Romînia Liberă, octombrie 1956 (Anul 14, nr. 3727-3752)
1956-10-14 / nr. 3738
Peg, 2*p ! ! De pe clina proaspăt înverzită, Care domină priveliştea acestei dimineţi de primăvară, grănicerul austriac — înfipt ţanţoş în şea — scrutează drumul carelor... Cînd harabaua ţăranilor moldoveni, trasă de doi înaintaşi şi doi rotaşi, ajunge în dreptul stupului de graniţă, le strigă tunător: — Halt!... și dă pinteni calului. Fără să descalece, le cere hîrtiile de trecere a frontierei şi, privind în direcţia Moldovei, îi întreabă doar din ochi: încotro ? — Dorohoi... răspunde unul dintre ţărani. Cercetîndu-le pe rînd actele, îi numără : sînt trei. Le arată, întrebător şi sever, trei degete — şi toţi trei se grăbesc să răspundă, întrebării mute, în cor : — Da, da ! numa noi trii. Dar grănicerul descalfecă şi — pe cînd ţăranii se privesc îngrijoraţi între ei — se duce în spatele harabalei şi se uită sub coviltir la grămada de saci plini cu marfă de lupşcărie, în care loveşte cu patul puştii. Din gura strînsă a unui sac, iese guiţînd capul unui purcel de lapte. Grănicerul se descruntă , glumeţ, arată ţăranilor patru degete, ca şi cum ar vrea să le spună: Va să zică, m-aţi păcălit? Eraţi patru !... Oamenii rid uşuraţi, grănicerul dă un bobîrnac in ritul purcelului. Apoi le înapoiază hîrtiile, încalecă şi le face semn că sînt liberi. Harabaua porneşte şi se pierde repede, toată, în norul de praf pe care îl ridică în urma ei. * Praful din spatele harabalei se împrăştie şi, de sub bolta coviltirului, apare din sac, alături de capul purcelului, capul unui băiat de vreo cincisprezece ani. Ride î şi trimite o tiflă grănicerului, care dincolo de stînpul hotarnic îşi trage furios mustăţile. Harabaua s-a oprit. Ţăranii, veniţi să-l ajute să iasă din sac, fac şi ei haz şi îl privesc cu drag. Le întinde purcelul: — Să nu-l tăieţi, bădie, că şi el m-a ajutat să trec în ţară. Şi sare în drum. E în uniforma elevilor de la Ober-Gymnasium din Cernăuţi şi e tare frumuşel. De statură e mic, dar îndesat. Fruntea o are lată, faţa prelungă şi umerii obrajilor puţin ridicaţi. Din rumeneala sănătoasă a feţei, ochii îi sclipesc plini de viaţă. Părul, pe care şi-l dă ştrengăreşte peste ceafă îl are negru şi bogat. — Dară ce-a zîce babaiţa matale, c-ai fugit de la o şcoală nemţească ? Ai cui eşti ? — Al căminarului Gheorghieş Eminovici, din Ipoteşti... Ce să zică ?... D-apoi nu fug pentru întâia oară ! — Nu ţi-i dragă cartea ? — Ba cartea mi-i dragă ! Dar mă simt înstrăinat acolo şi mă apucă mereu filereu dorul de ţară... Le strînge mîinile . Vă mulfăimesc frumos că m-aţi ascuns. însă amu, mie mi-i mai de-a dreptul peste dealuri... şi, pina mine dimineaţă, sînt acasă, la Ipoteşti. Se îndepărtează, fără să mai privească în urmă, peste cîmp, spre dealurile din orizont. i Printre coline împădurite, drumul coboară spre sătucul Ipoteştilor. ★ Moş Miron Prisăcarul se ridică dintre ştiubetele lui de tei şi priveşte drept înainte. Are plete albe şi barcă de patriarh rustic. Deodată, un zîmbet îi înlăcrămează ochii, sub sprincenele stufoase — şi întinde larg braţele. Fugarul, cu tunica descheiată la guler, se aruncă la pieptul lui. — Măi Mihăiţă al moşului... Oare iar ai... ? In jurul lor, zborul săgetat al albinelor împrăştie în aer puncte de lumină aurie. — De dorul ţării şi al poveştilor dumitale m-am întors, moş Miroane... Mă răped doar să pîndesc ce-i ,pe la conac — şi viu să mi-o spui pe aceea cu Frumoasa Lumii ! Şi o rupe la fugă, la vale. * Dacă ne apropiem din faţă de conacul ţărănesc al căminarului Gheorghe Eminovici, ne izbeşte pridvorul înalt şi larg, străjuit de doi tei. Legat de unul din ei, Şoltuz — cânele ciobănesc — scrutează liniştit orizontul matinal. In pridvor, tună acum vocea de metal a căminarului, care se plimbă în jurul unei mese, fluturând o scrisoare. Pare mai repede un ţăran, îmbrăcat de curînd în straie