată. Cu Tudor Arghezi se petrece însă un fenomen care trece dincolo de limitele obişnuitului. Cumpănindu-şi gîndurile şi potrivind cuvintele, el a încercat pe rînd ocara şi cin lecui, a gustat amarul şi dulcele, a mîngîiat mugurii dar şi zdrenţele rîvnind către o poezie care, după cum singur a mărturisit cîndva, trebuia să „semene cu neasemănatul, să se apropie de neapropiat“. Roadele cele mai de preţ ale acestei frămîntări, operele menite să restituie poporului ceea ce au primit de la dînsul — comorile graiului şi ale înţelepciunii, nu apăruseră încă în vremea tipăririi ediţiilor de „Versuri alese“. Pe neaşteptate poetul care şi-a publicat primul volum de versuri la vîrsta de peste patruzeci de ani s-a înfăţişat înaintea noastră cu patru cărţi masive de stihuri, dintre care două au şi apărut şi care reprezintă fiecare în parte, o antologie Dacă această efervescenţă a sîrguinţei şi a talentului se poate chema • Tudor Arghezi — „Cîntare omului" (E.S.P.L.A.), „miracol“, există într-adevăr un „miracol“ arghezian. Articolul de faţă nu urmăreşte decît să înlesnească călătoria printre priveliştile poetice ale „Cântării omului“, privelişti care înfrumuseţează peisajul literaturii romîneşti contemporane. Odată cu aceasta ar vrea să încerce şi tălmăcirea unei cuceriri de mare preţ a poeziei argheziene recente — însuşire pe care ne îngăduim s-o numim democratismul poeziei noi a lui Tudor Arghezi, transmiterea mesajului său poetic către un număr de cititori în necontenită sporire, mai cu seamă către acei cititori care au încercat puţine tresăriri estetice faţă de vechea poezie a autorului „Cuvintelor potrivite“, n-au gustat o, iar dacă au gustat-o au simţit pe limbă un gust amar. Democratismul creaţiilor de felul „Cîntării omului“ nu are nimic de-a face cu „poporanismul“ desuet al producţiilor confecţionate „pe înţelesul maselor" după un tipic ticluit de oameni care cunosc poporul numai din vizitarea muzeului satului ori din tratatele de etnografie. In distihurile „Cîntării omului" sîmburele poeziei se lasă descoperit pe de-a-ntregul de abia la a doua, a treia citire. Pentru greutatea tîlcurilor sale fiecare verset ar avea nevoie de explicaţii în subsol care să tălmăcească aluziile, referirile, premizele filozofice şi ştiinţifice. Cu toate acestea poemul lui Tudor Arghezi, împreună cu toate poeziile din volum sunt democratice în sensul cel mai nobil al cuvîntului. Esenţa acestui democratism rezidă în perspectiva plină de strălucire atribuită de poet destinelor omenirii, în respectul împins pînă la veneraţie faţă de fiinţa umană, în încrederea nestrămutată în forţele creatoare ale omului. Există la începutul ciclului „Cîntare omului“ o poezie care se intitulează „Umbra“. Nu este vorba de o ivire supranaturală ci chiar de conturul corpului omenesc proectat în exterior de lumina zilei — este ceea ce poetul numeşte plastic „însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare“. Tîlcul acestor versuri s-ar putea preta la explicaţii felurite. Traducerea cea mai credincioasă a ideilor poetului din acest simbol mi se pare însă identificarea destinului „umbrei“ cu acela al poeziei şi al poetului în deosebi, legătura nedespărţită a acestora cu natura fiinţei omeneşti. De altfel stihurile următoare confirmă supoziţia Nedesminţindu şi menirea de veşnic însoţitor al omului poetul urmăreşte cum se sfărîmă în tăcere anii şi generaţiile, slăveşte pe constructorii monumentelor cu vîrfuri care ating înaltul, aclamă născocirea maşinilor, îndreaptă pumnul