România literară, ianuarie-martie 1969 (Anul 2, nr. 1-13)

1969-01-02 / nr. 1

vo­ce din public Bietul Neculai Cost­in... (răspuns tov. prof. D. Angh­el) 4« «­ Consultînd prefaţa noastră la volumul Tea­tre de V. Alecsandri (co­lecţia „Lyceum“, 1968), D. Anghel, profesor din Cos­­teşti-Argeş, se arată sur­prins că, drept sursă a dramei istorice Despot- Vodă, nu e citată cronica Uri Grigore Ureche. De­oarece noi menţionăm pe Neculai Costin, semnata­rul notei din România li­terară (1968, nr. 10) a în­treprins o „odisee prin diferite materiale“ spre a se lămuri. Credinţa sa în Grigore Ureche pare de nezdruncinat, căci aşa se pronunţă tratatul Acade­miei, vol. I. Aşa scrie în manualele de literatură română de clasele a IX-a şi a X-a de liceu ! Stranie carieră fac au­­tomatismele şi în istoria literară! Grigore Ureche fiind mai cunoscut, iată-l citat şi acolo unde me­ritul nu e categorie de partea sa. Cineva a afir­mat că Despot-Vodă al lui Alecsandri descinde din cronica lui Grigore Ureche şi afirmaţia a fost luată ca definitivă. Să restabilim pe scurt îm­prejurările în care Alec­sandri a scris drama în iarna 1878—1879. Cu cîţiva ani înainte, în 1872, Mi­hail Kogălniceanu difu­zase în a doua ediţie Cro­nicile României sau Le­topiseţele Moldaviei şi Valahiei. Tomul I conţi­nea izvoarele care aveau să dea naştere dramei is­torice. Deschidem cronica lui Grigore Ureche şi constatăm că faptele re­latate ocupă un spaţiu mult mai restrîns decit la Neculai Costin. Nu a­­ceasta e însă esenţial. Continuatorii lui Grigore Ureche au elucidat unele aspecte, îmbogăţind in­formaţia tocmai cu acele elemente ce interesau pe dramaturg. O notă a lui Mihail Kogălniceanu re­levă cu claritate meritele continuatorilor: „Despre origina, întîmplările şi in­trarea in Moldova a lui Despot Eraclidul. Semion Dascălul cuprinde o na­­raţie foarte interesantă, care din pricina lungimei s-au pus la sfîrşitul to­mului... Asemine şi cu domnia lui Despot Era­clidul. Neculai Costin pă­răseşte cu totul Letopi­seţul lui Urechi“ (p. 211). Cine citeşte cu atenţie relatarea lui Ureche, îşi dă seama de insuficienţa datelor. Grigore Ureche „pre­scurt scrie“, observa Neculai Costin însuşi, „iar noi, den cronice stre­ine am aflat mai pre­­larg, şi scriem mai pre­­larg“ (p. 436). Simion Das­călul, la rîndul său, îi reproşase deficienţe si­milare. Ştirile privind le­găturile lui Despot cu Ruxanda, doamna Lă­­puşneanului, anecdota despre antidotul magic u­­tilizat de abilul Despot împotriva otrăvii şi alte fapte sunt preluate de la Simion Dascălul. Lectura paralelă a lui Grigore Ureche şi Ne­culai Costin demonstrea­ză că izvorul de bază ră­­mîne acesta din urmă. Beneficiind de informaţii din partea fiicei poetului, Elena Rădulescu-Pogo­neanu sublinia în Viaţa lui Alecsandri (p. 297) a­­ceeaşi sursă : Neculai Costin. Căci în cele trei­sprezece pagini căderea lui Despot „era povestită cu toate multiplele, ciu­datele ei amănunte“. CONST. CIOPRAGA Literatura romana in licee In nr. 5 al revistei „România literară“, prof. Ion C. Ştefan pledează pentru o mai bună cu­noaştere a literaturii con­temporane, mai ales în licee, unde ar trebui să se introducă un curs spe­cial „pe durata de cel pu­ţin un an“, curs care ar da posibilitatea profe­sorului să