România Liberă, septembrie 1982 (Anul 40, nr. 11768-11793)
1982-09-15 / nr. 11780
Proletare din toate ţările, uniţi-vă ! COTIDIANUL CONSILIULUI NAŢIONAL AL FRONTULUI DEMOCRAŢIEI ŞI UNITĂŢII SOCIALISTE în aceeaşi atmosferă prietenească, de înţelegere şi stimă reciprocă, proprie relaţiilor româno-nigeriene PREŞEDINTELE NICOLAE CEAUŞESCU ŞI PREŞEDINTELE ALHAJI SHEHU SHAGARI AU CONTINUAT IERI CONVORBIRILE OFICIALE La Palatul Consiliului de Stat au continuat, marţi, 14 septembrie, convorbirile oficiale între preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, şi preşedintele Republicii Federale Nigeria, Alhaji Shehu Shagari. La convorbiri au participat: Din partea română — Ştefan Voitec, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Ion Dincă, prim viceprim-ministru al guvernului, Nicolae Constantin, ministrul comerţului exterior şi cooperării economice internaţionale, Ştefan Andrei, ministrul afacerilor externe, Ion Teoreanu, ministrul educaţiei şi învăţămîntului, Vasile Pungan, ministru secretar de stat, consilier al preşedintelui Republicii, Silviu Curticeanu, secretar prezidenţial şi al Consiliului de Stat, Constantin Mitea şi Ionel Cetăţeanu, consilieri ai preşedintelui Republicii, Ilie Văduva, deputat, vicepreşedinte al Comisiei pentru politică externă şi cooperare economică internaţională a Marii Adunări Naţionale, Vasile Chivulescu, ambasadorul ţării noastre în Nigeria, Petre Tănăsie, director în Ministerul Afacerilor Externe. Din partea nigeriana — Ishaya S. Audu, ministrul afacerilor externe, Garba Wushishi, ministrul informaţiilor, Maitama Bello Yusuf, ministrul comerţului, E.A. Ivase, ministru secretar de stat la Ministerul Învăţămîntului, Thomas Yepwi, senator, Babajo Aliyu, membru al Camerei Reprezentanţilor, Chuba Okadigbo, consilier special la preşedinţia Republicii, A.N. Gadan, ambasadorul Nigeriei în România, p. Adeniji, ambasador, director în Ministerul Afacerilor Externe, Chief S. L. Edu şi Abaji Adamu Abubaka, oameni de afaceri, Ason Burr, secretar permanent la Preşedinţia Republicii, E. Akan, director pentru promovarea exportului la Corporaţia nigeriană a petrolului. I în timpul noii runde de convorbiri, membrii delegaţiilor au informat pe preşedinţii Nicolae Ceauşescu şi Alhaji Shagari despre rezultatele întâlnirilor de lucru avute în ziua precedentă, în cadrul cărora au discutat căile şi modalităţile concrete de transpunere în viaţă a orientărilor şi indicaţiilor date de cei doi şefi de stat cu privire la intensificarea şi diversificarea schimburilor comerciale, extinderea cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice, amplificarea colaborării în domeniul învăţământului, al formării cadrelor şi în alte sectoare de activitate, întărirea conlucrării dintre România şi Nigeria pe plan internaţional. Luînd cunoştinţă de rezultatele întîlnirilor de lucru, cei doi preşedinţi au hotărît ca membrii delegaţiilor să continue analiza căilor şi posibilităţilor de dezvoltare a colaborării bilaterale, astfel ca înţelegerile la care se va ajunge cu prilejul vizitei să reflecte pe deplin dorinţa României şi Nigeriei de a promova între ele o conlucrare tot mai largă, reciproc avantajoasă, corespunzător intereselor ţărilor şi popoarelor noastre de a-şi pune tot mai bine în valoare resursele naţionale, de a înainta mai rapid pe calea progresului economic şi social. Convorbirile au decurs într-o atmosferă de caldă prietenie, înţelegere şi stimă reciprocă, în pagina a 5-a. VIZITA PREŞEDINTELUI REPUBLICII FEDERALE NIGERIA, ALMAJI SHEHU SHAGARI O La Combinatul petrochimic Brazi şi Întreprinderea ,1 Mai", Ploieşti © Primirea şefilor misiunilor diplomatice © Depunerea unei coroane de fiori 4 ÎN JURUL OREI 11, SOLEMNITATEA SEMNĂRII DOCUMENTELOR OFICIALE ROMÂNO-NIGERIENE ; " , LA ORA 11,45, CEREMONIA PLECĂRII PREȘEDINTELUI REPUBLICII FEDERALE NIGERIA, ALHAJI SHEHU SHAGARI. 