injurios către stele sfidînd „providenţa“ în numele raţiunii, învinge suferinţa, îşi încordează mînia şi nădejdea. Lauda omului este făcută în legătură cu o seamă de evenimente epocale reprezentînd adevărate sărbători ale neamului omenesc la diferite vîrste Sînt celebrate astfel sărbătoarea ridicării omului pe poziţia verticală, sărbătoarea „răpirii" focului, a născocirii uneltelor, a clipei cind, schimbîndu-şi mitica „osîndă“ în bucurie, oamenii au cunoscut fericirea muncii şi în sfîrşit momentul cînd, biruind toate forţele opresoare, omul devine propriul său stăpîn. Suita de poezii nu urmăreşte ordinea riguroasă a succesiunii evenimentelor în timp. Poemul nu este un compendiu versificat al istoriei universale. In afara poeziilor care sîrtt consacrate „sărbătorilor“ de care aminteam mai sus („Nici o silabă-ntreagă“, „Pînă atunci“, „împlinire“, „Născocitorul“...) se află în „Cîntare omului“ o seama de momente lirice cu un adine conţinut filozofic. Este interesant de urmărit cum în această suită de versuri vioara lui Tudor Arghezi, acea „singură vioară“ de care vorbea în „Testament“ parcurge registre deosebite, trece cu virtuozitate de la unul la altul. Să ne gîndim de pildă la contrastele de tonalitate şi atmosferă prezente în unul şi acelaşi poem de la solemnitatea epopeică a versurilor din „Pînă atunci“ la proporţiile caricaturale în care este înscrisă figura lui „Vodă“ din „A fost o noapte oarbă“, trecînd prin subtilităţile ironice ale satirei anticlericale „Un altul zise“. Cîtă prospeţime şi vitalitate artistică mărturiseşte doar această variantă a legendei prometeice: „Intr-un avint sălbatic te-ai dus pînă la stele Şi te-ai întors, aprinsă, cu una dintre ele. Că mina îi arsese cu care-ai scormonit Tn jocul alb din clmpul de sus, eşti răsplătit. Ai pus-o să răsară, să-fi ardă-n vatra goală. A fost, biruitoare, tntîîa ta răscoală“ (La stele) Şi ce deosebire între natura acestui fel de vibraţii şi imaginea răbufnirii vulcanice a nopţilor oarbe cînd mînia clocotitoare a norodului zguduie din temelii orînduirea nedreaptă şi pe împilatori : „Ospeţeie-n furtună, zburate de virtej, Opriră dumicaţii-n gingie şi gttlej. Amestecaţi cu cioburi, stăpinilor, sub mese, Li se trezea beţia de prinţi şi de prinţese. Un urlet, ea ie mare-n răzvrătire. Linfoiul gros al morţii-ncepu să se deşire, Iromptă, omenirea din ghizduri şi zăgaze, Isca viitori, prăpăstii şi piscuri de talaze". (A fost o noapte oarbă) O altă faţetă a poeziei argheziene nu inedită dar care se înfăţişează în „Cîntare omului“ în expresii artistice de o răpitoare frumuseţe este poezia perfecţiunilor dacă o putem numi aşa, ale acelor forme ale făpturii omeneşti sau ale naturii sortite să sugereze armonia, desăvîrşirea, să cultive dragostea pentru advăratele preţuiri şi frumuseţi. In această categorie se încadrează de pildă poeziile in care Tudor Arghezi dă laudă mîinii şi ochilor. Observarea detaliului anatomic nu e un motiv nou în creaţia poetului „Blestemelor“. Inovatoare pentru creaţia artistului apare aici rezonanţa pe care o capătă imaginea elementelor făpturii umane într-un desăvîrşit acord cu preocupările şi năzuinţele omului, cu vibraţiile fiinţei sate. Mina omului devine astfel un simbol al muncii atoate făcătoare: „Şi meşterul Manole visa o minăstire. Dar cine-a scos-o vie din moarta-nchipuire ? Cinci degete-ale dreptei cu cinci din mina stingă Putuseră s-o-nalţe şi ursitele să-nfringă , Aceleaşi mlini şi braţe care-au cioplit in stinct Şi Sfinxul, păzitorul nisipurilor