Romînia Liberă, octombrie 1956 (Anul 14, nr. 3727-3752)

1956-10-14 / nr. 3738

Peg, 2*p ! ! De pe clina proaspăt înverzită, Care domină priveliştea acestei dimi­neţi de primăvară, grănicerul au­striac — înfipt ţanţoş în şea — scru­tează drumul carelor... Cînd harabaua ţăranilor moldoveni, trasă de doi îna­intaşi şi doi rotaşi, ajunge în dreptul stupului de graniţă, le strigă tunător: — Halt!... și dă pinteni calului. Fără să descalece, le cere hîrtiile de trecere a frontierei şi, privind în direcţia Moldovei, îi întreabă doar din ochi: încotro ? — Dorohoi... răspunde unul dintre ţărani. Cercetîndu-le pe rînd actele, îi nu­mără : sînt trei. Le arată, întrebător şi sever, trei degete — şi toţi trei se grăbesc să răspundă, întrebării mute, în cor : — Da, da ! numa noi trii. Dar grănicerul descalfecă şi — pe cînd ţăranii se privesc îngrijoraţi în­tre ei — se duce în spatele haraba­­lei şi se uită sub coviltir la grămada de saci plini cu marfă de lupşcărie, în care loveşte cu patul puştii. Din gura strînsă a unui sac, iese guiţînd capul unui purcel de lapte. Grănicerul se descruntă , glumeţ, a­­rată ţăranilor patru degete, ca şi cum ar vrea să le spună: Va să zică, m-aţi păcălit? Eraţi patru !... Oamenii rid uşuraţi, grănicerul dă un bo­­bîrnac in ritul purcelului. Apoi le îna­poiază hîrtiile, încalecă şi le face semn că sînt liberi. Harabaua porneşte şi se pierde re­pede, toată, în norul de praf pe care îl ridică în urma ei. * Praful din spatele harabalei se îm­prăştie şi, de sub bolta coviltirului, apare din sac, alături de capul pur­celului, capul unui băiat de vreo cincisprezece ani. Ride î şi trimite o tiflă grănicerului, care dincolo de stîn­pul hotarnic îşi trage furios mus­tăţile. Harabaua s-a oprit. Ţăranii, veniţi să-l ajute să iasă din sac, fac şi ei haz şi îl privesc cu drag. Le întinde purcelul: — Să nu-l tăieţi, bădie, că­ şi el m-a ajutat să trec în ţară. Şi sare în drum. E în uniforma elevilor de la Ober-Gymnasium din Cernăuţi şi e tare frumuşel. De sta­tură e mic, dar îndesat. Fruntea o are lată, faţa prelungă şi umerii o­­brajilor puţin ridicaţi. Din rumeneala sănătoasă a feţei, ochii îi sclipesc plini de viaţă. Părul, pe care şi-l dă ştrengăreşte peste ceafă îl are ne­gru şi bogat. — Dară ce-a zîce babaiţa matale, c-ai fugit de la o şcoală nemţească ? Ai cui eşti ? — Al căminarului Gheorghieş Emi­­novici, din Ipoteşti... Ce să zică ?... D-apoi nu fug pentru întâia oară ! — Nu ţi-i dragă cartea ? — Ba cartea mi-i dragă ! Dar mă simt în­străinat acolo şi mă apucă mereu­ filereu dorul de ţară... Le strînge mîinile . Vă mulfăimesc fru­mos că m-aţi ascuns. însă amu, mie mi-i mai de-a dreptul peste dealuri... şi, pina mine dimineaţă, sînt acasă, la Ipoteşti. Se îndepărtează, fără să mai pri­vească în urmă, peste cîmp, spre dealurile din orizont. i­ Printre coline împădurite, drumul coboară spre sătucul Ipoteştilor. ★ Moş Miron Prisăcarul se ridică din­tre ştiubetele lui de tei şi priveşte drept înainte. Are plete albe şi barcă de patriarh rustic. Deodată, un zîm­­bet îi înlăcrămează ochii, sub sprin­­cenele stufoase — şi întinde larg braţele. Fugarul, cu tunica descheiată la guler, se aruncă la pieptul lui. — Măi Mihăiţă al moşului... Oare iar ai... ? In jurul lor, zborul săgetat al albi­nelor împrăştie în aer puncte de lu­mină aurie. — De dorul ţării şi al poveştilor dumitale m-am întors, moş Miroane... Mă răped doar să pîndesc ce-i ,pe la conac — şi viu să mi-o spui pe aceea cu Frumoasa Lumii ! Şi o rupe la fugă, la vale. * Dacă ne apropiem din faţă de co­nacul ţărănesc al căminarului Gheor­­ghe Eminovici, ne izbeşte pridvorul înalt şi larg, străjuit de doi tei. Le­gat de unul din ei, Şoltuz — câ­nele ciobănesc — scrutează­­ liniştit orizontul matinal. In pridvor, tună acum vocea de metal a căminarului, care se plimbă în jurul unei mese, fluturând o scri­soare. Pare mai repede un ţăran, îmbrăcat de curînd în straie