România literară, octombrie-decembrie 1968 (Anul 1, nr. 1-12)

1968-10-10 / nr. 1

GEO BOGZA Nausicaa O, ce dor îmi e uneori de Nausicaa. De nimeni nu mi-e atit de dor ca de fata aceasta de rege pe care într-un amurg am văzut-o spălînd rufele la­­armul mării. Toate oile au fost, toate despre cite s-a povestit de s-a dus vestea in lume lungul război, marea cu furtunile ei atîtea aspre incercari îndelunga rătăcire le-aş lua iarăşi de la început şi corabia sfărîmată, şi naufragiul dacă pe ţărmul unde aş fi azvîrlit aş putea să o mai văd o dată pe Nausicaa. De nimeni nu mi-e atit de dor ca de Nausicaa COLUMNA Cu aproape două mii de ani în urmă, sub soarele Romei Eterne se ridica în mirificul patrulater al Forului lui Traian, legînd pămîntul de cer, cilindrul de marmură pe care este înscris actul de naștere al poporului român. Dăltuite în piatră, cronologic, urmînd legea de aur a unei spirale ascendente, episoadele naraţiunii lui Apollodor, acela care ridicase şi minunea răsăriteană de la Adam Clisi, reproduceau „pe viu“ încleştarea supremă dintre o armată măreaţă, deprinsă totdeauna cu triumfurile şi cu steagurile plecate în faţa sa, armata romană, condusă de însuşi împăratul Traian, „optimus princeps“, şi un popor neînfricat, care pe meleagurile carpato-dunărene îşi apărase, cu deplină încredere şi dîrzenie, pămîntul, libertatea şi viaţa. Momentele împietrite spre aducerea aminte a posteri­tăţii erau numeroase şi dramatice, iar imensul cilindru marmorean era un pergament care putea fi citit de la înălţimea balcoanelor bibliotecilor din apropiere. O inscripţie revelatoare arată că „Senatul şi poporul roman au ridicat acest monument împăratului Caesar, fiul lui Nerva cel trecut între zei, Nerva Traian Augustul, învingătorul Germanilor, Dacilor, mare pontif, investit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de şase ori ca împărat, consul pentru a şasea oară, părinte al Patriei...“. Ridicată în eternitatea Romei, in anul 113 al erei noastre, înaltă de 40 de metri, cu­ colina pe care o înlocuia. Columna lui Traian este mărturia vitejiei strămoşilor noştri. Pentru noi, urmaşii Dacilor şi Romanilor, imensul pergament în marmură de Carrara constituie un do­cument de o valoare inestimabilă. Literatura istorică şi memorialistică a luptelor dintre Traian şi Decebal s-a pierdut, s-au rătăcit şi comentariile lui Traian asupra războaielor cu Dacii. Au rămas doar relatările, fragmentare şi sporadice, ale istoricului Dio Cassius. Cu atit mai nepreţuite sunt atunci, ca amplă sursă de informare, cele 150 de tablouri cu cele 2 500 de figuri reliefate de-a lungul a 200 de metri de friză istorică ale Columnei. Aducerea şi expunerea în ţară a acestei cronici de piatră, a acestor atît de preţioase documente, va deschide un larg cîmp de studiu pentru arheologia, istoria şi etnografia românească. Poporul român va putea cunoaşte acum, direct, cel mai valoros document autentic privitor la geneza şi trecutul său glorios, document care narează în imaginile marmurei în­cleştarea dintre Romani şi Daci, din care s-a născut — aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, intr-o cuvîntare ţinută, la Alba Iulia — centrul Daciei­ ro­­mane, — un popor viteaz şi harnic, poporul român. Alexandru BĂLĂCI LAURENȚIU MIHAIL — „OCHII LUMII“ EMIL BOTTA Mauzoleul Prin ziduri de foc, baia de singe, trecuse tabloul și pinza lui abia se ţinea. Un aer crud în peisagiu vibra şi eu, mut de spaimă, priveam la eroul acela căzut, muncit de săbii, mincat de lance, cu scutul pierdut. Şi degetele fibroase, acele sîrme ghimpoase mă oboseau. Istovitele oase, chinuitele flori spinoase, mă obsedau. Regimentul se zărea in zare fantomatic. Şi era o groaznică agitare in acea groaznică nemişcare . Comandantul era impietrit ca un stilp de mirare şi într-o supra-nemişcare era­­intuit. Am văzut prin ochiana atacul in tabloul de amurg abătut şi eroul acela căzut cum aduna os luminos cu os luminos oasele sale risipite pe terenul acela cîinos. Comandantul nu poruncea, nu. Ci doar murmura ceva de neînţeles : Voi, hecatombe de oase, plebeilor, veţi fi asemeni Zeilor, ERITIS SICUT DIN I Prolog la Conferinţa noastră In curînd, urmează să se des­făşoare lucrările Conferinţei Naţionale a scriitorilor români. Evenimentul capătă, mai ales în conjunctura actuală, semnifica­ţii sporite. Prima, dintre toate, o constituie unitatea noastră de concepţie şi orientare ideologică, într-un larg front de personali­tăţi creatoare de la bătrînii meş­teri ai cuvîntului pînă la cei mai tineri dintre debutanţi. Se poate spune astfel, pe te­meiul adevărului