incă" (Să ţi-o sărut) Rod ale aceleeaşi sensibilităţi faţă de tot ceea ce desfată simţirea omului dornic de viaţă sunt un mare număr de poezii din ciclurile „Stihuri noi“ şi „Alte stihuri“. Ca un călăuz iscusit, Tudor Arghezi ne îndrumă paşii prin microcosmul „celor care nu cuvîntă“, ne îndeamnă să asistăm la „parada“ gîngăniilor, ne face cunoştinţă cu Hoţu, cu cele cinci pisici, cu rumegătoarele bărboase îmbrăcate în giubele lungi de şiac... Cîteodată chivaerele se înteiază ca nişte boabe de rouă prinse în corolele florilor. De pildă în „Adormita“ sau în cele patru strofe alepoeziei „Noaptea“ — atît de frumoase încît s-ar putea ca, urmînd calea multora din operele marilorartişti, să intre în acel patrimoniu poetic ce se transmite din gură în gură în ponor (a cărui fantezie de altfel asemuieşte deseori soarele şi noaptea cu un flăcău şi o fată). Este şi acesta un aspect al democratismului poeziei argheziene noi despre care nu s-ar fi putut vorbi în urmă cu cincisprezece ani. Un loc aparte în ultimul volum de versuri al lui Tudor Arghezi îl ocupă poeziile care înfăţişează răspunsul poetului la frămîntările timpului său. Carnetul de versuri „Mai 1944“ reînvie o atmosferă care deşteaptă în mintea fiecăruia din noi amintiri legate de ororile războiului. Amintirea lor o evocă asemenea poezii antirăzboinice ca „Păsările de fier“, „Convoiul sicrielor“, „Moartea'n vatră“, „Un lazaret“ Lor li se pot adăuga şi versuri ca „In satele şi văile“, „într-un judeţ“, „De la fii în drum“, „Ţara mea“, scrise în anii dictaturii fasciste. Trebuie subliniat că impresia generală pe care o lasă cititorului versurile antirăzboinice risipite prin toate cele patru cicluri ale volumului nu este aceea a meditaţiilor unui profet pacifist, ci a unui protest conştient şi lucid. Poezia din trecut a lui Tudor Arghezi purta in multe părţi ale ei dorul înălţimilor, năzuinţa către o atmosferă purificată în care poetul să nu mai fie silit să respire miasmele putreziciunii din juru-i. „Potecile lumii“ adică ale pămîntului dorea să le străbată în tovărăşia mulţimii, „purtînd în vîrful lăncii, spre cer o stea mai nouă“. „1907“ şi „Cîntare omului“ nu mai suferă de nostalgia culmilor şi a aerului ozonat. Ele respiră certitudine şi plinătate. E meritul poetului, dar în primul rînd al timpurilor noastre care au dat vigoare nouă acestui mare artist al limbii românești. BORIS BUZILA România liberă . J)in lirica poloneză PATRIA K. I. Galcinskii Cîntate-ades, din veac în veac, Sint multe cînturi care ţi plac. Dar cel mai drag şi cel mai sfint E-un singur cint ! Un singur cint! El te petrece veşnic viu Din leagăn pînă la sicriu ! Şi-acordu-i plin de vis şi vrajă Iţi prinde sufletul ca-n mreajă. Auzi ? El sună cînd priveşti Muşcate roşii la fereşti, Şi stele mii, clipind uşor, Şi păsări care trec în zbor, Şi frunza mîndrului stejar... Auzi cum sună iar şi iar In dulcea vorbă strămoşească, In iarba ce-a-nceput să crească, Ascultă-1 cum tresaltă, cîntă In prima ta iubire sfîntă, Ascultă-1 cînd îţi iese-n cale In vechi proverbe şi zicale, Şi-n snopi de raze pe poteci, Şi-n danţul picurilor reci, Şi-n fulgul care-n vînt se zbate, Şi-n geniul lui Chopin, şi-n toate !