nem­ţeşti. E un om de cincizeci şi trei de ani, înalt şi voinic, cu capul pătrat şi gîtul puternic, cu bărbia proemi­nentă. Sub fruntea lată, îi sclipesc ochii mici şi albaştri, cu priviri tă­ioase. De sub un nas care adulmecă lacom mirosul cimpului, mustaţa îi coboară în două virgule lungi, care-şi culcă vîrfurile peste barba tunsă scurt şi castanie, ca şi părul. Femeia care-l ascultă, urmărindu-i cu ochi blînzi plimbarea în jurul mesei, se află chiar în centrul tune­telor lui vocale, cu ghergheful spri­jinit de masa la care stă şi bro­dează. E nevasta lui, Raluca, mai tînără cu patru ani decit el. Poartă un capot de dimineaţă, cu talie sub­ţire, cu poală învoaltă. Din toată fi­gura ei, uşor luminată de un zîmbet melancolic, respiră bunătatea şi re­semnarea. Faţa o are prelungă, cu trăsături fine, frumoase, puţin obo­site. Ochii ei negri sînt mereu între­­deschişi spre visare. Mătasa netedă şi încă neagră a părului e despărţită la mijloc printr-o cărare. Mică de statură, pare că se înalţă într-una pe vîrful botinelor, ca şi cum­­ar vrea să se facă stavilă mîniei tată­lui împotriva fiului plecat departe. — Iaca la ce învoială nutrebnică aflu că a căzut ficiorul matale, la Ober-Gymnasium, cică un coleg, Ste­­fanovici, îi face lecţiile la matema­tici... Iară dumnealui, mangositul, în schimb îi spune poveşti! Ca şi cum viaţa, cu basme s-ar ţine ! — Gheorghieş... vrea să-l întrerupă vocea dulce a Ralucăi. Dar Şoltuz îşi umflă deodată nă­rile, ciuleşte urechile şi săltînd în lanţ, latră bucuros. — Ho, Şoltuz, ai căpchiet? îi strigă surprins căminarul — şi pri­veşte către zare. * Intr-un ochi de pădure, de după un tufiş, Mihai pîndeşte mişcarea cona­cului, care se zăreşte departe, în fund. La dreapta lui Mihai se întinde o baltă, care are în mijloc o insulă verde. ★ De poi o treaptă a pridvorului, că­minarul întreabă pe intendent, care trece prin faţa casei : Desen : — Mînî oamenii la săpat fîntîna ?... Ho, Şoltuz ! Dar intendentul se apropie, slugar­nic : — Boierule... iar s-a-nturnat co­­nașa Mihai de la școală. II zărit a­­dineauri. — Mihai ? ! Raluca a tresărit și s-a ridicat de la masă, cu ochi mari, speriați. — Să-ncalece de sîrg Vasili cu oa­menii — și cu arcanul să mi-l prindă!... Şi, peste capul intendentu­lui, care aleargă : Vasîli! Vasili ! Raluca e pe treaptă lingă el şi-i cuprinde mîinile scurte şi late, în mîinile ei lungi cu degete subţiri. Gheorghieş, să nu-l baţi. ★ Mihai îşi desbraca repede tunica şi aleargă spre baltă. ★ Trei-patru oameni călări pe de­­şelate, înarmaţi cu arcane şi conduşi de Vasile vizitiul, se îndreaptă în galop spre ochiul de pădure în care e ascuns Mihai. Se opresc în fa­ţa tu­fişului. Ascultă. Se aude ţîşnitura pu­ternică a apei, în care s-a aruncat un corp. — Ia ! strigă Vasile şi descălec. Urmat de un om, cu funiile în mîini, dau amîndoi tufişul la o parte şi a­leargă până la marginea bălţii. Apa face încă cercuri, din ce în ce mai largi, mai domolite. Le pri­vesc, se uită unul la altul. — Aici o fi, mă ? — Dă !... nu știe ce să creadă celă­lalt. Stau. Apa s-a liniştit. Vasile îşi face mîinile pâlnie la gură . Vorbeşte bălţii: — Aici eşti, conaş Mihăiţă?... Ieşi, zău, că ne mîntuie boierul ! Iar stau. Vasile îşi dă şapca pe ceafă; rîde: — Ei, stuchi-i-ar miţele... — Nu poa’ să hie-aici, măi Va­sîli... că ieşea cu burta-n sus pîn amu. — Hai la deal ! Pornesc. In urma lor, răsare din apă capul lui Mihai. Rîde... şi apoi inoară voi­niceşte spre mal, unde întinde mîna către ramura unei sălcii. ★ Călăreţii ajung în faţa bordeiului lui moş Miron Prisăcarul. — Moş Miroane! La mata-i Mi­hăiţă a­iu boier Gheorghieş? îi strigă Vasile. — Mihăiţă ? rîde moşul, după ce l-a privit cu ochi mici... Da’ cum o să hie la mini, măi Vasîli, cîndu-i plecat în cele străinătăţi ? — Păi o fugit Iară de la şcoală ! — Iară o fugit? Nu mai zî!!..