nemţeşti. E un om de cincizeci şi trei de ani, înalt şi voinic, cu capul pătrat şi gîtul puternic, cu bărbia proeminentă. Sub fruntea lată, îi sclipesc ochii mici şi albaştri, cu priviri tăioase. De sub un nas care adulmecă lacom mirosul cimpului, mustaţa îi coboară în două virgule lungi, care-şi culcă vîrfurile peste barba tunsă scurt şi castanie, ca şi părul. Femeia care-l ascultă, urmărindu-i cu ochi blînzi plimbarea în jurul mesei, se află chiar în centrul tunetelor lui vocale, cu ghergheful sprijinit de masa la care stă şi brodează. E nevasta lui, Raluca, mai tînără cu patru ani decit el. Poartă un capot de dimineaţă, cu talie subţire, cu poală învoaltă. Din toată figura ei, uşor luminată de un zîmbet melancolic, respiră bunătatea şi resemnarea. Faţa o are prelungă, cu trăsături fine, frumoase, puţin obosite. Ochii ei negri sînt mereu întredeschişi spre visare. Mătasa netedă şi încă neagră a părului e despărţită la mijloc printr-o cărare. Mică de statură, pare că se înalţă într-una pe vîrful botinelor, ca şi cumar vrea să se facă stavilă mîniei tatălui împotriva fiului plecat departe. — Iaca la ce învoială nutrebnică aflu că a căzut ficiorul matale, la Ober-Gymnasium, cică un coleg, Stefanovici, îi face lecţiile la matematici... Iară dumnealui, mangositul, în schimb îi spune poveşti! Ca şi cum viaţa, cu basme s-ar ţine ! — Gheorghieş... vrea să-l întrerupă vocea dulce a Ralucăi. Dar Şoltuz îşi umflă deodată nările, ciuleşte urechile şi săltînd în lanţ, latră bucuros. — Ho, Şoltuz, ai căpchiet? îi strigă surprins căminarul — şi priveşte către zare. * Intr-un ochi de pădure, de după un tufiş, Mihai pîndeşte mişcarea conacului, care se zăreşte departe, în fund. La dreapta lui Mihai se întinde o baltă, care are în mijloc o insulă verde. ★ De poi o treaptă a pridvorului, căminarul întreabă pe intendent, care trece prin faţa casei : Desen : — Mînî oamenii la săpat fîntîna ?... Ho, Şoltuz ! Dar intendentul se apropie, slugarnic : — Boierule... iar s-a-nturnat conașa Mihai de la școală. II zărit adineauri. — Mihai ? ! Raluca a tresărit și s-a ridicat de la masă, cu ochi mari, speriați. — Să-ncalece de sîrg Vasili cu oamenii — și cu arcanul să mi-l prindă!... Şi, peste capul intendentului, care aleargă : Vasîli! Vasili ! Raluca e pe treaptă lingă el şi-i cuprinde mîinile scurte şi late, în mîinile ei lungi cu degete subţiri. Gheorghieş, să nu-l baţi. ★ Mihai îşi desbraca repede tunica şi aleargă spre baltă. ★ Trei-patru oameni călări pe deşelate, înarmaţi cu arcane şi conduşi de Vasile vizitiul, se îndreaptă în galop spre ochiul de pădure în care e ascuns Mihai. Se opresc în faţa tufişului. Ascultă. Se aude ţîşnitura puternică a apei, în care s-a aruncat un corp. — Ia ! strigă Vasile şi descălec. Urmat de un om, cu funiile în mîini, dau amîndoi tufişul la o parte şi aleargă până la marginea bălţii. Apa face încă cercuri, din ce în ce mai largi, mai domolite. Le privesc, se uită unul la altul. — Aici o fi, mă ? — Dă !... nu știe ce să creadă celălalt. Stau. Apa s-a liniştit. Vasile îşi face mîinile pâlnie la gură . Vorbeşte bălţii: — Aici eşti, conaş Mihăiţă?... Ieşi, zău, că ne mîntuie boierul ! Iar stau. Vasile îşi dă şapca pe ceafă; rîde: — Ei, stuchi-i-ar miţele... — Nu poa’ să hie-aici, măi Vasîli... că ieşea cu burta-n sus pîn amu. — Hai la deal ! Pornesc. In urma lor, răsare din apă capul lui Mihai. Rîde... şi apoi inoară voiniceşte spre mal, unde întinde mîna către ramura unei sălcii. ★ Călăreţii ajung în faţa bordeiului lui moş Miron Prisăcarul. — Moş Miroane! La mata-i Mihăiţă aiu boier Gheorghieş? îi strigă Vasile. — Mihăiţă ? rîde moşul, după ce l-a privit cu ochi mici... Da’ cum o să hie la mini, măi Vasîli, cîndu-i plecat în cele străinătăţi ? — Păi o fugit Iară de la şcoală ! — Iară o fugit? Nu mai zî!!.. Şi rîde: Ei, bată-l cucu ! — Spune drept, moş Miroane. . se cam îndoieşte