•„ Ce-i cîntul ? E pămîntul meu Cu străluciri de curcubeu, Cu crini, cu cringuri de aluni, Cu fier şi mine de cărbuni ! Un bulgăraş din glia noastră Mi-i ca lumina-ntr-o fereastră ! Aici în glia mea bogată E îngropat bătrînu-mi tată, Aici de veacuri, în morminte Zac strămoşeştile-oseminte!... Iar noi, cei tineri, peste praguri Păşim sub roşiile steaguri ! Şi nu ni-i viaţa stearpă, goală, E cintec! Zvon de nicovală ! In muncă braţul nu slăbeşte ! Auzi cum viaţa clocoteşte In mari uzine, pe ogoare, Pe vasele pornite-n mare ! Se-aprind pe boltă zări senine E veacul luminos de miine ! Rîvnitul veac ce va să vină! Fii Ţară — cintec şi lumină ! In romîneşte de MDJENTEMIROV 99 Citadela s Absolvind anul A , acesta clasa de reprima piesa romineasca gie a profesorului * r I. A. Zavadski de la Institutul de Artă Teatrală din Moscova, am fost invitat împreună cu colegul meu Călin Florian de către conducerea Teatrului Tînărului Spectator din orașul Riga — capitala Letoniei Sovietice — pentru punerea în scenă a unui spectacol romînesc. Am primit cu bucurie această propunere şi, la rîndul nostru, am propus colectivului piesa „Citadela sfărîmată“, care de la prima lectură a fost întîmpinată de actorii teatrului cu încredere şi entuziasm. Am început repetiţiile la 20 aprilie urmînd ca premiera piesei să aibă loc în jurul datei de 10 iunie curent. Termenul relativ scurt de lucru asupra piesei a fost impus de apropiata în-chiderea stagiunii şi de plecarea teatrului în turneu în republica vecină, R.S.S. Estonă. Premiera piesei „Citadela sfărîmată“ avea să constituie spectacolul de închidere a stagiunii, apoi să îmbogăţească repertoriul teatrului pentru turneul în Estonia, şi să deschidă stagiunea viitoare în toamnă. Teatrul Tînărului Spectator „Comsomolul Leninist" din Riga este un teatru deosebit de îndrăgit şi apreciat de publicul din Riga şi din împrejurimile oraşului ca şi de publicul din diverse alte localităţi din republică, unde teatrul face deplasări in mod sistematic. Teatrul este însă în egală măsură frecventat şi de publicul matur întrucît în repertoriul său sunt incluse şi piese ca „Suflete moarte“ de Gogol, „Romeo şi Julietta“ de Shakespeare, „Micuţa Dorryt“ după Dickens, „Discipolul diavolului“ de Bernard Shaw şi altele. Ne-a părut semnificativ faptul că prima piesă româneasca cu care a făcut cunoştinţă publicul din R.S.S. Letonă a fost reprezentată de un teatru al tineretului Mai tîrziu acest lucru a fost menţionat şi în presa locală, într-o recenzie intitulată „Un frumos şi binemeritat succes“ semnată de artistul poporului I Iurovski. Autorul remarca faptul că acest teatru al tineretului a încredinţat spectacolul, direcţiei de scenă la doi tineri absolvenţi. Intr-o altă recenzie apărută în iunie în ziarul „Tineretul sovietic“, criticul letoniac, I. Valin, scria: „Piesa aduce cu sine evenimente istorice de mari proporţii care ies cu mult în afara graniţelor unei cronici de familie. (In traducerea rusească, făcută de N. Musulis şi N. Kliucinikov, piesa este intitulată „In casa d-lui Dragomirescu” — I. M.) In acelaşi timp ea întruneşte tipuri complexe şi veridice şi un subiect deosebit de emoţionant şi dramatic. După cum just formulează regizorii spectacolului, «piesa este o povestire despre unii eroi ai zilelor noastre care au găsit în viaţă, un drum luminos învingind chiar şi orbia fizică, şi despre oameni cu vederea bîrnă, dar orbiţi de teorii false şi năzuinţi înjositoare»”. Intr-adevăr aceasta este ideea principală pe care am pus-o noi la baza spectacolului ţinînd seamă de specificul teatrului. In lumina acestei concepţii, personajele centrale ale spectacolului au devenit cei doi fraţi Petre şi Matei Dragomirescu; conflictul dintre ei se ascute din ce în ce, constituind un ecou al marilor prefaceri petrecute în ţara noastră în ultimii cincisprezece ani. Fericirea