­ Şi rîde: Ei, bată-l cucu ! — Spune drept, moş Miroane. . se cam îndoieşte Vasile... defel nu l-ai văzut ? — Nu l-am mai văzut, măi Va­­sîliii... să hie de pîn cîşlegi, cînd o mai fugit el atunci, ştii! ...Călăreţii îşi urinează galopul, ureînd şleaul unui deluşor. ■k Pe tăpşanul din marginea pădurii — de unde se vede la oarecare de­părtare conacul — cîţiva oameni sapă o fîntînă. Intendentul îi suprave­ghiază călare, cu harapnicul în mină. — Ce-i cu tine ? se răsteşte unui r­­om, care a lăsat tîrnăcopul şi se ţine, nevolnic, de mijloc. — Mă dor şelele din rădicătura de ieri, domnule iredent... şi n-a avut citi’ să mă tragă. — Vezi să nu­-ţi trag eu ! Urlă in­tendentul, ridicind harapnicul­.. Mişcă! ★ Mihai s-a îmbrăcat şi acum vrea s-o ia prin pădure la deal, spre pri­­saca lui Moş Miron. Dar aude gălă­gie şi se opreşte. Aleargă în direcţia sgomotului şi priveşte prin tufiş. Vocea intendentului vine pînă la el: — Bolnav, trîntore ? ! In Mihai se dă o luptă scurtă : dacă iese spre tăpşani, intră singur în gura lupului, iese. E în faţa intendentului. — De ce nu crezi omului, Mărirîe ? — Da cînd ai vinit, conaş Mihăiţă? se bucură, fals şi linguşitor, inten­dentul, coborînd harapnicul. * Călăreţii s-au oprit pe culmea dea­lului, nerhai ştiind încotro s-o ia­ Deodată Vasile, privind spre tăpşanul din vale, strigă : — Îacă-tă-11 Şi o rup fă galop. — Fii om, Mărine ! Nu-1 vezi că-i bolnav şi lihnit de foame? ...Dar e înconju­rat de călăreţi. — Lasă-te prins, cu­­conaşule — îi strigă rugător Vasile — că altfel nu-i chip ! Numai că Mihai nu înţelege să se predea fără luptă. Caută un loc, prin care s-o sbu­­ghiască. Insă călăreţii string cercul, învîr­­tind arcanele în aer. O funie zboară drept spre capul lui Mihai, care sare la dreapta şi scapă. De alta, se fe­reşte cu o săritură di­bace la stînga. Caii îl urmăresc învălmă­şiţi în direcţiile sal­turilor lui; dar arca­nele se întretaie în aer, nimerind în ju­rul lui golul. ...Pînă ce, deodată, laţul lui Vasile îi prinde gîtul şi, alu­­necîndu-i peste umeri, cetluieşte braţele de se string© şi-i trup. . Din pridvorul conacului, se aude rîsul plin şi triumfător al căminaru­lui... — Iartă-fie, conaş Mihăiţă — îi şopteşte Vasile, sărind de pe cai — că doar ştii că nu eşti drag la tăţi! ★ — Aşa ai să te chiverniseşti în viaţă? strigă căminarul în pridvor pe cînd Mihai, acum dezlegat, cată înduioşat la ochii înlăcrămaţi ai Ra­lucăi. — La ce să mă-ntorn la şcoală, cînd ştiu pe de rost toată biblioteca gîmnaseiaştilor ? — Dar pe „Sfântul Neculai“ îl ştii la faţă ? se aprinde căminarul. „Sfîntul Neculai“ *­ biciuşca de curele — stă agăţată pe un stîl­p al pridvorului. — Gheorghieş! se sperie Raluca. — Mangositul,e şi ploiosnicule! care ai să mă faci de rîsul lumii întregi... Că-mi vini să-mi schimb și numele, să nu-mi rămîie pătat de pe urma ta ! — Acolo mă simt prea înstrăinat, tată... Pînă și biblioteca domnului profesor Arune Pumnul o ţinem în­­tr-ascuns să n-o afle stăpânirea îm­părătească. — Și-atunci, Cu­ffi ai Să te Chiver­niseşti în viaţă ? Cu codrul şi cu basmele ?... Ce-ai să ajungi ? Mihai îl priveşte şefuin în ochi şi-i răspunde cuminte : — Poet. — Cum ai zîs ?? — Poet. Dîntr-o săritură, căminarul a smuls biciuşca, din cui... ...Dar pocnetele care se aud, nu vin din curelele „Sftatului Neculai“, ci din loviturile harapnicului mînuit de cîinoşîa intendentului. — Tată, îl bate ! strigă Mihai, pri­vind înfuriat spre tăpşan. Şi, pină să se desmeticească pă­rintele, îi smulge biciuşca din mină şi sare peste treptele pridvorului. ★ Intendentul, călare, plesneşte săl­batic spinarea ţăranului bolnav, care a căzut ghem la pămînt. Mihai, cu stînga, apucă dîrlogii ca­lului, sub zăbală­ şi, cu dreapta, ri­dică biciuşca : — Ticălosule ! Dar aude strigătul sfâşiat al Ra­lucăi : — Mîhai!! Nu mai loveşte. Cu fălcile strânse, spune doar atât: — Nu ţi-i rușine! Slugă Îmbui­bată ! Ciocoi! Și svîrlă biciuşca. Oamenii s-au caprit din săpat şi îl privesc cu ochii plini de lacrimi. ★ Intr-un