România literară, ianuarie-martie 1969 (Anul 2, nr. 1-13)
1969-01-02 / nr. 1
voce din public Bietul Neculai Costin... (răspuns tov. prof. D. Anghel) 4« « Consultînd prefaţa noastră la volumul Teatre de V. Alecsandri (colecţia „Lyceum“, 1968), D. Anghel, profesor din Costeşti-Argeş, se arată surprins că, drept sursă a dramei istorice Despot- Vodă, nu e citată cronica Uri Grigore Ureche. Deoarece noi menţionăm pe Neculai Costin, semnatarul notei din România literară (1968, nr. 10) a întreprins o „odisee prin diferite materiale“ spre a se lămuri. Credinţa sa în Grigore Ureche pare de nezdruncinat, căci aşa se pronunţă tratatul Academiei, vol. I. Aşa scrie în manualele de literatură română de clasele a IX-a şi a X-a de liceu ! Stranie carieră fac automatismele şi în istoria literară! Grigore Ureche fiind mai cunoscut, iată-l citat şi acolo unde meritul nu e categorie de partea sa. Cineva a afirmat că Despot-Vodă al lui Alecsandri descinde din cronica lui Grigore Ureche şi afirmaţia a fost luată ca definitivă. Să restabilim pe scurt împrejurările în care Alecsandri a scris drama în iarna 1878—1879. Cu cîţiva ani înainte, în 1872, Mihail Kogălniceanu difuzase în a doua ediţie Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. Tomul I conţinea izvoarele care aveau să dea naştere dramei istorice. Deschidem cronica lui Grigore Ureche şi constatăm că faptele relatate ocupă un spaţiu mult mai restrîns decit la Neculai Costin. Nu aceasta e însă esenţial. Continuatorii lui Grigore Ureche au elucidat unele aspecte, îmbogăţind informaţia tocmai cu acele elemente ce interesau pe dramaturg. O notă a lui Mihail Kogălniceanu relevă cu claritate meritele continuatorilor: „Despre origina, întîmplările şi intrarea in Moldova a lui Despot Eraclidul. Semion Dascălul cuprinde o naraţie foarte interesantă, care din pricina lungimei s-au pus la sfîrşitul tomului... Asemine şi cu domnia lui Despot Eraclidul. Neculai Costin părăseşte cu totul Letopiseţul lui Urechi“ (p. 211). Cine citeşte cu atenţie relatarea lui Ureche, îşi dă seama de insuficienţa datelor. Grigore Ureche „prescurt scrie“, observa Neculai Costin însuşi, „iar noi, den cronice streine am aflat mai prelarg, şi scriem mai prelarg“ (p. 436). Simion Dascălul, la rîndul său, îi reproşase deficienţe similare. Ştirile privind legăturile lui Despot cu Ruxanda, doamna Lăpuşneanului, anecdota despre antidotul magic utilizat de abilul Despot împotriva otrăvii şi alte fapte sunt preluate de la Simion Dascălul. Lectura paralelă a lui Grigore Ureche şi Neculai Costin demonstrează că izvorul de bază rămîne acesta din urmă. Beneficiind de informaţii din partea fiicei poetului, Elena Rădulescu-Pogoneanu sublinia în Viaţa lui Alecsandri (p. 297) aceeaşi sursă : Neculai Costin. Căci în cele treisprezece pagini căderea lui Despot „era povestită cu toate multiplele, ciudatele ei amănunte“. CONST. CIOPRAGA Literatura romana in licee In nr. 5 al revistei „România literară“, prof. Ion C. Ştefan pledează pentru o mai bună cunoaştere a literaturii contemporane, mai ales în licee, unde ar trebui să se introducă un curs special „pe durata de cel puţin un an“, curs care ar da posibilitatea profesorului să introducă noutăţi „de ultimă oră“. Argumentul principal : „...dacă, aici, în şcoală, nu reuşim să-i iniţiem pe tineri în tainele prozodiei, dacă nu le formăm gustul pentru literatură, dragostea şi respectul faţă de valorile umane, ei vor rămîne toată viaţa in afara unui important mijloc de educaţie cetăţenească“ (sic !) E de-ajuns această frază pentru a cădea pe gînduri. Oare profesorii de liceu, a căror nobilă misiune trebuie să aibă ca suport simţul măsurii şi al răspunderii, pot lua în serios o asemenea propunere ? Fraza de mai sus lasă o impresie de superficialitate și lipsă de răspundere. Un curs special privind literatura care se formează în prezent, care nu este suficient cristalizată și ale cărei valori nu sunt distinct reliefate ? Dar cine, în ce ore ? După cum reiese din articol, autorul ar vrea să se comprime