introducă nou­tăţi „de ultimă oră“. Ar­gumentul principal : „...dacă, aici, în şcoală, nu reuşim să-i iniţiem pe tineri în tainele prozo­diei, dacă nu le formăm gustul pentru literatură, dragostea şi respectul faţă de valorile umane, ei vor rămîne toată viaţa in afara unui important mijloc de educaţie cetăţe­nească“ (sic !) E de-ajuns această frază pentru a cădea pe gînduri. Oare profesorii de liceu, a căror nobilă misiune trebuie să aibă ca suport simţul măsurii şi al răspunderii, pot lua în serios o asemenea propunere ? Fraza de mai sus lasă o impresie de superficialitate și lipsă de răspundere. Un curs spe­cial privind literatura ca­re se formează în prezent, care nu este suficient cris­talizată și ale cărei valori nu sunt distinct reliefate ? Dar cine, în ce ore ? După cum reiese din ar­ticol, autorul ar vrea să se comprime timpul a­­fectat studierii unor scrii­tori clasici în favoarea valorilor actuale. Dar care sunt valorile acelea, care este forul ce le gi­rează şi cine ne asigură că valorile nu sunt false ? Din fraza citată se des­prinde ideea că „tainele prozodiei“ nu pot fi în­ţelese dacă nu-i punem pe elevi în contact ne­mijlocit cu poezia con­temporană. Bizară idee ! Adică, deşi-i studiază pe Eminescu, Coşbuc, Ar­­ghezi, Blaga, elevii ră­­mîn neiniţiaţi în tainele prozodiei! De asemenea, se mai desprinde ideea că întreaga literatură ce se predă în şcoală, de la I. Neculce pînă la L. Blaga, ar fi insufici­entă în privinţa formării gustului pentru litera­tură. Tot astfel, elevii noştri se află in situaţia critică de a rămîne în a­­fara educaţiei cetăţeneşti, de a rămîne unilateral educaţi „toată viaţa“, căci educaţia cetăţenească nu se poate realiza decit prin literatura contem­porană (?). Ca şi cum opera unui Bălcescu sau Sadoveanu, de pildă, n-ar fi apte să contribuie, pe lingă educaţia estetică, şi la cea cetăţenească... Fără îndoială, e bine ca elevii să se iniţieze şi în aspectele specifice ale literaturii contemporane, e bine să răsfoiască revis­tele literare actuale şi să cunoască nume de scrii­tori noi, însă în privinţa acestei cerinţe trebuie să fim realişti, ca pedagogi în primul rînd. Pentru a consulta o revistă, pen­tru a citi o carte nouă, e nevoie de timp. Elevii care ar putea să mani­feste mai mult interes pentru literatura contem­porană sunt elevii din clasele mai mari ale li­ceului. Or, cei care pot să facă o apreciere com­petentă și sinceră asupra factorului timp, din ac­tivitatea zilnică a elevi­lor, nu vor putea să a­­firme că aceștia ar dis­pune de timp liber, admi­­ţînd că ei trebuie să-şi facă conştiincios datoria la toate obiectele de stu­diu, în condiţiile unor programe şcolare excesiv de încărcate. Ca peda­gogi, ar trebui să ne preocupăm, nu de in­ Impresii de telespectator Spicuind din programul unei duminici la televi­ziune m-am oprit la emi­­siunea-deconectant „Ma­gazin duminical“, ofe­rită de T.V.