suflet, Raluca vine aler­gînd spre Mihai. Pe scara pridvoru­lui, căminarul a rămas uluit. * Razele piezișe ale soarelui, fac să sclipească frunzele pădurii. Sub clo­poţeii albi ai salcîmului de curînd înflorit, s-a strîns în jurul Ralucăi şi a lui Mihai, parcă toată liniştea firii. Raluca îi prinde capul în palme şi-l priveşte adine în ochi : — Mihai... ce se petrece în căpşo­­rul ista al tău ? Dar Mihai aude ciripitul unei pă­sărele. Se uită după ea. Ciripeşte şi el. Pasărea îşi recunoaşte sunetul şi îi răspunde. Mihai îl ciripeşte din nou. Şi se încinge un scurt Concert, intre un copil îndrăgostit de natură şi o pasăre care nu fuge de el... Tu ţe-auzi, Mihai ? Ce se pe­trece în căpşorul ista al tău ? Mihai îmbrăţişează cu ochii toată pădurea . E atît de frumos, mamă... Dar viaţa, Mihai... O priveşte, li surîde. — Te iubesc, mamă... De ce te temi pentru mine ? — Mă întreb mereu... ce o să fie viaţa ta... ce drumuri te aşteaptă ? Mihai priveşte ţintă înainte. Şi în­cet, chipul lui creşte, acoperă întreg ecranul, cu ochii plini de încredere în viitor. Revista revistelor Poezia din numărul opt al „Vieţii Romîneşti“ Cea mai voluminoasă dintre reviste­le noastre de literatură obişnuieşte să-şi dispună materialele poetice in­tr-o refidu­ială sortită să reproducă îft mic configuraţia frontului nostru li­terar. Numărul 8 pe anul acesta al „Vieţii Romîneşti“ se deschide cu contribuţia Colaboratorilor statornici ai revistei: Tudor Arghezi şi Mihai Beniuc. Auto­rul „Cîntării omului“ semnează o fa­bulă intitulată „Volumul şi crîm­peiul“. Deşi Iiu figurează la sfîrşitul versu­rilor, morala este clară şi plină de miez ca un proverb autentic: „Con­deiul cînd e agar şi nu minte,/ Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte“. Se întăreşte astfel încă odată şi zicala mai veche „conciziurtea este sora ta­lentului“. Subtile, bogate în imagini proaspe­te, ,,Aripi“ şi „Plopul“, poeziile lui Mihai Beniuc, îndeamnă la meditaţie, înscriindu-se pe linia realizărilor fru­moase ale autorului „Azimei“. Numărul în discuţie ne-a rezervat o îmbucurătoare surpriză. Pe Victor Eftimiu şi Radu Boureanu nu i-am­ mai întîlnit de mult semnînd versuri. „Paşa din Rusciuk“ şi „Tomiţă“ de Victor Eftimiu, alături de „Unelte de pace“ de Radu Boureanu sînt semne de bun augur pentru ceea ce aştep­tăm de la aceşti creatori deosebit de înzestraţi. Noul fragment din „Dialectica poe­ziei“ de Marcel Breslaşu este închi­nat lui Anteu. In urzeala legendei an­tice, poetul a făcut un adaus iscusit, ceea ce insuflă poemului ecoul năzuin­ţelor contemporaneităţii: „trebuie să simţi mereu pămîntul sub picioare dar să nu te m­ulţumeşti cu orice pă­mînt“ sau cum zice poetul: „fiu / Maică-ta, Ţărina te aşteaptă şi este şi colo sus pe lrina neumblatelor creste !“ Paşi înainte faţă de creaţia lor an­terioară ni se pare că au realizat Petre Solomon şi Cristian Sîrbu. Bro­dată pe revenirea la cîteva motive ale mitologiei antice, „Mica suită mitolo­gică“ se anunţă a fi începutul unor „poeme ale materiei“ închinate „omu­­lui-demiurg“, înfăptuitorul minunilor din Vremea noastră pe lingă care mă­reţia grădinilor din Babilon, a colo­sului din Rhodos şi a Piramidelor, păleşte. Cristian Sîrbu ne-a îndemnat spre o mişcătoare şi reală ,,duioşie“ în poezia cu acelaşi nume în care reîm­prospătarea amintirilor suave ale co­pilăriei depăşeşte limitele convenţio­nalismului lacrimogen. Mediae Tăutu îşi continuă ciclul „George Enescu“ cu episodul „Pleca­rea la studii“ iar Tiberiu Utan sem­nează versuri („Dormi, copac oste­nit“) în care poezia de sensibilă vi­braţie a autorului volumului „Che­mări“ nu este desminţită. O poezie emoţionantă, lipsită de grandilocvenţă, deşi titlul şi „tradi­ţia“ l-ar fi putut împinge pe autor în această direcţie ne-a dat Ion Bănuţă în „Mesaj“. Ni se pare însă străin de universul de imagini şi de tonalitatea generală a poeziei ieit-motivul „Ce fel de hram al iubirii