evident, că ,,a­­jutoarele de nădejde ale Parti­dului Comunist Român“, cum atît de pregnant au fost denu­miţi scriitorii, fac fiinţă cu în­săşi fiinţa partidului şi-l ur­mează neabătut. Mărturiile noastre de credinţă şi ataşament n-au de fel un simplu caracter declarativ, fiind, mai presus de orice, înscrise în propria noas­tră operă şi legitimate de con­ţinutul ei. Dacă ar trebui, însă, cu orice preţ, căutată o explicaţie la a­­ceastă adeziune unanimă şi de­finitivă, atunci explicaţia e de găsit în chiar programul poli­tic al partidului nostru. Des­fiinţarea unor anume rigori şi constrîngeri dogmatice din tre­cut, relevarea (dimpotrivă) şi stabilizarea unor libertăţi cu a­­devărat comuniste, absolut ne­cesare atît condiţiei umane cît şi condiţiei scriitoriceşti, ca şi cultivarea sinceră, fără echivoc, a principiilor fundamentale ale umanismului socialist, care au impus în ultima vreme Româ­nia ca pe o forţă spirituală ac­tivă în arena mondială — nu puteau lăsa indiferenţi scriitorii, nu puteau să nu le ofere po­sibilităţi nelimitate de afirmare şi realizare. Nimic mai firesc, deci, ca în asemenea climat să se producă o adevărată explo­zie eflorescentă de talente şi expresii artistice originale. Dacă comunismul înseamnă tinereţea lumii, atunci tinereţea înnoitoa­re, aproape patetică, în revo­luţie cu sine, faţă de trecut, faţă de prezent, caracterizează procesul de restructurare, eli­berare şi readunare în propria matcă a tuturor scriitorilor ro­mâni. Fără exagerare se poate sus­ţine că, în comparaţie cu alte conferinţe, aceasta care se apro­pie va oferi prilejul celui mai revelatoriu şi rodnic bilanţ al creaţiei noastre literare. Gene­raţii de toate vîrstele, restabi­lind echilibrul de legătură cu marii clasici dinainte de Elibe­rare, fiecare fidel personalităţii sale şi abordînd multitudinea de probleme ale epocii în sti­luri cît mai diverse vor veni să demonstreze, de la tribuna Con­ferinţei, cu opera şi cuvîntul lor, ce timp extraordinar trăim şi ce biruinţe poate să însu­meze o literatură, cînd puterea conducătoare a ţării îi redă iz­voarele sacre şi o ajută să exis­te în panorama lumii cu speci­ficul ei naţional. Deoarece gîndirea noastră es­tetică s-a străduit, se străduieş­te să descifreze exact adevărul care numai pe noi ne poate re­prezenta. Curajului de a expri­ma acest adevăr, sub toate lu­minile şi umbrele sale, i s-a adăugat în chip logic şi curajul de a-l sluji cu cele mai mo­derne modalităţi artistice. A­­ceastă pluralitate, însă, de sti­luri, departe de a contrazice u­­nitatea de conţinut, ideologică, l-a subliniat dimpotrivă şi mai mult, dovedind că literatura a­­cestei ţări nu poate fi decit an­gajată. Astfel că nimic din ceea ce este propriu ţării noas­tre, din ceea ce este omenesc universal, nu poate, nu trebuie să-i rămînă străin unei con­ştiinţe scriitoriceşti. Şi o lite­ratură angajată îşi cîştigă cu atît mai mult preţuirea inter­naţională cu cît, fără a se lipe de tradiţiile sale, şi reflectînd adevărurile propriului său spa­ţiu social, existenţial-uman, reuşeşte să pună sau să răs­pundă la înseşi întrebările care agită azi omenirea. Numai e­­fortul, sigur prea redus, deo­camdată, de a propaga litera­tura română modernă, în tot ce are ea mai valoros şi convingă­tor, pe cît mai multe meridiane ale lumii, ne lipseşte de cu­noaşterea şi gloria pe care, de fapt, le-am merita din plin. Dar o conferinţă nu se or­ganizează numai pentru lauda reuşitelor, numai să aleagă or­ganismele de conducere ale vii­toarei Societăţi a scriitorilor români. In mod deosebit, Con­ferinţa Naţională va trebui să-şi precizeze perspectivele, sarci­nile de viitor. In această pri­vinţă, trebuie spus limpede că nu e de conceput o dezvoltare a literaturii române, o confirmare a tuturor potentelor sale crea­toare, fără o îmbunătăţire sen­sibilă a activităţii editoriale, care trebuie să fie stînjenită din ce în ce mai puţin de un anume spirit îngust birocratic, în bună măsură străin actului literar şi cel mai adesea limitînd litera­tura la cifre şi lamentabile dări de seamă funcţionăreşti. Doar o amplă şi susţinută publicitate a noilor apariţii, doar stabilirea altui raport de concurenţă în­tre literatura originală şi tra­duceri (multe dintre ele vizind comerţul facil), doar o consulta­re, în primul rînd, a scriitorilor atunci cînd anumite proiecte de legi privesc raţiunea muncii şi existenţei lor — pot constitui certitudini pentru dezvoltarea acestei literaturi. Scriitorii sunt gata să dea to­tul, ei nu cer în schimb decit dreptul de a o prezenţi în is­torie. Laurenţiu FULGA

Next