Vasile... defel nu l-ai văzut ? — Nu l-am mai văzut, măi Vasîliii... să hie de pîn cîşlegi, cînd o mai fugit el atunci, ştii! ...Călăreţii îşi urinează galopul, ureînd şleaul unui deluşor. ■k Pe tăpşanul din marginea pădurii — de unde se vede la oarecare depărtare conacul — cîţiva oameni sapă o fîntînă. Intendentul îi supraveghiază călare, cu harapnicul în mină. — Ce-i cu tine ? se răsteşte unui rom, care a lăsat tîrnăcopul şi se ţine, nevolnic, de mijloc. — Mă dor şelele din rădicătura de ieri, domnule iredent... şi n-a avut citi’ să mă tragă. — Vezi să nu-ţi trag eu ! Urlă intendentul, ridicind harapnicul.. Mişcă! ★ Mihai s-a îmbrăcat şi acum vrea s-o ia prin pădure la deal, spre prisaca lui Moş Miron. Dar aude gălăgie şi se opreşte. Aleargă în direcţia sgomotului şi priveşte prin tufiş. Vocea intendentului vine pînă la el: — Bolnav, trîntore ? ! In Mihai se dă o luptă scurtă : dacă iese spre tăpşani, intră singur în gura lupului, iese. E în faţa intendentului. — De ce nu crezi omului, Mărirîe ? — Da cînd ai vinit, conaş Mihăiţă? se bucură, fals şi linguşitor, intendentul, coborînd harapnicul. * Călăreţii s-au oprit pe culmea dealului, nerhai ştiind încotro s-o ia Deodată Vasile, privind spre tăpşanul din vale, strigă : — Îacă-tă-11 Şi o rup fă galop. — Fii om, Mărine ! Nu-1 vezi că-i bolnav şi lihnit de foame? ...Dar e înconjurat de călăreţi. — Lasă-te prins, cuconaşule — îi strigă rugător Vasile — că altfel nu-i chip ! Numai că Mihai nu înţelege să se predea fără luptă. Caută un loc, prin care s-o sbughiască. Insă călăreţii string cercul, învîrtind arcanele în aer. O funie zboară drept spre capul lui Mihai, care sare la dreapta şi scapă. De alta, se fereşte cu o săritură dibace la stînga. Caii îl urmăresc învălmăşiţi în direcţiile salturilor lui; dar arcanele se întretaie în aer, nimerind în jurul lui golul. ...Pînă ce, deodată, laţul lui Vasile îi prinde gîtul şi, alunecîndu-i peste umeri, cetluieşte braţele de se string© şi-i trup. . Din pridvorul conacului, se aude rîsul plin şi triumfător al căminarului... — Iartă-fie, conaş Mihăiţă — îi şopteşte Vasile, sărind de pe cai — că doar ştii că nu eşti drag la tăţi! ★ — Aşa ai să te chiverniseşti în viaţă? strigă căminarul în pridvor pe cînd Mihai, acum dezlegat, cată înduioşat la ochii înlăcrămaţi ai Ralucăi. — La ce să mă-ntorn la şcoală, cînd ştiu pe de rost toată biblioteca gîmnaseiaştilor ? — Dar pe „Sfântul Neculai“ îl ştii la faţă ? se aprinde căminarul. „Sfîntul Neculai“ * biciuşca de curele — stă agăţată pe un stîlp al pridvorului. — Gheorghieş! se sperie Raluca. — Mangositul,e şi ploiosnicule! care ai să mă faci de rîsul lumii întregi... Că-mi vini să-mi schimb și numele, să nu-mi rămîie pătat de pe urma ta ! — Acolo mă simt prea înstrăinat, tată... Pînă și biblioteca domnului profesor Arune Pumnul o ţinem într-ascuns să n-o afle stăpânirea împărătească. — Și-atunci, Cuffi ai Să te Chiverniseşti în viaţă ? Cu codrul şi cu basmele ?... Ce-ai să ajungi ? Mihai îl priveşte şefuin în ochi şi-i răspunde cuminte : — Poet. — Cum ai zîs ?? — Poet. Dîntr-o săritură, căminarul a smuls biciuşca, din cui... ...Dar pocnetele care se aud, nu vin din curelele „Sftatului Neculai“, ci din loviturile harapnicului mînuit de cîinoşîa intendentului. — Tată, îl bate ! strigă Mihai, privind înfuriat spre tăpşan. Şi, pină să se desmeticească părintele, îi smulge biciuşca din mină şi sare peste treptele pridvorului. ★ Intendentul, călare, plesneşte sălbatic spinarea ţăranului bolnav, care a căzut ghem la pămînt. Mihai, cu stînga, apucă dîrlogii calului, sub zăbală şi, cu dreapta, ridică biciuşca : — Ticălosule ! Dar aude strigătul sfâşiat al Ralucăi : — Mîhai!! Nu mai loveşte. Cu fălcile strânse, spune doar atât: — Nu ţi-i rușine! Slugă Îmbuibată ! Ciocoi! Și svîrlă biciuşca. Oamenii s-au caprit din săpat şi îl privesc cu ochii plini de