pe care şi-o găseşte primul ca şi tragicul sfîrşit al celui de al doilea reprezintă un deznodămînt firesc al luptei dintre adevăr şi minciună, dintre nou şi vechi. Munca asupra spectacolului n-a fost uşoară, întrucît complexitatea de teme şi idei a piesei a cerut nu numai un studiu temeinic, ci şi o muncă susţinută din partea întregului colectiv creator care într-un timp relativ scurt trebuia să-şi însuşească şi să redea întreaga bogăţie spirituală a piesei. Noi am căutat şi se pare că în mare parte am reuşit să aducem în spectacol cît mai mult din specificul realităţii româneşti, atît în ceea ce priveşte ritmul de desfăşurare a acţiunii şi tiparul personajelor, cît şi in caracterul decorului şi al costumelor. Ne-a ajutat în a realiza acest lucru colectivul de actori cu care am lucrat intr-o minunată atmosferă de prietenie şi înţelegere, şi care a îndrăgit în mod deosebit piesa ca pe una din lucrările dramatice de frunte din repertoriul teatrului lor. Alături de actori deosebit de tineri ca A. Orlova (Irina) şi A. Smeliakov (Petre), în spectacol au obţinut succese remarcabile actori mai vîrstnici ca R. Dambran — artist emerit al RS S. Letone — (Matei), C. Mihnevicî — artist emerit — (Grigore Dragomirescu), E. Kromberg — artistă emerită — (Adela), F. Valifkaia — artistă emerită — (bunica) şi G. Kovalskaia (Emilia). Un aport însemnat au adus decorul şi costumele executate de tînărul pictor M. Kitaev căruia pentru documentare am căutat să-i punem la dispoziţie un material cît mai bogat. încă din timpul lucrului oamenii artei şi culturii din Riga au urmărit cu interes montarea primei piese romîneşti pe o scenă letonă. La premiera spectacolului care a avut loc în seara zilei de 12 iunie a asistat un numeros public care a urmărit cu atenţie şi emoţie şi a răsplătit cu multe aplauze rezultatul acestei munci. La sfîrşitul spectacolului, I. Ostrov, ministrul Afacerilor Externe şi al Culturii R.S S. Letone, ne-a imnînat diplome de onoare decernate printr-o hotărîre a Consiliului de Miniştri al R S.S. Letone după o vizionare specială a spectacolului cu cîteva zile mai înainte. La premieră au fost prezenţi reprezentanţi ai vieţii culturale şi obşteşti şi ai presei din Riga, precum şi primul, consilier al Ambasadei R.P.R. la Moscova, M.T Vlad, care a oferit actorilor daruri. După spectacol a avut loc un banchet în cinstea colectivului creator al spectacolului, la care de nenumărate ori s-a toastat pentru prietenia popoarelor noastre şi pentru continuarea şi dezvoltarea schimbului de valori culturale dintre poporul român şi leton, schimb ale cărui baze au fost puse prin prezentarea „Citadelei sfărîmate“ la Riga. ION MAXIMILIAN director de scenă, absolvent al institutului de artă teatrală „A. V Lunacearski" din Moscova, jucată în Letonia Sovietică 64 m . « jjCtj V T iu?!? O scenă din spectacolul ..Citadela sfărîmată“ II ( f------CĂRŢI NOI ! IN EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA $1 ARTA: | MIHAI BENIUC : Poezii [ 368 pagini G. BACOVIA: Poezii (Cu o pre- ) fată de Eugen Jebeleanu) I 208 pagini 5 lei ) J MIHAI RALEA : Cele două Franţei 6,75 lei | 408 pagini ! MARIA ARSENE: Un tovarăş Vine • astă-seară... I I 184 pagini 2.10 lei ) I DIMOS RENDIS: Argontuţii (Inin romîneşte de Ioanichie Olteanui) ( 208 pagini 3.10 lei — Zeia de jad (In romîneşte de I J Sergiu Dan) vol. III. 15,20 lei I [ 144 pagini 1.50 lei IN EDITURA CARTEA RUSA : ( L.N. TOLSTOI: Opere j (Nuvele şi povestiri) (555 pagini -v 4 lei ) Duminică 22 iulie 1958 — nr. 3367