timpul afectat studierii unor scriitori clasici în favoarea valorilor actuale. Dar care sunt valorile acelea, care este forul ce le girează şi cine ne asigură că valorile nu sunt false ? Din fraza citată se desprinde ideea că „tainele prozodiei“ nu pot fi înţelese dacă nu-i punem pe elevi în contact nemijlocit cu poezia contemporană. Bizară idee ! Adică, deşi-i studiază pe Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, elevii rămîn neiniţiaţi în tainele prozodiei! De asemenea, se mai desprinde ideea că întreaga literatură ce se predă în şcoală, de la I. Neculce pînă la L. Blaga, ar fi insuficientă în privinţa formării gustului pentru literatură. Tot astfel, elevii noştri se află in situaţia critică de a rămîne în afara educaţiei cetăţeneşti, de a rămîne unilateral educaţi „toată viaţa“, căci educaţia cetăţenească nu se poate realiza decit prin literatura contemporană (?). Ca şi cum opera unui Bălcescu sau Sadoveanu, de pildă, n-ar fi apte să contribuie, pe lingă educaţia estetică, şi la cea cetăţenească... Fără îndoială, e bine ca elevii să se iniţieze şi în aspectele specifice ale literaturii contemporane, e bine să răsfoiască revistele literare actuale şi să cunoască nume de scriitori noi, însă în privinţa acestei cerinţe trebuie să fim realişti, ca pedagogi în primul rînd. Pentru a consulta o revistă, pentru a citi o carte nouă, e nevoie de timp. Elevii care ar putea să manifeste mai mult interes pentru literatura contemporană sunt elevii din clasele mai mari ale liceului. Or, cei care pot să facă o apreciere competentă și sinceră asupra factorului timp, din activitatea zilnică a elevilor, nu vor putea să afirme că aceștia ar dispune de timp liber, admiţînd că ei trebuie să-şi facă conştiincios datoria la toate obiectele de studiu, în condiţiile unor programe şcolare excesiv de încărcate. Ca pedagogi, ar trebui să ne preocupăm, nu de in Impresii de telespectator Spicuind din programul unei duminici la televiziune m-am oprit la emisiunea-deconectant „Magazin duminical“, oferită de T.V. intre orele 17,00—19,00. Ce sugera titlul acestei emisiuni dintr-o după amiază de zi de odihnă ? Destindere, oameni zîmbind: muzică, umor, supleţe, graţie, în general de toate. Ce ne-au oferit realizatorii emisiunii ? O prezentare modestă, ştearsă, (să nu spun plată). Interviuri, interviuri şi iar interviuri (şase la număr), în care reporteri, aşi ai genului, par uneori nişte examinatori ce vor să-şi „încurce“ interlocutorii (Alex. Stark). Stîngăcia profesioniştilor s-a transmis şi intervievaţilor, chiar dacă cei din 2 Romanța literari troducerea în programa școlară a unor capitole noi, a căror valoare este greu de apreciat, ci de alcătuirea unei noi programe, ce ar trebui să cuprindă numai valorile certe, consacrate, unanim acceptate, indiferent de epocă. Mirarea prof. Ion C. Ştefan în faţa slabului contact al elevilor cu literatura contemporană este neîntemeiată şi — dacă în adevăr este pedagog — ciudată. TRAIAN A. PĂUN (profesor — Olteniţa) Lamartine, politician ,,neprihanito1 ? Nu poate să nu producă uimire deosebirea flagrantă între ceea ce afirma Marx despre activitatea aşa-zis „revoluţionară“ a lui Lamartine şi ceea ce se afirmă în articolul lui Şerban Cioculescu privitor la centenarul lui Lamartine, (v. „R.L.“ nr. 3). Că Lamartine a adus o reală contribuţie la ridicarea artei poetice pe noi trepte, e un fapt ce nu poate fi contestat de nimeni, dar să afirmi că „şi ca om politic şi gînditor poetic, Lamartine a rămas un duh înalt şi neprihănit“ mi se pare cel puţin bizar (dacă nu ne îndoim de temeinicia afirmaţiei lui Marx). Marx nu ezită să-l numească chiar „trădătorul“ cu „suflet nobil“, „reprezentant fidel al burgheziei“, „ticălos plin de emfază“. De altfel, chiar Lamartine, ajuns în fruntea guvernului provizoriu, îşi dădea în vileag falsul patos revoluţionar, botezîndu-şi guvernul „un gouvernement qui suspend ce malentendu terrible qui existe entre Ies differentes classes“. (vezi, „Despre Artă“, Marx-Engels, vol. I.). E prea