lacrimi. ★ Intr-un suflet, Raluca vine alergînd spre Mihai. Pe scara pridvorului, căminarul a rămas uluit. * Razele piezișe ale soarelui, fac să sclipească frunzele pădurii. Sub clopoţeii albi ai salcîmului de curînd înflorit, s-a strîns în jurul Ralucăi şi a lui Mihai, parcă toată liniştea firii. Raluca îi prinde capul în palme şi-l priveşte adine în ochi : — Mihai... ce se petrece în căpşorul ista al tău ? Dar Mihai aude ciripitul unei păsărele. Se uită după ea. Ciripeşte şi el. Pasărea îşi recunoaşte sunetul şi îi răspunde. Mihai îl ciripeşte din nou. Şi se încinge un scurt Concert, intre un copil îndrăgostit de natură şi o pasăre care nu fuge de el... Tu ţe-auzi, Mihai ? Ce se petrece în căpşorul ista al tău ? Mihai îmbrăţişează cu ochii toată pădurea . E atît de frumos, mamă... Dar viaţa, Mihai... O priveşte, li surîde. — Te iubesc, mamă... De ce te temi pentru mine ? — Mă întreb mereu... ce o să fie viaţa ta... ce drumuri te aşteaptă ? Mihai priveşte ţintă înainte. Şi încet, chipul lui creşte, acoperă întreg ecranul, cu ochii plini de încredere în viitor. Revista revistelor Poezia din numărul opt al „Vieţii Romîneşti“ Cea mai voluminoasă dintre revistele noastre de literatură obişnuieşte să-şi dispună materialele poetice intr-o refiduială sortită să reproducă îft mic configuraţia frontului nostru literar. Numărul 8 pe anul acesta al „Vieţii Romîneşti“ se deschide cu contribuţia Colaboratorilor statornici ai revistei: Tudor Arghezi şi Mihai Beniuc. Autorul „Cîntării omului“ semnează o fabulă intitulată „Volumul şi crîmpeiul“. Deşi Iiu figurează la sfîrşitul versurilor, morala este clară şi plină de miez ca un proverb autentic: „Condeiul cînd e agar şi nu minte,/ Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte“. Se întăreşte astfel încă odată şi zicala mai veche „conciziurtea este sora talentului“. Subtile, bogate în imagini proaspete, ,,Aripi“ şi „Plopul“, poeziile lui Mihai Beniuc, îndeamnă la meditaţie, înscriindu-se pe linia realizărilor frumoase ale autorului „Azimei“. Numărul în discuţie ne-a rezervat o îmbucurătoare surpriză. Pe Victor Eftimiu şi Radu Boureanu nu i-am mai întîlnit de mult semnînd versuri. „Paşa din Rusciuk“ şi „Tomiţă“ de Victor Eftimiu, alături de „Unelte de pace“ de Radu Boureanu sînt semne de bun augur pentru ceea ce aşteptăm de la aceşti creatori deosebit de înzestraţi. Noul fragment din „Dialectica poeziei“ de Marcel Breslaşu este închinat lui Anteu. In urzeala legendei antice, poetul a făcut un adaus iscusit, ceea ce insuflă poemului ecoul năzuinţelor contemporaneităţii: „trebuie să simţi mereu pămîntul sub picioare dar să nu te mulţumeşti cu orice pămînt“ sau cum zice poetul: „fiu / Maică-ta, Ţărina te aşteaptă şi este şi colo sus pe lrina neumblatelor creste !“ Paşi înainte faţă de creaţia lor anterioară ni se pare că au realizat Petre Solomon şi Cristian Sîrbu. Brodată pe revenirea la cîteva motive ale mitologiei antice, „Mica suită mitologică“ se anunţă a fi începutul unor „poeme ale materiei“ închinate „omului-demiurg“, înfăptuitorul minunilor din Vremea noastră pe lingă care măreţia grădinilor din Babilon, a colosului din Rhodos şi a Piramidelor, păleşte. Cristian Sîrbu ne-a îndemnat spre o mişcătoare şi reală ,,duioşie“ în poezia cu acelaşi nume în care reîmprospătarea amintirilor suave ale copilăriei depăşeşte limitele convenţionalismului lacrimogen. Mediae Tăutu îşi continuă ciclul „George Enescu“ cu episodul „Plecarea la studii“ iar Tiberiu Utan semnează versuri („Dormi, copac ostenit“) în care poezia de sensibilă vibraţie a autorului volumului „Chemări“ nu este desminţită. O poezie emoţionantă, lipsită de grandilocvenţă, deşi titlul şi „tradiţia“ l-ar fi putut împinge pe autor în această direcţie ne-a dat Ion Bănuţă în „Mesaj“. Ni se pare însă străin de universul de imagini şi de tonalitatea generală a poeziei ieit-motivul „Ce fel de