­­ intre orele 17,00—19,00. Ce sugera titlul acestei emisiuni dintr-o după amiază de zi de odihnă ? Destindere, oameni zîmbind: muzică, umor, supleţe, graţie, în general de toate. Ce ne-au oferit reali­zatorii emisiunii ? O pre­zentare modestă, ştearsă, (să nu spun plată). In­terviuri, interviuri şi iar interviuri (şase la nu­măr), în care reporteri, aşi ai genului, par uneori nişte examinatori ce vor să-şi „încurce“ interlocu­torii (Alex. Stark). Stîn­­găcia profesioniştilor s-a transmis şi intervievaţi­lor, chiar dacă cei din 2 Romanța literari troducerea în programa școlară a unor capitole noi, a căror valoare este greu de apreciat, ci de alcătuirea unei noi pro­grame, ce ar trebui să cuprindă numai valorile certe, consacrate, unanim acceptate, indiferent de epocă. Mirarea prof. Ion C. Ştefan în faţa slabului contact al elevilor cu li­teratura contemporană este neîntemeiată şi — dacă în adevăr este pe­dagog — ciudată. TRAIAN A. PĂUN (profesor — Olteniţa) Lamartine, politician ,,neprihanito1 ? Nu poate să nu produ­că uimire deosebirea fla­grantă între ceea ce afir­ma Marx despre activita­tea aşa-zis „revoluţiona­ră“ a lui Lamartine şi ceea ce se afirmă în ar­ticolul lui Şerban­ Ciocu­­lescu privitor la centena­rul lui Lamartine, (v. „R.L.“ nr. 3). Că Lamartine a adus o reală contribuţie la ri­dicarea artei poetice pe noi trepte, e un fapt ce nu poate fi contestat de nimeni, dar să afirmi că „şi ca om politic şi gîndi­­tor poetic, Lamartine a rămas un duh înalt şi ne­prihănit“ mi se pare cel puţin bizar (dacă nu ne îndoim de temeinicia a­­firmaţiei lui Marx). Marx nu ezită să-l numească chiar „trădătorul“ cu­ „su­flet nobil“, „reprezentant fidel al burgheziei“, „ti­călos plin de emfază“. De altfel, chiar Lamar­tine, ajuns în fruntea gu­vernului provizoriu, îşi dădea în vileag falsul pa­tos revoluţionar, botezîn­­du-şi guvernul „un gou­­vernement qui suspend ce malentendu terrible qui existe entre Ies diffe­rentes classes“.­ (vezi, „Despre Artă“, Marx-En­gels, vol. I.). E prea a­­­dîncă deosebirea între ce­ea ce afirmă Marx şi ceea ce scrie autorul articolu­lui, pentru ca să nu în­drăznesc să nu fin seama de autoritatea acelei teze de doctorat de la Facul­tatea de Drept din Mont­pellier, pe care autorul o aduce în sprijinul afir­maţiilor sale. GRIGORE, CRINOIU (Bilteni-Gorj) urmă s-au străduit, cu succes uneori, să ridice calitatea (M. Topor şi A. Baranga). O schiţă, în in­tenţia realizatorilor, cu umor, s-a strecurat şi ea prin anonimatul „prăvă­lioarei“. Nu s-a reţinut nici măcar titlul. Un al­bum coregrafic în care M. Răducanu s-a străduit să ofere o coregrafie ine­dită. Cele cîteva minute de muzică şi dans pot fi considerate reuşite, chiar dacă protagonista păcă­tuieşte uneori la capito­lul graţie. Muzica uşoară — atît de puţină incit comentariile deja întrec timpul ce i-a fost rezer­vat în emisiune. In final, o peliculă, „Geraldine“, de la care realizatorii şi regia (S. Ionescu) sperau să obţină nota cea mare, pentru ca media generală să iasă 5. In concluzie: subme­diocru şi departe de scopul propus. De aceea, în numele celor ce aşteap­tă cu încredere emisiuni T.V. scoase din anonimat, rog realizatorii şi regizo­rii televiziunii să învie micul ecran, să-l învese­lească. Noi, telespectato­rii, încă mai credem că se poate. P. CRĂCIUN (Constanţa) In atenţia Editurii Tineretului Oricît de izbutit ar fi un manual de istorie a unei literaturi, el nu va putea singur satisface nevoile complexe pe care predarea acestei discipli­ne le ridică în faţa pro­fesorului şi a elevilor. Rezumarea numai la ma­nual în procesul de pre­dare a literaturii