purtam“, expre­sie supărătoare aici prin timbrul ei de vulgaritate. Făcută în cîteva rînduri, trecerea în revistă a lucrărilor aparţinînd unui număr de zece poeţi deosebiţi ca structură şi inspiraţie nu poate fi de­cit sumară şi expeditivă. Dacă totuşi, subiectul ne-a atras, singura explica­ţie ar fi faptul că am vrut să îndrep­tăm atenţia cititorilor asupra unor pa­gini de poezie bună. R. B. E­MIN­ESC­U de Mircea Ştefănescu ★ de­r Fragment din scenariul cinematografic aflat în lucru BECA RIND C­entenarul Shaw a readus în lu­minile rampei piesele marelui dramaturg irlandez. Este, neîn­doielnic, un prilej nimerit de a închina cronica teatrală întîlnirii de dou­ă ori plăcute cu una din piesele sale pe scena Teatrului Naţional din Craiova, bucurîndu-ne nu numai că am revăzut „Discipolul diavolului“, (în traducerea lui Petru Comarnescu) dar şi pentru că un teatru şi-a deschis porţile, la început de stagiune, cu o premieră. Ocupînd un loc de seamă în opera dramatică a lui Shaw, „Discipolul diavolului“ întruneşte mai mult decît alte piese ale sale calităţile cu care talentul autorului le-a înzestrat în scopul „Iluminării vieţii", adi­că al dezvăluirii adevărului şi sufle­tului omenesc. Paradoxul care stă la izvoarele intrigii — un preot devine ofiţer al rebelilor americani, iar un fost rebel şi „discipol al diavolului“ va deveni pastor — are sensuri mo­rale adînci. Este credinţa pe care Shaw o inoculează spectatorului ne­­îndeajuns de încrezător în capacitatea transformatoare a vieţii. Richard Dudgeon, luptător pentru eliberarea statelor americane de sub dependenţa colonială faţă de Anglia, preferă să destrame toate va­lorile morale ale timpului — respectul faţă de avere, familie, tradiţii, religie­ — şi să se declare „ucenic al diavo­lului“ în clipa cînd în confruntarea cu realitatea vechile norme morale ies învinse. Momentul propice afir­mării unui astfel de caracter a fost aflat de dramaturg într-o filă din istoria războiului pentru in­dependenţă al statelor americane. Este bine cunoscut că, cu un an îna­inte de a se fi adoptat declaraţia pen­tru independenţă a statelor ameri­cane, Anglia se hotărîse să supună pe calea armelor coloniile răzvrătite de dincolo de ocean (acţiunea piesei se petrece un an mai tîrziu după a­­ceasta declaraţie). Sosite pe continen­tul american, trupele regelui George al 111-l­ea comiteau nemaipomenite a­­trocităţi, urmărind să frîngă prin tea­mă şi groază voinţa de libertate a po­porului. In acelaşi timp, ostaşii lui Washington, prost echipaţi dar însu­fleţiţi de o mare încredere în victoria cauzei lor, porneau la luptă împotriva armatelor regale. Richard Dudgeon este tocmai tipul acelor americani înaintaţi, patrioţi şi clarvăzători care, aflînd ade­vărul, nu s-a sfiit să sfideze purita­nismul atunci cînd sub pulpana lui au început să se cuibărească laşitatea, lipsa de solidaritate pa­triotică şi inactivitatea criminală în faţa duşmanului necruţător. Sce­na deschiderii testamentului tată­lui său, Timotey Dudgeon, în care Ri­chard apare batjocoritor şi sarcastic, luminează de fapt veritabilele lui di­mensiuni morale faţă de propriile ru­de care, „in spaima lor de a-şi salva trupurile" au uitat să „salveze“ su­fletul Essiei, copil din flori, prea o­­ropsit în pioasa casă a doamnei Dud­geon, ca să nu-1 urmeze cu dragă inimă pe „discipolul diavolului“. Dar Richard nu este doar un filantrop, o­­crotitor al celor slabi, victime ale rău­lui şi intereselor meschine îmbrăcate în minunate cuvinte biblice. In dra­maturgia lui Shaw, nenumăraţi au fost aceia care au încercat să desco­pere lipsa oricărei seriozităţi, intere­sul pur pentru ciudăţenii, paradox şi glumă, sub motiv că paralizînd sen­sul vechilor norme morale, el n-a ple­dat pentru alte principii etice valabi­le. Ori, Richard Dudgeon — evident, în raport cu oamenii epocii şi ţării sale, — întruchipează şi exprimă toc­mai această conduită morala nouă, simţită în