hram al iubirii purtam“, expresie supărătoare aici prin timbrul ei de vulgaritate. Făcută în cîteva rînduri, trecerea în revistă a lucrărilor aparţinînd unui număr de zece poeţi deosebiţi ca structură şi inspiraţie nu poate fi decit sumară şi expeditivă. Dacă totuşi, subiectul ne-a atras, singura explicaţie ar fi faptul că am vrut să îndreptăm atenţia cititorilor asupra unor pagini de poezie bună. R. B. EMINESCU de Mircea Ştefănescu ★ der Fragment din scenariul cinematografic aflat în lucru BECA RIND Centenarul Shaw a readus în luminile rampei piesele marelui dramaturg irlandez. Este, neîndoielnic, un prilej nimerit de a închina cronica teatrală întîlnirii de două ori plăcute cu una din piesele sale pe scena Teatrului Naţional din Craiova, bucurîndu-ne nu numai că am revăzut „Discipolul diavolului“, (în traducerea lui Petru Comarnescu) dar şi pentru că un teatru şi-a deschis porţile, la început de stagiune, cu o premieră. Ocupînd un loc de seamă în opera dramatică a lui Shaw, „Discipolul diavolului“ întruneşte mai mult decît alte piese ale sale calităţile cu care talentul autorului le-a înzestrat în scopul „Iluminării vieţii", adică al dezvăluirii adevărului şi sufletului omenesc. Paradoxul care stă la izvoarele intrigii — un preot devine ofiţer al rebelilor americani, iar un fost rebel şi „discipol al diavolului“ va deveni pastor — are sensuri morale adînci. Este credinţa pe care Shaw o inoculează spectatorului neîndeajuns de încrezător în capacitatea transformatoare a vieţii. Richard Dudgeon, luptător pentru eliberarea statelor americane de sub dependenţa colonială faţă de Anglia, preferă să destrame toate valorile morale ale timpului — respectul faţă de avere, familie, tradiţii, religie — şi să se declare „ucenic al diavolului“ în clipa cînd în confruntarea cu realitatea vechile norme morale ies învinse. Momentul propice afirmării unui astfel de caracter a fost aflat de dramaturg într-o filă din istoria războiului pentru independenţă al statelor americane. Este bine cunoscut că, cu un an înainte de a se fi adoptat declaraţia pentru independenţă a statelor americane, Anglia se hotărîse să supună pe calea armelor coloniile răzvrătite de dincolo de ocean (acţiunea piesei se petrece un an mai tîrziu după aceasta declaraţie). Sosite pe continentul american, trupele regelui George al 111-lea comiteau nemaipomenite atrocităţi, urmărind să frîngă prin teamă şi groază voinţa de libertate a poporului. In acelaşi timp, ostaşii lui Washington, prost echipaţi dar însufleţiţi de o mare încredere în victoria cauzei lor, porneau la luptă împotriva armatelor regale. Richard Dudgeon este tocmai tipul acelor americani înaintaţi, patrioţi şi clarvăzători care, aflînd adevărul, nu s-a sfiit să sfideze puritanismul atunci cînd sub pulpana lui au început să se cuibărească laşitatea, lipsa de solidaritate patriotică şi inactivitatea criminală în faţa duşmanului necruţător. Scena deschiderii testamentului tatălui său, Timotey Dudgeon, în care Richard apare batjocoritor şi sarcastic, luminează de fapt veritabilele lui dimensiuni morale faţă de propriile rude care, „in spaima lor de a-şi salva trupurile" au uitat să „salveze“ sufletul Essiei, copil din flori, prea oropsit în pioasa casă a doamnei Dudgeon, ca să nu-1 urmeze cu dragă inimă pe „discipolul diavolului“. Dar Richard nu este doar un filantrop, ocrotitor al celor slabi, victime ale răului şi intereselor meschine îmbrăcate în minunate cuvinte biblice. In dramaturgia lui Shaw, nenumăraţi au fost aceia care au încercat să descopere lipsa oricărei seriozităţi, interesul pur pentru ciudăţenii, paradox şi glumă, sub motiv că paralizînd sensul vechilor norme morale, el n-a pledat pentru alte principii etice valabile. Ori, Richard Dudgeon — evident, în raport cu oamenii epocii şi ţării sale, — întruchipează şi exprimă tocmai această conduită morala