adîncă deosebirea între ceea ce afirmă Marx şi ceea ce scrie autorul articolului, pentru ca să nu îndrăznesc să nu fin seama de autoritatea acelei teze de doctorat de la Facultatea de Drept din Montpellier, pe care autorul o aduce în sprijinul afirmaţiilor sale. GRIGORE, CRINOIU (Bilteni-Gorj) urmă s-au străduit, cu succes uneori, să ridice calitatea (M. Topor şi A. Baranga). O schiţă, în intenţia realizatorilor, cu umor, s-a strecurat şi ea prin anonimatul „prăvălioarei“. Nu s-a reţinut nici măcar titlul. Un album coregrafic în care M. Răducanu s-a străduit să ofere o coregrafie inedită. Cele cîteva minute de muzică şi dans pot fi considerate reuşite, chiar dacă protagonista păcătuieşte uneori la capitolul graţie. Muzica uşoară — atît de puţină incit comentariile deja întrec timpul ce i-a fost rezervat în emisiune. In final, o peliculă, „Geraldine“, de la care realizatorii şi regia (S. Ionescu) sperau să obţină nota cea mare, pentru ca media generală să iasă 5. In concluzie: submediocru şi departe de scopul propus. De aceea, în numele celor ce aşteaptă cu încredere emisiuni T.V. scoase din anonimat, rog realizatorii şi regizorii televiziunii să învie micul ecran, să-l înveselească. Noi, telespectatorii, încă mai credem că se poate. P. CRĂCIUN (Constanţa) In atenţia Editurii Tineretului Oricît de izbutit ar fi un manual de istorie a unei literaturi, el nu va putea singur satisface nevoile complexe pe care predarea acestei discipline le ridică în faţa profesorului şi a elevilor. Rezumarea numai la manual în procesul de predare a literaturii uniformizează personalitatea elevilor, le formează uneori un stil şablon şi nu le dezvoltă gustul estetic. De aici necesitatea atît de imperioasă a „lecturilor particulare“, a extinderii contactului cu operele scriitorului studiat, a lărgirii orizontului prin cunoaşterea peisajului cultural al timpului. De această necesitate se arată conştientă Editura Tineretului, cind acordă o meritată grijă colecţiei „Biblioteca şcolarului“ şi colecţiei „Lyceum“, atît prin seriozitatea prefeţelor, cit şi prin aparatul critic şi rigoarea ştiinţifică cu care sunt alese şi explicate filologic textele. O serie de antologii şi culegeri publicate aici scutesc elevii de căutări îndelungate, le înfăţişează textele cele mai reprezentative, oferind acel minimum necesar de cunoştinţe pentru formarea unei culturi. Propunem ca în colecţia „Lyceum“ să apară o antologie a revistelor care au marcat etape de răscruce în cultura noastră, în jurul cărora s-au format curente şi mişcări literare (texte din „Curierul românesc“, „Albina românească“, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, „Dacia literară“, „Convorbiri literare“, „Contemporanul“, „România literară“, „Literatorul“, „Viaţa românească“, „Sburătorul“, „Cultura proletară“, „Era nouă“, „Reporter“, „Bluze albastre“ etc.). De asemenea, ar fi necesară publicarea unor asemenea antologii pe genuri literare, din perioada interbelică, dat fiind caracterul complex, contradictoriu, al producţiei literare din acest răstimp, prezentă şi în manualele şcolare. Binevenită ar fi o antologie a criticii, alcătuită din textele referitoare la curentele literare şi la scriitorii studiaţi sau citiţi în clasă, îndreptate şi într-o asemenea direcţie, eforturile Ed. Tineretului ar fi mai rodnice şi mai utile cititorilor şi, în primul rînd, ar răspunde sarcinii sprijinirii procesului de predare şi de însuşire al literaturii române în şcoală. DUMITRU ANGHEL (profesor — Costești) eveniment Cine vei fi dumneata, ŞTEFAN OANCEA ?Iată, am primit ieri o carte poştală : „Incepînd, ţin să vă comunic că sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Puteţi afla că sunt în colonia de reeducare Păltiniş. Am o lună de cinci am venit aici. De cum am ajuns, m-au dat la meserie, direct la „tapiţeri“. Meseria îmi place foarte mult şi o învăţ cu pot mai bine, pentru ca în viitor să am şi eu ceva la bază, să pot munci şi să cîştig, cinstit, o bucată de pîine. Atît am avut de scris şi închei