91 [strio Harta fenomenelor meteorologic® probabile. Amănunt® în pag. a 2*a. ŞCOALĂ ŞI EDUCAŢIE Urcînd, sub mîngîierea unei lumini de miere şi de chihlimbar, spre amiaza ei, luna septembrie ne aminteşte că e timpul să înceapă şcoala. Prilej, poate, de reverii nostalgice pentru cei ce încărunţim. Clipă de intensă emoţie, desigur, la intîlnirea elevilor şi studenţilor cu cei care-i educă. Moment prielnic, luam cu seamă, de a trece în revistă problemele care ne confruntă pe acest plan major al devenirii sociale. Este ştiut că societatea românească îşi concentrează astăzi toate forţele şi-şi ordonează astfel ritmurile incit să obţină convertirea, într-o perioadă cit mai scurtă, a uriaşelor sale acumulări dobindite în anii construcţiei socialiste, intr-o calitate nouă, mai înaltă. Obiectiv şi imperativ decurgând din însăşi dialectica ascensiunii noastre, acest ţel fundamental a fost formulat de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi el priveşte toate domeniile modului de viaţă pe care-l edificăm, sfera producţiei de bunuri materiale, în primul rînd, tărîmul rezervat sporirii avuţiei spirituale, in aceeaşi măsură.Prin însăşi condiţia sa, şcoala — folosim aici termenul în accepţia lui generică — este implicată organic în acest proces viu, multidimensional. Ea este chemată nu numai să iniţieze, să lărgească necontenit orizontul de cunoaştere al tinerei generaţii, să pună la îndemâna acesteia marile valori ale culturii naţionale şi universale : ea trebuie să şlefuiască îndelung şi cu migală caractere, să formeze cunoştinţe. Este un adevăr — unul dintre marile adevăruri cu care ne mindrim — că socialismul a redat acestei instituţii demnitatea şi autoritatea pe care o lungă perioadă de debusolare le estompaseră, le aduseseră în penumbră. Dreptul la învăţătură, înscris cu majuscule în Constituţia ţării, a devenit pentru prima oară, o plenară realitate. Este profund semnificativ să urmărim, in context, cum a evoluat, sub raport statistic, populaţia de virstă şcolară. In 1938, aceasta reprezenta doar 11,4 la sută din populaţia totală a României. Era epocă analfabetismului de masă după care plâng stipendiaţii oficinelor imperialiste şi la care ar dori să revenim. După război, odată cu noua stare de lucruri care s-a instituit prin vrerea poporului şi lupta partidului, situaţia a început să se redreseze. Erau anii eroici ai pătrunderii ştiinţei de carte pină în cele mai îndepărtate sate şi cătune. Cifrele reflectă, prin ele înseşi, noua optică, concepţia că lumina socialismului se leagă inseparabil de lumina slovei, „de lumina înţelegerii“, cum scria atît de pătrunzător în acel timp Mihail Sadoveanu. In 1950, proporţia populaţiei şcolare ajunsese să reprezinte 14,2 la sută din totalulpopulaţiei, în 1965, această proporţie se ridicase la 21,6 la sută pentru ca in 1982, nivelul atins să fie de aproape 26 la sută. Peste un sfert din locui- torii patriei, — cifric vorbind, mai bine de 5,8 milioane — frecventează o formă sau alta de invăţămînt. Cite ţări din lume se pot înfăţişa cu un ase- menea bilanţ la acest capitol esenţial pentru valorificarea şanselor şi pentru împlinirea personalităţii omului ? După ştiinţa noastră, foarte puţine. Dar dacă, luate în ansamblu, datele cu privire la şcolarizare sunt atît de grăitoare pentru nivelul de instrucţie atins de poporul român şi pentru optimismul său — căci, cum spunea un mare demograf francez, investiţiile cu această destinaţie sunt o formă de manifestare a speranţei. —, cîteva disocieri vor pune în lumină aspecte încă şi mai elocvente. De pildă, faţă da anul 1938, a crescut de peste 10 ori populaţia de virstă şcolară, grădiniţele, căminele absorbind-o aproape în întregime. S-a dublat numărul elevilor din cursul primar şi gimnazial, lucru mai mult sau mai puţin de aşteptat. A crescut de aproape 15 ori numărul elevilor in licee. Cine ştie cite sacrificii trebuia să facă odinioară o familie ca să întreţină un copil in liceu — să ne amintim, în această privinţă mărturia lui Marin Preda — va înţelege lesne ce înseamnă acum accesul atit de larg spre treapta medie de instrucţie. Treaptă care, după generalizarea învăţământului de zece ani, va deveni, de altfel, obligatorie într-un viitor foarte apropiat. Mai redăm o singură dinamică, în 1938, in România, numărul studenţilor era de 26 489, în 1965 se cifra la 130 614 iar în acest an va trece de 185 000. Ceea ce înseamnă că, preocupată să lărgească baza de masă a învăţămintului, până la limitele ei fireşti, societatea noastră urmăreşte cu