nouă, simţită în adîncul sufletului, fără calcul şi premeditare. Luînd pe eşafod locul pastorului presbiterian Anderson, Richard demonstrează practic crezul vieţii sale de luptător. E limpede că salvarea de la moarte a lui Richard, datorită unui concurs favorabil de împrejurări şi îndemnul final dat de Anderson de a-i ocupa locul de pastor, restabileşte noţiunile la adevărata lor valoare. Caracterul paradoxal al întîmplării apare aşadar ca expresie a neprevăzutului, atît de frecvent în viaţă, în faţa căruia oamenii îşi dezvăluie fără voia lor şi dintr-o dată, intenţiile şi caracterul. Fără îndoială, chipul în care este salvat Dudgeon de la moarte poate trezi îndoieli asupra capacităţii dramaturgului de a exprima real momentul istoric dat Atitudinea generalului Burgowne care acceptă condiţiile răsculaţilor fără împotrivire — explicînd maiorului Swindon finalitatea lipsită de şansă a trupelor engleze pe continentul american — a servit nu odată drept întemeiere pentru caracterizarea „anacronismului“ istoric pe care Shaw îl practică şi în alte piese ale sale. Faptul este întru totul just: Shaw a conferit nu odată eroilor săi o uimitoare viziune asupra evenimentelor istorice Scopul căruia îi slujeşte acest anacronism este însă dezvăluirea adîncă a contradicţiilor vieţii cu arma neîndurătoare a satirei. De aceea, spectatorul nu percepe anacronismul ca o stridenţă, aşa cum ar părea la o analiză separată a personajelor, ci, în contopirea serioasă şi totodată spirituală a intrigii, ca un tot cu neputinţă de a fi despărţit. Shaw devine astfel dintr-un cronicar al epocii cu mijloacele dramei, un interpret universal al caracterelor umane. ★ Spre plăcuta noastră surpriză, regia spectacolului de la Teatrul Naţional din Craiova a fost încredinţată tovarăşului Ion Olteanu de la Teatrul Municipal din Bucureşti. Pentru asemenea conlucrări prieteneşti a două teatre, merită toată lauda nu numai eforturile regizorului dar şi conducerea acelor teatre care nu privesc cu dispreţ împărtăşirea experienţei regizorale către un teatru din ţară. In concepţia regizorală a tov. Ion Olteanu am apreciat spiritul analitic cerut în permanenţă actorului faţă de rol. In spectacol aceasta s-a resfrînt însă prin pauze pe care nu toţi actorii, inegali ca pregătire şi înţelegere a „subtextului“ piesei, le-au utilizat cu succes. Invitaţia la interpretarea textului, care stăruia neîncetat de undeva din culise prin stabilirea acestui ritm de joc cu pauze, nu a găsit ecou la Elena Sterienescu (doamna Dudgeon), Maria Stănilă (doamna Titus Dudgeon), Ovidiu Rocoș (unchiul Titus Dudgeon), Vladimir Nani (unchiul William Dudgeon), Aurelia Teodorescu (doamna William Dudgeon) și Emil Bozdogescu (notarul Hawkins). Cu interpretul pastorului Anderson (Sandu Dimitriu) s-a întîmplat ceva ciudat: actorul părea că vrea să joace rolul de la sfîrşit spre început Blîndul şi înţeleptul pastor alegîndu-şi o nevastă „nelegiuit de frumoasă" sau vînzîndu-şi biblia pentru a cumpăra pistoale, nu era, după cum se vede, prea străin de cele lumeşti. Totuşi, el ne-a apărut pe scenă nepermis de sobru, grav şi oficial în toate împrejurările vieţii sale. Aceasta însă numai la început, pentru ca apoi — cînd se hotărăşte să participe la lupta rebelilor — printr-o bruscă şi jenantă transfigurare să devină de o vioiciune excesivă. De mai multă înţelegere a dat dovadă Angela Bîrsan în rolul Judithei. Actriţa a găsit de multe ori calea pentru a dezvălui spectatorului complicata reţea de sentimente în care se dădea lupta între datorie şi pasiune, datorită discreţiei cu care şi-a marcat prezenţa, suferind sau bucurîndu-se potrivit firii Judithei. Partenerul ei, Ion Marinescu (Richard Dudgeon) este intr-adevăr o apariţie shawiană la primul act. După ce ratează însă datorită unei pauze nelalocul ei,, — cerută probabil de regie— scena arestării în casa preotului, nu-şi mai