adîncul sufletului, fără cal­cul şi premeditare. Luînd pe eşafod locul pastorului presbiterian Ander­son, Richard demonstrează practic crezul vieţii sale de luptător. E limpe­de că salvarea de la moarte a lui Richard, datorită unui concurs favo­rabil de împrejurări şi îndemnul final dat de Anderson de a-i ocupa locul de pastor, restabileşte noţiunile la adevă­rata lor valoare. Caracterul paradoxal al întîmplării apare aşadar ca expre­sie a neprevăzutului, atît de frecvent în viaţă, în faţa căruia oamenii îşi dezvăluie fără voia lor şi dintr-o dată, intenţiile şi caracterul. Fără îndoială, chipul în care este salvat Dudgeon de la moarte poate trezi îndoieli asupra capacităţii dra­maturgului de a exprima real momen­tul istoric dat Atitudinea generalului Burgowne care acceptă condiţiile răs­culaţilor fără împotrivire — explicînd maiorului Swindon finalitatea lipsită de şansă a trupelor engleze pe conti­nentul american — a servit nu odată drept întemeiere pentru caracteriza­rea „anacronismului“ istoric pe care Shaw îl practică şi în alte piese ale sale. Faptul este întru totul just: Shaw a conferit nu odată eroilor săi o uimitoare viziune asupra evenimen­telor istorice Scopul căruia îi slujeş­te acest anacronism este însă dezvă­luirea adîncă a contradicţiilor vieţii cu arma neîndurătoare a satirei. De a­­ceea, spectatorul nu percepe anacro­nismul ca o stridenţă, aşa cum ar părea la o analiză separată a perso­najelor, ci, în contopirea serioasă şi totodată spirituală a intrigii, ca un tot cu neputinţă de a fi despărţit. Shaw devine astfel dintr-un cronicar al epocii cu mijloacele dramei, un in­terpret universal al caracterelor umane. ★ Spre plăcuta noastră surpriză, re­gia spectacolului de la Teatrul Naţio­nal din Craiova a fost încredinţată to­varăşului Ion Olteanu de la Teatrul Municipal din Bucureşti. Pentru ase­menea conlucrări prieteneşti a două teatre, merită toată lauda nu numai eforturile regizorului dar şi conduce­rea acelor teatre care nu privesc cu dispreţ împărtăşirea experienţei regi­zorale către un teatru din ţară. In concepţia regizorală a tov. Ion Olteanu am apreciat spiritul analitic cerut în permanenţă actorului faţă de rol. In spectacol aceasta s-a resfrînt însă prin pauze pe care nu toţi ac­torii, inegali ca pregătire şi înţelege­re a „subtextul­ui“ piesei, le-au utili­zat cu succes. Invitaţia la interpreta­rea textului, care stăruia neîncetat de undeva din culise prin stabilirea acestui ritm de joc cu pauze, nu a găsit ecou la Elena Sterienescu (doamna Dudgeon), Maria Stănilă (doamna Titus Dudgeon), Ovidiu Ro­­coș (unchiul Titus Dudgeon), Vladi­mir Nani (unchiul William Dudgeon), Aurelia Teodorescu (doamna William Dudgeon) și Emil Bozdogescu (nota­rul Hawkins). Cu interpretul pastoru­lui Anderson (Sandu Dimitriu) s-a întîmplat ceva ciudat: actorul părea că vrea să joace rolul de la sfîrşit spre început Blîndul şi înţeleptul pas­tor alegîndu-şi o nevastă „nele­giuit de frumoasă" sau vînzîndu-şi bi­blia pentru a cumpăra pistoale, nu era, după cum se vede, prea străin de cele lumeşti. Totuşi, el ne-a apărut pe scenă nepermis de sobru, grav şi oficial în toate împrejurările vieţii sa­le. Aceasta însă numai la început, pentru ca apoi — cînd se hotărăşte să participe la lupta rebelilor — printr-o bruscă şi jenantă transfigurare să devină de o vioiciune excesivă. De mai multă înţelegere a dat dovadă Angela Bîrsan în rolul Judithei. Actriţa a găsit de multe ori calea pentru a dezvălui spectatorului com­plicata reţea de sentimente în care se dădea lupta între datorie şi pasiune, datorită discreţiei cu care şi-a marcat prezenţa, suferind sau bucurîndu-se potrivit firii Judithei. Partenerul ei, Ion Marinescu (Richard Dudgeon) este intr-adevăr o apariţie shawiană la primul act. După ce ratează însă datorită unei pauze nelalocul ei,, — ce­rută probabil de regie— scena ares­tării în casa preotului, nu-şi mai re­vine decît