perseverenţă să pregătească specialiştii de înaltă ora(Continuare în pag. a 3-a) n judeţul Vrancea s-a încheiat recoltarea florii-soarelui Lucrătorii din agricultura judeţului Vrancea au încheiat, in ziua de 12 septembrie, recoltarea florii-soarelui pe întreaga suprafaţă de 8 030 hectare, obţinind o producţie medie de peste 1 800 kg la hectar. in telegrama adresată cu acest, prilej, Comitatului Central al Partidului Comunist Român, tovarășului NICOLaE ChAiNESCU, de Comitetul județean Vrancea al P.C.R., se spune : Va raportăm, tovarăşe secretar general, că in spiritul sarcinilor stabilite de dumneavoastră, am luat măsuri politicoorganizatorice pentru ca recoltarea legumelor, a fructelor, a strugurilor, a porumbului şi celorlalte culturi să se desfăşoare din pinn. Acţionăm, de asemenea, cu toate forţele mecanice, la eimerarea solelor, executarea arâturilor şi pregătirea terenului ce va fi insaminţat în această toamnă, fiind hotărîţi să încheiem aceste lucrări in epoca optimă. Vă asigurăm, mult stimate şi iubite tovarăşe secretar general, că vom munci cu deplina dăruire pentru a îndeplini exemplar sarcinile ce ne revin, pentru a intîmpina cu cit mai mari realizări Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, aducîndu-ne astfel contribuţia la minunata operă de înflorire multilaterală a patriei. I O ctitorie Cu totul, sau aproape, sau prea, pe neştiute, pe nevăzute, a trecut ziua de 12 septembrie, in care s-au împlinit 40 de ani de La înfiinţarea muzeului Teatrului Naţional din Bucureşti , cu patru decenii in urmă, Liu Rebreanu, director al Teatrului Naţional, a „tăiat panglica“ unei fundaţii, a unei instituţii care, de atunci, n-a încetat să crească şi să-şi depăşească limitele cuprinse strict in numele şi in poiectul, şi in obiectele sale : istoria muzeistică a Teatrului Naţional din Bucureşti ,—, pentru a deveni, in realitate, muzeul teatrului românesc. Astfel a luat naştere, o ctitorie într-o altă ctitorie, căci Teatrul Naţional din Bucureşti, el însuşi ctitorie a acelor entuziaşti, îndrăzneţi şi multilaterali ctitori ai generaţiei paşoptiste, era sortit să rodească alte ctitorii — şi a rodit —, care, alăturindu-se celorlalte multe ale acelei generaţii, au pus bazele culturii, literaturii şi artei noastre modemne. E adevărat că, in bună măsură, istoria Teatrului Naţional se confundă cu a întregului teatru românesc, dar nu se confundă intru totul : teatrul rorănesc e mult mai vechi, mult mai vast, fiind, el, adevăratul teatru naţional, şi doar trecind asupra celui din Bucureşti, în chip simbolic şi cu stere majuscule, numele său, definiţia sa. Istorii ale Teatrului Naţional, ale teatrului românesc, şi chiar ale teatrului universal, s-au scris, la noi, şi s-au scris istorii bune, amănunţite, cuprinzătoare şi sintetizatoare. Dar reconstituiri, concretizări şi materializări ale acestei istorii — la nivelul cerut, din toate punctele de vedere, al muzeografiei —, nu avem un altul, in afara acestuia, de la a cărui înfiinţare trecută 40 de ani. Senzaţia, şi lecţia, atit de straniului amestec de viaţă şi moarte, de trecut şi prezent, care este un muzeu se desprinde, cu mare forţă din Muzeul Teatrului Naţional, care impresionează şi convinge, peste intenţia didactică şi organizarea metodică. Vizitindu-l, incepind, intre pereţii lui, şi continuind in timp, gravul dialog care este cercetarea unui de acest nucu un adeabia-l bănuiai, bănuiai deioc. IHTi muzeu demn me, te alegi, văr pe care sau nu il Acest adevăr, dezvăluit şi transmis unor generaţii după generaţii de oameni, devine un permanent stimulent patriotic, prin emoţie şi mîndrie, ca şi un factor de cultură şi culturalizare, iradiant in toate zonele sufletului şi ale minţii, în Muzeul Teatrului Naţional, fiecare obiectnu utilizez termenul „exponat“, ca să mă mai întreb, încă o dată, dar care i se va găsi un înlocuitor ?) vorbeşte pentru sine şi pentru toate celelalte făcind să se audă un cor al trecutului şi o notă prevestitoare a viitorului, într-o stare de conştiinţă închegată, respirabilă, palpabilă, a duratei indelebile a teatrului românesc. Am amintit mai sus, pe Liviu Rebreanu. Dar dacă acesta a Radu Popescu (Continuare to pag. a 2-a) FILE DE CARNET