revine decît ici-colo, descriind în ultimul act un neîncetat zig-zag în interpretare. Am vrea să atragem atenţia îndeosebi — atît interpretului cît şi regiei— asupra nesocotirii frecvente a spiritului viu în care trebuie să se desfăşoară duelul de replici dintre acuzat şi curtea marţială în actul III. Dacă nu socotim rolurile de mică întindere şi figuraţia destul de inactivă, dacă trecem iarăşi cu vederea rolul maiorului Swindon, îndeajuns de văduvit de postura iniţială a interpretului care se vrea un oarecare ofiţer englez iar nu înspăimîntătorul Swindon, vom ajunge la concluzia că cel mai bune interpretări aparţin lui Ilie Cernea (generalul Burgoyne) şi Sandei Toma (Essie). Ilie Cernea a fost, în limitele replicii, un bonom stilat în ţinută şi expresie şi, în acelaşi timp, o pildă vie de cinism neruşinat. Tînără interpretă Sanda Toma, absolventă a institutului din recenta promoţie, a dăruit năpăstuitei Essie ceea ce textul exprimă abia schiţat, de multe ori doar prin monosilabe : la început durere, teamă şi nesiguranţă, apoi neîncredere , recunoştinţă şi grijă pentru protectorul ei; uimire şi deznădejde cînd Richard ajunge pe eşafod.entuziasm şi fericire deplină în clipa eliberării lui Richard, devenit exemplul unui caracter oţelit pentru viaţa ei care abia începe. O menţiune deosebită pentru intrările prompte şi susţinerea cu convingere a partenerilor, în ciuda unor facilităţi de joc, credem că merită Tudor Vişan (Christy Dudgeon). Asupra decorurilor (Al. Olian) realizate în general cu o bună respectare a necesităţilor practice de scenă (îndeosebi prin transformarea fossei în hrubă de închisoare) precum şi cu un simţ de economie care de această dată s-a acordat perfect cu austeritatea puritană a interioarelor de epocă, am avea o remarcă de făcut. Ca un semn de întrebare— rămas din păcate nerezolvat pînă la sfîrşit — prezenţa neîncetată a unei cantităţi respectabile de reţea pe scenă ne-a obsedat pînă la epuizarea oricărei eventuale plăceri. Concepţia costumelor a servit în chip excelent piesei, îndeosebi la Richard. Dar, cu toate că, din motive de economie şi în scopul colaborării, teatrul din Piteşti a împrumutat Naţionalului de la Craiova decorurile şi costumele, nu putem fi de acord că acest sistem ar avea vreo şansă în stimularea activităţii creatoare pe tărîmul scenografiei EUGEN ATANASIU CRONICA TEATRALĂ „Discipolul diavolului“ de G. B. Shaw --------------------- Teatrul Naţional din Craiova ---------------------- O scenă din piesă România liberăDuminică 14 octombrie 1956 _ nr. 373S întilnire cu Toţi Dai Monte la Moscova Zilele trecute, şi timpul unei şedinţe la Ministerul Culturii al Uniunii Sovietice, o secretară a intrat şi a şoptit ceva cu mare însufleţire tov. Karpov de la Direcţia generală a teatrelor de opera. După o clipă, toţi cei de faţă am aflat taina . Toţi Dai Monte sosise la Moscova. Era întradevăr o veste neaşteptată ; de mult nu mai ştiam nimic despre această mare artista care, alături de Adelina Patti şi Amelitta Gali Curci, e socotită printre cele mai minunate soprane pe care le-a dat omenirii patria „bel cantoului". Mi-am exprimat de îndată dorinţa de a o cunoaşte şi peste cîteva zile am fost invitat la întrevederea pe care artista italiană urma să o aibă cu muzicienii Moscovei la redacţia revistei „Sovietskaia Muzîka". Au venit sa o întîmpine pe Toţi Dai Monte, în afară de membrii redacţiei, unii dintre cei mai de seamă interpreţi sovietici — printre care basul Pirogov, violoncelistul fiostropovici — precum şi numeroşi profesori de canto, de la conservatorul Ceaikovski, compozitori şi critici muzicali. Volubilă, cu o comunicativitate care stabileşte imediat legături de la inimă la inimă. Toţi Dai Monte e o adevărată italiancă. Fata îi e încă tînără, deşi are 57 de ani. — „Mă bucur — spune ea — să mă întîlnesc cu muzicienii ruşi, pentru că ştiu bine că muzica