puţinele mele rînduri. Cu respect, Ştefan“. Care va să zică, Ştefan Oancea a început să se maturizeze ! învaţă meserie, se gîndeşte la bucata de pîine pe care-o va avea de cîştigat în viitor şi, nemaipomenit de important, ţine s-o ciştige în mod CINSTIT. Căci Ş.D. este ceea ce se cheamă un delincvent (fie şi minor). La 18 noiembrie 1965, în prima zi a internării lui în colonia de reeducare de la Alexandria, am imprimat pe bandă de magnetofon următorul dialog : — Acum te cheamă Ștefan Oancea. — Da, înainte mă chema Ștefan Rosoleanu — Pe tatăl tău cum îl cheamă ? — Eu am fost înfiat. — Cine te-a înfiat ? — Familia Rosoleanu din Bicaz. — Dar pe mama ta cum o chema ? — Nu știu... Intr-adevăr, nu știa ! „Mama bună“, pe care am descoperit-o atunci lucrînd la spitalul „Cantacuzino“ (între timp, am aflat că şi-a schimbat locul de muncă) şi, culmea, avînd un alt copil cu un alt bărbat nelegitim, a plecat şi de la acesta, lăsîndu-i fetiţa, a primit cu falsă uimire vestea că Ştefan trăieşte. Ea îi dăduse de suflet familiei Roşoleanu, cind băieţelul avea doar doi ani (nu-l mai văzuse de nouă ani). Iar tatăl ei, de fel din Bicaz, vecin cu înfietorii, îi scrisese că Ştefan ar fi murit (stînd de vorbă cu bătrînul, acesta, bineînţeles, a infirmat „argumentul“ fiicei sale, Janeta Oancea). M-am dus atunci şi la Tulcea, să-l găsesc pe tatăl „bun“ al lui Ştefan, era plecat în Bulgaria, la nişte neamuri ale soţiei lui legitime (pe Janeta n-o mai luase în căsătorie după ce-i născuse băiatul). In casa lui am dat de o fetiţă de şapte ani, elevă într-a întîia, soră deci, pe jumătate, cu delincventul nostru. Apoi, la Bucureşti, i-am aranjat băiatului o întîlnire cu părinţii lui de singe, cu Janeta Dancea-mama şi cu Dumitru Ionescu-tatăl (la întîlnire a venit, „delegată" de soţ, actuala nevastă a lui D-tru Ionescu), întrevederea a fost inutilă : s-au întîlnit trei străini, două femei şi un copil. De-atunci au trecut doi ani, iar Ştefan Oancea a mai primit cîteva scrisorele, în colonie, atît, de la mama lui „bună“. In schimb, tatăl său — deşi iniţial se cam ferise — l-a chemat, anul trecut, în vacanţa de iarnă la Tulcea din trecere prin Bucureşti, Oancea mi-a spus că n-a putut-o cunoaşte pe surioara lui, fiindcă era internată în spital, bolnavă de plămîni; bănuiala mea, îngrozitor de dureroasă, a fost în clipa aceea următoarea : speriat de destinul fetiţei, tatăl, care vreme de unsprezece ani nu-şi recunoscuse băiatul, încerca acum o apropiere care să-i acopere, cumva, o eventuală dramă). In plus, fosta lui mamă adoptivă, Marioara Rosoleanu din Bicaz, a renunţat totalmente la fostul ei fiu „de împrumut“ : îl crescuse de la doi ani pînă la nouă ani, dar pe parcursul celor şapte ani „graşi“ dăduse naştere propriului ei copil şi-l persecutase pe celălalt, pînă cind acesta, disperat, începuse să fugă de-acasă, să vagabondeze şi aşa mai departe. La 11 ani comitea, împreună cu alţi doi „orfani“ (toţi trei avînd de fapt părinţi) o spargere. De la întrevederea cu mama lui, în Bucureşti, şi pînă acum o lună, Ştefan Oancea a stat la Tg. Ocna, în colonia de reeducare de-acolo. A urmat în continuare şcoala, dar ceva nelămurit îl chema într-una, şiatunci fugea, lipsea o vreme, hoinărind prin ţară, şi-apoi se reîntorcea ori era adus „pe sus". La un moment dat însă (ce salt subtil, interior, s-o fi produs ?) a cerut să fie trimis să-nveţe o meserie. Acum e la Păltiniş. Mîine, poimîine, Nelu — cum îi zicem noi, cei ciţiva prieteni adevăraţi pe care-i are — va deveni, probabil, muncitor calificat. Să-i dorim acum, la început de drum, tapiţerului Ştefan Oancea să facă odată şi-odată mobila propriului său cămin, patul unui copil fericit, aşa cum el n-a prea avut ocazia să fie, în necopilăria lui. Mihai STOIAN ASIGURAŢI-VA DIN TIMP PRIMIREA REVISTEI România literara LA DOMICILII, PRIN ABONAMENT Abonamentele se pot face la orice oficiu poştal din ţară sau la factorii poştali din sectorul în care biruiţi. COSTUL ABONAMENTULUI: 26 lei pe 3 luni; 52 lei pe 6 luni; 104 lei pe un art.