ici-colo, descriind în ulti­mul act un neîncetat zig-zag în in­terpretare. Am vrea să atragem aten­ţia îndeosebi — atît interpretului cît şi regiei— asupra nesocotirii frecven­te a spiritului viu în care trebuie să se desfăşoară duelul de replici dintre acuzat şi curtea marţială în actul III. Dacă nu socotim rolurile de mică în­tindere şi figuraţia destul de inacti­­vă, dacă trecem iarăşi cu vederea ro­lul maiorului Swindon, îndeajuns de văduvit de postura iniţială a interpre­tului care se vrea un oarecare ofiţer englez iar nu înspăimîntătorul Swin­don, vom ajunge la concluzia că cel mai bune interpretări aparţin lui Ilie Cernea (generalul Burgoyne) şi San­dei Toma (Essie). Ilie Cernea a fost, în limitele replicii, un bonom stilat în ţinută şi expresie şi, în acelaşi timp, o pildă vie de cinism neruşinat. Tînără interpretă Sanda Toma, ab­solventă a institutului din recenta promoţie, a dăruit năpăstuitei Essie ceea ce textul exprimă abia schi­ţat, de multe ori doar prin mono­­silabe : la început durere, teamă şi nesiguranţă, apoi neîncredere , re­cunoştinţă şi grijă pentru protectorul ei; uimire şi deznădejde cînd Richard ajunge pe eşafod­­.entuziasm şi feri­cire deplină în clipa eliberării lui Richard, devenit exemplul unui ca­racter oţelit pentru viaţa ei care abia începe. O menţiune deosebită pentru intrările prompte şi susţinerea cu con­­vingere a partenerilor, în ciuda unor facilităţi de joc, credem că merită Tu­dor Vişan (Christy Dudgeon). Asupra decorurilor (Al. Olian) rea­lizate în general cu o bună respecta­re a necesităţilor practice de scenă (îndeosebi prin transformarea fossei în hrubă de închisoare) precum şi cu un simţ de economie care de această dată s-a acordat perfect cu austerita­tea puritană a interioarelor de epocă, am a­vea o remarcă de făcut. Ca un semn de întrebare— rămas din pă­cate nerezolvat pînă la sfîrşit — pre­zenţa neîncetată a unei cantităţi res­pectabile de reţea pe scenă ne-a ob­sedat pînă la epuizarea oricărei even­tuale plăceri. Concepţia costumelor a servit în chip excelent piesei, îndeosebi la Ric­hard. Dar, cu toate că, din motive de economie şi în scopul colaborării, tea­trul din Piteşti a împrumutat Naţio­nalului de la Craiova decorurile şi costumele, nu putem fi de acord că acest sistem ar avea vreo şansă în stimularea activităţii creatoare pe tă­­rîmul scenografiei EUGEN ATANA­SIU CRONICA TEATRALĂ „Discipolul diavolului“ de G. B. Shaw --------------------- Teatrul Naţional din Craiova ----------------------­ O scenă din piesă Român­ia liberăDuminică 14 octombrie 1956 _ nr. 37­3S întilnire cu Toţi Dai Monte la Moscova Zilele trecute, şi timpul unei şedin­ţe la Ministerul Culturii al Uniunii Sovietice, o se­cretară a intrat şi a şoptit ceva cu mare însufleţire tov. Karpov de la Direcţia gene­rală a teatrelor de opera. După o clipă, toţi cei de faţă am aflat taina . Toţi Dai Monte sosise la Moscova. Era întradevăr o veste neaş­teptată ; de mult nu mai ştiam nimic despre această mare ar­tista care, alături de Adelina Patti şi Amelitta Gali Curci, e socotită printre cele mai minu­nate soprane pe care le-a dat omenirii patria „bel cantoului". Mi-am exprimat de îndată do­rinţa de a o cunoaşte şi peste cîteva zile am fost invitat la în­trevederea pe care artista ita­liană urma să o aibă cu muzi­cienii Moscovei la redacţia re­vistei „Sovietskaia Muzîka". Au venit sa o întîmpine pe Toţi Dai Monte, în afară de membrii re­dacţiei, unii dintre cei mai de seamă interpreţi sovietici — prin­tre care basul Pirogov, violon­celistul fiostropovici — precum şi numeroşi profesori de canto, de la conservatorul Ceaikovski, compozitori şi critici muzicali. Volubilă, cu o comunicativitate care stabileşte imediat legături de la inimă la inimă. Toţi Dai Monte e o adevărată italiancă. Fata îi e încă tînără, deşi are 57 de ani. — „Mă bucur — spune ea — să mă întîlnesc cu muzicienii ruşi, pentru că ştiu bine că mu­zica rusă e