rusă e una din principalele coloane ale nobilei noastre arte. De altfel, declar că mă simt aici mai bine decît în multe alte ţări, deoarece ruşii au multe înrudiri temperamentale cu noi, italienii, au mai cu seamă aceeaşi căldură a inimii, aş spune, acelaşi romantism. Despre mine mărturisesc că am rămas o romantică, întrebată dacă mai cîntă. Toţi Dai Monte răspunde : „Cînt de sigur, dar numai pentru mine studiez în fiecare zi. Nu fac parte însă dintre acei cîntăreţi care nu ştiu să se retragă la timp de pe scenă şi îşi pătează astfel renumele pe care l-au avut cîndva. De obicei, ei afirmă că nu şi-au pierdut nimic din voce şi că sînt persecutaţi pe nedrept. Să ştiţi însă că nu-i adevărat ; în meseria noastră virsta nu iartă“. Artista îşi deapănă mai departe amintirile : „După o carieră de 25 de ani am simţit că am făcut destul, că pot avea bucuria datoriei împlinite, înconjurasem lumea de trei ori, pe un traseu care merge de la Neapoli spre Maroc, Ceylon, Australia, San Francisco, Havana, New York şi apoi Franţa, Elveţia şi din nou Italia. Am cîntat trei stagiuni în Australia, patru în America de nord şi cinci în cea de sud. In 1948 am avut un ultim turneu peste Ocean şi din 1949 n-am mai cîntat pe scenă. Am pentru muzică. La propunerea lui Cesco Pasegio, mare specialist în Goldoni, am acceptat să interpretez diferite roluri în trei piese ale marelui autor italian. Se vede că publicul nu se putea obișnui cu acest gînd, pentru că în primul an n-a venit să mă audă ; în cele din urmă însă s-a convins că mă pricepeam destul de bine şi în noul domeniu, astfel că am avut mari succese. Dar a trebuit să mă retrag şi de aici. Eram cap de afiş şi obligată să apar seară de seară, ceea ce mă obosea peste măsură. Acum dau lecţii de canto şi mă bucur că pot ajuta pe tinerii cîntăreţi. Am venit chiar la Moscova cu o elevă a mea, Maria Elia, pe care sper că vă va face plăcere s-o ascultaţi. Mi s-a oferit o catedră la conservatorul din Paris, dar acum doresc să rămîn in Italia". Toţi Dai Monte e pentru prima oară la Moscova , a cunoscut însă arta vocală rusă prin cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. „Saliapin mă simpatiza mult ; mă numea în glumă „Totarella", pentru că eram mică de statură faţă de el, care era un uriaş. Am cîntat alături de el în „Bărbierul din Sevilla" la Scala, în spectacole care au rămas de neuitat. L-am văzut şi în „Boris"; orice cuvinte ar fi prea slabe ca să descrie creaţia sa genială în acest rol. In scena halucinaţiei îndeosebi era cutremurător". Artista italiană şi-a exprimat preţuirea pentru spectacolele de la „Balşoi Teatr" la care a asistat : „Montarea este magnifică, nivelul muzical general foarte înalt. Dintre cîntăreţi îmi plac îndeosebi başii. De altfel, interesîndu-mă de condiţiile de Studiu în conservatoarele de aici şi asistînd la cursuri, mi-am dat seama că se oferă condiţii optime de dezvoltare tinerilor muzicieni". N-am pierdut ocazia să o întreb pe Toţi Dai Monte dacă a cunoscut pe marii cîntăreţi romîni care au apărut pe scenele Italiei. „Am cunoscut pe Haricleea Darclée, mai ales în ultimii ani ai vieţii ei. Cu Florica Cristoforeanu am fost chiar prietenă şi mult timp am primit scrisori de la ea. Amîndouă erau mari artiste". Cele două ore ale întîlnirii cu Toţi Dai Monte au trecut pe nesimţite ; tuturor celor de faţă le pare rău că trebuie să se despartă de ea. Au însă şi o consolare : „Voi părăsi Moscova cu dorinţa de a reveni printre dumneavoastră, pentru că simt că am lăsat aici mulţi prieteni". ALFRED HOFFMAN Moscova, 13 octombrie 1956. Corespondenţă specială pentru „Rominta liberă“ simţit însă renăscînd pasiunea pentru teatru, care la mine e atît de puternică, aş spune ca şi cea ^ r\j rsu **V/ r\j /*V/ r\j r*Jf\y rv/“V/ /*V» *X/ '"V/ r\j r\jv /V# 'X*- r~Kj ? I li ? Itll llillttll ?. V ! Itt ? ? ! Itlltli ? ? Ill ? Ilt W'V'N^ iii ? I