unifor­mizează personalitatea e­­levilor, le formează une­ori un stil şablon şi nu le dezvoltă gustul estetic. De aici necesitatea atît de imperioasă a „lecturi­lor particulare“, a extin­derii contactului cu ope­rele scriitorului studiat, a lărgirii orizontului prin cunoaşterea peisajului cultural al timpului. De această necesitate se a­­rată conştientă Editura Tineretului, cind acordă o meritată grijă colecţiei „Biblioteca şcolarului“ şi colecţiei „Lyceum“, atît prin seriozitatea prefeţe­lor, cit şi prin aparatul critic şi rigoarea ştiinţi­fică cu care sunt alese şi explicate filologic textele. O serie de antologii şi culegeri publicate aici scutesc elevii de căutări îndelungate, le înfăţişează textele cele mai repre­zentative, oferind acel minimum necesar de cu­noştinţe pentru formarea unei culturi. Propunem ca în colecţia „Lyceum“ să apară o antologie a re­vistelor care au marcat etape de răscruce în cul­tura noastră, în jurul că­rora s-au format curente şi mişcări literare (texte din „Curierul românesc“, „Albina românească“, „Foaie pentru minte, ini­mă şi literatură“, „Dacia literară“, „Convorbiri li­terare“, „Contemporanul“, „România literară“, „Lite­ratorul“, „Viaţa româneas­că“, „Sburătorul“, „Cul­tura proletară“, „Era nouă“, „Reporter“, „Blu­ze albastre“ etc.). De asemenea, ar fi ne­cesară publicarea unor a­­semenea antologii pe ge­nuri literare, din perioa­da interbelică, dat fiind caracterul complex, con­tradictoriu, al producţiei literare din acest răstimp, prezentă şi în manualele şcolare. Binevenită ar fi o antologie a criticii, al­cătuită din textele refe­ritoare la curentele lite­rare şi la scriitorii stu­diaţi sau citiţi în clasă, îndreptate şi într-o a­­semenea direcţie, efortu­rile Ed. Tineretului ar fi mai rodnice şi mai utile cititorilor şi, în primul rînd, ar răspunde sarci­nii sprijinirii procesului de predare şi de însuşire al literaturii române în şcoală. DUMITRU ANGHEL (profesor — Costești) eveniment Cine vei fi dumneata, ŞTEFAN OANCE­A ?I­ată, am primit ieri o carte poştală : „Incepînd, ţin să vă comunic că sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Puteţi afla că sunt în colonia de reeducare Păltiniş. Am o lună de cinci am venit aici. De cum am ajuns, m-au dat la meserie, direct la „tapiţeri“. Meseria îmi place foarte mult şi o învăţ cu­ pot mai bine, pentru ca în viitor să am şi eu ceva la bază, să pot munci şi să cîştig, cinstit, o bucată de pîine. Atît am avut de scris şi închei puţinele mele rînduri. Cu respect, Ştefan“. Care va să zică, Ştefan Oancea a început să se matu­rizeze ! învaţă meserie, se gîndeşte la bucata de pîine pe care-o va avea de cîştigat în viitor şi, nemaipomenit de important, ţine s-o ci­şt­ige în mod CINSTIT. Căci Ş.D. este ceea ce se cheamă un delincvent (fie şi mi­nor). La 18 noiembrie 1965, în prima zi a internării lui în colonia de reeducare de la Alexandria, am imprimat pe bandă de magnetofon următorul dialog : — Acum te cheamă Ștefan Oancea. — Da, înainte mă chema Ștefan Rosoleanu — Pe tatăl tău cum îl cheamă ? — Eu am fost înfiat. — Cine te-a înfiat ? — Familia Rosoleanu din Bicaz. — Dar pe mama ta cum o chema ? — Nu știu... Intr-adevăr, nu știa ! „Mama bună“, pe care am des­­coperit-o atunci lucrînd la spitalul „Cantacuzino“ (în­tre timp, am aflat că şi-a schimbat locul de muncă) şi, culmea, avînd un alt copil cu un alt bărbat nelegi­tim, a plecat şi de la acesta, lăsîndu-i fetiţa­, a primit cu falsă uimire vestea că Ştefan trăieşte. Ea îi dăduse de suflet familiei Roşoleanu, cind băieţelul avea doar doi ani (nu-l mai văzuse de nouă ani). Iar tatăl ei, de fel din Bicaz, vecin cu înfietorii, îi scrisese că Ştefan ar fi murit (stînd de vorbă cu bătrînul, acesta, bine­înţeles, a infirmat „argumentul“ fiicei sale, Janeta Oancea). M-am dus atunci şi la Tulcea, să-l găsesc pe tatăl „bun“ al lui Ştefan, era plecat în Bulgaria, la nişte neamuri ale soţiei lui legitime (pe Janeta n-o mai luase în căsătorie după ce-i născuse băiatul). In casa lui am dat de o fetiţă de şapte ani, elevă într-a întîia, soră deci, pe jumătate, cu delincventul nostru. Apoi, la Bucureşti, i-am aranjat băiatului o întîlnire cu părinţii lui de singe, cu Janeta Dancea-mama şi cu Dumitru Ionescu-tatăl (la întîlnire a venit, „delegată" de soţ, actuala nevastă a lui D-tru Ionescu), întrevederea a fost inutilă : s-au întîlnit trei străini, două femei şi un copil. De-atunci au trecut doi ani, iar Ştefan Oancea a mai primit cîteva scrisorele, în colonie, atît, de la mama lui „bună“. In schimb, tatăl său — deşi iniţial se cam ferise — l-a chemat, anul trecut, în vacanţa de iarnă la Tulcea din trecere prin Bucureşti, Oancea mi-a spus că n-a putut-o cunoaşte pe surioara lui, fiindcă era internată în spital, bolnavă de plămîni; bănuiala mea, îngrozitor de dureroasă, a fost în clipa aceea următoarea : speriat de destinul fetiţei, tatăl, care vreme de unsprezece ani nu-şi recunoscuse bă­iatul, încerca acum o apropiere care să-i acopere, cumva, o eventuală dramă). In plus, fosta lui mamă adoptivă, Marioara Rosoleanu din Bicaz, a renunţat totalmente la fostul ei fiu „de împrumut“ : îl crescuse de la doi ani pînă la nouă ani, dar pe parcursul celor şapte ani „graşi“ dăduse naştere propriului ei copil şi-l persecutase pe celălalt, pînă cind acesta, disperat, începuse să fugă de-acasă, să vagabondeze şi aşa mai departe. La 11 ani comitea, împreună cu alţi doi „or­fani“ (toţi trei avînd de fapt părinţi) o spargere. De la întrevederea cu mama lui, în Bucureşti, şi pînă acum o lună, Ştefan Oancea a stat la Tg. Ocna, în colonia de reeducare de-acolo. A urmat în continu­are şcoala, dar ceva nelămurit îl chema în­tr-una, şi­­atunci fugea, lipsea o vreme, hoinărind prin ţară, şi-apoi se reîntorcea ori era adus „pe sus". La un moment dat însă (ce salt subtil, interior, s-o fi produs ?) a cerut să fie trimis să-nveţe o meserie. Acum e la Păltiniş. Mîine, poimîine, Nelu — cum îi zicem noi, cei ciţiva prieteni adevăraţi pe care-i are — va deveni, probabil, muncitor calificat. Să-i dorim acum, la înce­put de drum, tapiţerului Ştefan Oancea să facă odată şi-odată mobila propriului său cămin, patul unui copil fericit, aşa cum el n-a prea avut ocazia să fie, în necopilăria lui. Mihai STOIAN ASIGURAŢI-VA DIN TIMP PRIMIREA REVISTEI România literara LA DOMICILII­, PRIN ABONAMENT Abonamentele se pot face la orice oficiu poştal din ţară sau la factorii poştali din sectorul în care biruiţi. COSTUL ABONAMENTULUI: 26 lei pe 3 luni; 52 lei pe 6 luni; 104 lei pe un art.

Next