una din principalele coloane ale nobilei noastre arte. De altfel, declar că mă simt aici mai bine decît în multe alte ţări, deoarece ruşii au multe înrudiri temperamentale cu noi, italienii, au mai cu seamă aceeaşi căl­dură a inimii, aş spune, acelaşi romantism. Despre mine mărturi­sesc că am rămas o romantică, întrebată dacă mai cîntă. Toţi Dai Monte răspunde : „Cînt de sigur, dar numai pentru mine studiez în fiecare zi. Nu fac par­te însă dintre acei cîntăreţi care nu ştiu să se retragă la timp de pe scenă şi îşi pătează astfel renumele pe care l-au avut cîndva. De obicei, ei afirmă că nu şi-au pierdut nimic din voce şi că sînt persecutaţi pe nedrept. Să ştiţi însă că nu-i adevărat ; în meseria noastră virsta nu iartă“. Artista îşi deapănă mai de­parte amintirile : „După o ca­rieră de 25 de ani am simţit că am făcut destul, că pot avea bucuria datoriei împlinite, încon­jurasem lumea de trei ori, pe un traseu care merge de la Neapoli spre Maroc, Ceylon, Australia, San Francisco, Havana, New York şi apoi Franţa, Elveţia şi din nou Italia. Am cîntat trei stagiuni în Australia, patru în America de nord şi cinci în cea de sud. In 1948 am avut un ultim turneu peste Ocean şi din 1949 n-am mai cîntat pe scenă. Am pentru muzică. La propunerea lui Cesco Pa­segio, mare specialist în Goldoni, am acceptat să interpretez dife­rite roluri în trei piese ale ma­relui autor italian. Se vede că publicul nu se putea obișnui cu­­ acest gînd, pentru că în primul­­ an n-a venit să mă audă ; în cele din urmă însă s-a convins că mă pricepeam destul de bine şi în noul domeniu, astfel că am avut mari succese. Dar a trebuit să mă retrag şi de aici. Eram cap de afiş şi obligată să apar seară de seară, ceea ce mă obosea peste măsură. Acum dau lecţii de canto şi mă bucur că pot ajuta pe tinerii cîntăreţi. Am venit chiar la Mos­cova cu o elevă a mea, Maria Elia, pe care sper că vă va face plăcere s-o ascultaţi. Mi s-a ofe­rit o catedră la conservatorul din Paris, dar acum doresc să rămîn in Italia". Toţi Dai Monte e pentru prima oară la Moscova , a cunoscut însă arta vocală rusă prin cei mai de seamă reprezentanţi ai ei. „Saliapin mă simpatiza mult ; mă numea în glumă „Totarella", pentru că eram mică de statură faţă de el, care era un uriaş. Am cîntat alături de el în „Băr­bierul din Sevilla" la Scala, în spectacole care au rămas de neuitat. L-am văzut şi în „Boris"; ori­ce cuvinte ar fi prea slabe ca să descrie creaţia sa genială în acest rol. In scena halucina­ţiei îndeosebi era cutremurător". Artista italiană şi-a exprimat preţuirea pentru spectacolele de la „Balşoi Teatr" la care a asis­tat : „Montarea este magnifică, nivelul muzical general foarte înalt. Dintre cîntăreţi îmi plac în­deosebi başii. De altfel, intere­­sîndu-mă de condiţiile de Studiu în conservatoarele de aici şi a­­sistînd la cursuri, mi-am dat seama că se oferă condiţii op­time de dezvoltare tinerilor mu­zicieni". N-am pierdut ocazia să o în­treb pe Toţi Dai Monte dacă a cunoscut pe marii cîntăreţi ro­­mîni care au apărut pe scenele Italiei. „Am cunoscut pe Haricleea Darclée, mai ales în ultimii ani ai vieţii ei. Cu Florica Cristofo­­reanu am fost chiar prietenă şi mult timp am primit scrisori de la ea. Amîndouă erau mari artiste". Cele două ore ale întîlnirii cu Toţi Dai Monte au trecut pe ne­simţite ; tuturor celor de faţă le pare rău că trebuie să se des­partă de ea. Au însă şi o con­solare : „Voi părăsi Moscova cu dorinţa de a reveni printre dum­neavoastră, pentru că simt că am lăsat aici mulţi prieteni". ALFRED HOFFMAN Moscova, 13 octombrie 1956. Corespondenţă specială pentru „Rominta liberă“ simţit însă renăs­cînd pasiunea pentru teatru, care la mine e atît de puternică, aş spu­ne ca şi cea ^ r\j rsu **V/ r\j /*V/ r\j r*J­f\y rv/­­“V/ /*V» *X/ '"V/ r­\j r\j­­v /V# 'X*- r~Kj ? I l­i ? I­t­l­l­ l­l­i­l­l­t­t­­­l­l ?. V ! I­t­t ? ? ! I­t­l­l­t­l­i ? ? I­l­l ? I­l­t W'V'N^ i­i­i ? I

Next